Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Metode de Realizare A Explicatiei in Stiintele Sociale
Metode de Realizare A Explicatiei in Stiintele Sociale
1
Metode de realizare a explicatiei in stiintele sociale
1.Metoda comparativa.
2.Metoda istorica.
3.Metoda genetica.
4.Metoda functionala. Notiunea de functie. Reprezentanti (B. Malinowski, R.K. Merton). Functionalism si
cauzalitate. Functionalism si ideologie.
5.Structuralismul. Notiunea de structura. Definitii. Principalele conceptii.
Structuro-functionalismul.
6.Analiza sistemica. Definitii si orientari. Extensiunea si limitele utilizarii analizei sistemice.
7.Metoda dialectica. Dialectica si empirism. Limitele metodei dialectice.
Metoda, ca mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului, de a raspunde mai exact intrebarii “cum?”, este
legata problemei explicatiei. Expunerea diverselor metode se loveste de ambiguitatea adesea subliniata a notiunii, dar
si de diferentele de nivel la care acestea se situeaza, de amploarea explicatiilor pe care acestea le vizeaza si, in sfarsit,
de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica.
Demersurile intelectuale cele mai importante, care prezinta tipuri de explicatie mai mult sau mai putin
complete si care, din aceasta cauza, sunt adesea numite metode, sunt:
1. Metoda comparativa.
2. Metoda istorica.
3. Metoda genetica.
4. Metoda functionala.
5. Structuralismul.
6. Analiza sistemica.
7. Metoda dialectica.
1. Metoda comparativa.
Istoric.
In opinia primilor sociologi organicisti, societatea nu poate fi supusa studiului metodei experimentale.
Ramânea astfel metoda comparativa. Imposibilitatea experimentarii a facut din comparatie unica modalitate permitand
sociologului sa analizeze concretul, sa evidentieza elementele constante, abstracte si generale, în abordarea explicatiei
sociologice.
Caracteristicile metodei.
Metoda comparativa tinde a sistematiza o tendinta naturala a spiritului nostru: impulsul (natural si
spontan) ce ne impinge sa comparam ceea ce vedem.
1. Metoda comparativa nu dipune de o procedura tehnica proprie si este utilizata de toate stiintele
sociale.
2. Este folosita in toate etapele cercetarii.
3. Isi gaseste locul la toate nivelele cercetarii.
Limitele metodei.
1. Rigurozitate redusa atat a definitiei cat si a metodei.
2. Adesea este evocata metoda comparativa fara a se preciza conditiile elaborarii tipurilor sau
elementelor de comparare.
3. Problemele conditiilor de validitate: care sunt criteriile de comparatie valabile, ce unitati de
comparare ar trebui alese, cum sa fii sigur ca sunt comparate elemente asemanatoare.
Progrese recente.
Absoluta extindere a notiunii de comparatie isi are originea in imperfectiunile sale. Dezvoltarea
cercetarilor la nivel international a suscitat o ameliorare a metodei in ceea ce priveste rigurozitatea ei: folosirea
indicatorilor internationali, utilizarea informaticii, ceea ce a facilitat lucrul cu o masa importanta de informatii, dar
mai ales a obligat la o normalizare a datelor culese si a permis constituirea arhivelor, ca izvor important pentru analize
secundare si comparatii internationale.
Unificarea Europei implica cercetari comparative.
Concluzii.
Metoda comparativa este utila, insa validitatea sa depinde de rigurozitatea cu care sunt definiti
termenii.
Fiind un mijloc de a descoperi raporturi, metoda poate suscita ipoteze, insa nu poate constitui prin ea insasi o
veritabila explicatie, atasata unei teorii.
2. Metoda istorica.
Explicatia, in mod special, face ca reconcilierea dintre istorie si sociologie sa fie indispensabila. De fapt, se
considera ca istoria este singurul concurent al sociologiei, in studiul fenomenelor sociale fatale in curs de desfasurare.
Sociologia, pentru ca s-a dezvoltat recent in cadrul cercetarilor limitate, concrete si actuale, s-a indepartat
prea des atat de istorie, cat si de teorie. Propriile sale progrese, necesitatea acesteia de a ajunge la nivelul explicarii o
readuc astazi catre cele doua.
In realitate, cele doua discipline trebuie sa se completeze, deoarece sociologia furnizeaza istoriei cadrele
conceptuale, tipuri, structuri, conjuncturi, iar istoria, la randul ei, furnizeaza sociologiei materialele concrete cele mai
indispensabile, fiind izvorate din realitate.
