Cosmin STOICA

MICROECONOMIE
Note de curs

1
 Capitolul

1
ECONOMIA – CONDUITĂ
UMANĂ A BUNĂSTĂRII,
FILOSOFIE, ŞTIINŢĂ

1.1. Economia – conduită umană a bunăstării

1.2. Economia – filosofie şi ştiinţă
1.3. Economistul – doctor şi inginer al sistemului social-
economic

2
 § 1.1. Economia – conduită umană a bunăstării

Omul, în diferitele perioade istorice, şi-a manifestat voinţa, curajul,

inteligenţa, capacitatea creatoare şi libertatea pentru asigurarea,
dezvoltarea şi diversificarea condiţiilor şi mijloacelor existenţiale în scopul
trăirii intense a vieţii în funcţie de gândirea sa, perioada istorică, mediul de
viaţă şi dorinţele sale. Nu întotdeauna omul este satisfăcut de modul în
care ştie sau poate să-şi asigure traiul. Satisfacerea nevoilor unei vieţi
decente depinde în mare măsură de gândirea şi comportamentul propriu
al fiecărui individ în parte, dar într-o relaţie umană extinsă la nivel planetar
factorii externi afectează în mare măsură, pozitiv sau negativ, viaţa
omului.
De-a lungul istoriei şi vieţii omenirii, economia, deşi definită şi
conceptualizată foarte târziu, a străbătut toate perioadele şi a reprezentat
esenţa acţiunii şi vieţii umane.
Fie că a fost vorba de asigurarea traiului zilnic, fie că a fost vorba
de înzestrarea armatelor sau de construcţia unor edificii, fie că a fost
vorba de o vitalizare a culturii sau de tranzacţionarea unor mărfuri, în
economie s-au găsit instrumentele şi soluţiile bunăstării dar de foarte
multe ori şi problemele, pierderile sau sărăcia.
Aspectele de natură economică au modelat şi influenţat gândirea
umană şi istoria mai mult decât toate curentele filosofice sau acţiunile
armate. Datorită abordărilor conştiente şi pozitive ale economiei s-au
dezvoltat popoare atât economic cât şi cultural şi din cauza unor influenţe
negative ale abordărilor economice au fost distruse vieţi omeneşti sau

3
civilizaţii înfloritoare. Economia, în funcţie de abordările gânditorilor şi
practicienilor ei, contribuie la consolidarea sau subminarea unei naţiuni.
Concepţiile marilor gânditori ai economiei au schimbat lumea în
sens pozitiv sau au produs calamităţi greu recuperabile.
Spre deosebire de gândirea altor filosofi, gândirea filosofilor
economişti a fost flexibilă şi într-o continuă dinamică. Ei au analizat lumea
din punct de vedere economic în toate stările comportamentului uman şi în
etapele vieţii de bunăstare sau sărăcie.
Spre deosebire de conduita şi gândirea economiştilor, de cele mai
multe ori necunoscuţi, oamenii din toate categoriile sociale au o gândire şi
conduită economică nedefinită sau neconceptualizată la nivel teoretic sau
academic.
Nu toţi oamenii au talent scriitoricesc sau muzical, nu toţi oamenii
sunt strategi militari sau politici, nu toţi oameni sunt prosperi investitori sau
analişti economici dar absolut toţi, în diferite nuanţe, în funcţie de
capacitatea intelectuală şi mediul de viaţă, au o conduită şi o gândire
economică.

Nu toţi omenii trăiesc într-un mediu cultural dar toţi trăiesc şi

evoluează într-un mediu economic.

Din cele mai vechi timpuri omul s-a confruntat cu problema

supravieţuirii nu ca individ izolat ci ca membru al unei familii sau
comunităţi sociale.
Viaţa sa neîntreruptă şi dovezile culturale, spirituale, materiale şi
istorice au demonstrat că omul a cucerit lumea şi viaţa cu toate
problemele ce i s-au pus în faţă. Sunt dovezi de dezvoltare a civilizaţiei
extraordinare în epocile vechi. Dar continuitatea sărăciei şi diversificarea

4
ei în forme mutante şi dramatice dovedesc, inclusiv în zilele noastre, că nu
întotdeauna omul a găsit soluţii de rezolvare a problemelor care ţin de
propria voinţă şi cunoaştere sau de aspecte externe ale comunităţii sau
omenirii în ansamblu. Omul a reuşit să supravieţuiască datorită
înzestrărilor sale interioare şi faptului că este o fiinţă cooperantă şi
relaţională, calităţi esenţiale în economie. Dar de foarte multe ori
impulsurile interioare ale omului afectează relaţiile şi cooperarea cu ceilalţi
membri ai societăţii.
Într-o comunitate mai puţin avansată social-economic sau chiar
săracă, calităţile umane sunt mult mai bine reflectate, solidaritatea şi
ajutorul sunt clare şi necondiţionate. Spre deosebire, într-o comunitate
dezvoltată economic, mai ales în perioada contemporană, atributele
calităţilor umane şi minima morală sunt înlocuite în economie de
contracte, obligaţii sociale şi concurenţă. Solidaritatea umană şi ajutorul
necondiţionat al comunităţilor sărace nu prea îşi mai găsesc locul, modul
şi timpul. În anumite zone de putere economică, reflectarea calităţilor
umane în economie este văzută ca fiind perdantă pentru că de multe ori
scopul nu mai este asigurarea bunăstării comunităţilor umane ci profitul cu
orice preţ.

Profitul nu trebuie confundat cu bunăstarea, nu întotdeauna

profitul aduce bunăstare nici măcar pentru aparentul câştigător.

Când omul trăieşte strict pentru supravieţuire în condiţii de mediu

grele „nimeni nu mănâncă mai mult decât altul”. Atunci când are loc o
diviziune a muncii, când unul munceşte mai greu decât altul şi este mai
puţin bine plătit, când unul munceşte din pasiune pentru a-şi demonstra şi
cultiva înzestrarea intelectuală sau când, în multe cazuri, se munceşte

5
doar pentru profit până la devitalizare, conduita economică îşi pierde mult
din atributele umane devenind strictă, tehnică, matematică şi
inginerească, evoluând într-un mediu concurenţial neprietenos.
În perioada veche meseriile se transmiteau prin tradiţie, iar
economia sau anumite industrii erau bazate pe tradiţie sau pe un anumit
specific. Viaţa economică şi socială era condusă de cele mai multe ori
autoritar. În aceste condiţii, deşi erau cunoscute forme ale sărăciei pentru
marea majoritate a oamenilor, nu se înregistrau dezechilibre economice
de nicio natură. În perioada contemporană, libera iniţiativă şi manifestarea
libertăţii de voinţă a omului, conducerea democratică a ţării pot determina
şi dezechilibre economice, deşi avantajele libertăţii sunt cunoscute. De
aceea, în perioada contemporană e nevoie de economişti şi de guvernare
economică. În perioada veche, deşi oamenii aveau gândire economică şi
efectuau tranzacţii pe piaţa internă sau externă, deşi cumpărau şi vindeau,
regii, domnitorii şi industriaşii nu simţeau nevoia coordonării activităţii
economice. Nu era nevoie de economie ca ştiinţă, atâta timp cât viaţa
economică se baza pe tradiţie şi autoritate iar funcţionarea pieţelor şi
concurenţa nu produceau dezechilibre majore nici măcar pentru
concurenţii aceluiaşi produs. Pentru consumatori, indiferent de perioada
istorică, lipsa, suficienţa sau insuficienţa banilor poate să-i afecteze.

În economia concurenţială activităţile lucrative agreabile sau

dezagreabile, schimburile şi diversitatea mărfurilor sau serviciilor
sunt guvernate de principiile şi regulile sistemului pieţei.

În diferite perioade istorice sau regimuri dictatoriale anumite

abordări sau activităţi economice erau interzise. În economia de piaţă
concurenţială contemporană doar formele privind frauda economică,

6
practicile neconcurenţiale şi calitatea necorespunzătoare a produselor sau
serviciilor sunt sancţionate de către autorităţile publice. Profitul este
atributul omului modern, şi deşi ca mijloc conştient acesta aduce
bunăstarea întreprinzătorului şi a comunităţii din jurul investiţiei, ca scop
nu întotdeauna rezultatele sunt bune.
Potrivit gânditorilor clasici, dacă piaţa este lăsată să funcţioneze
liber după regulile sale, societatea va avea bunăstare, şi, de asemenea,
anumite dezechilibre pot fi corectate tot prin jocul pieţei. Tot în viziunea
lor, de exemplu a lui Adam Smith, „un guvern e cu atât mai bun cu cât se
implică mai puţin, guvernele sunt risipitoare, iresponsabile şi
neproductive”. În societatea contemporană, a scoate însă din ecuaţie
Guvernul pare puţin idealist, deşi vorbim de economie de piaţă liberă şi
concurenţială.
Cultura şi limbajul economic au un impact puternic asupra
conştiinţei umane şi comportamentului uman, deoarece imixtiunea
economicului în viaţa economică şi socială este mult mai puternică. De
sfera economicului depinde supravieţuirea omului şi a societăţii, iar
motivaţiile şi preocupările de ordin material se află în topul motivaţiilor
umane. Discursul economic al guvernelor are întotdeauna un impact
profund deoarece atinge preocupările legate de viaţa proprie a omului, de
comunitatea sa, de decenţa vieţii şi de proprietatea sa.1
Potrivit lui Robert Heilbroner „la rădăcina tuturor lucrurilor se află
omul, dar nu omul ca fiinţă economică, ci omul ca fiinţă psihologică şi
socială, pe care îl înţelegem doar imperfect, înţelegerea economică este
un capitol admirabil în autobiografia omenirii, dar nu este nici primul
capitol nici ultimul”.2
1
Baciu, Livia, Discurs şi comportament economic, ed. Economică, Bucureşti, 2005,
pag.51.
2
Heilbroner, Robert, Filosofii lucrurilor pământeşti, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005,
pag.371.

7
 § 1.2. Economia – filosofie şi ştiinţă

„Studiul economiei nu pare să reclame înzestrări deosebit de înalte

şi de specializate. Nu este el, din punct de vedere intelectual, o materie
foarte uşoară în comparaţie cu ramurile superioare ale filosofiei sau ale
ştiinţei pure? Materie uşoară, în care însă foarte puţini excelează!
Paradoxul îşi află explicaţi, probabil, în faptul că un bun economist trebuie
să posede o rară combinaţie de înzestrări. El trebuie să fie într-o anumită
măsură – matematician, istoric, om politic, filosof. Trebuie să înţeleagă
particularul prin prisma generalului şi într-un acelaşi elan de gândire să
cuprindă deopotrivă abstractul şi concretul. Trebuie să studieze prezentul
în lumina trecutului, pentru scopuri situate în viitor. Nicio parte a naturii
umane sau a instituţiilor omeneşti nu trebuie să-i scape cu totul din
vedere. El trebuie să fie dezinteresat şi în acelaşi timp să vizeze un scop;
să fie distant şi incoruptibil ca un artist, dar uneori totuşi la fel cu picioarele
pe pământ ca un politician”.

Această definire a economiei şi economistului ce aparţine lui Robert

Heilbroner capacitează în câteva cuvinte rolul şi importanţa vitală a
economiei în toate epocile istorice şi toate regimurile politice. Economistul
poate fi numit, fără modestie, doctor al societăţii, al întregului sistem
social, nu doar economic. Fără economist nu poate funcţiona nici spitalul
sau policlinica privată, nici guvernul şi nici o mare companie
transnaţională.
Potrivit autorului mai sus citat, marii economişti-filosofi ai lucrurilor
pământeşti au recunoscut importanţa sferei politicii, a culturii, a
manierelor, şi mulţi dintre ei dădeau acestor aspecte ale societăţii o
preţuire mult mai înaltă decât controversatelor practici economice.

8
 În economie, producătorii umblă după preţuri mari iar cumpărătorii
umblă după preţuri mici. Din acest motiv în economie au fost gândite „legi
ale comportamentului producătorului şi consumatorului”. De la filosofie la
abordarea ştiinţifică a fost creat un cadru legislativ-instituţional în toată
lumea care să vegheze la respectarea de către producători şi consumatori
a regulilor de conduită economică. În activitatea politică, culturală sau
socială nu apar comportamente comparabile cu cele din activitatea
economică.
Din aceste considerente, de-a lungul timpului economia s-a
consolidat ca o ştiinţă de sine stătătoare, o ştiinţă cu şcoli de gândire
proprii, cu reprezentanţi consacraţi, cu principii, metode, abordări
academice şi teorii proprii.

Denumirea de economie politică provine de la cuvântul grecesc

„oikonomia”, format din „oikos – casă, gospodărie”, „nomos – lege, ordine”
şi „polis – cetate, stat”. Într-o traducere liberă economia înseamnă
ordinea în casă sau în comunitate, administrarea materială a casei,
gospodăriei şi cetăţii.

La începuturile ştiinţei, interpretarea care se dădea economiei

politice era de administrare a bunurilor cetăţii, statului şi nu bunurilor şi
proprietăţii private a omului, a familiei sale.
Dar principiile economiei politice sunt aplicabile atât nevoilor şi
activităţilor unui om sau afacerii sale cât şi nevoilor şi activităţii unui popor,
diferă doar nuanţele şi modalităţile de abordare de la nivel microeconomic
la nivel macroeconomic.
Economia sau Economia politică reprezintă fundamentul tuturor
ştiinţelor economice apărute ulterior. Economia a început să se formeze

9
ca ştiinţă în cadrul curentului de gândire fiziocrat, în secolul al XVIII-lea. În
această epocă problemele de natură economică se conturau alături de
problemele filosofice, politice, juridice, religioase, deja bine
împământenite. S-a considerat importantă crearea unui sistem de gândire
economică.

Potrivit gândirii fiziocrate, societatea omenească este o creaţie a

naturii iar rolul ştiinţei economice este să descopere ordinea naturală a
vieţii economice. Ei au încercat să stabilească legătura între economie şi
natură, aspectul central fiind producţia agricolă înţeleasă în acea perioadă
ca fundament al tuturor bogăţiilor. Potrivit gândirii fiziocrate legile ştiinţei
trebuie subordonate legilor naturale.

Şcoala clasică prin reprezentanţii cei mai de seamă, Adam Smith şi

David Ricardo, cunoscuţi şi luaţi în seamă în toate epocile şi şcolile de
gândire ulterioare, s-a conturat pe ideea că legile naturale guvernează şi
viaţa economică şi de aceea economia trebuie să utilizeze aceleaşi
metode de cercetare ca şi ştiinţele naturale.
Şcoala matematică reprezentată de John Stuart Mill abordează
economia ca ştiinţă exactă, cantitativă iar principiile economiei trebuie să
aibă aceeaşi rigurozitate ştiinţifică ca a celor din ştiinţele matematice şi
fizice.
Ulterior economia a fost apreciată ca ştiinţă a manifestărilor
omeneşti. Potrivit acestei abordări, fenomenele economice sunt fenomene
morale, spirituale, culturale şi sociale şi ele trebuie studiate cu metode
care să ajute la înţelegerea motivării a acţiunilor umane de natură
economică. Portivit concepţiei, economia politică este o ştiinţă umană,
morală, istorică, culturală, şi nu o ştiinţă naturală.

10
 În perioada contemporană, ştiinţa economică este considerată a fi o
ştiinţă politică sau socială, deoarece relaţiile economice sunt relaţii sociale
iar substanţa politică este nelipsită din orice abordare economică. În
prezent elementele centrale de analiză ale ştiinţei economice atât la nivel
microeconomic cât şi macroeconomic iau în considerare conjunctura
economică naţională şi mondială. Economia naţională şi economia
mondială sunt studiate cu abordări şi instrumente proprii sistemului
economiei naţionale şi economiei mondiale.

„Economia ca ştiinţă are ca obiect de studiu problema

economică fundamentală, adică ce să se producă, cât, cum şi pentru
cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate”.3

Potrivit lui Joseph Stiglitz, „economia este o ştiinţă socială. Ea

studiază problema socială a alegerii într-o viziune ştiinţifică, ceea ce
înseamnă că este construită pe o explorare sistematică a problemei de a
alege. Această explorare sistematică implică atât formularea teoriilor, cât
şi examinarea datelor”.
Potrivit lui Paul Samuelson, „teoria economică este ştiinţa despre
modul în care oamenii şi societatea învaţă să aleagă, cu trecerea timpului,
cu ajutorul banilor sau fără participarea lor, acele resurse de producţie
rare pentru producerea diferitelor mărfuri în prezent şi viitor – între diferiţi
oameni şi diferite grupări ale societăţii. Teoria economică sau economia
politică, cum o numesc de obicei, se întrepătrunde strâns cu alte
importante discipline universitare: sociologia, ştiinţa politică şi
antropologia; toate acestea sunt ştiinţe sociale – ale căror obiecte de
studiu se suprapun parţial cu obiectul teoriei economice”.

3
Ciucur, Dumitru, Economie, ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag.20-23.

11
 § 1.3. Economistul – doctor şi inginer al sistemului social-
economic

Aşa cum inginerii construiesc diferite modele pentru a studia

caracteristicile unei maşini, economiştii construiesc diferite modele ale
economiei pentru a descrie modul de funcţionare al acesteia. Aşa cum
medicii asigură tratament terapeutic sau profilactic aşa şi în economie sunt
elaborate tratamente care asigură corectarea sau eliminarea unor
probleme grave în scopul creşterii competitivităţii economice. Aceste
comparaţii, traduse economic, se regăsesc în elaborarea şi aplicarea
teoriilor, practicilor şi politicilor economice unde economistul are rolul de
doctor sau inginer al sistemului în ansamblu.
Teoria economică, la fel ca toate teoriile, constă într-un set de
ipoteze şi concluzii. Dacă presupunerea este corectă atunci apar rezultate.
Economiştii fac previziuni pe baza teoriilor. Ei pot folosi teoriile pentru a
anticipa ce s-ar întâmpla în condiţiile unor schimbări şi conjuncturi
economice, de exemplu creşterea unei taxe sau integrarea economică a
unei ţări într-o uniune economică. Economiştii au dezvoltat două moduri
diferite de abordare a economiei. Studiul detaliat al deciziilor luate de
companii sau familii, dar şi al preţurilor şi producţiei din anumite industrii
intră în sfera microeconomiei.

Microeconomia (micro înseamnă în limba greacă mic) studiază

comportamentul unităţilor ce formează economia (oamenii, familiile,
gospodăriile, companiile, afacerile individuale sau la nivel de
companie). Ea se ocupă de modul în care oamenii iau decizii de
natură economică şi de factorii care influenţează deciziile acestora.
Macroeconomia (macro înseamnă mare în limba greacă)

12
priveşte economia ca un întreg, comportamentul acesteia în
totalitate, dar şi fluctuaţiile mari (indicatori, şomaj, creştere
economică, sărăcie, balanţă comercială, etc).

Comportamentul economiei, în toată substanţa ei, este dependent

de deciziile luate de milioane de oamenii şi firme în economie dar şi de
deciziile luate de guverne şi regimuri politice.
Microeconomia reprezintă privirea de jos în sus a economiei iar
macroeconomia reprezintă viziunea de sus în jos.
Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din
complexitatea vieţii economice în ansamblu la nivel micro şi
macroeconomic, pe plan naţional şi internaţional.

A gândi ca un economist înseamnă a pătrunde cu mintea

fenomenele şi procesele economice şi a le înţelege, a depista esenţa
acestora, a stabili legăturile trainice între acestea, a formula principii,
noţiuni, proprii, realităţii economice. Gândirea economistului
presupune corelarea unor trăsături native cu altele educate, cultivate
prin educaţie liberă sau universitară de specialitate4.

Capitolul
4
Popescu, Constantin, coord., Teorie economică generală. Microeconomie, ed. ASE,
Bucureşti, 2005, pag.134.

13
 2
GESTIONAREA RESURSELOR
ECONOMICE, DINAMICA
NEVOILOR ŞI INTERESELOR
ECONOMICE

2.1. Activitatea economică – componentă fundamentală a

acţiunii umane
2.2. Conştientizarea caracterului limitat al resurselor

§ 2.1. Activitatea economică – componentă fundamentală a

acţiunii umane

14
 Omul, de la începuturile Creaţiei şi până în prezent, şi-a folosit
libertatea prin acţiuni conştiente în scopul asigurării decenţei vieţii prin
bunuri materiale vizibile sau bunuri intangibile, prin mijloace naturale,
spirituale, culturale şi economice ca rezultat al acţiunii umane.

Acţiunea umană reprezintă forma de manifestare a omului

pentru asigurarea substanţei vieţii. În acţiunea umană, oamenii îşi
manifestă libertatea de alegere, de exercitare a acţiunii pentru
transformarea dorinţelor şi exigenţelor în realitate.

La început, acţiunea umană, ca formă de manifestare, este

individuală, porneşte de la o idee sau o dorinţă de materializare a unei
nevoi. Ea este determinată în primul rând de sentimentele umane ale
dorinţei. De la primele manifestări ale dorinţei exprimate, acţiunea umană
devine socială prin unirea scopurilor, manifestărilor şi dorinţelor mai multor
oameni. Manifestarea şi materializarea libertăţii şi dorinţei unui om
contribuie la asigurarea şi materializarea dorinţei semenului său.
Acţiunea umană conştientă implică responsabilitate în primul rând
asupra propriului mod de a trăi viaţa, apoi asupra modului în care acţiunea
individuală afectează pozitiv sau mai puţin pozitiv acţiunea celorlalţi cu
care se află în relaţii de familie, muncă, coordonare sau subordonare,
parteneriat economic sau social.
Principalele activităţi umane se pot grupa în activităţi producătoare
de bunuri materiale, servicii, informaţii, activităţi culturale, educaţionale,
sociale, spirituale, ecologice, etc. Aceste activităţi sunt mai întâi de natură
teoretică apoi practică-aplicată. Activitatea teoretică descoperă,
fundamentează şi elaborează teorii cu privire la lumea în care trăim prin
asigurarea cunoaşterii şi cunoştinţelor necesare. Prin activitatea practică,

15
oamenii, pe baza cunoştinţelor, adaptează, transformă şi obţin din natură,
în primul rând, substanţa vitală a vieţii materială sau nematerială.
Activitatea economică, deşi prezentă ca acţiune centrală şi
concertată în toate acţiunile umane, se distinge prin modalităţile de
abordare, prin instrumente şi scopuri.

Activităţile economice reprezintă ansamblul acţiunilor umane

prin care se urmăreşte obţinerea de bunuri materiale şi servicii de
orice fel, necesare trebuinţelor de viaţă normală, în condiţiile unor
resurse limitate.

