PETRONIUS –SATYRICON

INTRODUCERE. Romanul exprimă în literatura antică valori civile, dar şi individuale. O

posibilă sursă de inspiraţie a romanului latin este modelul grecesc, dar şi însemnările de
călătorie scrise la pers. I, fapt ce ar explica utilizarea acestei persoane în Satyricon.
GENEZA. Criticii recunosc în textura romanului elemente de satiră menipeee. Se pare că
sursa este scriitorul erudit Varro, influenţat, la rândul său, de Menippos din Gadara. În satirele
sale, Varro critică paraziţii, avarii, filozofii strili, femeile ahtiate de lux. O galerie de astfel de
portrete există şi în romanul latin. În opera lui Petronius, se realizează astfel un amestec bizar
de grav şi ironic.
TEMA. Petronius nu se mulţumeşte să evoce fapte, gesturi, ci doreşte să creeze o vastă
FRESCA DE MORAVURI. Personajele romanului colindă frenetic prin casele noilor
înavuţiţi şi prin şcoli, prin taverne şi prin hanuri, prin lupanare şi prin pieţe, prin parcuri
elegante.
SUBIECTUL. Satyriconul narează la persana I, sub forma povestirii lui Encolpius, aventurile
unor eroi tineri cu o anumită pregătire intelectuală, dar declasaţi şi hotărâţi să trăiască tot felul
de experienţe. Personajele sunt: Encolpius, Ascyltos, micul Giton, acestora adăugându-li-se şi
bătrânul poet netalentat Eumolpus. Fragmentele conservate îi înfăţişează iniţial într-o şcoală
de retorică pe care o părăsesc curând. Cunoaştem numai din aluzii succinte aventurile lor
anterioare. De la şcoală, Encolpius şi Ascyltos nimeresc direct într-un lupanar. Scăpaţi de aici,
ei îşi continuă aventurile în cele mai surprinzătoare condiţii. Împreună cu micul Giton, ei
ajung oaspeţii unui libert îmbogăţit, Trimalchio. Astfel, începe Cena Trimalchionio, cel mai
important episod al Satyriconului, capitolele 26 şi 78. După ce părăsesc în grabă banchetul lui
Trimalchio, Euncolpius şi Ascyltos şi-l dispută pe Giton, care, în cele din urmă, fuge
împreună cu Encolpius. Pentru a scăpa de urmărirea lui Asycyltos, cei doi tineri se îmbarcă pe
o corabie împreună cu Eumolpus. După tot felul de peripeţii, ei naufragiază şi ajung în oraşul
Crotona. Aici vor trăi confortabil de pe urma prostiei şi lăcomiei unor localnici care cred că
bătrânul poet, Eumolpus, este bogat şi în căutare de moştenitori. Fragmentele păstrate se
încheie cu o scenă de un grotesc senzaţional. Pentru a calma bănuielile celor păcăliţi, bătrânul
escroc Eumolpus citeşte public testamentul său, declarând că lasă averea numai acelora care îi
vor tăia cadavrul în bucăţi şi îl vor mânca în faţa mulţimii.
OSPĂŢUL LUI TRIMALCHIO Multe aspecte ale ospăţului dat de Trimalchio evidenţiază
ridicolul, grotescul. Petronius se foloseşte de Encolpius ca martor al său inteligent şi ironic la
neghiobia mesenilor liberţi. Petronius zugrăveşte şi persiflează o serie de cusururi ale
societăţii umane, unele din ele concentrându-se atât în Crotona, centrul viciilor, cât şi în
cadrul banchetului dat de Trimalchio. Este evocată cu o ironie acidă lipsa de scupule,
imoralitatea şi perversiunea. Romancierul sugerează şi efortul unor fruntaşi din oraşele Italiei
de a mima viaţa ultrarafinată, scăldată într-un lux exorbitant.
PERSONAJELE.