3. Metoda genetica.
Metoda genetica cerceteaza geneza evenimentelor, adica antecedentele. Este vorba de o explicare diacronica
deoarece vorbim de un proces ce se deruleaza in timp. Dificultatile geneticii sunt acelea ale cercetarii unei cauzalitati.
Reprezinta metoda cea mai corecta, mai ales ca anunta inca din denumirea sa scopul: de a gasi cauza initiala,
faptul generator. Dar in stiintele sociale, acest tip de recunoastere, descoperire este dificil datorita prea multor
evenimente ce ar fi putut concura la conceptia a ceea ce se studiaza.
4. Metoda functionala.
Notiunea de functie.
Dificultatea de a observa cauza a orientat o serie de sociologi catre interpretatea faptelor sociologice prin
notiunea de functie. Dupa Robert Merton1, “analiza functionala este in acelasi timp cea mai fecunda si, fara indoiala,
cea mai putin codificata dintre metodele de interpretare sociologica”.
Notiunea de functie este ambigua. In limbajul popular se retine aspectul social al functiei si acesta
este confundata cu profesia… Publicitatea, utilizeaza in mod constant temenul in sensul sau util, adaptat scopului. In
limbajul matematic, funcţia desemneaza o variabila studiata in raport cu una sau mai multe variabile, in functie de care
aceasta poate fi exprimata sau de care depinde valoarea ei. Ambiguitatea notiunii implica anumite niveluri in
conceptiile functionaliste.
Reprezentanti. B. Malinowski.- estre considerat tatal functionalismului.
Postulatele conceptiei sale:
1. Funcţia este conceputa in raport cu intregul sistem social.
2. Toate elementele sociale si culturale indeplinesc functii sociologice.
3. Aceste elemente sunt indispensabile.
1
Robert K. Merton, (1959), Trad.1965, <<Elements de methode sociologique>>, Plon, 516p. (p.65)
functiilor religioase?). Realitatea ne indica rezultatul: nevoi umane si sociale ce pot fi satisfacute in
diferite moduri, un element singular putand indeplini mai multe functii tot asa cum o singura functie
poate fi indeplinita de catre elementele permutabile, numite de Merton ”substitute sau echivalenti
functionali”. R.Merton a mai distins, pe langa functii, disfunctiile, care inhiba adaptarea la sistem.
Functionalism si cauzalitate.
Ideea de functie permite a analiza situatii, a furniza observatii, insa ea ramane totusi la un nivel limitat de explicatie.
Dupa cum afirma Emile Durkheim, “Cand incercam a explica un fenomen social trebuie cautata separat cauza
eficienta care il produce fata de funcţia pe care acesta o indeplineste”. Faptul ca este utila cutare sau cutare institutie,
intr-un sens sau altul, nu ne arata neaparat motivul care a determinat-o. De multe ori, funcţia consta in a “mentine
cauza preexistenta de la care deriva faptele”. R. Bastide 2 a scris ca “Functionalismul explica foarte bine de ce subzista,
dainuiesc lucrurile, insa el nu explica de ce acestea se schimba”.
Functionalism si ideologie.
In ciuda lacunelor, a limitelor sale, functionalismul a avut succes. Modernizat si relativizat de catre Merton, structurat
de Parsons, el a avut o mare influenta si un rol important în stiintele sociale americane.Teorie a dinamismului
(deoarece functioneaza), a utilitatii(deoarece foloseste), a echilibrului linistitor si a optimismului(deoarece se
neglijeaza disfunctiile), functionalismul reunea intr-adevar calitatile adaptate la mentalitatea americana.
Functionalismul este o teorie a echilibrului si a integrarii. A.V. Gouldner considera functionalismul
ca pe o teorie de “sustinere” a regimului existent, care ar conveni la fel de bine si unui regim socialist.
5. Structuralismul.
Notiunea de structura.
Ideea si cuvantul “structura” sunt foarte vechi. Succesul structuralismului este legat de dezvoltarea diverselor
discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat
tocmai din acest motiv notiunea de structura.