În cadrul acestora se rezolvă problemele fundamentale legate de

volumul, structura şi calitatea bunurilor ce trebuie să se producă,
posibilităţile prezente şi viitoare de a produce, de cine, unde, când şi cu ce
costuri, ca şi modul în care ne ocupăm de distribuţia şi destinaţia finală a
bunurilor pe care le-am produs.5

§ 2.2. Conştientizarea caracterului limitat al resurselor

În economie, prima problemă cu care se confruntă omul la nivel

microeconomic, în special în perioada contemporană, este cea referitoare
la cât de mult va cheltui din venitul disponibil pentru a cumpăra bunurile
tangibile sau intangibile de care are nevoie. Deşi răspunsul este simplu, el
le vrea pe toate, trebuie să găsească alternative şi să prioritizeze banii în
special pe bunurile şi serviciile de care are nevoie vitală sau urgentă.
Majoritatea bunurilor de care avem nevoie sunt obţinute prin
activitatea economică, natura, deşi subordonată omului în condiţiile în

5
Ciucur, Dumitru, coord., op. cit., pag.53.

16
care acesta îi respectă legile, nu ne oferă decât bunurile libere (apa, aerul,
pământul, lumina şi căldura naturală).
Satisfacerea necesităţilor de viaţă este un proces permanent şi din
acest motiv şi producţia bunurilor trebuie să fie continuă.
Bunurile au existenţă fizică şi satisfac nevoile vieţii sau o fac
deosebită în sensul ridicării gradului de dorinţă, exigenţă şi decenţă.
Serviciile nu au o existenţă fizică dar contribuie într-o mare măsură
la satisfacerea nevoilor, în special în perioada actuală.

Prin necesitate, nevoi, trebuinţe, în sensul economic, se

înţeleg exigenţe umane individuale sau colective care trebuie
satisfăcute în timp şi spaţiu, cu bunuri şi servicii pentru a asigura
desfăşurarea activităţii vieţii şi activităţii oamenilor.

Prin prisma nevoilor vitale, activitatea economică exprimă modul în

care oamenii produc bunurile şi serviciile pentru asigurarea exigenţelor
normale ale vieţii. Nevoile trebuie însă interpretate la scara întregii vieţi şi
în strânsă interdependenţă cu comunitatea planetară şi natura cu toate
formele ei de viaţă. Nevoile umane nu sunt doar ale omului luat individual
sau ca membru al comunităţii. Nevoile sunt şi ale mediului înconjurător,
ale florei şi faunei. Omul nu se poate manifesta în condiţii normale de viaţă
în condiţiile degradării naturii, însă bineînţeles în actuala perioada această
menţiune este mai mult teoretică, realitatea fiind, din păcate, cunoscută.
Absolutizarea nevoilor vieţii umane în dauna celorlalte forme de
viaţă naturală provoacă în timp distrugerea temeliei vieţii umane pe
Pământ ca urmare distrugerii relaţiilor ce asigură echilibrul planetar,
comuniunea om-natură. Asigurarea nevoilor vieţii umane trebuie realizată
fără să cauzeze afectarea negativă a naturii, ba dimpotrivă trebuie să

17
ajute la vitalizarea continuă a acesteia şi a celorlalte forme de viaţă
existente.

Satisfacerea nevoilor umane reprezintă impulsul fundamental al

activităţii umane, după anumite şcoli de gândire chiar scopul vieţii umane.

Considerăm că asigurarea nevoilor prin activitatea umană poate

constitui mai degrabă un mijloc pentru asigurarea anumitor scopuri. Este
bine ca scopurile vieţii să nu fie strict economice, idealurile de viaţă,
asigurarea unei vieţi elegante şi calitative presupunând şi alte atribute.
Bineînţeles în societatea actuală mai sunt şi alte criterii şi etaloane ale
calităţii vieţii.
În teoria economică există o tipologie şi o ierarhizare a nevoilor
economice, în realitate însă oamenii îşi pot satisface în acelaşi spaţiu şi
timp mai multe nevoi.6
Nevoile se prezintă ca un sistem bine conturat, cu o dinamică şi
continuitate ascendent-evolutivă spre perfecţionare, ele caracterizând
nivelul de dezvoltare al fiecărui om, stadiul de consistenţă şi decenţă la
care a ajuns, precum şi nivelul de dezvoltare al societăţii. Procesul de
diversificare a nevoilor şi apariţie a altora noi apare în corelaţie cu apariţia
unor noi instrumente de satisfacere a lor.
Elementul central al dezvoltării unei comunităţi sau naţiuni este
determinat de activitatea economică. În cadrul activităţii economice
oamenii intră în relaţii parteneriale determinate de interese economice.

Economia naţională însumează toate componentele activităţii

economice pe toate nivelurile. Ea reprezintă ansamblul activităţilor

6
Popescu, Constantin, coord., op. cit., pag.54-56.

18
economico – sociale, privite în unitatea şi interdependenţele lor
dinamice, care se desfăşoară în cadrul naţional-statal.

În cadrul economiei naţionale, sistemul activităţilor economico-

sociale este structurat pe sectoare economice, pe tipuri de agenţi
economici, pe ramuri de activitate7.

Activitatea economică are ca subiect omul considerat

individual sau colectiv sau ca întreprinzător, iar ca obiect raporturile
dintre nevoi şi resurse.

În condiţii ideale de dezvoltare a societăţii, omul trebuie să

conştientizeze raritatea, raţionalizarea resurselor şi regenerarea lor
continuă fără perturbări asupra mediului ce se răsfrâng asupra vieţii.

În condiţii reale raporturile economice sunt între nevoile

nelimitate şi într-o continuă diversificare şi creştere pe de o parte şi
resursele disponibile în anumite limite şi condiţii ce trebuie
conştientizate de către oameni pe de altă parte.

De fapt această relaţie dezvoltată reprezintă esenţa economiei ca

ştiinţă în toată substanţa şi toate componentele sale. Potrivit unor autori,
caracterul limitat al resurselor face necesară teoria economică. Dacă
resursele ar fi fost nelimitate, teroia economică nu ar mai fi existat8.

Resursele reprezintă totalitatea elementelor, împrejurărilor şi

premiselor utilizate – direct sau indirect – sau utilizabile la
7
Dobrotă, Niţă, coord., Dicţionar de economie, ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag.179.
8
Oprescu, Gheorghe, coord., Microeconomie, ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag.11.

19
producerea şi obţinerea de bunuri economice. Resursele nu trebuie
confundate cu bunurile.

Clasificarea resurselor economice are în vedere, în principal,

următoarele aspecte:
- resurse naturale – pământul, apa, aerul, bogăţiile subsolului,
create şi regenerate în natură;
- resurse derivate – toate elementele produse şi puse în rezervă
pentru o folosinţă ulterioară. Aceste resurse formează capitalul
care cuprinde resursele materiale, bogăţiile, tehnicile şi
tehnologiile care se constituie în factori sau premise necesare
obţinerii de bunuri economice.
După durata folosirii şi caracterul utilizării lor, resursele naturale se
clasifică în resurse regenerabile (fondul funciar, fondul forestier, fondul
cinegetic, apa) şi neregenerabile (zăcăminte de combustibili fosili,
minereuri). Resursele neregenerabile nu se reproduc natural şi sunt
epuizabile.
După volumul resurselor economice naturale ele se împart în
resurse abundente şi deficitare.
După gradul de refolosire şi recuperare, resursele economice
naturale se clasifică în recuperabile, parţial recuperabile şi
nerecuperabile.

Indiferent de natura lor, resursele economice trebuie

considerate ca fiind limitate, insuficiente în raport cu nevoile.
Resursele economice formează avuţia naţională a unei ţări9.

9
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.382.

20
 Raritatea resurselor constituie prima problemă a economiei.

În teoria economică raritatea reprezintă o stare de tensiune între

resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care trebuie
satisfăcute cu ajutorul lor.

Se pot distinge mai multe forme de raritate economică. Astfel,

raritatea naturală este condiţionată de resursele naturii şi de folosirea
neraţională de către oameni. Raritatea de penurie este determinată de
anumite situaţii neprevăzute care determină scăderea ofertei sau a
rezervelor de resurse (cataclisme naturale, războaie). Raritatea pieţei
este reprezentată de apariţia unei creşteri rapide şi neaşteptate a cererii
pentru anumite bunuri. Aceasta apare în condiţiile limitării ofertei din cauze
neprevăzute sau determinate de către producători prin jocul pe piaţă10.
De-a lungul istoriei, ştiinţa din toate domeniile a adus rezultate
importante în găsirea unor noi resurse sau unor noi alternative de folosire
a resurselor limitate şi de regenerare a lor. Dar cu toate progresele ştiinţei,
resursele rămân limitate, greu regenerabile în condiţiile perturbării naturii
de către om (de exemplu inclusiv în ţara noastră anotimpurile nu mai au
cursul firesc şi normal). Este important să se utilizeze eficient şi raţional
resursele şi să se găsească alternative noi care să înlocuiască resursele
greu regenerabile ale căror rezerve sunt minime.
Problema în societatea contemporană este că investitorii şi
consumatorii nu mai privesc natura ca spaţiu vital ci ca spaţiu comercial.
În teoria economică omul este privit în dublă ipostază:
producător şi consumator. Poate ar trebui şi o altă privire, acea de

10
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.364.

21
cetăţean responsabil de calitatea şi curăţenia naturii în care se manifestă
ca investitor sau consumator de resurse.
A doua problemă este aceea a alegerii dintre resursele existente. În
această situaţie, omul se gândeşte să investească sau să economisească,
să folosească o mai mare sau o mai mică cantitate de resurse.
A treia problemă a economiei o constituie specializarea. Prin
specializare în sens economic se înţelege o restrângere a domeniului de
acţiune, a unei activităţi economice, a unei întreprinderi sau unui teritoriu,
care devine astfel mai performant în cadrul domeniului ales. Specializarea
economică poate fi specializare pe activităţi economice, pe meserii sau
specializare teritorială naţională sau internaţională11.

Capitolul

3
11
Dobrotă, Niţă, op. cit., pag.415.

22
 FACTORII DE PRODUCŢIE ÎN
RELAŢIA RESURSE – NEVOI
UMANE

3.1. Costul de oportunitate în realizarea nevoilor umane

3.2. Factorii de producţie şi evoluţia acestora
3.3. Tipuri de factori de producţie
3.3.1. Natura
3.3.2. Munca
3.3.3. Capitalul
3.3.4. Informaţia
3.4. Combinarea factorilor şi funcţia de producţie. Principiul
substituirii
3.5. Analiza costurilor de producţie – utilitate, limite, influenţă
asupra veniturilor

§ 3.1. Costul de oportunitate în realizarea nevoilor umane

Activitatea economică este, aşa cum am prezentat în capitolele

anterioare, o acţiune specific umană, prin care se urmăreşte satisfacerea

23
trebuinţelor indivizilor şi ale societăţii, asigurarea substanţei vieţii. Însă
caracterul insuficient, limitat al resurselor, aşa numita „problemă a rarităţii”
de către economişti, în raport cu evoluţia nevoilor şi dorinţelor omului
conduce la o necesitate obiectivă de a asigura o utilizare cât mai raţională
a unor resurse limitate pentru a acoperi nevoile în continuă creştere.
Dezvoltarea omului, de la statutul de fiinţă primară, care îşi
urmăreşte preponderent instinctele, la cea de fiinţă capabilă să
gândească, să aibă dorinţe tot mai complexe, să decidă oportunitatea
fiecărei alternative, a dus, pe de o parte la o epuizare mai rapidă a
resurselor – datorită creşterii aşteptărilor, complexităţii nevoilor sale –, iar
pe de altă parte la o diversificare a resurselor, datorată tocmai acestui
proces de dezvoltare. Totuşi, având în vedere şi faptul că cercetările
ştiinţifice sunt încă la început în domeniul descoperirii de noi resurse, nu
putem vorbi decât de un caracter în continuare restrictiv, limitat al
resurselor. De aceea omul, la nivel microeconomic, se confruntă încă cu
problema costului de oportunitate, adică cu problema alegerii
alternativelor. După cum am afirmat, omul nu mai este guvernat doar de
instinctele primare, ci acestea au căpătat noi valenţe, noi forme. Omul nu
mai mănâncă orice doar pentru a-si satisface foamea, el doreşte să
experimenteze noi gusturi, noi combinaţii, activitatea de a mânca devenind
astfel chiar o artă, implicând resurse tot mai variate. Şi, deşi dorinţa omului
este simplă la prima vedere, el vrea tot, este însă condiţionat de resursele
sale.
Activitatea economică se traduce astfel ca o prelucrare
eficientă a resurselor, datorată de caracterul lor restrictiv (minimizare
a consumului de resurse) pentru a satisface cât mai bine nevoile
omului (maximizare a efectelor utile).

24
 Noţiunea de eficienţă economică constituie astfel fundamentul
teoriei economice şi trebuie să reprezinte, de asemenea, şi fundamentul
activităţilor zilnice ale omului. Pentru a-şi asigura o dezvoltare
armonioasă, omul trebuie să continue să dorească, să aibă nevoi tot mai
complexe, însă trebuie să conştientizeze şi necesitatea găsirii de soluţii
eficiente din punct de vedere economic pentru realizarea acestor dorinţe.

§ 3.2. Factorii de producţie şi evoluţia acestora

„Factorii de producţie constituie elemente de intrare în procesul de

producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile
necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă
bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi
disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic,
alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de
agenţii economici producători.”12

Factorii de producţie reprezintă deci „forma economică pe care o

îmbracă resursele, adică premisele activităţii economice în general.”13
Deci, dacă resursele sunt limitate, şi factorii de producţie trebuie să fie
caracterizaţi de aceleaşi trăsături. Şi atunci cum se poate explica uşurinţa
relativă cu care sunt realizate nevoile actuale tot mai complexe ale
omului?
Răspunsul este dat tocmai de ceea ce am exemplificat mai sus, şi
anume că pe măsura dezvoltării economice, resursele, şi deci factorii de
producţie, se diversifică şi se multiplică, apar noi forme care conduc la
12
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.209.
13
Prahoveanu, Eugen, Fundamente de teorie economică, ed. Sylvi, Bucureşti, 1999,
pag.46.

25
două consecinţe: pe de o parte, se obţine o sporire a calităţii şi
complexităţii nevoilor omului, iar pe de altă parte are loc o perfecţionare
calitativă şi structurală a factorilor de producţie.

În stadiul actual de dezvoltare a omenirii, evidenţa caracterului tot

mai limitat al unor resurse a impus necesitatea găsirii celor mai adecvate
metode de folosire şi combinare a factorilor de producţie, pentru a
satisface nevoi tot mai complexe.

Suntem înconjuraţi în prezent de o multitudine de obiecte fizice

produse de oameni, care, la rândul lor, se află într-o mulţime şi mai vastă
de obiecte naturale. Din ce în ce capătă mai mult importanţă pentru om
mediul produs cu ajutorul tehnic. Suprafeţele de plastic sau de beton,
imaginea uluitoare a peisajului unui oraş văzut prin fereastra unui avion cu
reacţie – acestea sunt realităţi ce fac parte din existenţa omului. Obiectele
făcute de oameni pătrund în conştiinţa sa şi o modelează. Cantitatea
acestor obiecte creşte cu o forţă explozivă, atât în mod absolut cât şi în
raport cu mediul natural, şi va creşte tot mai mult în perioadele viitoare ale
existenţei omului.
Ajungem insă la un paradox: ideea de a folosi un produs o singură
dată sau un timp foarte scurt şi apoi a-l înlocui e împotriva concepţiei
indivizilor, însă progresul tehnic tinde să reducă costurile producţiei mult
mai repede decât costurile reparaţiilor şi astfel adeseori este mai ieftin să
înlocuieşti un obiect decât să-l repari.
Ori, având în vedere tocmai caracterul restrictiv al resurselor,
accentul trebuie pus de aceea nu pe o dezvoltare extensivă, bazată pe
creşteri de producţie, de consum de resurse, ci pe o creştere intensivă,
bazată pe principiile eficienţei şi utilităţii economice, în sensul maximizării

26
efectelor utile obţinute prin utilizarea unui consum minim de factori de
producţie.

§ 3.3. Tipuri de factori de producţie

Factorii de producţie fiind elemente care participă în activitatea

economică la satisfacerea nevoilor indivizilor, ei au o varietate foarte
mare, proporţională cu nivelul de dezvoltare umană la un moment dat:
munca, elemente ale naturii, capitalul, informaţia în toate formele ei,
cunoştinţele ştiinţifice, activităţile manageriale etc.

Însă, cu toată această varietate mare, factorii de producţie pot fi

grupaţi în „factori tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, şi
neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia,
informaţia, managementul etc.”14

Astfel, dacă la început, în societăţile umane primitive natura

procura aproape totul, satisfăcând instinctele primare ale omului (setea,
foamea, somnul etc.), treptat, acesteia i s-au adăugat alte forme.
Această clasificare a factorilor de producţie se reflecta şi în
organizarea societăţii umane din vremea respectivă. Astfel, corespunzător
celor trei clase de factori de producţie tradiţionali, originari (natura, munca
şi capitalul), existau în societate clasele sociale clar diferenţiate:
aristocraţia, ca proprietar al pământului, burghezia, ca proprietar al
capitalului şi muncitorii.

§ 3.3.1. Natura
14
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.209.

27
 Factorul de producţie natură se rezuma la început numai la pământ.
În prezent, el cuprinde toate elementele naturale brute care sunt atrase şi
folosite în activitatea umană: solul, subsolul, apa, resursele minerale. Mai
nou, datorită descoperirilor ştiinţifice, se încearcă extinderea activităţii
economice în spaţiul cosmic, folosind proprietăţile acestuia pentru
satisfacerea anumitor nevoi.

Principala caracteristică a acestui factor de producţie este raritatea,

ceea ce imprimă un caracter relativ limitativ şi celorlalţi factori şi impune
găsirea permanentă de noi soluţii pentru o utilizare cât mai eficientă a lui.

Caracterul pronunţat limitat nu înseamnă că, pe măsura dezvoltării

umane, nu se mai pot atrage elemente naturale în activitatea economică
tot mai complexă, ci că este imperios necesară folosirea cât mai eficientă
a acestor resurse. Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze
natura în beneficiul lui. Natura a fost considerată tot timpul ca fiind
subordonată omului şi oferindu-i acestuia tot ce avea nevoie, cu o singură
condiţie, aceea ca omul să-i respecte legile. Ecosfera, laolaltă cu
resursele minerale ale Pământului, constituie izvorul tuturor bunurilor
produse prin strădania omului. Aşadar, bunurile materiale depind de
ecosferă, de natură, iar pe de altă parte, oamenii depind de aceste bunuri.
Pe măsură ce se produc bunuri materiale, folositoare omului,
populaţia creşte numeric, existând o tendinţă intrinsecă de dezvoltare
numerică a populaţiei atât timp cât există suficient suport material pentru
dezvoltarea umană. La rândul ei, dezvoltarea umană tinde să intensifice
acumularea de bunuri materiale. Însă, odată cu apropierea de limitele
echilibrului ecologic, s-a produs o stare negativă, de tensiune între mediul
creat de om şi cel natural, prin accentuarea la maxim a limitelor în ceea ce

28
priveşte resursele de materii prime şi prin poluarea mediului natural.
Astfel, ideea că sporul de bogăţie pe de o parte, şi creşterea populaţiei, pe
de alta, vor declanşa probleme mari este încă controversată. În drumul
său spre progres şi dezvoltare, omul nu poate să ocolească capcanele
ecologice. Nevoia de hrană şi de alte bunuri de consum, extinderea
agriculturii pe seama altor structuri de mare stabilitate ecologică,
exploatarea mărilor, oceanelor şi uscatului, din nefericire într-o măsură din
ce în ce mai mare, reprezintă realităţi cărora omul a trebuit şi trebuie să le
facă faţă fără a le putea ignora. Folosirea abuzivă a naturii şi a mediului
era de ne-evitat.
Este nevoie de fapt de o analiză ecologică a fiecărui aspect
principal al producţiei, folosirii bunurilor materiale. S-a calculat că se
extrag din natură aproximativ 30t de diverse materiale pe locuitor, pe an.
Din această cantitate uriaşă per individ uman, în produsele finite ale
industriei intră abia 1-1,5%. De fapt, industria produce de 100 de ori mai
puţin faţă de câte materii prime şi resurse umane. De aceea se preferă în
prezent, în procesul de producţie de bunuri şi servicii, alternative sintetice
în locul celor naturale, oriunde este posibil.

§ 3.3.2. Munca
Factorul de producţie muncă, considerat ca şi natura, factor
originar, a apărut, tot din cele mai vechi timpuri, pe scena economică: mai
întâi sub formă de munca agricolă, unde predominau aptitudinile fizice,
forţa, agilitatea, apoi şi sub alte forme de muncă, în care inteligenţa devine
predominantă.

29
 Prin muncă, se înţelege „o acţiune conştientă, deci specific umană,
îndreptată în direcţia satisfacerii trebuinţelor, în cadrul căreia sunt folosite
aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele omului”.15

Munca a fost din totdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi

determinant, ce antrenează şi ceilalţi factori de producţie în vederea
obţinerii de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor lor
imediate şi de perspectivă. Prin muncă, omul ocupă primul şi cel mai
important loc în suita factorilor de producţie. Prin munca fizică şi
intelectuală pe care o depune în toate sferele activităţii economice, omul
devine creatorul tuturor bunurilor materiale şi serviciilor indiferent de
natura şi destinaţia lor.
Oamenii cu aptitudinile şi deprinderile lor, cu experienţa şi
cunoştinţele dobândite, sunt producătorii tuturor bunurilor economice.
Adam Smith arăta că munca este sursa tuturor bogăţiilor societăţii, „sursa
unică a avuţiei naţiunilor”.
Astfel, orice progres se datorează în primul rând omului, deţinătorul
capacităţii de a munci. Munca va constitui astfel şi în continuare factorul
activ, determinant, al progresului, al dezvoltării economice, prin ea
realizându-se folosirea cât mai eficientă a celorlalţi factori de producţie.
Referindu-se la rolul muncii în ansamblul vieţii economice, J.M.
Keynes remarca: „munca este cea care produce totul, ajutată de ceea ce
purta cândva numele de meşteşug, iar astăzi se cheamă tehnică, de
resursele naturale care nu costă nimic sau se obţin în schimbul unei rente,
după cum sunt rare sau abundente”.
Pentru aprecierea rolului muncii în epoca contemporană este
necesar să se ţină seama şi de procese evidente cum sunt: reducerea

15
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.48.

30
relativă a timpului de muncă, substituirea accelerată a muncii prin capital,
afirmarea efortului intelectual şi creativ şi înlocuirea tot mai mare a
activităţilor manuale tradiţionale prin automatizarea, robotizarea şi
informatizarea producţiei.
Calitatea factorului muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă
atât cu nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi cu
nivelul de dezvoltare economică a ţării. De-a lungul mileniilor, pe plan
mondial, activitatea omului a trecut de la cea de cultivator de plante şi
crescător de animale, la cea de producător şi, în prezent, se face trecerea
la munca creativă. În acest proces s-a trecut treptat, de la efortul fizic
preponderent, la afirmarea tot mai puternică a celui intelectual. Prin
automatizarea, robotizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul
omului în economie se schimbă. În aceste condiţii, munca creativă
devine factorul determinant al vieţii economice.
Creşterea nivelului pregătirii profesionale capătă o importanţă
deosebită pentru formarea potenţialului de muncă şi valorificarea lui,
şcoala cu diferitele sale trepte, profiluri şi specializări având un rol
hotărâtor.
Totodată, progresul ştiinţei şi tehnicii, amplificarea continuă a
complexităţii nevoilor umane, deprecierea stocului de cunoştinţe
acumulate în perioada pregătitoare iniţială, impun în mod necesar
perfecţionarea pregătirii profesionale a oamenilor. Iar pe măsura
îmbunătăţirii conţinutului calitativ al muncii şi al randamentului ei, are loc şi
o tendinţă obiectivă de creştere a timpului liber pe durata vieţii omului,
expresie şi premisă a creşterii rolului factorului uman, a gradului de
civilizaţie, în general.