ENCOLPIUS apare ca exponent al romancierului, dar şi ca simpu martor, de aceea, eroul are
o substanţă caractereologică bogată. Aparent, Encolpius se află la marginea acţiunii, căci o
narează, însă, în realitate, el este în centrul ei. Din diverse aluzii rezultă că eroul a practicat
diverse meserii: cerşetor, hoţ de buzunare, gladiator, etc. El se caracterizeză prin inteligenţă,
orgoliu, dar şi prin inventivitate.
TRIMALCHIO. Darurile de observator realist ale lui Petronius sunt reliefate în caracterizarea
lui Trimalchio. Numele personajului este semnificativ. Unii cercetători consideră că numele
semnifică „prost” sau „infatuat”, iar alţii au demonstrat că tremenul este de origine semitică şi
înseamnă „stăpân bogat şi arogant”. După alte mărturii, „malchio” ar echivala cu „basileus”
(gr. „rege”).Petronius face din portretul fizic complemntul celui moral, reliefând astfel
ridicolul personajului. Caracterul este sugerat mai ales cu ajutorul acţiunilor,
comportamentului şi limbajului. Vestimentaţia lui Trimalchio deţine o pondere importantă în
caracterizarea personajului. Trimalchio nu se mulţumeşte ca privitorii să-i contemple
bijuteriile expuse, de multe ori el îşi descoperea braţul ca să i se vadă podoabele ascunse.
Lipsa de bun gust şi de bun simţ este relevată cu ajutorul pseudoculturii personajului. În acest
sens, o secvenţă semnificatică este aceea în care Trimalchio recită versuri din Vergiliu, deşi
nu ştie corect latineşte, comiţând erori grosolane. Viciul fundamental al eroului este lipsa de
gust şi de măsură, în jurul ei gravitând toate celelalte defecte: prostia, îngâmfarea, ipocrizia şi
chiar cruzimea.
Cariera lui Trimalchio prezintă un interes deosebit. Din tânăr sclav, pletos, adus din Asia, el a
ajuns intendent. Apoi a fost eliberat şi, după ce şi-a vândut moşiile moştenite, şi-a sporit
averea prin comerţ şi camătă. El a ajuns libertul cel mai important din oraşul său pentru că se
transformase în latifundiar. Considerându-se un aristocrat, Trimalchio îşi etala cu ostantaţie
rangul şi bogăţia. Toţi liberţii care sunt descrişi în secvenţa ospăţului sunt asemănători
personajului pentru că sunt egoişti, infatuaţi, dezumanizaţi de patima banului.
REALIZAREA ARTISTICĂ. UMORUL lui Petronius are la bază o varietate de nuanţe.
a. Pentru generarea râsului sunt utilizate procedee compoziţionale şi stilistice adecvate.
Adesea limbajul autorului e intenţionat hiperbolic. Petronius exploatează şi resursele
comicului de situaţie.
b. Parodia constituie un alt mijloc fundamental în realizarea efectului comic, de exemplu,
parodierea cuplului clasic al dragostei, din romanele greceşti, prin intermediul lui Encolpius şi
Giton. Mai sunt parodiate episoade homerice, poezia anacreontică şi vergiliană.
c. Comicul de limbaj ocupă şi el un rol important în Satyricon. Calambururile abundă în
roman, de exemplu, Encolpius aşteaptă cu nerăbdare o cupă, dar se pomeneşte cu un dansator
desfrânat.Un alt exemplu este acela în care Trimalchio afirmă că are vase de Corint autentice,
nu fiindcă şi le-ar fi procurat de acolo, ci pentru că meşterul care i le confecţiona se numea
Corintus.
LIMBAJUL lui Petronius se caracterizează prin cuvinte culte, dar şi populare. Întâlnim
expresii proverbiale, dar şi cuvinte vulgare. Limbajul folosit de autor este un mijloc de
caracterizare a unui mediu social, a unor personaje şi, totodată, e un factor important în
declanşarea efectului comic.
ÎNCHEIEREA. Cu o abilitate fascinantă, Petronius a dezvoltat o proză vivace şi sugestivă.
Cititorul modern poate fi şocat de unele elemente licenţioase, de umorul romancierului, dar
poate fi şi cucerit de fraza simplă, de exprimarea directă, plină de vervă care domină în
Satyricon.