In sociologie, se pare ca Marx a utilizat acest termen pentru prima oara si cam in acelasi timp cu
sociologul Spencer. Notiunea datoreaza succesul discutiilor pe care le-a suscitat in randul etnologilor si faptului ca
raspunde unui numar insemnat de preocupari practice si teoretice comune tuturor stiintelor sociale. George Gurvitch 3 a
rezumat motivele acestui succes astfel: dorinta de a se debarasa de opozitia dintre ordine si progres, static si dinamic si
intre termenii de “institutie” si “organizare”, apoi, influenta conceptiilor lui Marcel Mauss (fenomenele totale) si a
“gestalt teoriei”4 si, in sfarsit, necesitatea descoperirii unui instrument conceptual care ar permite progresul in
intelegerea fenomenelor sociale.
Definitia cea mai cunoscuta a fost data de J.Piaget 5 “Intr-o prima aproximare, o structura este un
sistem (prin opozitie cu proprietatile elementelor), si in care se conserva sau se imbogateste, prin insasi jocul
transformarilor sale, fara ca acestea sa ajunga in afara granitelor sale sau sa faca apel la elemente externe. Intr-un
cuvant, o structura contine asadar cele trei caractere de totalitate, de transformare si de autoreglaj. Intr-o a doua
aproximare,[..] structura trebuie sa poata face loc unei formalizari”.
Succesul structuralismului este de asemenea legat de dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand
teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai de aceea notiunea
de structura in acelasi timp cu cea de sistem.
Definitii.
In opinia lui R. Boudon, echivocurile legate de notiunea de structura tin mai ales de faptul ca acest
cuvant apare in doua contexte foarte diferite:
2
R.Bastide, (1956), << La causalite externe et la causalite interne dans l`explication sociologique>>, Cahiers
Internationaux de Sociologie, vol.21, pp.77-99.
3
G.Gurvitch, (1955), <<Le concept de structure sociale>>, Cahiers Internationaux de Sociologie, pp.3-44.
4
Teoria structurii in psihologie.
5
J. Piaget, (1968), <<Le structuralisme>>, P.U.F., <<Que Sais-je?>>, 124p, p.8.
1. Definitia volitionala (intentionala). In acest caz, vorbindu-se de structura, se insista asupra faptului ca e
vorba de un ansamblu de caractere interdependente: structura comportamentului, a organismului etc. Regasim in
obiectul de studiat ceea ce evoca insasi termenul de structura si pe care un sinonim precum cel de sistem l-ar putea
inlocui. Cuvantul “structura” denumeste asadar obiectul identificat cu un sistem. Acest gen de definitie volitionala
comporta in general o enumerare de caractere, structurale, cel mai adesea aparente si marcand in general o distinctie in
raport cu altele(grupuri structurale opuse grupurilor nestructurale).
2. Definitia efectiva. In acest caz nu mai e vorba doar de a califica obiectul structurii, ci de a-i determina
structura. Din moment ce Levi Strauss (in antropologie) si Spearman (in psihologie) utilizeaza termenul in domenii
diferite precum rudenia si analiza factoriala, aceasta inseamna ca exista ceva comun lor si ca in cele doua cazuri autorii
au descoperit o constructie logica, dand seama de caracteristicile aparente ale sistemului. Nu mai este vorba acum de a
spune ca “exista o structura”, ci de a-i defini elementele; de a se referi adesea chiar si la ceea ca este mai presus de
observabil, la o structura subordonata.”O structura este intotdeauna teoria unui sistem si nimic mai mult. Acestea fiind
spuse, aceste teorii se pot situa la niveluri de verificare variabile, care depind in mod esential de caracterele sistemului
considerat, de populatie, de sistemele cu care ne putem compara si de alti factori fata de care libertatea de interventie a
cercetatorului este limitata.”6
Cum sugereaza si R.Boudon, speram sa descoperim structura invocand-o.
Principalele conceptii.
Din ansamblul opiniilor exprimate, H.Lefebvre 7 desprinde trei conceptii principale. Doar prima insa
corespunde unei definitii efective, celelalte doua, in ciuda diferentelor, relevand definitia volitionala:
1. Structura este o conceptie. Ea se situeaza deasupra fenomenelor si relava din studiul acestora un sistem de relatii
coerente. Structura constituie modelul (cf. Levi-Strauss), adica reprezentarea formala a unui grup de relatii, construit in
scopul studierii unui ansamblu de fenomene si a unei probleme privitoare la acestea.
2.Structura reprezinta esenta sau inteligibilul. In aceasta conceptie, izvorata mai mult sau mai putin explicit din
“Gestalt teorie” –teoria formei-, funcţia, structura se identifica, acesti termeni fiind considerati aproape echivalenti cu
cel de “totalitate”.