§ 3.3.3. Capitalul

31
 Factorul de producţie capital a apărut mult mai târziu pe scara
evoluţiei umane, însă, prin implicaţiile şi beneficiile aduse, a reprezentat
un adevărat şoc în procesul dezvoltării omului. Capitalul a apărut în
condiţiile trecerii de la economia de subzistenţă, de satisfacere a
trebuinţelor primare, la economia de piaţă, respectiv orientarea producţiei
pentru vânzare şi obţinerea de profit. Capitalul nu este altceva decât
munca economisită şi investită. Daca această bogăţie ar fi consumată în
întregime pe măsura creări ei, capitalul nu s-ar mai forma niciodată. Dar
această economisire nu reprezintă decât o condiţie a formării capitalului.
Prin ea însăşi, nu produce efectele dorite dacă nu este concentrată şi
plasată acolo unde este nevoie de ea.

În principiu, factorul de producţie capital nu poate fi consumat

direct, el fiind format din resurse care servesc indirect la satisfacerea
nevoii, combinându-se cu alţi factori de producţie.

Naşterea capitalului presupune întotdeauna un excedent al bogăţiei

produse asupra bogăţiei consumate. Din acest considerent, bunurile care
intră în categoria capital se mai numesc şi bunuri intermediare (maşini,
utilaje, instalaţii, materii prime etc.).
Procurarea acestor bunuri se numeşte investiţie, adică tocmai
transformarea banilor în capital, respectiv procurarea atât a capitalului fix
(maşini, utilaje etc., care participă la mai multe procese de producţie), cât
şi a capitalului circulant (materii prime, materiale etc.).
Folosirea capitalului fix în mai multe procese de producţie induce o
particularitate importanta a acestuia, şi anume posibilitatea apariţiei uzurii
fizice şi morale a acestuia şi deci necesitatea amortizării, prin care se

32
recuperează costul sau. Amortizarea, în timp, devine astfel o sumă de
bani prin care se poate finanţa înlocuirea capitalului fix uzat.
Prin contribuţia majoră pe care a avut-o şi asupra creşterii eficienţei
de folosire a celorlalţi factori de producţie, factorul de producţie capital a
revoluţionat activitatea economică şi a imprimat activităţii economice în
ansamblul ei un caracter intensiv de dezvoltare, prin minimizarea cantităţii
de resurse folosite.

§ 3.3.4. Informaţia
Informaţia (resursele informaţionale) s-a impus, ca factor de
producţie distinct, în economiile moderne, devenind o sursă similară unor
bunuri de capital, programele informatice reprezentând şi ele adevărate
unelte de tip nou. Avuţia informaţională se concentrează în cărţi,
documentaţie tehnică, proiecte, invenţii şi inovaţii, filme, programe
informatice, baze de date etc.
Rolul primordial al resurselor informaţionale îl constituie rolul
intermediar pe care îl poate juca între forţa de muncă şi ceilalţi factori de
producţie. Informaţia este un factor de producţie care influenţează astfel
pozitiv folosirea tuturor celorlalţi factori, impunându-se mai ales pe măsura
creşterii complexităţii activităţii economice.

Astăzi, informaţiile reprezintă poate sursa principală care poate

genera avuţie, şi in acelaşi timp, lipsa lor poate conduce chiar la sărăcie.
Informaţia a jucat un rol esenţial în asigurarea dezvoltării economiei,
societăţii umane per ansamblu, în diversificarea nevoilor indivizilor.

Progresul tehnologic s-a bazat pe cercetarea ştiinţifică care a oferit

producţiei informaţia, cunoştinţele necesare creării bunurilor şi serviciilor

33
care să corespundă nevoilor umane în continuă diversificare. Informaţia
are de aceea un rol esenţial în influenţarea pozitivă alegerii de către om,
în procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor necesare, a cantităţii
optime din factorii de producţie, ajutând astfel la dezvoltarea intensivă.
Acest lucru se concretizează prin aceea că omul, producătorul, în
cunoştinţă de cauză, dispunând de informaţii, având la îndemână
descoperirile ştiinţifice, poate reduce consumul unuia sau mai multor
factori de producţie prin utilizarea altor alternative. De exemplu, cauciucul
utilizat aproape peste tot nu mai este extras din sucul lăptos al unor arbori
tropicali, ci prin folosirea unor tehnici de polimerizare a unor compuşi
chimici.
Importanţa informaţiilor a depăşit graniţele ştiinţei economice,
având un rol major în toate domeniile. Astfel, informaţia reprezintă baza
trinomului “informaţie – putere – politică”16.
Astfel, după cum afirma într-un eseu17 profesorul Daniel Dăianu,
„noua revoluţie industrială” (revoluţia informaţiei) nu numai că
redesenează astfel harta industrială, dar conduce la creşteri de
productivitate remarcabile, la reduceri mari de costuri. Extinderea
aplicaţiilor noilor tehnologii ale informaţiei este dovedita de fapte simple
dar grăitoare. De exemplu, microprocesorul pe care-l întâlnim adesea în
felicitări muzicale conţine mai multă putere de calculaţie decât exista pe
toată planeta la finele celui de-al doilea război mondial.18

16
Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, ed. PACO, Bucureşti, 2000,
p.21 în Marin, Ionel, Comunitatea de informaţii – soluţia problemelor de securitate, ed.
A.N.I., Bucureşti, 2004, p.109.
17
Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, apărut în revista Oeconomica,
nr.2/2000.
18
Coyle, Diane, The Weightless World. Strategies for managing the Digital Economy
(«Lumea necorporala. Strategii pentru gestiune in economia digitala»), Cambridge, MIT
Press, 1999, pag.ix., în Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, apărut în revista
Oeconomica, nr.2/2000.

34
 Vedem astfel, fără a nega că munca rămâne factorul activ,
preponderent, că în societatea de astăzi informaţiile reprezintă poate cel
mai important factor de producţie. Totuşi, în ciuda efectelor economice de
netăgăduit ale introducerii noilor tehnologii, ilustrate de creşteri
impresionante de productivitate, acestea nu modifică legile economiei în
sensul ieşirii din logica concurenţei pentru resurse limitate în raport cu
nevoi fără limite. Noile tehnologii nu scot jocul economic din sfera
materialului. Omul are nevoie să se îmbrace, să mănânce, să se
adăpostească etc., iar acoperirea acestor nevoi de bază nu poate fi
miniaturizată.19
Ca efect al aplicării noilor tehnologii numeroşi oameni pot trăi mai
bine din punct de vedere material, dar aceasta nu reduce automat din
nivelul aspiraţiilor (şi acestea aflate în dinamică).

§ 3.4. Combinarea factorilor şi funcţia de producţie.

Principiul substituirii

Omul, în procesul de satisfacere a nevoilor sale, prin folosirea

factorilor de producţie, creează bunuri şi servicii. Iar dacă în trecut, natura
procura aproape singura totul, omul doar folosind ceea ce găsea în
natură, fără a aduce schimbări, odată cu dezvoltarea sa, el a început să
aibă nevoi tot mai complexe, care au necesitat o cantitate din ce în ce mai
mare de factori de producţie. Iar astăzi societatea modernă este bazată pe
o dezvoltare intensivă care presupune o intercondiţionalitate şi un
management riguros al utilizării factorilor de producţie.
Ştiinţa economică este diferită de chimie, spre exemplu, în sensul
că dacă în chimie obţinerea unor substanţe este posibilă doar printr-un
19
Dăianu, Daniel, op. cit.

35
singur procedeu, prin combinarea strictă doar a unor elemente specifice,
în cantităţi determinate, în economie, un producător poate crea un anumit
produs recurgând la diverse combinări ale factorilor de producţie. În acest
sens, în cadrul producţiei, din punct de vedere economic, nu există o lege
a proporţiilor definite.
Omul întreprinzător este pus întotdeauna în fata unei probleme care
poate fi exprimată în două moduri. Primul: dată fiind o anumită cantitate de
factori de producţie, care va fi combinaţia cea mai bună în urma căreia se
va obţine o producţie maximă? Al doilea mod de a exprima aceeaşi
problemă: dată fiind o cantitate determinată de produs, pe care se doreşte
a se obţine, cu ce combinaţie tehnică a factorilor de producţie se va putea
realiza astfel încât costul sa fie minim?
Pentru a înţelege mai bine, să luăm un exemplu practic: pentru a
cultiva o suprafaţă de teren de 1 ha, putem folosi un tractor de mare
capacitate şi un singur muncitor, sau putem folosi un tractor mai mic şi mai
mulţi muncitori. O reprezentare grafică a acestui exemplu este mai jos,
unde coordonata (x) reprezintă cantitatea de muncă folosită şi pe
coordonata (y) am marcat cantitatea de capital fix folosită.

Figura 1: isocuanta producţiei în funcţie de combinaţia factorilor de producţie

36
 În figura de mai sus, se observă că ariile O-A-A’, O-B-B’ şi O-C-C’
sunt egale, pentru cantităţi proporţionale de factori de producţie. Deci,
pentru a obţine o cantitate dată dintr-un bun, se pot folosi cantităţi
proporţionale între ele de factori de producţie. Dacă, însă, luăm în
considerare modificări foarte mici a cantităţii factorilor de producţie
implicaţi, atunci obţinem o serie de isocuante sub forma de curbe, aşa
cum se poate vedea din figura 2.

Figura 2: isocuanta sub formă de curbă a producţiei în funcţie de combinaţia

factorilor

Oricare punct de pe curba de producţie (Q) este rezultatul

combinaţiei dintre cei doi factori.

„O isocuantă reprezintă deci ansamblul de combinaţii de

factori de producţie care permite obţinerea aceluiaşi nivel de
producţie”20. În acest sens, „funcţia de producţie descrie astfel relaţia
dintre cantitatea produsă dintr-un bun oarecare şi cantităţile
necesare de diferiţi factori necesari pentru producerea ei”21.

20
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.130.
21
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.128.

37
 Matematic, o funcţie generală de producţie poate fi reprezentată
astfel:

Q= F(x,y)

unde (Q) este cantitatea produsă dintr-un bun, iar (x) şi (y) sunt cei doi
factori de producţie.
Economiştii C.W. Cobb şi P.H. Douglas au creat un model
generalizat al funcţiei de producţie în care aceasta depinde de mărimea
capitalului şi cantitatea de muncă folosite22:

Q = F(A,Kά,Lβ)

unde (Q) este producţia propusă, (K) este capitalul utilizat, (L) munca
folosită, iar (A), (ά), (β) parametri pozitivi cere influenţează factorii în felul
lor specific.
Modificări proporţionale (în sensul că o creştere a unui factor de
producţie este asociată cu o scădere a celuilalt factor) duc la poziţionarea
pe aceeaşi isocuantă şi implicit la obţinerea aceleiaşi cantităţi din bunul
dorit. Creşterea simultană a cantităţii din ambii factori de producţie va
duce la o sporire a cantităţii din bunul dorit şi implicit la poziţionarea pe o
isocuantă superioară. Implicit o scădere simultană a cantităţii din ambii
factori de producţie va duce la poziţionarea pe o isocuantă inferioară.
Astfel, în exemplul de mai jos, Q1<Q2<Q3.

22
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.133.

38
 Figura 3: familie de isocuante corespunzând unor nivele de producţie diferite

Există astfel o multitudine de isocuante, o familie de isocuante,

fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat, acest spaţiu
reprezentând spaţiul producătorului în care el poate acţiona folosind
factorii de producţie. Totuşi, deşi la nivel teoretic se poate presupune că
producătorul dispune de un număr infinit de combinaţii productive, fiecare
punct de pe isocuantă reprezentând o combinaţie unică de factori de
producţie, în activitatea economică propriu-zisă producătorul nu dispune
decât de un număr limitat de soluţii productive.

Funcţia de producţie constituie astfel modalităţile de folosire a

factorilor de producţie pe care producătorul le are la dispoziţie în
procesul de producţie al bunurilor, aceasta determinându-i astfel
câmpul sau de acţiune şi implicit comportamentul său.

§ 3.5. Analiza costurilor de producţie – utilitate, limite,

influenţă asupra veniturilor

39
 Bunurile necesare unei colectivităţi umane nu se găsesc, în marea
lor majoritate, de-a gata în natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute
printr-o activitate umană, de prelucrare, transformare, combinare a
elementelor primare. Obţinerea acestor bunuri implică deci un consum de
factori de producţie. De aici apare în mod firesc problematica costurilor
necesare creării acestor bunuri, considerând că fiecare factor de producţie
este cumpărat la un anumit preţ şi, în mod similar, fiecare element primar
are un anumit preţ. Această sumă de cheltuieli reprezintă costul de
producţie.

Costul de producţie este ansamblul de cheltuieli necesar

pentru obţinerea unui volum de producţie dat sau volum de servicii
efectuat. El reprezintă deci costul factorilor de producţie utilizaţi de
un producător.

Tipologia cea mai folosită a costurilor de producţie le împarte în trei

tipuri de cost: i) cost global; ii) cost marginal; iii) cost mediu.
Costul global este reprezentat de ansamblul costurilor
corespunzătoare unui volum de producţie dat, fiind la rândul său alcătuit
din costuri fixe şi costuri variabile, suma lor fiind costul total.
În categoria costurilor variabile (Cv) sunt incluse cheltuielile de
producţie care pe termen scurt evoluează direct proporţional cu
modificarea producţiei (ex: cheltuieli cu materiile prime, materiale, salarii,
energie).
În categoria costurilor fixe (Cf) sunt incluse costurile pe care
unitatea economică de face indiferent de volumul de producţie realizat sau
de condiţiile de lucru.

40
 Costul total (Ct) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor
variabile, el fiind calculat pe total producţie, pe o perioada de timp stabilită.
Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cheltuieli generat de
creşterea cu o unitate a volumului de activitate . Este deci un supliment de
cost determinat de realizarea unei unităţi suplimentare de produs. El
exprimă costul total de producţie adiţional ce rezultă din creşterea cu o
unitate a volumului producţiei. Întrucât, de obicei, costul fix marginal este
egal cu zero (pentru cazurile în care creşterea de producţie nu implică
utilaje noi etc.), costul total marginal este egal cu costul variabil marginal,
adică cu costul variabil suplimentar generat de creşterea cu o unitate a
producţiei:

Cmg= ∆ Cv / ∆ Q , unde ∆ Q=1

Costul marginal nu este un cost contabil, ci un cost estimat post-

factum sau previzional. Determinarea sa rezultă dintr-o analiză particulară
a cheltuielilor de exploatare şi a elasticităţii acestora în funcţie de volumul
de activitate.
Conceptul marginalist este pertinent pentru fundamentarea unor
decizii privind lansarea unor serii de produse, acceptarea unor noi
comenzi.

Costul marginal a apărut din necesitatea explicării reacţiei costurilor

în raport cu modificările structurilor interne şi a preţurilor, fiind cunoscut şi
sub denumirea de cost adiţional, de creştere sau diferenţial.
Costul marginal este definit ca fiind costul ultimei serii sau lot de
fabricaţie realizat în plus pentru atingerea unui nivel de producţie dat.

41
 Pornind de la definirea costului marginal la nivel de serie, rezultă că
se poate determina şi un cost marginal unitar, prin divizarea costului
marginal al seriei în raport cu numărul unităţilor seriei respective. Prin
urmare, în cazul creşterii producţiei, putem discuta de un „cost marginal
de dezvoltare” , în timp ce în cazul reducerii volumului de producţie se
pune problema unui „cost marginal de regresie”.
Raţionamentul marginalist, bine cunoscut de economişti,
corespunde în întregime preocupărilor managerilor, deoarece majoritatea
deciziilor de gestiune nu constituie în realitate decât o ajustare în raport cu
situaţia anterioară. În acest context apare un alt concept, şi anume acela
de „cost pertinent” , care corespunde ansamblului elementelor susceptibile
de a fi modificate prin decizie. Este deci interesant de a raţiona asupra
„marjei” si de a compara modificarea acesteia în raport cu modificarea
costului.
Dacă nivelul costului marginal rezultă ca urmare a variaţiei costului
total, iar acesta la rândul lui se modifică drept consecinţă a modificării
uneia dintre componentele sale, respectiv a costurilor fixe sau a celor
variabile, rezultă că se poate face o comparaţie între costul marginal şi
costul variabil unitar, pe de o parte, iar pe de altă parte, între costul
marginal şi costul total mediu.
Comparând costul marginal cu costul variabil unitar se pot reliefa
următoarele aspecte:
- în cazul în care atât cheltuielile fixe, cât şi cheltuielile variabile
sunt proporţionale cu cantităţile de produse, costul marginal este
egal cu costul variabil unitar;
- în cazul în care cheltuielile fixe cresc, iar cheltuielile variabile se
menţin proporţionale, costul marginal este determinat atât de

42
 variaţia cheltuielilor variabile , cât şi a celor fixe si, prin urmare,
costul marginal nu poate fi egal cu costul variabil unitar;
- în cazul în care atât cheltuielile fixe, cât şi cheltuielile variabile
nu sunt proporţionale cu cantităţile de produse, costul marginal
nu conţine decât cheltuieli variabile, dar numai pentru sumele cu
care creşte;
- în cazul în care cheltuielile fixe sunt în creştere , iar cheltuielile
variabile nu sunt proporţionale, costul marginal conţine atât
creşterea cheltuielilor fixe, cât şi a cheltuielilor variabile
neproporţionale şi prin urmare costul marginal nu poate fi egal
cu costul variabil unitar.
În concluzie, pentru a exista egalitate între costul variabil unitar
este necesar ca, pe de o parte, cheltuielile fixe să nu se modifice, iar pe
de alta parte, cheltuielile variabile să fie riguros proporţionale cantităţilor
produse pe întregul ciclu de producţie.
Astfel spus, când realizarea unei serii suplimentare de producţie
determină o sporire a capacităţii de producţie, aceasta implică şi o
creştere adiţională de costuri. Când noua serie se realizează în cadrul
capacităţilor existente, volumul fizic al producţiei va genera numai costuri
variabile, iar costul marginal va deveni o funcţie liniară de cost variabil.
Pentru a trece de la un nivel inferior la un nivel superior de fabricaţie, este
posibilă însă şi creşterea cheltuielilor fixe. În situaţia inversă, de scădere a
nivelului de fabricaţie, nu întotdeauna apare o scădere de cheltuieli fixe,
deoarece nu întotdeauna, de exemplu, utilajele achiziţionate pot fi
revândute, de unde cheltuielile se vor menţine constante şi vor influenţa
nivelul costului marginal.
Comparând costul marginal cu costul total mediu, se poate face
următoarea remarcă: costul total mediu fiind evident o medie, el se

43
modifică pe măsură ce creşte producţia, prin costul ultimelor unităţi
fabricate, adică prin costul marginal. Astfel spus, atunci când costul
marginal este inferior costului mediu, acesta din urmă se diminuează;
atunci când costul marginal este superior costului mediu, acesta din urmă
creşte.
De aici rezultă că dacă se atinge minimul costului mediu,
costul marginal este egal cu acesta. Nivelul producţiei căreia îi
corespunde un cost total mediu minim poate fi considerat ca un
optim tehnic într-o structură dată, dar nu poate fi şi un nivel ideal
care să aducă întreprinderii cel mai mare profit, adică nu reprezintă şi
optimul economic.

Când producătorul nu are posibilitatea de acţiune asupra

preţului, nici în momentul cumpărării, nici în momentul vânzării,
singura lui variantă de acţiune rămâne nivelul de producţie.

Profitul sau beneficiul, venitul, aşa cum este cunoscut, reprezintă

diferenţa între volumul producţiei realizat prin vânzare şi astfel se observă
că beneficiul este o funcţie ce are ca variabilă volumul producţiei şi prin
urmare poate fi optimizată prin maximizare.

44
 Figura 4: Costul marginal în cazul unui singur preţ

Figura 5: Costul marginal în cazul unei scări de preţuri

Venitul la nivel microeconomic reprezintă o „recompensă

primită de posesorii factorilor de producţie, care îmbracă forma de
salariu, profit, dobândă şi rentă, denumite generic venituri
fundamentale”23.

Veniturile apar astfel ca modalităţi de a-i recompensa pe oameni

pentru participarea lor la desfăşurarea activităţii economice, în calitate de
proprietari ai factorilor de producţie. În sens economic, veniturile trebuie
considerate costuri.
Teoria economică presupune că veniturile sunt acordate pe baza
performanţelor obţinute.

23
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.490.

45
 Figura 6: Curba costului marginal şi a celui mediu

Aşa cum se observă din figura 6, ca tendinţă, cele două curbe sunt
similare, ele încep printr-o descreştere, trec printr-un minim, după care
cresc continuu. Cu toate acestea, între ele există o serie de deosebiri
esenţiale. Astfel, curba costului marginal este mai pronunţată decât a
costului mediu, atât creşterea cât şi descreşterea costului marginal fiind
mai puternice. De asemenea, minimul costului marginal este inferior
punctului de minim al costului mediu şi este situat în stânga acestuia.
Prin urmare, costul marginal înregistrează valoarea sa minimă la un
volum de activitate (Q1), mai mic decât volumul de activitate (Q2)
corespunzător costului mediu minim. Această diferenţă se explică prin
existentă şi caracteristicile costurilor fixe (care pe termen scurt rămân
constante ca sumă şi variază ca nivel relativ). Costul mediu unitar
cuprinde şi costurile fixe, în timp ce costul marginal, fiind un cost pe
termen scurt, reflectă numai costurile variabile. Intervalul A-B din figura nr.
6, prezentată anterior, este denumit de specialişti „funcţia de importanţă
relativă a costurilor fixe”.

46
 Cu cât costurile fixe deţin o pondere mai mare în costul unitar, cu
atât creşte intervalul A-B. Costul marginal intersectează curba costului
mediu în minimul său. Costul mediu atinge minimul în punctul B şi deci
costul mediu este minim în punctul în care este egal cu costul marginal.

Pentru a se cunoaşte intervalul de producţie în limitele căruia

se poate acţiona, existând o variaţie de preturi, se determină raportul
dintre variaţia relativă a producţiei şi variaţia relativă a preţurilor.

Abordarea optimului economic se poate face şi pornind direct de la

costul marginal, deoarece fiecare serie produsă prezintă nu numai cost
marginal ci şi un venit marginal care este obţinut prin vânzarea seriei
respective. Suma profiturilor marginale reprezintă profitul sau beneficiul
total.
O analiza singulară a costului marginal nu are valoare decizională.
Orice calcul al costului marginal trebuie raportat la preţul de vânzare al
produsului. În acest context, în literatura economică s-au exprimat o
varietate de opinii care, deşi abordează problematica optimizării din
unghiuri diferite, sunt totuşi convergente.
Astfel, anumiţi autori segmentează curba costului marginal în 3
zone:
- zona randamentelor crescătoare, când Cmg < C;
- zona optimă, când cei doi indicatori sunt egali sau foarte
apropiaţi ca valoare, respectiv | Cmg - C| = min;
- zona randamentelor descrescătoare, când Cmg > C.

47
 Figura 7: PO (pragul de închidere) şi PR (pragul de rentabilitate)

Alţi autori susţin necesitatea identificării, pe durata de viaţă a unui

produs, a unui optim tehnic şi a unui optim economic:
- optimul tehnic corespunde acelui volum de activitate care
permite obţinerea unui cost mediu minimal. El semnifică faptul
că din punct de vedere tehnic şi organizatoric nu se poate
produce mai ieftin – corespunzător pragului de închidere din
figura 7;
- optimul economic reprezintă acel volum de activitate la care
costul marginal este minim – corespunzător pragului de
rentabilitate din figura 7.

