Depresia ca patimă şi ca boala

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14,
22)

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor
depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a
păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru
depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile
păcătoase ale trândăviei şi întristării.

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă "de la natură" şi nu este legat direct de cauze
duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

Depresie informaţii generale

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio - "constricţie, apăsare") este dispoziţia

sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a
evenimentelor.

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea
în păcat a celui dintâi om.
Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din
populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că
în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a
crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de
procente sunt reprezentate de către depresie.

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul
ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de
supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

Depresia "a întinerit". Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi
“balzaciană", ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des
despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

Diagnosticul de "depresie" este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.
M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de
pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele
mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul,
anxietatea.
Tulburările depresive sunt un "însoţitor" al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica "sarcină" depresivă cu

care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi
oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.
Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de
proprii contemporanilor noştri. În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală
a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona
le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o
specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau
noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau
absenţa sensului vieţii.

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom
(ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele
maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a
personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că,
chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă
depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de
pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala
depresivă prelungită.

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita "triadă depresivă":

- dispoziţia tristă;
- gândirea încetinită;
- inhibiţia motorie.

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii
de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai
înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea
chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

Depresii nevrotice: apar "pe teren nervos", ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor
(externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic.
Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea
depresiei nevrotice.

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile

de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele
de involuţie (senilitate).
Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale
personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire:
incoerenţă, "devieri" logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false
(halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă
nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia
ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de
schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale
sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni.
Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază.
Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor "luminoase"
(când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie
de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă "de la
natură". În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a
personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări
sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării
psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de
stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa
fizică este manifestare a depresiei.

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia

nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace
predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile,
de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică,

comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor

necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie
intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la
poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe
o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

Depresia nevrotică

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a
acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în
primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu
patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

În "Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse", adoptate la Sinodul Arhieresc

Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: "Biserica priveşte bolile
psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane:
Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de
organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate "de la natură" şi cele
provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om",

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat

în urma patimilor trândăvirii şi întristării, "care l-au înrobit pe om" - iar orice patimă este
"aţâţată" şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant
nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este
tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a
Ortodoxiei.

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei

nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o
"patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării" - aşa încât în acest caz diagnostieului
medical îi corespunde un "diagnostic" duhovnicesc.

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea
nenorocită - însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi
şoptesc: "Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde ... "

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia
omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în
posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte
adesea stări de acest fel apar pentru că "nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au
înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit" ş.a.m.d.

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine "mort" faţă de multe mişcări
păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe
planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi
întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai
profund.

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este "de dragul întristării", iar pocăinţei i se
substituie "autocanibalismul" nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului
nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este
patimă păcătoasă.
Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar
dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie
tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a
nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti
pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja
păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în
prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a
împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire
exagerată a confortului, iubire de sine.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi

întristării în următorul mod:

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de

făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă,
puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva
aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe
ea.

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei
bisericeşti şi a celei de
chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin
răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea
profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către
gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut
satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când
simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de
multă vreme ş.a.rn.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava
deşartă sunt "susţinute" de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în
acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii" sunt: mânia,
întristarea, trândăvirea - vorbind metaforic, sindromul "corăbiilor înecate".

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu.

Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu
tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a
necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi
suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este
urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii "după propriul plac", spre care năzuiesc
foarte mulţi oameni.
Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: "Există în ştiinţa despre
mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de
întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu... experienţa şi suflarea harului în
inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este
singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar
mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea
rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie,
iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru Nepătrunsă lucrare a harului! ..

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua
pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că "cutare" a început să o curteze pe
"cutare", iar "cutare" e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru
puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din
orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la
serviciu; medicul, inginerul, avocatul - toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul,
oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită,
şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux
şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii.
Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc,
se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului
omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa
lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate".

În lucrarea sa fundamentală "Bazele artei sfinţeniei", episcopul Varnava face o fină

analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

" ... Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice
Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle
virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui - înfrânarea, împotriva
iubirii de avuţii - neagonisirea, împotriva trufiei - smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva
trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită
uneori "moarte atotpierzătoare", întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage
după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de
mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În
schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea.
Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu - fără
făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.
Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?
Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.
Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când
soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc
ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la
rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre
seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că
ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la
bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care,
pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe
nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de
săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care
dorm bine, se îmbuibă de

Intristarea

Ce este întristarea?

"Întristarea este piedică în calea a tot binele", spune Sfântul Nil Sinaitul. "Când duhul rău
al întristării pune stăpânire pe suflet" - citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul
Serafim de Sarov, "atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă
rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu
luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba
fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun
şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe
la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu
pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său ... "

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a
nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile
va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista
că a rămas fără prânz, cel feciorelnic - că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise
într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios - că n-a avut prilejul să se răzbune, iar
cel smerit cugetă tor - că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se
va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie ...

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină
văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, "prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem
supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar
cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune
aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos
... "

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse
exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor,
care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca
atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea
adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea
înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-
ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.
De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i
drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact
cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci
uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este
greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi
trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi,
îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce
urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu
oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele
cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigaşii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează
din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va
mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această
patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la
doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia
sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe
bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc
sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna
un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre
depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea
morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente,
discuţii şi prin simpla compasiune omenească - dar satisfacţia la consult vine numai
atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu
acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe
poziţii duhovniceşti.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre

dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin
îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă
sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască
păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să
dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către

om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare,
pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea
smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între
dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii,
supărării.
Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de
duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care
preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la
doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere
de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să

împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă
literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel:
Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui
Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul
păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii
acestui păcat cumplit.

Care sunt cauzele sinuciderilor?

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor

sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii
sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

"Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!... Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele

suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează - o,
mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea
voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar
tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că
Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de
înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În
puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea
puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin
chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,"

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de
scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul "vas de lut", care păzeşte
sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă,
şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe
trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici
nu gândeşte că "chinul nesuferit" nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate
gândurile care "dau temei" uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge
la concluzia sinucigaşă - dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care
Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început ...

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului,
să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu
diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei
Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea - şi păienjenişul răului
este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa ... Doar o scânteie
mică de credinţă vie şi de credincioşie

nu gândeşte că "chinul nesuferit" nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate

gândurile care "dau temei" uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge
la concluzia sinucigaşă - dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care
Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început ...

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului,
să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu
diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei
Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea - şi păienjenişul răului
este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa ... Doar o scânteie
mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu - şi omul e izbăvit! Dar nu toţi
oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor
stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe
care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească
ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi
manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte
cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea
nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai
fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon - cu mâinile omului însuşi.