3. Structura este un soi de statornicie relativa. Ea nu se situeaza nici la nivelul unei realitati, nici al unei abstractii
construite. Structura este un echilibru instabil intre forte opuse, care o modifica in cursul unei perpetue miscari de
structurare, restructurare, in timp ce alte forte, superioare, o caracterizeaza.
Structuro-functionalismul.
In acest caz, punctul de plecare il constituie societatea. Care sunt functiile esentiale ce trebuie
indeplinite pentru ca aceasta sa existe? Modalitatea aceasta de a intreba este evident functionala, analiza este
structurala, pentru ca elementele componente ale societatii sunt considerate ca apartinand unui sistem global in care
tind a perpetua echilibrul necesar persistentei societatii.
T. Parsons este ilustrul reprezentant al acestei tendinte caracterizate prin cercetarea imperativelor functionale a caror
lista variaza: socializarea membrilor, reglarea expresiei afective, scopurile comune etc. Structuro-functionalismul
marcheaza o prima etapa in analiza sistemica.
6. Analiza sistemica.
Interdependenta partilor in raport cu intergul constituie fundamentul notiunii de sistem. Aceasta, ca si
celelalte de structura si de functie, a fost dintotdeauna utilizata in sociologie. Daca de mult timp societatea a fost
comparata cu organismul uman, si cele mai vechi cosmogonii au vazut-o ca pe un sistem.
In scrierile sale, P.Sorokin8 trece in revista diferitele religii sau teorii ce fac apel la aceasta notiune. Incepand cu
secolul al-XIX-lea (cf. Spencer, Pareto), sub influenta progreselor din biologie, ale teoriei informatiei si in general a
sistemelor, sunt precizate conditiile aplicarii analizei sistemice.
Definitii si orientari.
In opinia lui Madelene Grawitz, cercetarea sistemica are drept scop constructia unui model sau cadru teoretic
adaptat analizei sistemului sociocultural. Unul din obiectivele miscarii numite “general systems research” consta in a
delimita asemanarile si deosebirile dintre diferitele tipuri de sisteme.
6
R. Boudon, (1968), << A quoi sert la notion de “strucrure” >>, Gallimard, 244p., (p. 204)
7
H. Lefebvre, (1966), <<Claude Levi-Strauss ou le nouvel eleatisme>>, in “ L`homme et la societe”, no. 1-2.
8
P. Sorokin, (1928), Trad.1938, <<Theories sociologique contemporanes>>, Payot, 525p.
Este dificil a da o definitie incontestabila si precisa a termenului de “sistem”, deoarece este intotdeauna
definit in functie de notiunile carora le este atasat. Putem insa distinge doua tendinte:
1. Definitiile izvorasc dintr-o orientare structuro-functionalista, inspirata de scrierile lui Parsons si ale elevilor
sai. Pentru acestia legaturile parte-intreg, sunt privilegiate, devenind astfel criteriul definirii sistemului. Inconvenientul
acestei definitii este acela de a fi fundamentata pe proprietati definite “a priori”, ceea ce le confera un caracter,
tautologic.
2. Analizele sunt inspirate din teoria informatiei si a ciberneticii. Cei mai cunoscuti autori: K. Deutsch, D.
Easton si Francois L.Melh. Acestia considera analiza sistemului si cibernetica precum doua aspecte ale aceleiasi
constructii teoretice.
Extinderea si limitele utilizarii analizei sistemice. In absenta unei definitii precise este dificil a sti din ce moment se
poate vorbi de analiza sistemica. Organizare, structura, sistem sunt notiuni utilizate adesea fara rigurozitate,
abuzandu-se chiar. Astfel, W. Buckley9 rezuma ceea ce poate aduce analiza sistemica in randul stiintelor umane: “un
vocabular comun, o tehnica de analiza a marilor organizatii, o apropiere sintetica, acolo unde exista interactiuni
numeroase, substituirea notiunii dinamice a relatiilor cu fostele entitati statice, posibilitatea descoperirii esentei vietii
sociale in termeni de comunicare si informare, in sfarsit un mijloc de studiu optional al notiunilor de scopuri, nevoi,
simboluri, constiinta de sine, procese socioculturale.” Din pacate, pentru moment, aceasta nu aduce decat un limbaj.
In masura in care analiza sistemica incita la o rigoare care nu este cea a preciziei cantitative specifice cercetatorilor
empirice, ci o rigoare conceptuala si logica, se poate spera in contributia ei la dezvoltarea stiintelor umane.