După alţi analişti, optimul economic semnifică volumul

producţiei care aduce întreprinzătorului profit maxim. Acesta este
atins când costul marginal intersectează preţul de vânzare.
În condiţiile capacităţilor de producţie existente, costul marginal,
sub accepţiunea de cheltuială unitară suplimentară, este format numai din
cheltuieli variabile. Extinderea capacităţilor de producţie presupune
investiţii suplimentare şi deci cheltuieli fixe mai mari. În acest caz, costul

48
marginal integrează o parte din cheltuielile fixe suplimentare necesare
pentru realizarea producţiei.

Teoria costului marginal aduce, fără îndoială, un plus de

cunoaştere în investigarea raţionalităţii consumului de resurse. Dar
aplicarea practică a acestei metode este limitată, având semnificaţie
reală pentru sectoarele primare şi întreprinderile mono-productive.
Cazurile de întreprinderi mono-productive sunt însă ipoteze
teoretice, contrare realităţii cotidiene. Pentru întreprinderile cu o
activitate complexă, aplicarea conceptului marginalist necesită o
evidenţă riguroasă a consumurilor de resurse corespunzătoare
diferitelor niveluri ale activităţii.

Capitolul

49
 4
UTILITATEA ECONOMICĂ ŞI
BUNA GESTIONARE A
BUNURILOR ECONOMICE

4.1. Aspecte teoretice privind utilitatea economică

4.2. Conştientizarea utilităţii economice în alegerea bunurilor

§ 4.1. Aspecte teoretice privind utilitatea economică

50
 „În contact direct şi permanent cu natura, cu viaţa naturală, omul
caută să-şi creeze o viaţă nouă, viaţa personală, să cunoască natura şi
viaţa ei pentru a-i smulge cât mai multe bunuri de care el are tot mai mare
nevoie; din lupta aceasta cu natura, cu viaţa naturii, se naşte ce-a de-a
doua viaţă, viaţa personală, al cărei principiu fundamental este acela că
omul poate produce scopuri şi lucruri, nu prin nimicirea obiectelor naturii,
ci prin transformarea lor într-o formă mai înaltă; principiul acestei
destinaţiuni a existenţei personale e nemărginirea, infinitul, o naştere în
veci nouă. Omul produce totdeauna ceva nou; îndată ce scopul vieţii
personale, al vieţii economice, este ajuns, intră în acţiune o a doua latură
a procesului: consumaţiunea, prin care ceea ce s-a lucrat se consumă.
Cursul acestei vieţi e un cerc. Va să zică, ceea ce numim viaţa averilor nu
e un şir de lucruri şi noţiuni moarte, ci un proces viu; înseamnă altfel spus,
producţia socială văzută ca o unitate indestructibilă a celor două momente
principale extreme: producţia şi consumul”24.

Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului românesc

abordează la fel de bine şi problemele politicii şi economiei. Astfel, în
câteva cuvinte, într-o formă intensă şi cuprinzătoare, sunt exprimate
fundamente ale vieţii economice, ale folosirii resurselor limitate, ale
bunurilor şi serviciilor de producţie şi de consum.
Utilitatea reprezintă capacitatea reală sau presupusă a unui bun de
a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producţie sau în consumul
final. Utilitatea este dată de proprietăţile, de însuşirile (fizice, chimice,
estetice, etc.) proprii fiecărui bun economic. Utilitatea dobândeşte sens
economic în condiţiile în care se stabileşte o relaţie între caracteristicile

24
Crişan, Radu Mihai, Strategie economică eminesciană, ed. Cartea Universitară, 2003,
pag.75.

51
bunului şi cel puţin una dintre nevoile individului sau societăţii, indiferent
de faptul că este o nevoie reală sau una indusă prin obiceiuri, modă,
credinţă, dorinţă, etc.
Sensul economic al utilităţii este condiţionat de conştientizarea
relaţiei dintre caracteristicile bunului economic şi nevoi, atunci când
oamenii sunt convinşi că bunurile economice le aduc o satisfacţie reală.

Utilitatea depinde în primă fază de calităţile bunului sau

serviciului dar în raport cu omul ea are întotdeauna o nuanţă strict
subiectivă25.

Aprecierea utilităţii economice diferă de la un om la altul. Nuanţele

diferenţiate sunt determinate de capacitatea intelectuală şi profesională a
omului, de aprecierile sale, de gusturi, de mediul în care acesta se
manifestă, de caracteristici comportamentale şi temperamentale,
bineînţeles instrumentul în jurul căruia gravitează toate aceste
caracteristici fiind banii – statutul financiar şi material al omului.

Utilitatea economică sintetizează importanţa pe care o persoană o

acordă la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o
mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus
să le cumpere. Utilitatea reprezintă satisfacţia pe care omul o resimte prin
consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau serviciu.

25
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.453-454.

52
 Această abordare neoclasică poate aşeza alături de atributul
cantităţii şi pe cel al calităţii. În actuala perioadă se pune accentul utilităţii
prin prisma calităţii unui bun, de multe ori nu într-o cantitate foarte mare.
Paradoxal însă, tot în perioada noastră, utilitatea este apreciată de
oamenii cu un statut material consistent în special prin prisma cantităţii.
Această abordare este determinată de faptul că utilitatea nu mai este
trecută şi prin alte filtre ale calităţilor umane, etalonul prin care se
excelează fiind strict aspectul financiar.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un om într-o
intensitate considerabilă dar pentru altul nu poate avea deloc. Acelaşi bun
poate avea utilitate crescătoare sau descrescătoare pentru acelaşi om, în
funcţie de durata de timp de care se bucură sau se plictiseşte de acel bun,
de cantitatea consumată, de alte bunuri cu calităţi similare apărute pe
piaţa concurenţială.

Pe măsură ce apare saturaţia de natură fizică sau psihologică

utilitatea bunului scade considerabil.

În funcţie de anumiţi indicatori de sine stătători sau caracterizări

strict subiective, utilitatea economică poate fi măsurată după mai multe
criterii.
Utilitatea economică totală reprezintă satisfacţia resimţită de un
om în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun sau din
bunuri diferite într-o perioadă dată.
Utilitatea economică unitară reprezintă satisfacţia, intensitatea
dorinţei, a nevoii pe care o aduce o doză dintr-un bun consumat de către
un om.

53
 Utilitatea marginală reprezintă satisfacţia, preţuirea pe care un om
o dă ultimei cantităţi consumate dintr-un bun economic. Utilitatea
marginală are tendinţa să se reducă cu fiecare unitate consumată. Astfel,
intensitatea nevoilor se diminuează şi fiecare unitate sau doză consumată
satisface o nevoie de o intensitate mai mică. Atunci când nevoia pentru un
bun este în totalitate satisfăcută, utilitatea marginală este nulă26.

§ 4.2. Conştientizarea utilităţii economice în alegerea

bunurilor

Prin vânzarea de bunuri şi servicii, producătorul urmăreşte

maximizarea profitului. Indiferent de natura bunurilor sau serviciilor, de
scopul în care sunt utilizate sau consumate, filosofia producătorului are în
vedere doar câştigul financiar, cucerirea pieţei şi depăşirea concurenţei.
Prin cumpărarea de bunuri şi servicii, consumatorul urmăreşte să
îşi satisfacă nevoile economice personale. În economie, satisfacţia pre
sau post cumpărare îmbracă caracteristicile utilităţii. Consumatorul alege
acele bunuri şi servicii pe care le consideră folositoare sau de importanţă
vitală, dar acestea sunt alese şi cumpărate în funcţie de anumite
condiţionalităţi şi constrângeri.
Constrângerea principală este determinată de componenta
financiară. Oamenii cu posibilităţi financiare consistente îşi permit
satisfacerea mai multor nevoi. Condiţionalităţile sunt determinate de
capacitatea intelectuală şi culturală a omului, de mediul în care se
manifestă, de priorităţi şi conjuncturi prevăzute sau neprevăzute. Influenţa

26
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.454.

54
externă, a mediului sau a mesajelor mediatice este importantă şi în
alegerea bunului sau serviciului şi astfel în percepţia utilităţii.
Măsurarea utilităţii este realizată prin prisma mai multor instrumente
şi curente de gândire. Utilitatea economică depinde mai mult de factori de
natură psihologică, subiectivi sau de mediu de manifestare (social, natural,
politic, profesional). Au fost consacrate două scale de măsurare a utilităţii
economice: măsurarea cardinală şi măsurarea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde
fiecărei unităţi dintr-un bun sau altul o valoare mai mare sau mai mică,
exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, denumite generic utili. Dar
acest gen de măsurare nu poate depăşi limitele unui laborator didactic
deoarece nu există un etalon universal acceptat pentru a măsura
satisfacţia.

De multe ori, deşi nu se poate constitui într-un etalon al utilităţii,

utilitatea este măsurată prin suma de bani care se plăteşte pentru
cumpărarea bunurilor.

Măsurarea ordinală presupune ordonarea de către un consumator

a bunurilor după preferinţe, priorităţi în condiţii determinate de anumiţi
factori.
În măsurarea ordinală a utilităţii, consumatorul îşi elaborează unul
sau mai multe programe de consum. Programul de consum (reţeta de
consum) reprezintă specificarea unor cantităţi determinate din bunurile
diferite care îi asigură unui consumator dat o anumită utilitate agregată.

55
 Programul de consum reprezintă expresia sistemului de nevoi al
consumatorului.

Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum în funcţie

de dorinţele şi exigenţele sale, el se confruntă cu restricţii economice, are
un anumit venit disponibil, iar preţurile unitare ale bunurilor economice
sunt date şi reprezintă variabile de natură externă în raport cu decizia
acestuia. Cu banii disponibili şi în condiţiile unor preţuri date consumatorul
poate realiza diferite combinaţii de cumpărare şi respectiv poate cumpăra
diferite cantităţi în funcţie de anumite determinări date.
În relaţia dintre preferinţele subiective ale consumatorului şi
restricţiile economice, cumpărătorul trebuie să aleagă programul propriu
de consum.

În teoria economică se consideră că un consumator îşi asigură

echilibrul atunci când obţine în urma cumpărării bunurilor dorite, cea mai
mare satisfacţie posibilă, în raportul dorinţe – posibilităţi financiare.

În această ecuaţie cumpărătorul trebuie să se manifeste ,,atât cât îl

ţine pătura” şi să acţioneze conştient în alegerea şi cumpărarea bunurilor.
Volumul cheltuielilor trebuie să se încadreze în buget.
Echilibrul consumatorului se modifică şi are caracter dinamic
deoarece preferinţele sale se modifică continuu, venitul poate să crească
sau să scadă, la fel şi preţurile pot să crească sau să scadă27.

27
Popescu, Constantin, coord., op. cit., pag.145-159.

56
 Modificarea preţului şi venitului determină comportamente specifice
ale consumatorului, denumite efecte de substituire şi efecte de venit.
Efectul de substituire reprezintă posibila înlocuire a unui bun sau
a cantităţii dintr-un bun ca urmare a modificării preţurilor. De regulă
reducerea preţului conduce la creşterea cantităţii bunului cumpărat.
Efectul de venit reprezintă modificarea venitului consumatorului ca
urmare a schimbărilor care au loc la nivelul preţurilor28.

Utilitatea economică se află într-o relaţie de conştienţă cu buna

gestionare a veniturilor şi a bunurilor.
Buna gestionare sau mai popular buna gospodărire reprezintă o
calitate fundamentală care se învaţă şi se perfecţionează pe componenta
microeconomică, o „reprezentare a celor şapte ani de acasă ai
macroeconomiei”.
În economia unei ţări, a unei localităţi, a unei companii sau a unei
familii se întâlneşte expresia „bun gospodar”. Dacă treaba merge bine
înseamnă că entitatea economică sau ţara are un bun gospodar, în caz
contrar are nevoie de un bun gospodar.
Problema unei bune gestionări apare atunci când resursele sunt
limitate şi apare necesitatea opţiunii, a alegerii celei mai avantajoase căi
de folosire a resurselor. Resursele sunt limitate, dacă le folosim într-un
scop nu prea se mai pot folosi în alt scop. Buna gospodărire este o
alegere: dacă am o sumă de bani şi fac o investiţie imobiliară nu mai pot
să iau şi autoturism. Dacă folosesc economiile pentru a cumpăra un bun
scump trebuie să renunţ la cumpărarea altui bun sau serviciu.
Filosofia ţăranului în agricultură poate contribui cu multe reflecţii în
gândirea economică. El dispune de un teren cu o suprafaţă limitată. Într-

28
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.187.

57
un an se hotărăşte să cultive o plantă şi va renunţa la cultivarea alteia. Va
cultiva acea plantă care conform experienţei şi previziunilor lui îi va aduce
câştiguri cantitative, calitative şi financiare dacă se va hotărî să vândă
produsul brut sau prelucrat. Un bun gospodar se va gândi şi la viitor şi la
alternanţa culturilor şi va avea grijă şi de calitatea naturală a pământului
pentru a avea cât mai multe câştiguri29.
De la nivelul gospodăriei de la ţară se poate trece la problema
gestiunii unei ţări. Diferă doar instrumentele de abordare şi complexitatea
problemelor, esenţa este aceeaşi, teoria economică studiind aceste
aspecte pe componenta macroeconomică.
Viaţa omului are atâta valoare cât îi putem conferi trăind fericiţi şi
decenţi, dezvoltând tot ce e bun şi frumos în noi şi în jurul nostru. Oamenii
trebuie să îşi înnobileze viaţa, să creeze o lume fără foamete, teamă şi
boli, o lume paşnică în care să domnească decenţa, echitatea,
bunăvoinţa, armonia şi cinstea şi care să fie condusă de înţelepciune şi
pricepere. Buna gestionare a vieţii economice poate să conducă la
înnobilarea vieţii, în caz contrar plătim tribut relei gestionări. Marile crize şi
evenimente dramatice ale lumii şi ale omului au fost determinate în
principal de cauze economice.

În intervalul determinat de exigenţe şi limite, libertatea de a

alege conştient şi natural reprezintă o trăsătură fundamentală a
omului30.

29
Balcerowicz, Leszek, Libertate şi dezvoltare – economia pieţei libere, ed. Compania,
2001, pag.237-238.
30
Popescu, Constantin, Trandafir, Cornel, Economia sub dictatul limitării, vol.I, Editura de
Sud, Craiova, 2001, pag.88.

58
 Capitolul

5
ROLUL LIBERTĂŢII ŞI
PROPRIETĂŢII ÎN BUNA
GESTIONARE A VIEŢII
ECONOMICE

5.1. Dreptul la libertate şi proprietate – fundament al bunăstării

5.2. Implicaţiile puterii politice asupra libertăţii economice

59
 § 5.1. Dreptul la libertate şi proprietate – fundament al
bunăstării

Manifestarea libertăţii omului, limitele libertăţii şi proprietăţii

reprezintă factori determinanţi ai bunăstării şi echilibrului uman. Limitele
libertăţii şi proprietăţii sunt determinate de regimurile politice şi de
perioadele istorice. Într-o societate deschisă care asigură libertatea omului
de a alege, libertatea proprietăţii, libertatea schimbului, libertatea preţului
şi concurenţa loială, sunt create premisele performanţelor şi
competitivităţii. Capacitatea omului de a aplica ceea ce a învăţat şi ceea
ce are însuşit şi cultivat prin cunoaştere reprezintă un fundament al
dezvoltării în orice societate. Capacitatea omului de a deţine şi obţine
bunuri reprezintă un alt fundament al dezvoltării.

În sens economic, proprietatea reprezintă un raport social

concretizat într-un înscris privind dreptul efectiv de proprietate al
unei persoane asupra unor bunuri economice create sau existente în
societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege.

Titularul proprietăţii exercită atributele proprietăţii:

- dreptul de posesie, adică dreptul proprietarului de a stăpâni în
fapt, direct şi nemijlocit bunul în interes propriu;
- dreptul de folosinţă, care reprezintă capacitatea proprietarului
de a utiliza bunul în interes propriu, dobândind în proprietate
serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din acestea;
- dreptul de dispoziţie care constă în puterea proprietarului de a
înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în

60
 favoarea altuia, precum şi a consuma sau de a distruge, după
cum consideră, bunul care îi aparţine.
Proprietatea reprezintă un aspect social, reglementat în mod diferit,
reglementarea reprezentând un aspect definitoriu.
Pentru abordarea microeconomică, proprietatea privată este
relevantă.

Proprietatea privată sau particulară reprezintă o formă de

proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei
(persoane fizice sau juridice). Proprietatea poate fi individuală (mică,
mijlocie sau mare) şi asociativă. Proprietatea privată reprezintă temelia
economiei de piaţă moderne31.

Creşterea economică nu trebuie privită ca un scop în sine.

Dezvoltarea trebuie să vizeze mai mult sporirea calităţii vieţii pe care o
trăim şi a libertăţilor de care ne bucurăm. Extinderea libertăţii reprezintă un
factor generator al dezvoltării pe toate componentele sale.
Într-o veche scriere indiană, preluată într-o lucrare economică,
personajul unei opere, după ce înţelege limitele aspectelor materiale şi ale
libertăţii exclamă: „Ce să fac eu cu acest lucru care nu îmi dăruieşte
nemurirea!”.

În abordare strict economică, libertatea este fundamentală pentru

creşterea calităţii vieţii, pentru capacitatea omului de a supravieţui în
acţiunea sa de administrare şi de găsire a resurselor limitate.

31
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.356.

61
 Importanţa libertăţii oamenilor de a munci unde şi cum doresc în
funcţie de capacităţile intelectuale şi de pregătirea profesională,
modalitatea de a-şi folosi sau economisi veniturile, modalitatea de a se
bucura de drepturile de proprietate aşa cum doreşte fiecare, reprezintă
fundamente ale libertăţii.
Exploatarea omului de către om şi îngrădirea tuturor formelor de
libertate conduce la crize economice grave şi sărăcie generalizată. Aceste
probleme sunt specifice în special ţărilor cu regimuri politice dictatoriale.
Potrivit lui Amartya Sen, economist indian, laureat al Premiului
Nobel pentru economie, libertatea reprezintă punctul central al
procesului de dezvoltare din două motive.
În funcţie de motivul evaluator, evaluarea progresului trebuie
făcută, stabilind dacă libertăţile pe care le au oamenii au sporit. Potrivit
motivului eficienţei, atingerea dezvoltării este un proces dependent în
totalitate de libera reprezentare a oamenilor.

Libertatea ajută oamenii să-şi folosească toate înzestrările,

indiferent de nuanţa lor, aşa cum doresc şi să ducă acel mod de viaţă
pe care îl preţuiesc şi au motive să îl preţuiască.

A avea o mai mare libertate de a face lucrurile pe care un om le

doreşte este un proces important pentru libertatea societăţii în ansamblu şi
pentru om de a avea rezultate deosebite.
Libertatea este determinantă pentru iniţiativa individuală, privată,
de a iniţia o afacere sau orice altă activitate economică.
Libertatea tranzacţiilor economice este parte a libertăţilor
fundamentale ale oamenilor.

62
 Lipsa libertăţii economice poate creşte lipsa libertăţilor sociale,
după cum lipsa libertăţii sociale sau politice poate spori lipsa libertăţii
economice.

§ 5.2. Implicaţiile puterii politice asupra libertăţii

economice

Pentru abordarea libertăţii şi proprietăţii în economie în funcţie de

influenţa puterii politice se poate evidenţia cazul ţării noastre, în actuala
perioadă post-aderare, într-o relaţionare micro – macro.
În România, de exemplu, înainte de a se sublinia convergenţa cu
celelalte ţări membre trebuie subliniată convergenţa dintre noua
poziţionare politico-economică a României şi cetăţenii ei, dintre implicaţiile
aplicării noilor reglementări şi mediul social-economic. Trebuie identificate,
în primul rând, obiectivele de recuperare a decalajelor de dezvoltare a
României faţă de România, apoi faţă de celelalte ţări dezvoltate.

Considerăm că în orice abordare strategică, şi orice abordare

strategică implică fonduri publice consistente, trebuie luată în
considerare relaţia contextuală identitate culturală - abordare politică
- abordare economică - poziţionare geopolitică.

În ceea ce priveşte definirea obiectivului general şi al celor

specifice, trebuie pornit de la definirea problemei actuale la nivelul
economiei naţionale, identificarea cauzelor şi a scopului, prin pozitivarea
problemei, iar apoi se pot găsi soluţiile, adică liniile directoare care trebuie
urmate.

63
 De asemenea, obiectivele strategice trebuie să fie bine relaţionate,
conceptele să fie adresabile situaţiei actuale a României, măsurile
propuse să fie aplicabile şi adaptabile pentru România. Nu este
recomandat ca într-o strategie de dezvoltare social - economică să fie
menţionate doar modele şi soluţii sofisticate cu experimentare şi aplicare
în limitele unui laborator.
Documentele de politică economico-financiară trebuie să aibă o
fluenţă, o adresabilitate şi o aplicabilitate pentru toate mediile.
Primul pas trebuie de aceea să îl reprezinte identificarea cauzelor
determinate de contextul social-economic, cultural şi geopolitic din istoria
recentă. Foarte multe probleme de dezvoltare sunt determinate de
abordările diferite ale sistemelor şi regimurilor politice pe care le-a avut
ţara noastră. De exemplu, condamnarea sau stigmatizarea pertinentă a
unui regim politic sau a unui curent de gândire nu înseamnă şi dispariţia
efectelor lui pentru societate. Considerăm că şi în această perioadă încă
mai plătim tribut statului totalitar, în diferite forme şi în diferite sisteme. De
exemplu industrializarea forţată şi crearea comunităţilor sociale în jurul
marilor centre industriale reprezintă o cauză cu efecte actuale ce necesită
corectarea şi soluţionarea de către orice guvern democratic, indiferent de
orientarea politică.

Folosirea banilor publici pentru recuperarea decalajelor nu

trebuie deci văzută ca scopul primordial al dezvoltării României, ci să
reprezinte un efect, deoarece dacă ne vom canaliza eforturile numai
în acest sens, ne vom da seama la sfârşit că nu am ajuns din urmă
statele UE, având în vedere faptul că şi acestea se dezvoltă.

64
 Este adevărat că, datorită faptului că media României este cam la
40% din media UE, orice creştere va produce efecte vizibile, mult mai
vizibile faţă de exemplu o ţară a cărei medie este undeva la 70% din
media UE.

Scăderea decalajelor trebuie deci să fie rezultatul unei creşteri

sănătoase, care să fie mulată pe nevoile şi specificităţile poporului
român. În acest sens, ar trebui analizate care sunt înclinaţiile
românului, care au fost principalele lui preocupaţii şi chiar înclinaţii
de-a lungul istoriei, astfel încât programele politice sau
guvernamentale să corespundă cu aspiraţiile, chiar cu destinul
poporului, pentru că nu putem vorbi de o strategie de dezvoltare ale
cărei principii nu sunt în concordanţă cu propriul destin al unui
popor.

Puterea politică, atunci când elaborează programe sau strategii

trebuie să conştientizeze şi să valorifice resursele identitare ale României,
în sens pozitiv spre a fi cultivate şi în sens mai puţin pozitiv spre a fi
corectate, urmărind în acelaşi timp soluţii de performanţă în unele domenii
(turism, industrii în care România are avantaje comparative şi competitive,
cercetare ştiinţifică, cultură, învăţământ). România trebuie să valorifice, în
primul rând, domeniile la care „stă bine”. Trebuie conştientizat aspectul că
România poate înregistra performanţă în anumite domenii, în funcţie de
anumite caracteristici identitare şi structurale, dar nu în toate domeniile
(aşa cum s-a înţeles în sistemul centralizat).

65
 Pentru a analiza implicaţiile politicilor economice în asigurarea
unui standard de viaţă calitativ, oamenii politici trebuie să
conştientizeze importanţa libertăţii şi a proprietăţii, indiferent de
nuanţa acestora, iar banii publici să ajute la cultivarea şi
manifestarea tocmai a libertăţii şi proprietăţii omului.

Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, sublinia

într-o abordare deosebită aceasta relaţionare. Astfel, potrivit acestuia,
dezvoltarea necesită îndepărtarea surselor majore care duc la privaţiuni
de libertate: sărăcia în aceeaşi măsură cu tirania, numărul redus de
oportunităţi economice, dar şi privaţiunea socială sistematică, neglijarea
facilităţilor publice, precum şi intoleranţa sau supraimplicarea guvernelor
represive. În ciuda creşterilor fără precedent înregistrate în bogăţia
generală, lumea contemporană neagă libertăţile elementare unui număr
mare de oameni, poate chiar al majorităţii. Câteodată lipsa libertăţilor
fundamentare are o legătură directă cu sărăcia economică, ce fură
oamenilor libertatea de a-şi satisface foamea, de a atinge un nivel
suficient de hrană, de a obţine remedii pentru bolile incurabile sau
oportunitatea de a avea îmbrăcăminte sau adăposturi adecvate, sau de a
se bucura de apă curată sau de facilităţi sanitare. În alte situaţii lipsa
libertăţii se leagă strâns de lipsa facilităţilor publice şi a asistenţei sociale,
cum ar fi absenţa programelor epidemiologice, a unor cadre organizate de
asistenţă medicală sau facilităţi educaţionale, sau a instituţiilor eficiente de
menţinere a ordinii şi păcii în zonă. În alte cazuri încălcarea libertăţii derivă
direct din negarea de către regimurile autoritare a drepturilor politice şi

66
civile şi din restricţii impuse asupra libertăţii de a participa la viaţa socială,
politică şi economică a comunităţii32.
În statul totalitar, sistemul economic era hipercentralizat. Nu putem
vorbi aici despre libertate sau despre manifestarea atributelor proprietăţii
şi libertăţii. Nu putem vorbi despre folosirea banilor publici în scopul
asigurării prosperităţii oamenilor, în scopul asigurării unui climat sănătos
pentru cetăţean şi pentru investitor, pentru că în statul totalitar nu există
un mediu economic privat iar cetăţeanul nu se putea bucura decât de
forme interioare ale libertăţii umane. Puterea economică era concentrată
la stat, toate întreprinderile erau ale statului, iar statul era singurul
beneficiar al profiturilor şi singurul gestionar al veniturilor şi capitalului
acestora. Profiturile întreprinderilor, ca bani publici, erau folosite de către
reprezentanţii puterii totalitare pentru realizarea anumitor obiective pe care
le considerau importante dar care nu ajutau întotdeauna la asigurarea şi
cultivarea atributelor libertăţii şi proprietăţii. De multe ori obiectivele
grandioase erau realizate cu eforturi financiare mari doar pentru a
satisface puterea conducătorilor, fără a se analiza utilitatea sau eficienţa
realizării lor.
Toate veniturile, salariile în toate domeniile de activitate, erau
asigurate de către stat. Toate cheltuielile pentru toate domeniile de
activitate erau suportate de către stat, de multe ori se concentrau fonduri
pentru acoperirea costurilor întreprinderilor de stat sau pentru acoperirea
datoriei externe. De exemplu, în anii 1989, România era singura ţară din
lume care plătise toată datoria externă.

32
Sen, Amartya, Dezvoltarea ca libertate, ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag.19-20.

67
 Cauzele prăbuşirii sistemului totalitar au fost determinate de
proasta gestionare economică a banilor publici şi a capitalului
public. Deşi sistemul totalitar gestiona sume considerabile, populaţia
nu beneficia nici măcar de condiţiile minime asigurate de utilităţile
publice (hrană, încălzire, lumină).

Frigul, foamea, întunericul, lipsa libertăţilor elementare, lipsa

proprietăţii, serviciilor de asistenţă medicală, au determinat în primul rând
căderea unui sistem ale cărui aşa zise principii promovau libertatea şi
egalitatea şi au determinat inegalitatea şi lipsa libertăţii. Este posibil ca în
numele unor valori legate de drepturi şi libertăţi ale oamenilor să apară şi
alte forme totalitare ce pot îngrădi libertatea şi proprietatea, în numele
libertăţii şi proprietăţii.

Într-o economie de piaţă funcţională statul nu mai dispune de

toate drepturile asupra economiei şi nu are autoritate asupra vieţii
normale a cetăţenilor. Statul prin instrumentele şi structurile sale
ajută la stabilirea unui climat corespunzător în care cetăţeanul are şi
dreptul să-şi folosească libertatea şi proprietatea aşa cum consideră
el, bineînţeles fără a afecta libertatea şi proprietatea celorlalţi
cetăţeni şi fără a afecta negativ economia şi societatea.

Cetăţeanul poate să facă orice doreşte cu înzestrarea sa

intelectuală, cu banii săi, cu proprietăţile sale, indiferent de natura lor
tangibilă sau intangibilă. Iar statul are obligaţia să îi apere viaţa şi
proprietatea, să îi asigure cadrul juridic şi instituţional ce îl poate ajuta, să
îi asigure serviciile de infrastructură de transport şi mediu necesare, să îi

68
asigure accesul la serviciile publice de educaţie, învăţământ, sănătate şi
cultură, etc.
Cetăţeanul nu este obligat să beneficieze de servicii publice care
nu îi folosesc dar statul are obligaţia să le asigure. Pentru a fi asigurate
aceste bunuri şi servicii publice, statul foloseşte bani publici. De
gestionarea lor eficientă sau mai puţin eficientă răspunde statul.
Cetăţeanul plătitor de taxe trebuie să conştientizeze că
reprezentantul administraţiei publice locale sau naţionale este obligat să
gestioneze şi să cheltuie eficient banii publici în scopul realizării unor
obiective prioritare pentru viaţa şi sănătatea fizică şi morală. De multe ori,
anumiţi reprezentanţi ai administraţiei publice îşi asumă atribuţii şi drepturi
patriarhale, impunând subliminal contribuabililor că realizarea anumitor
obiective sau servicii de interes public este rezultatul bunăvoinţei şi
abilităţilor lor conducătoare. Fără îndoială, în această ecuaţie, abilitatea
politică şi managerială sunt importante, dar trebuie conştientizată
obligativitatea şi nuanţarea folosirii banilor publici în spectre pre sau post
electorale.
O altă abordare importantă de subliniat în acest context este al
programului politic şi de guvernare al noii puteri, după câştigarea alegerilor
electorale generale.
Pentru gestionarea banilor publici se pune întrebarea dacă noua
putere aleasă în mod democratic este a tuturor cetăţenilor sau în special
al categoriilor social-economice care au avut afinitate politică către
aceasta, transpusă prin numărul de voturi.

Noua putere va cheltui bani publici pentru realizarea

obiectivelor politice şi de guvernare.

69
 În acest sens, este indicat ca banii publici să fie folosiţi în primul
rând pentru realizarea obiectivelor de guvernare şi pentru realizarea legală
a intereselor economice şi sociale ale categoriilor de cetăţeni care au
optat pentru noua putere33.

Capitolul
33
Stoica, Cosmin, Marinoiu, Ana-Maria, Buşu, Cristian, Finanţe publice – Eficienţa
actului de guvernare prin finanţe publice, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007, pag.237-
238.

70
 6
INFLUENŢA SISTEMULUI
CONCURENŢIAL ASUPRA
TIPURILOR DE PIAŢĂ

6.1. Piaţă, preţ, concurenţă

6.1.1. Teoria elementară a pieţei
6.1.2. Concurenţa – noţiuni teoretice
6.1.3. Evoluţia mecanismului concurenţial. Globalizarea concurenţei
6.2. Abordări teoretice privind piaţa cu concurenţă pură şi
perfectă
6.3. Modelul real. Piaţa cu concurenţă imperfectă
6.4. Politica publică faţă de monopol
6.5. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială.
Capitalism contra capitalism
6.5.1. Fazele capitalismului
6.5.2. Tipul neo-american de economie de piaţă – sistem liberal
6.5.3. Tipul renan de economie de piaţă – sistem social

§ 6.1. Piaţă, preţ, concurenţă

71
 Piaţa, preţul, cererea, oferta, concurenţa sunt noţiuni fundamentale,
care constituie baza oricărei analize asupra sistemului economic în
întregul său.

§ 6.1.1. Teoria elementară a pieţei

În literatura economică se regăsesc nenumărate definiţii ale pieţei,
în funcţie de orientarea şcolii sau a curentului de gândire economică, şi în
special în funcţie de aspectele care se doresc a fi evidenţiate.

Piaţa reprezintă „locul sau spaţiul unde au loc schimburile sau

relaţiile dintre agenţii economici care vând şi cei care cumpără”34.

Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, odată cu economia de

schimb, ca un fragil canal de comunicaţie între producţie şi consum, între
producătorii specializaţi, autonomi şi consumatorii independenţi. Ea a
evoluat enorm de-a lungul timpului, devenind o realitate din ce în ce mai
complexă.
Pe piaţă se întâlnesc, la un anumit moment dat şi într-un anumit
loc, consumatorul cu nevoile şi dorinţele sale, exprimate prin cerere, pe de
o parte şi respectiv producătorul şi posibilităţile sale, exprimate prin ofertă.
Din această întâlnire se naşte o tranzacţie, un schimb, precum şi un
preţ al acestuia.
Sub aspect economic preţul reprezintă reflectarea bănească a
valorii bunurilor sau serviciilor, comparate şi corelate prin prisma cantităţii,
calităţii şi a altor criterii.

34
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag. 328.

72
 Nu trebuie să gândim deci piaţa numai în dimensiunea sa spaţială,
fizică, piaţa reprezentând în primul rând un spaţiu economic generat de
raporturile dintre cerere şi ofertă, dintre consumatori şi producători.
Bineînţeles că piaţa poate fi abordată din punct de vedere istoric,
relevându-se caracteristicile sale, precum şi din punct de vedere
geografic, având în vedere specificitatea dată de zonă, de ţară, însă
considerăm că mult mai importantă este studierea pieţei din punctul de
vedere al ansamblului raporturilor de schimb care sunt formate. De altfel,
„pentru studiul pieţei este esenţială coexistenţa şi dinamica sa alături de
alte forme de organizare socială şi în raport cu ele [concurenţa – n.a.]”35
Mai mult, potrivit părerii majoritare a specialiştilor, la baza
sistemului global de funcţionare a economiei stă mecanismul pieţei.
Astfel, economia de piaţă, liberă şi democratică prin conţinutul său şi
caracterizându-se prin proprietate privată, autonomia subiecţilor
economici, orientarea activităţilor acestora spre satisfacerea nevoilor pieţei
într-un mediu concurenţial şi limitarea intervenţiei statului în economie
doar la menţinerea echilibrelor economice şi a unor obiective de interes
social general36 se prezintă ca un mod de organizare în care raportul între
ofertă şi cerere determină principiile de proprietate în realizarea bunurilor
şi serviciilor, metodele de producţie şi de organizare a producţiei, precum
şi persoanele sau categoria de persoane care au acces la aceste bunuri
prin dinamica preţurilor37.
Astfel, piaţa ca loc de întâlnire a nevoilor şi dorinţelor
consumatorului, exprimate prin cerere, cu cele ale producătorului,
exprimate prin ofertă, reprezintă un mecanism deosebit, care se bazează

35
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.328.
36
Fota, Constantin, Roşu, Hamzescu I., Politici comerciale, ed. Arta Grafică, Bucureşti,
1993, pag.33
37
Patriche, Dumitru, Tratat de economia comerţului, ed. Eficient, Bucureşti, 1998, pag.79.

73
pe un sistem de relaţii generale şi particulare compus din două părţi
esenţiale:
- prima parte este reprezentată de cadrul general al acestui
mecanism şi se referă la raportul dintre individ şi mediul său de
acţiune;
- cea de-a doua parte se referă la modul specific în care se
desfăşoară, în cadrul pieţei, relaţiile dintre individ şi mediul
respectiv, adică modul concret în care individul acţionează
(tranzacţii, acte de vânzare/cumpărare etc.).
Sintetizând, în economiile contemporane şi cele ale viitorului piaţa
este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa
economică. Într-o economie de piaţă, capitalistă, indiferent de tipul şi
gradul său de maturitate şi modernitate, piaţa îndeplineşte mai multe
funcţii. Astfel, în măsura în care este concurenţială şi liberă, piaţa
determină preţurile şi cantităţile de echilibru, emiţând astfel semnale şi
determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite domenii
şi categorii de utilizări.

Omul ca operator sau agent

economic
Schematic, cadrul general al mecanismului pieţei arată astfel:

Interesul în cadrul pieţei

Motivaţia acţiunii pe piaţă

Scopul propus

Obiectul acţiunii întreprinse în 74

cadrul pieţei
 sursa: Patriche, Dumitru, Tratat de economia comerţului

§ 6.1.2. Concurenţa – noţiuni teoretice

După cum am afirmat mai înainte, piaţa este mai întâi de toate un
spaţiu economic, prin care se înţeleg raporturile ce se stabilesc între
cerere şi ofertă. Aceste raporturi economice pe care le prezintă piaţa se
află într-un sistem de concurenţă.

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una din

variabilele definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.

Sistemul de concurenţă este propriu economiei de piaţă deoarece

el este determinat de liberalismul economic, care după cum am explicat
este generat de proprietatea privată şi de pluralismul formelor prin care ea
se manifestă.
În principiu, sistemul de concurenţă acordă fiecărui agent economic
libertatea să producă şi să vândă ceea ce îl avantajează şi să cumpere
ceea ce consideră că îi satisface în cea mai mare măsură trebuinţele
(utilitatea maximă). Concurenţa permite, deci, agenţilor economici să
efectueze operaţiunile economice în condiţiile cele mai favorizante din
punctul lor de vedere, ceea ce se răsfrânge benefic asupra întregii

75
activităţi economice şi a beneficiarilor ei. În condiţiile sistemului de
concurenţă cumpărătorul alege ofertantul cu produsul cel mai bun şi la
preţul cel mai mic, iar ofertantul (producătorul) este încurajat să combine
cât mai bine factorii de producţie, să obţină produse de calitate, să reducă
preţul şi să sporească numărul clienţilor săi. Iată de ce se poate spune că
acest sistem concurenţial duce, pe de o parte, la stimularea producţiei, a
ofertei, iar pe de altă parte, urmăreşte să satisfacă în măsură tot mai mare
cerinţele consumatorului.
Fiind expresia stimulării agenţilor economici în folosirea cât mai
eficientă a factorilor de producţie şi a bunurilor şi serviciilor cu cel mai înalt
grad de utilitate, mecanismul concurenţial conferă economiei de piaţă un
foarte înalt grad de eficienţă economică, deoarece elimină, fără nici un fel
de îngăduinţă, activităţile economice neeficiente. Mecanismul concurenţial
asigură în sistemul economic de piaţă o foarte severă selecţie economică,
de pe urma căreia beneficiază agenţii economici care reuşesc în afaceri şi
totodată toţi consumatorii38.

Concurenţa reprezintă deci un comportament specific interesat

al unor subiecţi de proprietate care, pentru a-şi atinge obiectivele,
intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea este o
manifestare a liberei iniţiative.

Din această definiţie rezultă câteva elemente definitorii pentru a

înţelege conţinutul concurenţei:
- este o întrecere, adică o confruntare dar şi cooperare între
diferiţi agenţi economici în vederea obţinerii unor condiţii mai

38
Patriche, Dumitru, op. cit., pag.79-84.

76
 bune de producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de
consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare,
financiare; este o întrecere pentru a obţine avantaje (sau măcar
pentru a diminua probabilitatea producerii riscurilor);
- în această competiţie, în sistemul de relaţii pe care-l presupune
concurenţa, fiecare acţionează din interes. De exemplu,
cumpărătorul aleargă pentru a găsi vânzătorii cu preţul cel mai
mic, calitatea cea mai bună, condiţiile de livrare a bunurilor de
consum şi factorilor de producţie cele mai favorabile. Vânzătorii
se întrec între ei pentru banul clientului pentru a atrage
cumpărători cât mai mulţi, cu forţă economică ridicată, stabili în
achiziţii, receptivi la preţ şi alte favorabilităţi. Din această
competiţie, în mod normal şi ca regulă generală, ies învingători
doar cei mai buni;

Premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului.

Ca şi piaţă, concurenţa a cunoscut amploare diferită în timp şi

spaţiu. Amploarea concurenţei este influenţată de numeroase împrejurări,
ca:
- numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
- gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
- gradul de transparenţă a preţurilor;
- măsura în care societatea, mediul economic, social, politic,
cultural, sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul,
spiritul de competiţie dar şi de cooperare;
- reglementările privind intrarea / ieşirea de pe o anumită piaţă;

77
 - gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor
economice;
- mărimea veniturilor şi mecanismelor prin care acestea se obţin;
- nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a
membrilor societăţii;
- existenţa anumitor reguli. În toate ţările sunt în vigoare
reglementări juridice privind regulile desfăşurării concurenţei,
sancţiunile care se aplică celor ce le încalcă, organismele
abilitate să o supravegheze şi să aplice măsurile punitive.
În măsura în care este deschisă, loială, supravegheată şi bazată
pe preţuri libere , concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii:
- stimulează progresul general: ea incită la inovaţie şi creativitate
care favorizează creşterea eficienţei, economisirea resurselor,
satisfacerea mai bună a nevoilor;
- diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi,
abili, întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte
domenii pe agenţii imobili, conservatori; ea salubrizează viaţa
economică;
- uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea
costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;
- permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai
bună şi mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe
producători să găsească soluţii pentru a-şi lărgi piaţa;
- când este necorespunzător reglementată şi supravegheată,
concurenţa se poată transforma în contrariul său
(generează risipă de resurse, conduce la concentrarea
exagerată a forţei economice, poate deprecia calitatea bunurilor
marfare, îl defavorizează pe consumator).

78
 În cadrul concurenţei se folosesc mijloace numeroase care au
evoluat odată cu piaţa şi concurenţa. Cu titlu general şi sintetic ele pot fi
prezentate ca instrumente (mijloace) economice şi extraeconomice.
Dintre mijloacele economice se remarcă reducerea costurilor,
creşterea calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea,
acordarea unor avantaje cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar
reducerea preţurilor sub cele ale concurenţilor. Printre instrumentele
extraeconomice folosite în cadrul concurenţei sunt frecvente: obţinerea
de informaţii privind activitatea concurenţilor, sponsorizarea unor activităţi
social-culturale, spionajul economic, iar în cazuri limită, corupţia, şantajul,
boicotul sau chiar violenţa deschisă.

§ 6.1.3. Evoluţia mecanismului concurenţial. Globalizarea

concurenţei
Mecanismul concurenţial, făcând parte intrinsecă din mecanismul
pieţei, evoluţia lui a imprimat trăsături specifice întregului sistem economic
bazat pe piaţă.
La rândul ei, evoluţia concurenţei este cauzată de dezvoltarea
activităţii economice şi de rolul ce revine agenţilor economici în acest
context. Plecând de la aceste considerente, în evoluţia mecanismului
concurenţial şi deci şi al pieţei se disting trei perioade majore.
Prima perioadă este etapa în care producţia (datorită, în primul
rând a tehnicilor de producţie) şi schimbul se efectuau de unităţi relativ
mici, cu putere economică apropiată, niciun agent economic neputând să
se impună pe piaţă în sensul dominării ei. Toţi depindeau de preţul care se
forma în mod independent pe piaţă şi în funcţie de acest preţ îşi stabileau
cantităţile ce le puteau produce şi astfel se concurau între ei. Este
perioada când pieţele se caracterizau prin existenţa unui număr mare de

79
ofertanţi şi a unui număr, de asemenea, mare de cumpărători. Niciun
agent economic nu putea exercita presiuni asupra pieţei şi asupra
celorlalţi agenţi. Este perioada liberei concurenţe, când mâna invizibilă a
pieţei regla întreaga activitate economică.
A doua perioadă majoră, care succede celei dintâi, se
caracterizează prin alterarea anumitor caracteristici ale perioadei
anterioare, prin reducerea numărului agenţilor economici şi creşterea forţei
lor economice. Este perioada când activitatea economică din diferite
domenii, cât şi piaţa produselor respective sunt dominate de câţiva
ofertanţi şi cumpărători. Mecanismul liberei concurenţe este perturbat prin
faptul că aceşti agenţi economici îşi impun produsele pe piaţă, îşi impun
preţurile, îşi delimitează clientela. Concurenţa continuă însă să fie
elementul central al pieţei, numai că ea se desfăşoară între agenţii
economici care îşi asigură o anumită suveranitate deoarece ei pot decide
asupra preţurilor, cât şi asupra cantităţilor pe care le produc. Este
perioada concurenţei cunoscută sub denumirea generică de concurenţă
monopolistă39.
În funcţie de această evoluţie a mecanismului concurenţial se
schimbă şi se determină strategiile agenţilor economici, comportamentul
lor.
Cam cu 100 de ani în urmă oamenii şi ştirile călătoreau cu corăbiile
cu pânze, astfel încât erau necesare uneori luni de zile pentru a putea
comunica între diferitele părţi ale lumii. Progresele din primii 60 de ani ai
secolului XX au impulsionat atât comunicaţiile, cât şi călătoriile. În ultimele
decenii, ritmul schimbării în tehnologia comunicaţiilor a fost accelerat.
Lumea a fost martora unei revoluţii a comunicaţiilor care a schimbat
decisiv modul în care sunt luate şi implementate deciziile economice.

39
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.60-63.

80
 Revoluţia comunicaţiilor a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea a
ceea ce a fost desemnat sub titlul generic de saltul global, şi care
reprezintă de fapt a treia perioadă majoră în evoluţia sistemului
concurenţial.
Revoluţia din comunicaţii a determinat, de asemenea, o
internaţionalizare a concurenţei în aproape toate industriile. Pieţele
naţionale nu mai sunt protejate pentru producătorii locali prin costuri mari
de transport şi comunicare sau prin blocarea firmelor străine.
Consumatorul este în câştig, având posibilitatea de a alege dintr-o gamă
foarte mare de bunuri şi servicii, de înaltă calitate, oferite la preţuri
scăzute. Firmele de succes au vânzări în toată lumea. Firmele care rămân
în urmă, chiar şi pe moment, pot fi însă întrecute de competitorii care
provin din toate colţurile lumii. Concurenţa globală este o concurenţă
sălbatică şi firmele trebuie să fie capabile să ia decizii rapide,
fundamentate fie pe baza unor idei noi ale altor oameni, fie chiar pe baza
propriilor idei, pe care trebuie să le gândească cu repeziciune, dacă
doresc să supravieţuiască.