7. Metoda dialectica.
Dialectica si empirism. In opinia lui Madelene Gravitz10, “Dialectica este cea mai completa, cea mai bogata si, se
pare, cea mai slefuita dintre metodele ce conduc la explicatie in sociologie. Ea porneste de la simpla constatare a
contradictiilor ce ne inconjoara…” Recunoscand limitele gandurilor noastre, partizanii metodei dialectice declara ca
aceste limite nu sunt suficiente pentru a explica prezenta contradictiilor, care exista in insasi realitate. Asadar, gandul
omului trebuie sa depaseasca un dublu ecran, cel al propriilor limitari si contradictii, si cel al incoerentei lucrurilor.
Metoda dialectica apare astfel pentru M. Grawitz ca metoda cea mai completa, chiar “Marea Metoda”, considerând
ca ea corespunde exigentelor fundamentale ale insesi notiunii de metoda. Mai intai, ea reprezinta o atitudine vis-à-vis
de obiect, empirica si deductiva, impunand o anume modalitate de culegere a datelor concrete. Apoi, ea reprezinta o
tentativa de explicare a faptelor sociale, adica este direct legata de notiunea de totalitate”. 11
G.Gurvitch12, repovestind istoria empirismului si a dialecticii, declara ca aceasta a fost dintotdeauna mai mult
sau mai putin aservita scopurilor ideologice, dat fiind ca, prin definitie, ea este un mod de cercetare a adevarului, o
modalitate de “a deschide calea”. In opinia mai multor autori, dialectica este o cale. De altfel, in insasi
cuvantul “dialectica" se regaseste ideea de “dia”, de-a curmezisul, peste. Mai degraba, dialectica este o cale decat un
punct de plecare sau de sosire. In fapt, orice realitate este dialectizata prin insasi interventia spiritului uman pe cale de
a o sesiza. Declarand ca dialectica este empirica, inseamna ca vrem sa o legam de experienta care este
intotdeauna umana.
Limitele metodei dialectice. Ea nu este “operatorie” in sensul curent al termenului: nici conceptele sale teoretice, nici
legile, si regulile sale nu permit aranjarea, clasificarea, separarea, disecarea si aranjarea, ajustarea a ceva. Cu atat mai
putin nu se poate vorbi de a explica, o opera o reconstructie sau chiar o sinteza, prin devenirea istorica.
9
W. Buckley, (1967), <<Sociology and Modern Systems Theory>>, Prentice Hall, 227p.
10
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-
384).
11
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-
384).
12
George Gurvitch, (1953), <<L`hyperempirisme dialectique, ses applications en sociologie Cahiers Internationaux de
Sociologie, vol XV, pp3-33.
Concluzii. In opinia lui G.Gurvitch (1956), de fiecare data, explicatia ramane din nou de gasit si autorul ofera “lipsa
teoriei generale” ca motiv preponderent al dificultatii de abordare a explicatiei in sociologie. Pe de alta parte, in
volumul “La place du desordre” (“Locul dezordinii”), Raymond Boudon a aratat motivele pentru care ambitia de a
elabora o Teorie Generala este astazi abandonata. Sistemele sociale nu se supun Legilor Istoriei susceptibile de a fi
extinse asupra unui ansamblu de societati mai mult sau mai putin vaste, deoarece aceleasi cauze nu produc in mod
necesar aceleasi efecte.(R.Boudon. 1984)
Metodologia cercetarii in stiintele sociale (Methodologie de la recherche en sciences sociales). Stiinta, fara a se
confunda cu cunoasterea, dar fara a o depasi, nici exclude, se localizeaza in aceasta si structureaza anumite obiecte ale
sale: ea ni se prezinta ca “un ansamblu de cunostinte si de cercetari, avand un grad suficient de unitate si de
generalitate si fiind susceptibile sa conduca oamenii care li se consacra la concluzii concordante ce nu rezulta nici din
conventii arbitrare, nici din gusturile sau interesele individuale comune, ci din relatii obiective, care sunt descoperite
gradat si sunt confirmate prin metode de verificare” (A. Lalande, 1976, p. 954). Apar doua exigente: neutralitatea si
dezinteresul. Ignorand rasa, culoarea sau religia, un asemenea demers se vrea “rational”, adica impartial si riguros.
Deviza propusa de Royal Society: Nullius in verba (“Nu credeti pe nimeni pe cuvant”) este o ilustrare perfecta a celor
spuse mai sus.
Daca este incontestabil ca aceasta abordare isi pastreaza in zilele noastre intregul interes (mai ales pe plan pedagogic),
se impun cateva precizari saau adaugiri. Printre contributiile cele mai notabile vom retine diferitele tentative ce vizeaza
aprecierea validitatii stiintelor sociale (M. Foucault,1966). Sociologia este o disciplina relativ recenta: ce legitimitate I
se poate acorda? Cum sa conciliezi aprecierea faptelor si raportarile la valori? De ce “ cunostinte dobandite”
dispunem? Rezultatele obtinute sunt oare conforme cu sperantele initiale? Nu exista un conflict al interpretarilor?
In demersul stiintific al cercetarii sociologice se impune dispunerea de catre sociolog a unui minim de cunostinte
despre problema studiata, necesare in delimitarea temei si in formularea ipotezelor. Avem de a face cu o analiza
prealabila, operatiunea de trecere de la experienta comuna, de la imaginea confuza despre realitatea sociala la notiuni
si concepte conturate si definite. In aceasta faza de analiza prealabila un rol esential il are capacitatea sociologului de a
generaliza si intelege fenomenele si procesele sociale (L. Vlasceanu, 1983).
Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbala, adica redarea verbala a ceva pe baza unor
exemple reale: “adolescentul X este delicvent deoarece a agresat pe colegul sau Y”. In acest stadiu, primele cunostinte
despre un fapt social sunt prezentate verbal pornind de la experiente cunoscute. In a doua faza se realizeaza o analiza
conceptuala a acestor observatii nemijlocite si singulare, si se introduc indicatori care exprima un raport intre fapte si
concepte, operatie ce se concretizeaza in elaborarea unei clasificari empirice in temeiul diferentelor clare intre
fenomene. In a treia faza se realizeaza o selectie a imaginilor si indicatorilor principali cu privire la o situatie data.
Urmeaza unificarea indicatorilor intr-un indice, cum ar fi de pilda, nivelul de instructie, calitatea vietii, etc.
Un alt demers il reprezinta operationalizarea conceptelor, act de transformare a predictiilor teoretice in
proportii care pot fi verificate prin masurare. Definitia operationala este o descriere a producerii uilizate in masurare.
Cercetarea sociologica descifreaza relatia cauzala prin testarea anumitor legaturi intre variabile. Variabila este o
trasatura a unui fenomen sau proces social care se schimba in anumite conditii, si este studiata ca marimi, niveluri sau
forme. Studiile sociologice folosesc variabile cum sunt sexul, varsta, nationalitatea, zona istorica sau culturala, nivelul
de instructie, etc. Trebuie facuta distinctia dintre variabila independenta si variabila dependenta. Prima este
variabila care determina un efect, cea de a doua este o variabila influentata. Variabila independenta precede in timp
variabila dependenta. Variabilele sunt fie realitati sociale manifestate adica observabile direct, fie stari latente, adica
ele nu pot fi masurabile ecat prin alti indicatori in mod nemijlocit observabili.
Stabilirea variantelor se face si in functie de ipoteza cercetarii. Ipoteza este o afirmatie despre relatia dintre
doua sau mai multe variabile ce urmeaza a fi testate prin fapte supuse observatiei sistemice. Formularea ipotezei este
una dintre cele mai dificile operatiuni ale unei cercetari. Trebuie spus ca nu orice enunt despre existenta unei relatii
intre doua sau mai multe variabile poate fi considerat ca fiind o ipoteza, ci numai acela care este supus verificarii
printr-o cercetare empirica.
Intre variabile exista anumite corelatii pe care cercetatorul trebuie sa le descopere. Corelatia fiinteaza numai
daca o modificare produsa intr-o variabila sau de acea variabila se asociaza cu schimbari in alta variabila. Intre nivelul
de trai si bunastare exista o corelatie sau intre gradul de pregatire scolara si rezultatele la examene se instituie o relatie
de dependenta.
CURS NR.2
Etapele cercetării sociologice
Metoda ştiinţifică este o succesiune sistematică şi organizata de etape care asigură obiectivitate maximă şi
consecvenţa in cercetarea unei probleme. Metoda de cercetare sociologică urmăreste studierea proceselor şi faptelor
sociale intr-o manieră obiectivă prin parcurgerea unor faze în studierea acestora.