§ 6.2. Abordări teoretice privind piaţa cu concurenţă pură

şi perfectă

Concurenţa perfectă se caracterizează prin faptul că în economie

există un număr mare de agenţi economici de ambele părţi ale pieţei
(ofertanţi si consumatori). Dintre caracteristicile concurenţei perfecte cele
mai reprezentative sunt:
- atomicitatea cererii şi a ofertei, fiecare dintre agenţii
economici participanţi pe piaţă având o dimensiune neglijabilă în

81
 raport cu dimensiunea pieţei (deţin un segment de piaţă foarte
mic în raport cu dimensiunea pieţei);
- omogenitatea produsului, în sensul că toate firmele produc
acelaşi bun, omogen, cu caracteristici identice, condiţiile de
acces la bunul respectiv fiind identice, neexistând publicitate şi
nici diferenţierea produselor;
- intrarea liberă pe piaţă, deoarece nu există bariere juridice sau
economice care să restricţioneze în vreun fel accesul pe piaţă;
- transparenţa perfectă a pieţei în sensul că toţi agenţii cunosc
toate caracteristicile referitoare la tipul şi calitatea produsului
fabricat, preţul său etc.;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie, aceştia fiind
orientaţi de fiecare dată spre acele activităţi în care sunt folosiţi
cel mai bine.
Structura pieţei perfect competitive, deşi reprezintă mai mult un
exemplu teoretic, ca bază de studiu, o abstractizare ştiinţifică, se poate
regăsi într-o formulă destul de asemănătoare şi în lumea reală, oferind
astfel un reper important de comparaţie cu alte structuri de piaţă.
Un exemplu concret este dat de o piaţă a fermierilor ce deţin
plantaţii de măslini în Grecia. (vom presupune că nu există condiţionalităţi
legate de mediu, de starea vremii, care să ducă la modificarea pieţei)
Deoarece fiecare fermier ştie că face parte dintr-un număr foarte
mare de producători care cu toţii au acelaşi tip de plantaţie, contribuţia
fiecăruia la producţia totală este îndeajuns de mică astfel încât sa nu
influenţeze preţul.
Astfel, fiecare fermier îşi adaptează comportamentul la preţul dat.
Mai mult, oricine are pământ poate intra în rândul fermierilor, terenul fiind

82
propice acestui tip de arbore şi nu există alte bariere care să împiedice
accesul pe piaţă.

Trebuie remarcat că acest tip de concurenţă se apropie sub

aspectul atomicităţii de perioada liberei concurenţe. Bineînţeles că cele
două tipuri de concurenţă nu trebuie confundate.

§ 6.3. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Din cele prezentate anterior este lesne de precizat ce se înţelege

prin concurenţă imperfectă. Este suficient să lipsească una din ipotezele
concurenţei pure şi perfecte ca să avem o concurenţă imperfectă.

Concurenţa imperfectă este o „formă a concurenţei care există

în realitate şi în care participanţii au forţă economică diferită, dispun
de informaţii mai ample sau mai restrânse, de importanţă diferită sau
se diferenţiază între ei după alte criterii, astfel că, în mod individual,
pot influenţa cererea, preţul etc.”40

Concurenţa imperfectă caracterizează realitatea economică, în

special cea actuală din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ca
urmare a apariţiei şi dezvoltării marilor companii naţionale şi ulterior
transnaţionale. De fapt, putem spune că sistemul economic capitalist
se fundamentează pe trăsăturile pieţei cu concurenţă imperfectă.
40
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.118.

83
 Teoria concurenţei imperfecte analizează modificările ce apar în
mecanismul concurenţial al pieţei şi în comportamentul agenţilor
economici. Există astfel câteva deosebiri fundamentale între cele două
mari tipuri de sisteme concurenţiale. Dacă în condiţiile concurenţei pure şi
perfecte, agenţii economici sunt dependenţi de preţ, în condiţiile
concurenţei imperfecte, datorită independenţei economice de care dispun,
ei impun preţul lor pe piaţă. Astfel, agenţii economici au posibilitatea de a
decide, în anumite limite, asupra preţului şi a cantităţii produse.

Concurenţa imperfectă caracterizează realitatea economică, în

special cea actuală din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată.

Deoarece în structura societăţii economice actuale, toate

problemele şi confruntările (de natură economică) tind să se regleze pe
piaţă, apare necesitatea transparenţei acesteia, printr-o structurare a sa în
funcţie de numărul de ofertanţi şi de cumpărători care activează pe piaţă.
Criteriul de măsură, în speţă chiar numărul ofertanţilor, respectiv
cumpărătorilor, are următoarele semnificaţii:
- noţiunea de „număr mare” semnifică că, prin mulţimea lor,
niciun agent economic, fie ofertant, fie cumpărător, nu poate
exercita presiuni sau acţiuni semnificative asupra pieţei;
- noţiunea de „număr mic” se referă exact la opusul noţiunii de
mai sus, în sensul că, având în vedere lejeritatea existentă pe
piaţă în ceea ce priveşte consumatorii, respectiv producătorii,
aceştia pot influenţa simţitor cursul pieţei.
Distingem astfel tipurile concurenţei imperfecte:

Cerere / Ofertă Număr Număr Un singur

84
 mare mic participant
Număr Concurenţă
Oligopol Monopol
mare perfectă
Număr
Oligopson Oligopol bilateral Monopol restrâns
mic
Un singur
Monopson Monopson restrâns Monopol bilateral
participant

Piaţa cu concurenţă monopolistă se caracterizează prin existenţa

unui număr suficient de mare de producători, astfel încât niciun
producător, prin deciziile sale, să nu poată influenţa activitatea celorlalţi.
Se păstrează atomicitatea specifică concurenţei pure şi perfecte, însă de
pierde omogenitatea produselor. Deoarece pe piaţă activează un număr
mare de ofertanţi, această formă de piaţă permite o bună satisfacere a
cererii, asigurând prin diversitatea producţiei o varietate de alegere pentru
consumator.
Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează printr-un
număr mic de producători şi prin număr mare de consumatori. Acest fapt
permite influenţarea pieţei şi a activităţii economice prin deciziile pe care le
iau producătorii, consumatorii trebuind să se conformeze, neavând
alternative. Totuşi, nu se permite controlul total al preţurilor, fiecare agent
economic trebuind să ţină seama de deciziile celorlalţi. Caracteristica
principală a acestui tip de piaţă nu este însă numărul ofertanţilor, ci faptul
că fiecare din ei ştie că strategia sa va genera o modificare a condiţiilor din
piaţă şi implicit o reacţie a concurenţilor săi. Fiecare agent economic
producător, aflat astfel într-o relaţie de „interdependenţă concurenţială” cu
ceilalţi, este nevoit să anticipeze reacţiile concurenţilor, pentru a reuşi
rămânerea pe piaţă. În practica reală însă, având în vedere că acest tip de
piaţă este cel mai răspândit, apar înţelegeri care să ducă la maximizarea
profitului: acorduri sau carteluri, înţelegeri secrete de preţ etc.

85
 Piaţa de monopol este caracterizată prin aceea că oferta este
concentrată la un singur producător, care controlează astfel piaţa prin
mecanismul preţului. Din această cauză, a dominaţiei producătorului
asupra consumatorului, acesta din urmă resimte efectele negative
datorate dorinţelor ofertantului de a-şi maximiza profitul. Acest tip de piaţă
înseamnă de fapt deteriorarea mecanismului pieţei şi anihilarea virtuţilor
economice ale economiei de piaţă, acest lucru fiind contracarat de state
prin legi anti-trust prin care se urmăreşte asigurarea unei funcţionări
optime a sistemului concurenţial.
Piaţa cu concurenţă de oligopson se caracterizează prin
existenţa unui număr mare de ofertanţi, însă corelat cu un număr mic de
consumatori, care pot influenţa piaţa şi activitatea producătorilor.
Monopsonul este asemănător monopolului, cu deosebirea că
există un singur cumpărător şi un număr mare de producători, cu urmări
asupra acestora din urmă.
Restrângerea concomitentă atât a numărului de ofertanţi, cât şi a
numărului de cumpărători duce la apariţia oligopolului bilateral, o piaţă
monopolizată bilateral, ambele grupe de parteneri dominându-se reciproc.
O situaţie aparte, în structura pieţei, este reprezentată de cazul în care se
confruntă un singur ofertant cu un număr mic de consumatori – monopol
restrâns. Situaţia reală presupune în general comenzi restrânse, realizate
de unităţi specializate, în cadrul cărora preţurile şi celelalte caracteristici
ale producţiei sunt stabilite la momentul încheierii tranzacţiei.
O situaţie antitetică, în cazul în care avem un singur consumator şi
un număr mic de ofertanţi – monopson restrâns. Într-o asemenea
situaţie, cumpărătorul va trebui să accepte clauzele impuse de ofertanţi.
Ultimul caz îl reprezintă cel al monopolului bilateral, adică situaţia în
care se confrunta un singur consumator cu un singur producător,

86
partenerii stabilind reciproc exigenţele şi celelalte coordonate ale
tranzacţiei comerciale în funcţie de capacităţile, rolul, locul şi importanţa
fiecăruia în cadrul pieţei.
Sintetizând cele expuse în acest capitol, o economie naţională
contemporană poate fi considerată ca economie cu piaţă concurenţială
dacă aceasta conţine următoarele elemente structurale şi mecanisme de
reglare:
- pluralismul formelor de proprietate în cadrul cărora ponderea
principală o deţine cea particulară;
- economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa
acţiunilor individuale a căror conexiune se realizează pe baza
pieţei, cadrului legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;
- interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterală reprezintă
baza activităţii economice, impulsul său, sintetizat în
maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii pentru
cumpărător;
- piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii
economice. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi
modalităţilor de combinare, a concordanţei ofertei cu nevoia
socială se fac de către piaţă prin mecanismul preţurilor;
- concurenţa loială, conformă reglementărilor legale îi favorizează
pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi
inadaptabili;
- existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, care-şi asumă
reglarea operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor
celorlalţi agenţi economici;
- o structură tehnico-economică modernă care reprezintă
componenta substanţială a unei înalte eficienţe economice;

87
 - statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,
folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare.
Se poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie cu
piaţa reală, a căror delimitare se face în raport de unele criterii ca:
- gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;
- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei
sau modul în care se implică în aceste mecanisme;
- rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;
- curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în
adoptarea politicii economice guvernamentale.

§ 6.4. Politica publică faţă de monopol

Monopolurile, cartelurile şi acordurile de stabilire a preţului între

oligopolişti, fie ele explicite sau tacite, s-au confruntat atât cu suspiciunea
publicului cât şi cu ostilitatea oficială timp de mai mult de un secol.
Acestea, şi alte practici noncompetitive sunt adesea numite practici de
monopol. Astfel de practici nu sunt legate doar de ceea ce fac
monopoliştii; ele includ şi comportamentul noncompetitiv al firmelor care
operează şi în alte structuri de piaţă, cum ar fi, de exemplu, oligopolul.
Legile şi alte instrumente care sunt utilizate pentru a încuraja competiţia şi
a descuraja practicile de monopol formează politica de concurenţă şi sunt
utilizate pentru a influenţa atât structura de piaţă, cât şi comportamentul
firmelor individuale.

În esenţă, o politică de stimulare a concurenţei trebuie să se

concentreze pe crearea de structuri de piaţă mai competitive acolo
unde este posibil, pe descurajarea practicilor monopoliste şi

88
încurajarea comportamentului competitiv, acolo unde structurile de
piaţă competitive nu pot fi stabilite. Scopul în care este făcută
abordarea eficienţei economice în aceşti termeni este legat, în
esenţă, de asigurarea unor motivaţii, atât pentru politica de
competiţie, cât şi pentru reglementările economice.

Politica de competiţie este utilizată pentru a promova eficienţa, prin

creşterea concurenţei pe piaţă. Acolo unde competiţia efectivă nu este
posibilă, reglementările economice ale firmelor în proprietate particulară
sau publică pot fi utilizate ca un substitut pentru competiţie. Scopul este
protejarea consumatorilor de preţurile ridicate şi de producţia scăzută,
care rezultă din exercitarea puterii de monopol. Politicile publice sunt într-
adevăr utilizate în această manieră, dar ele sunt de asemenea utilizate şi
în modalităţi care pot conduce la reducerea eficienţei economice. Un motiv
este că eficienţa nu este singurul lucru de care au fost preocupaţi cei care
fac politica, alături de proiectarea şi implementarea politicii de competiţie,
şi, mai mult, majoritatea politicilor publice au vizat în special redistribuirea
venitului.
Politicile care stimulează competiţia se referă la politica publică
destinată încurajării concurenţei şi descurajării practicilor de monopol.
Aceasta se poate face prin influenţarea fie a structurii de piaţă, fie a
comportamentului firmelor individuale.
Există astfel două aspecte pe care trebuie să se focalizeze o
politică de stimulare a competiţiei: controlul direct al monopolurilor
naturale şi chiar a oligopolurilor în situaţia creării de carteluri
(activitate necesară a oricărei politici concurenţiale şi crearea condiţiilor
de competitivitate (principalul instrument de dorit a se utiliza).

89
 Cel mai limpede caz pentru intervenţia publică apare în cazul unui
monopol, adică într-o industrie în care efectele de scară sunt atât de
dominante, încât nu este loc decât pentru o singură firmă să opereze la
scara minimă de eficienţă. Autorităţile publice au în acest caz două soluţii
posibile:
- asumarea proprietăţii de către Guvern a unei singure firme, care
este fondată ca o industrie naţionalistă. Guvernul angajează
manageri care se presupune că vor fixa preţurile conduşi de
principii care să dovedească că sunt preocupaţi de ceea ce
înseamnă interes naţional;
- permiterea proprietăţii private, dar cu reglarea comportamentului
firmei monopol (exemplu privatizarea utilităţilor).
Totuşi, chiar în lipsa unor astfel de intervenţii publice, în timp, piaţa
se reglează singură, datorită în principal progresului tehnic, dezvoltării.

Astfel, nu putem spune că doar o industrie competitivă de azi poate

deveni uneori monopolul de mâine, ci monopolul de azi poate deveni
uneori industria competitivă de mâine.

Un exemplu izbitor este industria telecomunicaţiilor. Acum câteva

decenii, transmiterea mesajelor era un monopol. Acum, dezvoltările
tehnologice cum ar fi transmisia prin satelit, poşta electronică şi faxurile au
făcut această activitate înalt competitivă. Aşadar noilor firme li se poate
permite accesul la infrastructura existentă, cum ar fi cablurile, aceasta
scăzând mult costurile de instalare şi încurajând competiţia din partea
noilor intraţi. În aceste împrejurări, în multe ţări a început să se manifeste
un comportament oarecum straniu: industrii naţionalizate, cum ar fi Poşta,
au încercat cât s-a putut să-şi menţină profitabilitatea prin interzicerea

90
intrării în ceea ce altminteri ar fi devenit o industrie fluidă şi competitivă.
Deoarece beneficiază de forţa sistemului legal, firma publică poate avea
mai mult succes decât o firmă aflată în proprietate privată în păstrarea
monopolului, chiar şi atunci când schimbările tehnologice i-au distrus
"naturaleţea". Exemplul cel mai elocvent este dat de greutăţile în procesul
de privatizare a utilităţilor din România. Şi acest lucru deoarece legislaţia
de protecţie a concurenţei în România este aplicată într-un mediu
economic în care statul este încă o prezenţă semnificativă, atât în calitatea
sa de autoritate publică, cât şi ca agent economic. Majoritatea cazurilor
analizate de autorităţile de concurenţă de la înfiinţarea lor şi până în
prezent au implicat statul, prin diverşii săi reprezentanţi – inclusiv autorităţi
centrale sau locale: hotărâri luate de Guvern, ordine ale diferiţilor miniştri,
decizii ale autorităţilor locale, comportamente în care diferite autorităţi – în
special de la nivel local, dar nu numai, şi care acţionau similar unor agenţi
economici, regii sau societăţi cu capital de stat etc.
Economiile de piaţă se schimbă continuu sub impactul
inovaţiilor şi creşterii; pentru a avea succes, politica guvernamentală
trebuie, de aceea, să fie adaptată continuu, pentru a se păstra
relevantă pentru situaţia tot mai dinamică a economiei mondiale.

§ 6.5. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială.

Capitalism contra capitalism

În realitate, nici unul dintre modelele teoretice de organizare a

economiei de schimb nu funcţionează în forma pură, realul este
întotdeauna mai complex.

91
 În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii
diferite, elemente, caracteristici, mecanisme ale sistemului de piaţă liberă
cu cele dirijiste.
Se poate aprecia că economia de schimb contemporană, aşa cum
funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în
care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului cu piaţă liberă
cu implicarea statului în economie. Se consideră că economiile majorităţii
statelor avansate economic au la bază acest sistem economic.
Economia capitalistă este sintetizată în sistemul economic din
numeroase ţări occidentale în care piaţa este un element de reglare a
economiei, printre altele. Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea lor
sunt diferite, dar, în sistemul economiei capitaliste, reglarea economică se
realizează printr-un mecanism hibrid. Mecanismul economic capitalist
actual s-a născut din situaţii de criză gravă pe care le-a cunoscut sistemul
economic şi social în ansamblul său, sau ca urmare a unor zguduiri
economico-sociale şi din necesitatea de a armoniza exigenţele eficienţei
economice şi liberei iniţiative cu respectarea unor condiţii minimale de
echitate socială.
Sistemul real al economiei de piaţă, care funcţionează în
majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi
indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi
de practici naţionale, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare.
Vorbind despre democraţie (şi implicit despre capitalism), Winston
Churchill a afirmat că este sistemul guvernamental este cel mai puţin
dăunător dintre toate cele pe care le-a inventat omenirea. Democraţia
liberală şi tipul de guvernare pe care îl implică permit dezvoltarea
individului printr-un complex de libertăţi şi drepturi fundamentale.

92
 Mai mult, „pentru prima oară în istorie, capitalismul a învins cu
adevărat. Pe toata linia. Problema e, în sfârşit rezolvată. Poate cea mai
mare dintre problemele acestui veac.”41 Aceasta este concluzia principală
a cărţii „Capitalism contra capitalism” a reputatului autor Michel Albert,
născut în 1930 şi fost comisar general al Planului şi preşedinte al
Asigurărilor Generale ale Franţei.
De ce „problema e în sfârşit rezolvată”? Pentru că, timp de
aproximativ trei sute de ani, capitalismul a fost răspunsul omenirii la marile
probleme cu care se confrunta: penuria, foamea şi tirania torturilor
sacrificiale. Înainte de apariţia capitalismului, de-a lungul întregii istorii,
toate ţările semănau cu ceea ce, în zilele noastre, poartă numele de
Lumea a Treia. Era o lume în care oamenii se năşteau strict biologic,
aproape ca animalele, şi mureau, în medie, înainte de împlinirea vârstei
de treizeci de ani, victime ale foametei periodice, ale epidemiilor provocate
de subalimentaţie şi ale imemorialei tiranii a Sacrului, adică a Puterii. În
ciclul evoluţiei omenirii, capitalismul a reprezentat o adevărată revoluţie
care s-a răspândit, s-a amplificat şi s-a accelerat întemeindu-se,
pretutindeni, pe acelaşi sistem instituţional ca baza trinitară: libera stabilire
a preţurilor pe piaţă şi libera proprietate asupra mijloacelor de producţie;
drepturile omului, începând cu libertatea conştiinţei; evoluţia progresivă
către separaţia puterilor şi democraţia.

§ 6.5.1. Fazele capitalismului

În dezvoltarea sa, capitalismul a parcurs, exact în două secole,
între 1791 şi 1991, trei faze distincte. Prima fază a început în 1791 şi a
fost aceea a capitalismului contra statului. Se pun bazele libertăţii
comerţului şi industriei. Vreme de un secol, evoluţia va fi neîntreruptă şi

41
Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, ed. Humanitas, Bucuresti, 1994, pag.10.

93
spectaculoasă: statul se supune unor reguli de drept, îşi face apariţia o
adevărată „funcţie publică”, funcţionarii încetează a mai fi corupţi şi, în
primul rând, statul îşi restrânge prerogativele în faţa „forţelor pieţei”,
revenind la funcţia lui primordială, aceea de stat-jandarm, însărcinat cu
apărarea ordinii publice împotriva „claselor periculoase”, adică împotriva
noului proletariat industrial. Este epoca dezrădăcinării progresive a vechii
lumi ţărăneşti, a oprimării economice a clasei muncitoare, a durităţilor
revoluţiei industriale şi a apariţiei unei noi „exploatări a omului de către
om”.
A doua fază a capitalismului începe în 1891 şi este faza
capitalismului supravegheat de stat. În această perioadă toate
reformele încearcă să vizeze acelaşi obiectiv: acela de a corecta excesele
pieţei şi de a tempera violenţele capitalismului. În toate domeniile, statul
apare ca o stavilă în calea arbitrariului şi a inechităţii pieţei libere, drept
protector al săracilor; statul este acela care, prin legi şi decrete, sub
presiunea luptelor muncitoreşti şi prin intermediul convenţiilor colective, se
străduieşte să umanizeze rigorile capitalismului iniţial. Se fac progrese în
privinţa dreptului la muncă, legislaţiile marcând o creştere continuă a
fiscalităţii şi a sistemelor de redistribuire.
Este o epocă marcată de creşterea puterii statului, epoca în care
capitalismul nu a încetat să evolueze dar a făcut-o sub formidabila
presiune morală şi politică a ideologiei comuniste, care îşi arogase
monopolul asupra speranţei şi viitorului.
A treia faza a capitalismului începe in 1991 şi este faza
capitalismului care ia locul statului. Este epoca prăbuşirii comunismului
care scoate la iveală opoziţia dintre două modele de capitalism. Unul, cel
„neoamerican”, se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul financiar
rapid. Celalalt, cel „renan”, pune accent pe reuşita colectivă, pe consens,

94
pe preocuparea pentru termenul lung. Sunt două mari tipuri de capitalism
de importanţă comparabilă şi între care numai viitorul va putea sa decidă.

Capitalismul real, aşa cum este el trăit în diferite ţări, nu aduce de la

sine un răspuns unic, cea mai bună soluţie la marile probleme ale
societăţii. Din contră, capitalismul este multiplu şi tot atât de complex ca şi
viaţa însăşi. El nu este o ideologie ci o practică.

Sistemul capitalist nu este „unul şi indivizibil”, ci există mai multe

modele ale economiei de piaţă ce coexistă şi sistemul american pare de
departe de a fi cel mai eficient dintre ele. Capitalismul neoamerican contra
capitalismul renan apare astfel ca un război între două sisteme de valori
opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere, locul pieţei în
societate şi rolul pe care trebuie să-l joace ordinea legală în economia
internaţională.