Schema unui plan de cercetare sociologică presupune următoarele etape obligatorii13 :
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate reprezintă prima fazşăa unei cercetări sociologice. O
cercetare nu poate aborda o temă în totalitatea. E.g., dacă ne propunem să cercetăm problema comportamentului
politic în România este necesară o delimitare a temei derivate din această vastă problemă. In această fază cercetătorul
operaţionalizează conceptele aferente temei şi, pe această bază, selectează subiectele care merită să fie studiate şi care
pot fi examinate prin metode ştiinţifice. Odată definită problema de studiu se impune formularea obiectivelor şi a
scopurilor cercetării deoarece orice investigaţie urmăreste să realizeze ceva cu aceasta cercetare şi, totodată, işi
propune să studieze pentru ceva anume, ea nu se desfaşoară intâmplător.
2. Documentarea în literatura de specialitate este următoarea fază din planul de cercetare. Cunoaşterea
principalelor lucrări din domeniul temei, pentru evitarea unor greşeli şi a nu repetă descoperirile deja făcute. Despre
comportamentul electoral s-au scris multe studii, iar cunoaşterea lor ne permite să decelăm acele subiecte tratate mai
puţin sau investigate insuficient
3. Formularea ipotezei este faza în care cercetătorul aşează relaţiile dintre variabile intr-o formă care
permite măsurarea prin fapte semnificative observabile. O cercetare poate să testeze mai multe ipoteze, în funcţie de
tema şi obiectivele ei.
4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. O cercetare nu se poate realiza asupra întregii colectivităti
sau asupra unei întregi categorii (sociale, profesionale, religioase, politice, etc.). Din populaţia totală se selectează un
eşantion reprezentativ, pe baza unor metode statistico-matematice, un număr de persoane considerate probabilistic
reprezentative care urmează a fi subiecţii cercetării.
5. Tehnicile şi metodele de cercetare sunt stabilite în raport de tema, ipoteze şi eşantion. Inainte de
aplicarea tehnicilor de cercetare pe eşantion este necesară pretestarea acestora, pentru a cunoaşte cu mai multă
exactitate virtuţile şi limitele lor, pe care in perioada cercetării propriu-zisă să le valorificăm sau să le inlăturăm. După
pretestarea instrumentelor de cercetare, acestea vor fi modificate pentru creşterea acurateţii informaţiei.
6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare şi pe baza tehnicilor de cercetare stabilite.
Important este că instrumentele de cercetare să se aplice pe eşantioanele selectate conform criteriilor enunţate de către
echipa de cercetare.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor. Se impune înregistrarea în raportul cercetării a tuturor datelor
relevante, chiar şi a celor pe care cercetătorul le analizează mai puţin, pentru a lăsa astfel posibilitatea altor specialişti
să le studieze. Este necesară o prezentare a datelor din care apoi să rezulte firesc concluziile cercetării.
8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei informaţiilor empirice în raport cu
cadrul teoretic, de problematica investigată şi de ipoteze. Interpretarea inseamnă formularea de explicaţii la situaţiile
13
în literatura de specialitate apar numeroase formulari ale etapelor unui plan de cercetare, care în principiu sunt echivalente; apud Constantin
Schifirneţ, Sociologie, Ed Economică, Bucureşti, 1999, p. 36-39.
desprinse din cercetarea empirică, care trebuie să demonstreze condiţiile de manifestare a relaţiilor de determinare
între procesele sau fenomenele care au făcut obiectul investigaţiei.
9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul cercetării şi interpretării.
Ele trebuie sa fie concise, clare şi în concordanţa cu tema şi scopul cercetării. Una sau mai multe concluzii vizează
ipotezele cercetării şi trebuie să consemneze dacă ele s-au confirmat sau au fost infirmate de cercetare.
Evaluarea utilităţii investigaţiei incheie raportul de cercetare. Este prezentată modalitatea de valorificare a
rezultatelor şi concluziilor cercetării prin publicarea în revistele de specialitate, elaborarea de cărţi sau comunicări
ştiinţifice, stimularea unor noi cercetări care să adâncească problematica respectivă. Raportul de cercetare poate
cuprinde sugestii concrete, cu trimitere directă la procese şi fapte sociale reale, şi strategii privind optimizarea
domeniului cercetat, adresate instituţiilor care gestionează problemele semnalate de o investigaţie empirică.