§ 6.5.2. Tipul neo-american de economie de piaţă – sistem

liberal
Pentru a înţelege esenţa capitalismului american trebuie să ţinem
seama şi de durata lungă, de evoluţiile de profunzime, adesea neglijate.
Există câteva date de bază ce se află la originea atât a puterii, cât şi a
slăbiciunii americane de astăzi.
În America, echipa Reagan aflată la guvernare în anii ’80 îi ridică în
slăvi pe întreprinzători, denunţă risipa statului feudal şi mai ales impozitul,
acel impozit catastrofal ce descurajează iniţiativele şi frânează energiile
Americii. Sunt întreprinse mai multe reforme spectaculoase. Cel mai
important element al acestei politici îl constituie ERA (Economic Recovery
Act). El cuprinde trei direcţii principale: prima se referă la dereglementarea

95
în sectorul petrolier, în cel al telecomunicaţiilor, al băncilor şi al
concurenţei. Ce-a de-a doua direcţie o constituie sistemul fiscal. A treia
direcţie este reprezentată de lupta împotriva inflaţiei printr-un control sever
al masei monetare. Toate aceste măsuri au contribuit din plin la creşterea
şi dezvoltarea societăţii americane, creştere care s-a răsfrânt şi asupra
mentalităţii oamenilor si sistemelor de conducere. Analizând factorii de
producţie, gestionarea şi folosirea lor în sistemul capitalism neo-american
de economie de piaţă, avem următoarele consideraţii. În ceea ce priveşte
stocul de capital, în interiorul ţării se găsesc imense infrastructuri, în mare
parte dintre cele mai moderne, iar în afara graniţelor multinaţionalele
americane controlează active uriaşe. Resursele naturale de care dispune
America sunt printre cele mai importante de pe glob. În materie de
tehnologie, America beneficiază de un avantaj superior datorită faptului că
atrage majoritatea cercetătorilor, inginerilor şi celorlalte categorii sociale
reprezentative. În ceea ce priveşte privilegiul monetar, începând din 1945
dolarul serveşte drept monedă de referinţă în tranzacţiile internaţionale,
fiind şi una din principalele monede de rezervă pe care o înmagazinează
băncile centrale din majoritatea ţărilor.
Cel mai important rezultat al liberalismului reaganian a fost,
probabil, accentuarea distanţei dintre bogaţi şi săraci. S-a pretins că
acesta ar reprezenta „preţul” pe care America trebuie să-l plătească
pentru a-şi reface forţele.
În cadrul modelului neo-american, sectorul public care produce
bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi are tendinţă de
reducere.
Câteva trăsături ale tipului neo-american:

96
 - piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la
producător la consumator, majoritatea schimburilor
desfăşurându-se după criteriile pieţei;
- baza politicii economice o constituie stimularea ofertei;
- preţurile bunurilor economice depind în măsură determinantă
de condiţiile aleatorii ale pieţei;
- fiscalitate redusă, iar implicarea directă a statului în economie
este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte administraţia
centrală);
- mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială;
- clasă mijlocie relativ redusă;
- politici economice şi sistem de valori care încurajează
consumul;
- grad redus de securitate economică faţă de riscuri.
Sistemul social al modelului neo-american este insuficient şi
lacunar, o mare parte a populaţiei americane nebeneficiind de o protecţie
socială. În modelul neoamerican, spre deosebire ce cel renan, piaţa
financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv de barometru al
activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă .

§ 6.5.3. Tipul renan de economie de piaţă – sistem social

În cursul congresului din 1959, de pe malul Rinului, în Bad-
Godesberg, social-democraţia germană a decis să adere la capitalism.
Acest congres sublinia necesitatea de a proteja şi de a încuraja
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi preconiza
libertatea concurenţei şi libertatea întreprinderii.

97
 Acest tip renan prezintă numeroase asemănări cu cel din Japonia,
şi pune accent pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocuparea pentru
termenul lung.
Istoria ultimelor decenii ne arată că modelul renan, model secund,
care nu avusese până acum drept de identitate, este mai echitabil şi mai
eficient decât cel neoamerican. Tipul renan de economie este un model
indiscutabil capitalist: economia de piaţă, proprietatea privată şi libera
iniţiativă constituie, în cadrul lui, regula.
Modelul renan corespunde unei cu totul alte viziuni asupra
organizării economice, altor structuri financiare şi unui alt mod de reglare
socială. Trăsăturile care-l caracterizează îi conferă o stabilitate, un
dinamism şi o putere din ce in ce mai mari.
Într-o serie de puncte esenţiale, modelul renan se deosebeşte în
chip radical de modelul american prin următoarele caracteristici:
- cele două modele se deosebesc considerabil prin locul pe care
fiecare îl atribuie bunurilor comerciale, pe de o parte, şi bunurilor
mixte pe de altă parte;
- în modelul renan frâiele capitalismului se află, în cea mai mare
parte în mâinile băncilor, iar soarta lui nu se joacă la bursă. În
acest model, băncile sunt cele care joacă, într-o proporţie mare
rolul încredinţat în modelul anglo-saxon, pieţei financiare şi
bursei;
- în general, pieţele financiare germane sunt înguste şi puţin
active. Modelul renan continuă să fie, din punct de vedere
financiar, închis, dar solid. Iar economia germană îşi află în el
stabilitatea necesară dezvoltării pe termen lung şi
competitivităţii. Acest model cunoaşte o structură a puterii şi o
organizare a managementului la fel de speciale ca şi cele ale

98
 capitalului. Împărţirea responsabilităţilor este, aici, mai
dezvoltată ca oriunde. Sentimentul de apartenenţă la
întreprindere este tot atât de puternic în modelul renan şi în cel
japonez pe cât a devenit de slab în modelul anglo-saxon;
- structurile profesionale şi sistemul de promovare proprii
modelului renan, în care se acordă în mod sistematic întâietate
calificării şi vechimii;
Cum adevărata bogăţie a unei întreprinderi nu o constituie nici
capitalul, şi nici imobilele de care aceasta dispune, ci calificarea şi
priceperea salariaţilor ei, pregătirea profesională şi raporturile ei de
fidelitate faţă de întreprindere constituie unul din principalele câmpuri de
muncă dintre cele două modele de capitalism. În modelul anglo-saxon,
pentru a mări competitivitatea unei întreprinderi se urmăreşte mărirea
competitivităţii fiecăruia dintre angajaţi în parte.

Concepţia renano-niponă consideră că întreprinderea nu are

dreptul să-şi trateze angajaţii ca pe un singur factor de producţie, pe care
îl poate cumpăra şi vinde pe piaţă asemenea unei materii prime.

Economia socială de piaţă se caracterizează astfel prin două

principii de bază:
- dinamismul economiei trebuie să se sprijine pe piaţă , căreia
trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de funcţionare, în
principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile;
- mecanismele pieţei nu pot să determine singure ansamblul vieţii
sociale. Ele trebuie să fie echilibrate, contrabalansate de un
imperativ social postulat a priori, al cărui girant trebuie să fie
statul.

99
 Doctrina economiei sociale de piaţă consideră că statul nu are
dreptul să intervină în viaţa economică şi socială decât din două motive,
care îl obligă să intervină: primul îl constituie egalizarea condiţiilor de
concurenţă; cel de-al doilea motiv are caracter social şi pe de altă parte
structural.
Ţările care fac parte din modelul renan au în comun un anumit
număr de valori, dintre care cele mai importante le putem enumera in
continuare:
- este vorba in primul rând de nişte societăţi relativ egalitare.
Ierarhia veniturilor şi evantaiul salariilor sunt mult mai puţin
întinse decât în ţările anglo-saxone;
- interesul colectiv trece, de obicei, înaintea intereselor
individuale.
În modelul renan, statul nu se substituie niciodată pieţei. Cel mult o
corectează sau o orientează. Forţa economiilor renane se bazează,
înainte de toate pe o capacitate industrială ieşită din comun şi pe o
agresivitate comercială dintre cele mai susţinute. După cum se ştie,
industria acestor ţări este cea mai bună din lume, ţările de tip renan
dominând în majoritatea sectoarelor industriale.
În esenţă, bunurile necomerciale sunt aceleaşi în ambele modele
de capitalism. Modelul renan este, într-o oarecare privinţă, mai rigid decât
modelul neoamerican. Mobilitatea socială este mult mai puţin rapidă, iar
reuşita individuală, mai puţin spectaculoasă.
Ţările modelului renan sunt mult mai puţin fluide din punct de
vedere social. Societatea este mai puţin expusă schimbărilor brutale şi
influenţelor din afară.
America a fost dintotdeauna o societate a visului: visuri de viaţă
nouă, visuri de libertate şi de bogăţie, dar, în acelaşi timp, ea este şi o

100
societate a omului care a reuşit prin forţe proprii. Societatea americană
este fundamental democratică.

Dintre cele două variante de capitalism – cel american şi cel renan

– cel de-al doilea este, pe ansamblu, din punct de vedere teoretic, mai
performant decât primul, atât din punct de vedere social, cât şi din punct
de vedere economic. Capitalismul american prezintă aproape toate
atracţiile unui western, promite o viaţă aventuroasă, stresantă, dar
pasionantă pentru cei puternici, în timp ce modelul renan oferă o viaţă
monotonă, plictisitoare.

Capitolul

7
101
 ROLUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ
ÎN ASIGURAREA BUNĂSTĂRII
OAMENILOR

7.1. Caracteristicile economiei de piaţă

7.2. Influenţa guvernării economice asupra iniţiativei private

§ 7.1. Caracteristicile economiei de piaţă

Economia de piaţă capitalistă nu reprezintă cea mai evoluată formă

a dezvoltării, deoarece are şi ea punctele sale negative cu repercusiuni

102
grave asupra oamenilor, dar ea reprezintă cea mai bună formă întâlnită în
istorie până în prezent.
Economia de piaţă este de fapt şi cea mai veche formă de
organizare a economiei, însă ea a cunoscut diferite evoluţii în timp,
dinamica ei fiind foarte puternică.
Indiferent de forma economică, satisfacerea nevoilor umane se
realizează din producţie proprie, prin autoconsum sau prin schimb,
cumpărând produsele altora.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor

rezultate pentru satisfacerea nevoilor.
Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi,
primind în compensaţie alte bunuri necesare sau compensaţii financiare,
băneşti.

Satisfacerea nevoilor prin autoconsum se realizează şi în prezent

dar schimbul reprezintă activitatea predominantă. Cele două modalităţi de
satisfacere a nevoilor se realizează prin două forme ale economiei:
economia naturală şi economia de schimb.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt
satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.

Realitatea economică este delimitată după forma de organizare

economică, în acest sens economia de schimb este majoritară, deşi la
anumite nivele microeconomice, economia naturală există în nuanţe

103
evoluate adaptate perioadei moderne. Într-adevăr, rolul economiei
naturale este astăzi secundar în activitatea firmelor şi a familiilor.

Economia de schimb reprezintă forma de organizare şi

desfăşurare a economiei în care subiecţii produc bunuri în vederea
vânzării, obţinând în schimbul lor, prin cumpărare, bunurile necesare
satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă forma
universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.

Economia de schimb a cunoscut transformări în istorie în funcţie de

specificul regimului politic şi cultura unei ţări, în funcţie de conjuncturi
economice şi politice locale, regionale sau internaţionale şi în funcţie de
specificul geografic.
Trăsăturile generale ale economie de schimb sunt:
- specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri
şi servicii şi desfăşurarea unor activităţi pe principii de eficienţă.
Specializarea generează un sistem de dependenţe şi
interdependenţe între agenţii economici, ca expresie a
cooperării şi schimbului;
- autonomia, care reprezintă independenţa unităţilor economice,
adică dreptul propriu de decizie şi asumarea rezultatelor şi
eventualelor riscuri ce decurg. Proprietatea privată asigură cel
mai bine autonomia şi relaţiile parteneriale între agenţii
economici.
În economia de schimb întreaga activitate gravitează în jurul
pieţei, în cadrul pieţei se realizează legăturile între producţie şi
consum, între producători şi consumatori.

104
 Economia de schimb implică monetizarea, în sensul că banii sunt
instrumentul major care influenţează tranzacţiile economice şi modul de
funcţionare al vieţii economice.
În economia de schimb, principalele forme de relaţii economice
între agenţii economici sunt tranzacţiile bilaterale de piaţă, ele bazându-se
pe interes şi avantaj economic, reciproc, şi implicând un flux continuu şi
bilateral de bunuri şi bani, în condiţiile cererii şi ofertei. Fiecare participant
urmăreşte maximizarea satisfacţiei şi obţinerea unui avantaj.

În economia de schimb, majoritatea bunurilor îmbracă forma de

marfă, bunurile devin comerciale.

Economia de schimb conduce pe o anumită treaptă, în funcţie de

anumite condiţii, la economia de piaţă42.

Economia de piaţă reprezintă un sistem economic în care

mecanismele naturale ale pieţei sunt singurele care ajută la
asigurarea echilibrului între cerere şi ofertă.

Elementele structurale ale sistemului ideal al economiei de piaţă

presupun funcţionarea economiei pe un sistem de interdependenţe şi
relaţii parteneriale, de asemenea proprietatea privată şi existenţa
sistemului concurenţial între participanţii pe piaţă43. Într-o economie ideală
de piaţă se exclude intervenţia statului. În realitate, situaţia este cu totul
alta, indiferent de gradul de liberalism al guvernării politice sau economice.

42
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.176.
43
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.175.

105
 Economia de piaţă reală reprezintă acel sistem care funcţionează
efectiv în majoritatea ţărilor din lume. Economia de piaţă reală nu e
înzestrată cu toate calităţile economiei ideale, de exemplu rolul statului în
economie. Fiecare ţară are propriul model al economiei de piaţă, acest
model se întâlneşte îndeosebi în ţările cu regim democratic. Într-o
economie de piaţă reală, forma de proprietate privată este preponderentă
dar coexistă într-o relaţionare şi cu forma de proprietate publică sau mixtă,
existând astfel un pluralism al formelor de proprietate.

În economia de piaţă modernă sunt întemeiate principiile libertăţii

oamenilor şi ale calităţii vieţii.

Economia de piaţă reală este descentralizată, bazată pe deciziile

libere ale oamenilor, pe principiile pieţei libere şi pe un cadru legislativ-
instituţional coerent care să ajute la respectarea regulilor jocului pe piaţă.
Caracterizarea tipurilor de economie de piaţă se face, în principal,
după următoarele criterii44:
- gradul de intervenţie al statului în activitatea economică;
- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei
sau se implică în aceste mecanisme;
- modalitatea de intervenţie a statului în economie (politici
publice);
- rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;
- doctrina politică a partidului politic aflat la putere sau doctrina
economică însuşită de puterea politică sau guvernamentală;
Principalele avantaje ale economiei de piaţă sunt:

44
Popescu, Constantin, coord., op. cit., pag.100-112

106
 - mare parte din oameni trăiesc mai bine din punct de vedere al
bunăstării materiale, decât în oricare alt sistem întâlnit în istorie
până acum;
- activitatea economică se bazează pe eficienţă, liberă iniţiativă şi
concurenţă pe piaţă;
- proprietatea particulară reprezintă baza economiei de piaţă;
- concurenţa şi libera iniţiativă conduc la crearea bunurilor şi
serviciilor superioare calitativ, variate ca ofertă şi preţ.
Dezavantajele cunoscute şi în România sunt determinate de
dezechilibre cauzate de funcţionarea imperfectă a pieţelor. Un alt factor
determinant îl constituie puterea economică care este concentrată
îndeosebi în cadrul unui grup restrâns de investitori. Protecţia socială şi
ameliorarea calităţii vieţii pentru categoriile sociale mai puţin favorizate
este modestă în economia de piaţă.
Exemplificând pe cazul ţării noastre, putem spune ca alături de
guvernarea politică, în actuală conjunctură economică internaţională se
impune şi întărirea rolului guvernării economice, bineînţeles cu o mare
flexibilitate asupra mediului economic.

§ 7.2. Influenţa guvernării economice asupra iniţiativei

private

Guvernarea economică este un mecanism complex prin care

puterea executivă a ţării îşi îndeplineşte funcţiile în societate, prin centre
de decizie macroeconomice proprii. Administraţia publică îndeplineşte un
rol economic important în toate ţările, în funcţie de anumite criterii şi
conjuncturi.

107
 Pentru realizarea obiectivelor de guvernare, guvernul aflat la
putere elaborează acte normative noi pentru politicile publice
existente, asigură continuitatea aplicării angajamentelor interne şi
externe pentru politicile existente, elaborează şi aplică politici
publice noi.

Printre cele mai importante politice publice, elaborate şi

aplicate de România sunt de amintit:
- Politica în domeniul educaţiei
- Politica în domeniul sănătăţii
- Politica de protecţie socială
- Politica agricolă şi dezvoltare rurală
- Politica financiar-fiscală
- Politica de dezvoltare regională
- Politica vamal-comercială
- Politica industrială
- Politica în domeniul mediului înconjurător
- Politica în domeniul transporturilor
- Politica în domeniul amenajării teritoriului
- Politica în domeniul tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor
- Politica în domeniul securităţii şi apărării naţionale
- Politica în domeniul justiţiei.
Politicile publice sunt elaborate şi aplicate de către ministere sau
alte autorităţi guvernamentale. Pentru elaborarea şi aplicare eficientă a
politicilor publice, pentru eficienţa actului de guvernare în domeniu, un rol
important îl au fondurile publice.

108
 Toate politicile publice adoptate de către stat au incidenţă directă
asupra vieţii economice a oamenilor ca persoane fizice şi asupra mediului
de afaceri. Politicile publice sunt adoptate de stat, dar nu pentru stat.

Miniştrii şi şefii administraţiei publice centrale şi locale trebuie să fie

buni administratori ai banilor publici şi buni negociatori la aprobarea şi
repartizarea bugetelor pe domeniile de competenţă şi obiectivele de
realizat. Ei trebuie să fie atenţi la cerinţele mediului economic şi al
oamenilor, la nivel individual. Intervenţia statului în economie este privită
în funcţie de perioada istorică, de şcolile de gândire din epocă, de doctrina
politico-economică, de conjunctura politico-economică internă şi externă,
de gradul de dezvoltare al unei ţări şi de abilitatea liderilor politici.

Într-o economie de piaţă funcţională, statul acţionează în

scopul creşterii competitivităţii economice, prin eliminarea blocajelor
sau disfuncţionalităţilor determinate de eşecuri ale pieţei, pentru
promovarea valorilor social-culturale, prin corectarea rezultatelor
pieţei şi pentru promovarea valorilor sociale prin stimularea
consumului anumitor bunuri şi prohibiţia consumului altor bunuri.

În condiţiile dezvoltării economice contemporane sunt elaborate,

gestionate şi aplicate politici publice care sprijină performanţele, asigură
sprijinul unor sectoare sau al unor categorii şi corectează
disfuncţionalităţile apărute. Politicile publice diferă în funcţie de sfera de
aplicare, de contextul politico-economic, de instrumentele folosite şi de
complexitatea lor.
În ultimele decenii, la nivelul României şi al Uniunii Europene putem
vorbi de politici publice noi, cu domenii de aplicare şi instrumente noi,

109
apărute într-un context de dezvoltare nou. Politicile publice consacrate
cunosc o altă nuanţare şi abordare, sunt adaptate la noile exigenţe, pot
îndeplini şi alte roluri, au sfere de aplicare complexe. Politicile publice au
nevoie de finanţări obţinute din fonduri publice interne şi externe.
Toate politicile publice sunt elaborate la nivel guvernamental.
Pentru aplicarea lor, în scopul atingerii obiectivelor se impune corelarea
acestora cu politica economico-financiară. O condiţie esenţială a utilizării
politicilor publice este transparenţa acestora.
În economiile deschise, decidenţii cu rol în elaborarea şi aplicarea
politicilor publice trebuie să ierarhizeze şi să prioritizeze obiectivele şi banii
publici necesari finanţării, în funcţie de importanţa şi de necesitatea
obiectivelor de realizat. De asemenea trebuie luate în considerare
implicaţiile aplicării unei politici publice asupra alteia.
În România, factorii conjuncturali, determinaţi de tranziţie, care de
multe ori au afectat stabilitatea macroeconomică, cum ar fi instabilitatea
sistemului financiar-bancar, întârzierile în realizarea reformelor structurale,
deciziile politice divergente şi incoerente, modul defectuos în care s-au
făcut privatizările, etc., au influenţat şi modul în care au fost folosite
politicile publice. Drept urmare, se constată încă o incoerenţă în practica
guvernamentală a gestionării politicilor publice. Până în prezent, structurile
guvernamentale au gestionat politicile publice la nivel sectorial, iar
corelarea dintre politici s-a făcut cu dificultate sau chiar au acţionat
divergent.
Asigurarea corelaţiei şi convergenţei politicilor publice devine cu
atât mai mult o necesitate în perioada actuală, cu cât mediul economic şi
social românesc trebuie să se adapteze, din mers, la rigorile pieţei interne
a Uniunii Europene, fapt care atrage atât adaptarea politicilor publice

110
consacrate, la ceea ce se numeşte „cea mai bună practică” europeană,
cât şi preluarea şi „învăţarea” noilor tipuri de politici.
Cauzele pentru care impactul politicilor publice a fost unul scăzut
sunt multiple şi trebuie văzut de unde s-a plecat, ce a urmărit fiecare
guvernare şi modul cum s-au efectuat reformele administraţiei publice în
România.
În primul rând, trebuie să admitem că România a plecat din start cu
un decalaj mai mare faţă de alte state foste comuniste, şi că sistemul
administrativ românesc plăteşte încă tribut, după mai bine de 17 ani de
tranziţie, birocratizării excesive, inabilităţilor funcţionăreşti şi practicării
unui tip de management ineficient.
În al doilea rând, cu toate restructurările avute în vedere de o
guvernare sau alta, în sistemul administrativ românesc se constată încă
multe lipsuri, care limitează eficienţa în aplicarea coerentă şi corelată a
politicilor publice. Deşi aparatul este unul complex, pe alocuri „stufos” şi
birocratic, se constată lipsa unei instituţii specializate în corelarea
politicilor publice, care să aibă rolul unui arbitru între „coloşii” administraţiei
publice, care gestionează individual aceste instrumente. Deşi s-au înfiinţat
departamente cu atribuţii în elaborarea de strategii, programe, planuri de
acţiune, în analizarea şi evaluarea modului în care politicile publice produc
rezultate, totuşi, se resimte lipsa de „clarviziune” în utilizarea unui
instrument sau altul. Această structură ar trebui să asigure eficienţa actului
de guvernare, good governance, un concept relativ nou în ştiinţele
economice şi politice, care este din ce în ce mai des menţionat în
strategiile de dezvoltare şi de securitate globale, inclusiv ale Uniunii
Europene.
Un alt aspect de menţionat ar fi slaba implicare în elaborarea
politicilor publice şi în practica guvernamentală a mediului academic şi de

111
afaceri, care într-o economie de piaţă funcţională are sau ar trebui să aibă
un cuvânt greu de spus. În România, însă, datorită unei inerţii birocratice
şi indeciziei politice, relaţiile dintre aparatul de stat şi mediul academic şi
privat sunt unele formale, fără un feed-back adecvat sau care să producă
valoare adăugată. O structură cu adevărat eficientă în elaborarea
politicilor publice ar trebui să fie constituită din specialişti în politici
economice, din buni practicieni în administraţie publică şi să funcţioneze
într-un sistem de comunicare permanentă cu mediul privat. Aşa cum
există parteneriat public-privat pentru lucrări de infrastructură sau alte
investiţii în obiective de interes naţional, tot astfel trebuie să existe un
parteneriat şi în elaborarea politicilor publice. Este foarte important ca
anumite acte normative să fie elaborate prin implicarea efectivă a
beneficiarilor.
Cu privire la eficienţa actului de guvernare prin politicile economice,
România a făcut paşi mici, dar semnificativi în direcţia îmbunătăţirii
modului în care sunt gestionate instrumentele pe care statul le are la
dispoziţie. Având în vedere statutul de membru al României la Uniunea
Europeană, exigenţele cerute de buna funcţionare a pieţei interne impun o
anumită conduită ce ţine de buna guvernare, iar obiectivele urmărite de o
administraţie publică eficientă se rezumă în primul rând la a crea, în baza
principiilor care guvernează piaţa unică a Uniunii Europene, cadrul pentru
exprimarea corectă a liberei iniţiative, în condiţiile de competitivitate ale
pieţei45.
Din cele cunoscute, privind rolul economiei de piaţă şi intervenţia
statului, trebuie recunoscute şi aspectele negative ale acestei forme
referitoare la inegalităţile între categoriile sociale, la concurenţa
dăunătoare de multe ori, la implicaţiile puternice ale statului, la incoerenţa

45
Stoica, Cosmin, Marinoiu, Ana-Maria, Buşu, Cristian, op. cit., pag.243-251.

112
sistemului legislativ şi la birocratizarea excesivă. Cu toate acestea, se
poate spune însă că în economia de piaţă omul se poate manifesta cel
mai bine atât ca salariat cât şi ca investitor.

Capitolul

8
113
 INFLUENŢA CERERII ŞI
OFERTEI PE PIAŢĂ

8.1. Cererea de bunuri şi servicii

8.1.1. Factorii care determină cantitatea cerută dintr-un anumit bun
sau serviciu
8.1.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
8.2. Oferta
8.2.1. Factorii care determină cantitatea oferită dintr-un anumit bun
sau serviciu
8.2.2. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
8.3. Echilibrul cerere-ofertă şi comportamentul producătorului

§ 8.1. Cererea de bunuri şi servicii

Orice individ trebuie să consume o anumită cantitate de bunuri şi

servicii in vederea satisfacerii nevoilor personale (nevoi primordiale sau
primare –hrană şi nevoi secundare precum cele de ordin social). În orice

114
economie de piaţă achiziţia acestor bunuri sau servicii presupune plata
unui preţ ferm fară de care tranzacţia nu se poate realiza. Pe parcursul
acestui capitol vom studia din punct de vedere economic cererea de
bunuri şi servicii ce vine din partea consumatorului şi oferta al carui
expozant este vânzătorul. Doar atunci când ambii jucători ai pieţei sunt de
acord cu preţul stabilit (preţul de vanzare sau de achiziţie) se poate
încheia tranzacţia.
Ştiinţa economică oferă mai multe definiţii cu privire la conceptul de
cerere de achiziţie a unui bun sau seviciu.

Cererea reprezintă cantitatea dorită dintr-un anumit bun

economic, care poate fi cumpărată, într-o perioadă determinată, la un
anumit nivel al preţului46.

Literatura de specialitate utilizează cu precăderea doi termeni:

cerea individuală şi cererea totală de piaţă.
Cererea individuală este reprezentată de cantitatea totală dintr-un
bun sau serviciu pe care un singur individ o poate achiziţiona contra plăţii
unui anumit preţ într-un interval de timp determinat.
Cererea totală reprezintă suma tuturor cererilor individuale ale
cumpărătorilor unui anumit bun sau serviciu. Ea exprimă cantitatea
maximă dintr-un bun şi preţul minim care poate fi acceptat pentru
achiziţionarea acesteia.

§ 8.1.1. Factorii care determină cantitatea cerută dintr-un

anumit bun sau serviciu

46
Case, Karl E. & Fair, Ray C., Principles of Economics (5th ed.), Prentice-Hall, 1999.

115
 Comportamentul de consum al individului este influenţat de
existenţa anumitor factori ce acţionează pe piaţă printre care amintim:
- existenţa ofertei de bunuri identice, substituite care pot satisface
aceeaşi nevoie a consumatorului. Preferinţa de consum între
mai multe bunuri identice ţine de preţul de achiziţie al acestora
şi de satisfacţia obţinută în urma consumului. Existenţa unui
număr cât mai mare de bunuri identice poate limita cererea
pentru un bun din aceeaşi categorie;
- bunurile complementare, acele bunuri a căror utilizare nu poate
avea loc decât dacă odată cu ele se consumă şi alte bunuri. De
regulă ele sunt prezentate ca bunuri pereche, spre exemplu
automobilul şi carburantul, televizorul şi telecomanda etc.
Consumul unuia presupune şi consumul celuilalt;
- veniturile şi bunăstarea consumatorului. Pentru bunurile
normale, cele preferate de consumatori odată cu sporirea
veniturilor, cererea este direct proporţională cu nivelul
veniturilor, ea creşte odată cu sporirea acestora şi invers. Pentru
bunurile inferioare, consumate cu precădere de cei cu venituri
mici cererea este invers proporţională cu nivelul veniturilor,
odată ce bunăstarea consumatorului creşte el va încerca să
limiteze aportul de bunuri inferioare în cadrul coşului său de
consum şi se va orienta la creşterea cantităţii de bunuri normale;
- perspectiva evoluţiei pieţei este cea care vizează aşteptările
consumatorilor, mai ales în ceea ce priveşte schimbarea
preţurilor bunurilor şi a veniturilor individuale;
- schimbarea preferinţelor, gusturilor consumatorului se regăseşte
în cererea pentru anumite bunuri şi servicii;

116
 - preţul produsului şi preţul celorlalte produse de pe piaţă. De
obicei între preţul produsului şi cantitate cerută există o relaţie
inversă: cât creşte preţul de achiziţie cu atât scade cantitatea
care va fi consumată de cumpărător.
- diverşi factori sociologici.

Legile cererii :
- o creştere a preţului unui bun sau serviciu determină o
scădere a cantităţii cerute a acestuia;
- o scădere a preţului bunului sau serviciului determină o
creştere a cantităţii cerute a acestuia.

Figura 8: Curba cererii

Curba cererii (C), reprezentată în figura 8, este dată de
reprezentarea grafică a relaţiei dintre modificările intervenite în cadrul
preţului bunului (p) şi cantitatea cerută (q). De regulă, cantitatea cerută
este înscrisă pe axa orizontală a graficului, iar nivelul preţului pe axa
verticală. În general cererea are o curba negativă, ceea ce înseamnă că o

117
majorare (micşorare) a preţului are ca efect reducerea (creşterea) cantităţii
cerute (în condiţiile în care ceilalţi factori rămân nemodificaţi). Efectul
schimbării preţului este redat de punctele situate pe curba cererii.

§ 8.1.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

În circuitul economic s-au evidenţiat anumite bunuri a căror cerere
este foarte sensibilă la modificările preţurilor astfel încât mici modificări ale
acestuia determină mari variaţii a cantităţii cerute. Se spune despre ele că
au o cerere elastică. Bunurile care, contrar, sunt puţin sensibile la preţ
sunt cele cu o cerere inelastică sau rigidă. În cadrul acestora se pot
produce mari variaţii ale preţurilor fără ca, consumatorii să varieze
cantitatea cerută. Cazul intermediar se numeşte elasticitate unitară.

Elasticitatea cererii exprimă cât de mult este afectată cererea

de modificarea preţului unui produs sau serviciu. Se poate calcula
cât de puternic reacţionează potenţialii cumpărători ai unui produs la
o modificare de preţ.

Elasticitatea poate fi calculată în mod relativ şi absolut. Astfel,

elasticitatea relativă a cererii este calculată:

Elasticitatea absolută a cererii:

118
unde (x) este cantitatea, (x2 - x1) reprezintă modificarea cantităţii, (p) este
preţul, (p2 - p1) modificarea preţului.
Pentru interpretarea elasticităţii preţului se neglijează semnul de
negaţie şi se consideră doar modulul absolut.
Dacă valoarea absolută a elasticităţii preţului este mai mare decât
1, se vorbeşte despre o „cerere elastică”. Prin aceasta se înţelege faptul
că o schimbare a preţului cu un procent, produce o schimbare a cantităţii
cu mai mult decât un procent. În funcţie de valoarea obţinută a acestui
raport avem următoarele cazuri posibile:
- ŋx,p = ∞: cererea este perfect elastică, şi o modificare minimală
de preţ are ca efect o schimbare maximală a cantităţii;
- ŋx,p > 1: cererea este elastică şi o modificare de preţ are ca efect
o schimbare supra-proporţională a cantităţii;
- ŋx,p = 1: cererea este unitar-elastică, iar o modificare a preţului
cu 1% are ca efect o schimbare a cantităţii cu 1%;
- ŋx,p < 1: cererea este inelastică şi o modificare de preţ are ca
efect o schimbare sub-proporţională a cantităţii;
- ŋx,p = 0: cererea este perfect inelastică şi o modificare maximală
de preţ nu determină o schimbare a cantităţii.

§ 8.2. Oferta

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun economic, factor de

producţie, serviciu, etc., care este disponibilă pe piaţă la un anumit
preţ unitar şi într-o anumită perioadă de timp.

119
 Oferta este un flux dorit, ce cantitate doresc sa vândă firmele nu ce
cantitate reuşesc să vândă în realitate. Cantitatea reală vândută se
determină la intersecţia cererii cu oferta pentru un anumit bun.

Oferta individuală este reprezentată de un barem care cuprinde

cantitatea pe care un producător ofertant este dispus să o vândă la diferite
niveluri ale preţului.
Oferta totală sau oferta pieţei este reprezentată de suma ofertelor
individuale ale diferiţilor producători de pe piaţă.

Datorită nivelului cererii, cantitatea vândută poate fi diferită de

cantitatea oferită. Dacă avem în vedere natura bunurilor destinate
vânzării, putem delimita: oferta de bunuri independente, oferta
complementară, formată din bunuri principale şi bunuri secundare şi oferta
mixtă, constituită din bunuri ce satisfac aceeaşi cerere.

§ 8.2.1. Factorii care determină cantitatea oferită dintr-un

anumit bun sau serviciu
Cantitatea de bunuri, servicii, factori de producţie care este
prezentă pe piaţă diferă în funcţie de anumite variabile precum:
- concurenţa de pe piaţă, mai ales preţul altor bunuri
asemănătoare şi umărul de ofertanţi de pe piaţă;
- preţul factorilor de producţie (munca, capitalul). Cu cat creşte
preţul factorilor de producţie cu atât va scădea oferta din partea
producătorilor pe piaţă deoarece ei nu îşi vor mai permite sa
ofere aceeaşi cantitate cu aceleaşi costuri de producţie.

120
 Conform teoriei lui Abraham Frois47 „producătorul caută să-şi
maximizeze profitul, el nu poate acţiona nici asupra preţului
factorilor de producţie, nici asupra preţului vânzărilor, singura
variabilă asupra căreia poate acţiona este deci nivelul producţiei
pe care se presupune că o va vinde la un preţ exogen”;
- know-how-ul şi tehnologia de care dispune producătorul. Cu cît
acesta dispune de resurse mai avansate cu atât el va putea să
ofere pieţei o gama mai performantă şi mai atrăgătoare de
produse;
- perspectivele pieţei. Cu cât o piaţă este mai atractivă din punct
de vedere economic şi financiar cu atât producătorul va fi tentat
să investească mai mult. Atractivitatea pieţei poate fi construită
prin acordarea de scutiri de taxe şi impozite, subvenţii sau
legiferare preferenţială pentru anumite categorii de producători.
- cadrul natural şi socio-politic. Stabilitatea politică reprezintă un
factor important în decizia de expansiune a unei companii pe o
anumită piaţă.
Oferta este determinată şi evoluează sub incidenţa mai multor
împrejurări economice şi extra-economice ca: nivelul preţului unitar, nivelul
costului(mediu şi marginal), nivelul taxelor şi al subvenţiilor, numărul de
producători etc.

Legile ofertei:
- o creştere a ofertei unui produs (o deplasare la dreapta a
curbei ofertei) determină o scădere a preţului de echilibru şi o
creştere a cantităţii de echilibru cumpărate şi vândute;

47
Gilbert, Abraham-Frois, Economia politică, ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.

121
 - o descreştere a ofertei unui produs (o deplasare la stânga a
curbei ofertei) determină o creştere a preţului de echilibru şi o
micşorare a cantităţii de echilibru cumpărate şi vândute.

Figura 9: Curba cererii

Curba ofertei (O), reprezentată în figura 9, reprezintă linia care

reflectă cantitatea dintr-un anumit bun economic, factor de producţie,
serviciu, etc., oferită spre vânzare (q) într-o anumită perioadă de timp, la
variate niveluri ale preţului unitar (p). Pe o piaţă concurenţială, curba
ofertei este pozitivă. Aceasta înseamnă ca la preţuri înalte, firmele pot
obţine un profit mai ridicat dacă nivelul producţiei oferite creşte, iar
celelalte condiţii rămân constante.
Teoria cererii şi a ofertei descrie modul în care preţurile variază
ca rezultat al echilibrului dintre disponibilitatea produsului la un
anumit preţ (al ofertei) şi dorinţele celor cu putere de cumpărare la
un anumit preţ (al cererii).

122
 Figura 10 descrie o creştere a cererii de la (D1) la (D2) şi creşterea
consecventă a preţului şi a cantităţii cerute pentru atingerea punctului de
echilibru al pieţei pe curba ofertei.

Figura 10:Echilibrul pieţei

§ 8.2.2. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este dată de modificarea

procentuală a cantităţii oferite dintr-o anumită marfă, ca urmare a
modificării cu 1% a preţului mărfii respective.

Între cele două variabile va exista o relaţie directă. Pe termen scurt,

oferta de pe piaţa unui bun este inelastică, sau rigidă aşa cum o numeşte
literatura de specialitate.

123
 Oferta rigidă presupune că o anumită schimbare a preţului
determină o modificare mai redusă, dar în acelaş sens, a cantităţii cerute.

Pe termen lung, oferta este elastică, deoarece semnalul pozitiv al

preţului permite firmelor să-şi lărgească posibilitatea de producţie.

Elasticitatea ofertei în raport cu preţul (eq/p) este raportul dintre

variabila relativă a cantităţii oferite şi fluctuaţia relativă a preţului de
vânzare.

În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ,

se cunosc următoarele forme de elasticitate ale ofertei:
- ofertă perfect inelastică (eq/p = 0) este cazul bunurilor care nu
pot fi stocate, iar producătorul este nevoit să le vândă la nivelul
existent al preţului;
- ofertă perfect elastică (eq/p ≈ ∞) este acea situaţie în cadrul
căreia la o modificare imperceptibilă a preţului se produce o
modificare foarte importantă a ofertei;
- ofertă cu elasticitate unitară (eq/p = 1), când cantităţile oferite
variază direct proporţional cu evoluţia preţului;
- ofertă relativ inelastică (0 < eq/p < 1), dacă preţul se modifică
într-o proporţie, iar modificarea ofertei este mai lentă în raport cu
modificarea preţului;

124
 - ofertă relativ elastică (1 < eq/p < ∞) dacă ritmul variaţiei ofertei
devansează variaţia preţului.

§ 8.3. Echilibrul cerere-ofertă şi comportamentul

producătorului

Atât cererea cât şi oferta pe o piaţă sunt dimensionate de

comportamentul economic al celor doi actori principali: producătorul şi
consumatorul.
La preţul de echilibru, intenţiile cumpărătorilor coincid cu cele ale
vânzătorilor. Atunci când preţul bunului este mai mic sau mai mare decât
cel de echilibru, se va înregistra un exces de cerere, respectiv de ofertă şi
atunci forţele pieţei acţionează în sensul echilibrului. În momentul în care
nu există exces de cerere sau de ofertă se asigură stabilirea preţului de
echilibru.
Când preţul de echilibru al unui bun creşte, datorită scăderii ofertei,
se diminuează şi cantitatea vândută.
Când preţul de echilibru al unui bun se reduce, datorită scăderii
cererii, de asemenea scade cantitatea vândută, pentru că puţini
producători vor accepta această schimbare ce duce la reducerea
câştigului.
Preţul de echilibru se poate diminua dacă producătorii reduc
costurile de producţie, iar dacă veniturile cumpărătorilor vor creşte, preţul
de echilibru poate creşte.
În cazul concurenţei imperfecte , din cauza faptului că nu mai există
suveranitatea producătorului în piaţă, nu mai există nici dependenţa de
preţ, şi atunci apare concurenţa prin produse care înlocuieşte concurenţa
prin cantitate. Producătorul, dintr-un „dependent de preţ”, se transformă

125
într-un „impunător de preţ”, ceea ce aduce anumite consecinţe asupra
comportamentului său. Libertatea sa nu poate fi însă în nici un caz
absolutizată, deoarece el, aşa cum am explicat în capitolul referitor la
sistemele concurenţiale, trebuie să ţină seama de repercursiunile ofertei
asupra cererii.

126
 BIBLIOGRAFIE

• Baciu, Livia, Discurs şi comportament economic, ed. Economică, Bucureşti,

2005;

• Bal, Ana, Dumitrescu, Sterian, Economie Mondială, Editura Economică,

Bucureşti, 1999;

• Balcerowicz, Leszek, Libertate şi dezvoltare – economia pieţei libere, ed.

Compania, 2001;

• Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate

internaţională în epoca după Războiul Rece, ed. Cartier, Bucureşti, 1991;

• Chauprade, Americ, Thual, Francois, Dicţionar de geopolitică, ed. Corint,

Bucureşti, 2003;

• Ciucur, Dumitru, coord., Economie, ed. Economică, Bucureşti, 2000;

• Cojanu, Valentin coord., Bîrsan Maria, Mureşan Liviu, Aristide Oana, Elemente
ale unei strategii post-aderare pentru România, Institutul European din România – studii
de impact III, 2005;

• Crişan, Radu Mihai, Strategie economică eminesciană, ed. Cartea Universitară,

2003;

• Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, în revista Oeconomica,

nr.2/2000;

• Dăianu, Daniel, Echilibrul economic şi moneda, ed. Humanitas, Bucureşti, 1993;

• Dăianu, Daniel, Pariul României, ed. Compania, 2004;

• Dăianu, Daniel, Transformarea ca proces real, ed. IRLI, Bucureşti, 1996;

• Diaconescu, Mirela, Asocierea României la Uniunea Europeană, ed. Economică,

Bucureşti, 2003;

• Dobrescu, Emilian M., Integrarea economică, ed. All Beck, Bucureşti, 2001;

• Dobrotă, Niţă, coord., Dicţionar de economie, ed. Economică, Bucureşti, 2001;

• Dobrotă, Niţă coord., Economie (partea I şi a-II-a), Editura ASE, Bucureşti, 1999;

127
 • Fota, Constantin, Economie internaţională, ed. Universitaria, Craiova, 2001;

• Fota, Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, ed.

Universitaria, Craiova, 2002;

• Fota, Constantin, Roşu, Hamzescu I., Politici comerciale, ed. Arta Grafică,
Bucureşti, 1993;

• Fudulu, Paul, Fundamental Ideas in Economic Theory of Institutions, Academia

Română, Bucureşti, 2003;

• Gheorghe, Adrian, Mureşan, Liviu, Security standards and security rating for the
new security environment”, ed. ANI, Bucureşti, 2005;

• Giacomo, Luciani, The Economic Content of Security, în Journal of Public Policy,

vol.8, nr.2, 1989;

• Hartland-Thunberg, Penelope, National Economic Security: Interdependence and

vulnerability, J.F. Kennedy Institute, 1982;

• Heilbroner, Robert, Filosofii lucrurilor pământeşti, ed. Humanitas, Bucureşti,

2005;

• Ionescu, Mihai, Dupa hegemonie: patru scenarii pentru Europa de Est in anii ’90,
ed. Scripta, Bucureşti, 1993;

• Isărescu, Mugur, Reflecţii Economice – pieţe, bani, bănci, Academia Română –

Centrul Român de Economie Comparată şi Consensuală, coediţie Editura Expert,
Bucureşti, 2001;

• Lindert, Peter H., International Economics, Irwin, Homewood Illinois, 1986;

• Lipsey Richard G., Chrystal Alec K., An introduction to positive economics,

Oxford University Press, traducere în limba română de Dobrotă Niţă, 1995;

• Marin, Ionel, Comunitatea de informaţii – soluţia problemelor de securitate, ed.

A.N.I., Bucureşti, 2004;

• Miron, Dumitru, Comerţ Internaţional, Bucureşti, ed. ASE, 2003;

• Miron, Dumitru, Economia Uniunii Europene, ed. Luceafarul, 2002;

• Moşteanu, Tatiana coord., Finanţe Publice, ed. Universitară, Bucureşti 2004;
• Oprescu, Gheorghe, coord., Microeconomie, ed. Economică, Bucureşti, 2005;

128
 • Oprescu, Gheorghe coord., Analiza capacităţii de absorbţie a fondurilor
comunitare în România, Institutul European din România – studii de impact III, 2005;

• Patriche, Dumitru, Tratat de economia comerţului, ed. Eficient, Bucureşti, 1998;

• Pelkmans, Jacques, Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul

European din România, 2003;
• Popa, Ioan coord., Tranzacţii Comerciale Internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1997;

• Popescu, Constantin, coord., Teorie economică generală. Microeconomie, ed.

ASE, Bucureşti, 2005;

• Popescu, Constantin, Trandafir, Cornel, Economia sub dictatul limitării, vol.I,

Editura de Sud, Craiova, 2001;

• Prahoveanu, Eugen, Fundamente de teorie economică, ed. Sylvi, Bucureşti,

1999;

• Raneti, Dan-Radu, Albu, Oana, Achieving sustainable security – vulnerable

public good in a globalized world, Universitaria Publishing House, 2007;

• Raneti, Dan-Radu, Posibilităţi de dezvoltare a României între axele Europa-SUA

şi Rusia-China, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2007;

• Ricardo, David, Principiile de economie politică şi de impunere, ed. Antet;

• Sarcinschi, Alexandra, Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de

contracarare, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea
Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006;

• Sava, Ionel, Studii de Securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucureşti,

2005;

• Sen, Amartya, Dezvoltarea ca libertate, ed. Economică, Bucureşti, 2004;

• Stiglitz, Joseph, Walsh, Carl, Economie, ed. Economică, Bucureşti 2005;

• Stoica, Cosmin, Politica Vamală - implicaţii economice ale adoptării tarifului
vamal comun al U.E., ed. Pro Universitaria, 2006;
• Stoica, Cosmin, Marinoiu, Ana-Maria, Buşu, Cristian, Finanţe publice – Eficienţa
actului de guvernare prin finanţe publice, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007;

• Sută, Nicolae, Integrarea economică europeană, ed. Economică, Bucureşti,

1999;

129
 • Sută, Nicolae, Sută, Sultana S., Istoria comerţului mondial şi a politicii
comerciale, ed. ALL, Bucureşti, 1997;

• Şaguna, Dan Drosu – Drept financiar şi fiscal, tratat, Editura Eminescu, 2000;

• Ştefan, Victor, Doctrine economice, ed. Sitech, Craiova, 2002;

• Timofte, Alexandru Radu, Consideraţii privind agenda de securitate a începutului

mileniului III. Principalii factori de risc ai începutului de mileniu derivaţi din noile tendinţe
internaţionale, ed. ANI, Bucureşti, 2004;

• Trager, Frank N., Simonie, Frank L., ‘An Introduction to the Study of National
Security’, National Security and American Society, University Press of Kansas, 1973;

• Văcărel, Iulian coord., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2003;
• *** Business Guide to the World Trading System, International Trade Centre
UNCTAD/WTO, 1999, traducere neoficială a Centrului Român de Comerţ Exterior;

• *** Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, ed. Humanitas, Bucureşti, 2000;

130