CURSUL NR. 3
METODE DE CERCETARE ÎN DOMENIUL SOCIOUMANULUI
Disciplinele socioumane folosesc în principal cinci metode fundamentale de investigare a universului empiric:
- experimentul; - observaţia (propriu-zisa); - analiza documentelor; - ancheta; - interviul.
CURSUL NR.4
Interviul
Definţie.
Se consideră că, dacă observaţia este anatomia, scheletul cognitiv al cunoaşterii cotidiene, discuţiile şi
convorbirile reprezintă fiziologia ei, sângele şi hormonii. Abordarea calitativist-fenomenologică are în analiza
dialogurilor cotidiene un obiect preferat de studiu.
Termenul “intrevedere“ pare a desemna, in româneşte, traducerea literală a anglo-saxonului “interview”.El
are o nuanţă utilitară, un element de aranjament (după cum indică expresia “a organiza un interviu”-“manage an
interview”).
Termenul “conversaţie”(“intreţinere”) corespunde mai bine noţiunii englezeşti de “interview”. Interviul, in limbaj
curent, acoperă un aspect jurnalistic, adesea spectaculos, in timp ce conversaţia conţine sau conservă caracterul serios
şi confidenţial. Elementul comun care ne interesează este că, în ambele cazuri avem de a face cu un tête-à-tête, şi cu un
raport oral intre două persoane, dintre care una transmite celeilalte informaţiile. Rigurozitatea tehnicii distinge
conversaţia(“interview”) de sensul utilizat in mod curent.
In sens tehnic, se dă interviului următoarea defintie: procedeul de investigaţie stiinţifică, utilizând un proces
de comunicare verbală, pentru culegerea de informaţii, in funcţie de un scop determinat.
Clasificarea interviurilor.
Nu putem considera tehnica interviului in abstracto, ci in funcţie de tipul de comunicare, de informaţia vizată
şi de cercetarea în care se inserează această. Utilizarea a cutare sau cutare tip de interviu va depinde aşadar:
-fie de momentul cercetării respective (debutul anchetei, fază exploratorie cer o tehnică diferită de cea a unei
cercetări asupra unor variabile deja determinate).
-fie de tipul de cercetare şi de scopul urmărit (anchetele prin sondaj asupra faptelor, opiniilor, permiţând o
distribuţie cantitativă în mijlocul populaţie date, necesită un tip de interviu diferit de anchetele de motivaţie a
comparării sau a celor ale atitudini mai aprofundate).
Interviurile ce vizează o cercetare sau o aplicare imediată (selecţia sau angajarea lucrătorilor într-o
intreprindere diferă de interviurile terapeutice de intervenţie şi de interviurile pur şi simplu de informare.
Putem oare, printre aceste interviuri situate în contexte atât de variate (uzină, spital, stradă, domiciliu etc.),
având finălităţi diferite (terapie, informare), care in realitate nu se exclud (orice interviu trebuie să informeze), a găsi o
clasificare ce evidenţiază diferenţele fundamentale care ar permite, chiar arbitrar, recunoaşterea măcar a tipurilor de
interviu?
Aceste diferenţe esenţiale există. Ele depind de doi factori ce modifica elementul fundamental al interviului:
comunicarea. Aceştia sunt gradul de libertate, şi nivelul profunzimii şi ei conferă comunicării conţinutul său deosebit,
particular şi permit distingerea diverselor tipuri de interviuri.
Gradul de libertate acordat interlocutorilor se traduce prin prezenţă şi formă intrebărilor. Nivelul informaţiei
primite se exprimă în bogăţia şi complexitatea răspunsurilor. Obiectivul urmărit este cel ce va determina libertatea
acordată anchetatorului şi anchetatului, precum şi profunzimea informaţiilor culese, adică tipul de interviu de
preconizat. Libertatea si profunzimea determină şi alte caracteristici: durată, număr de interviuri, numărul anchetatilor,
elemente analizabile etc. Nu se realizează un interviu psiho-terapeutic pe baza unor intrebări scurte şi prevăzute
dinainte, expediate rapid după cum nu putem organiza o anchetă de opinie, bazată pe două mii de interviuri, lăsându-i
pe anchetatori liberi să intervieveze după bunul plac, existând riscul de a ne găsi în faţă unor rezultate imposibil de
comparat.
Putem clasifica interviurile pe o axa având la cele două extremităţi tipurile cele mai distincte: polul maxim-
libertatea, polul minim-profunzimea.
Intre aceşti doi poli se situează gradul tipurilor intermediare. Avem atfel următore clsificare:
-Interviul clinic ( psihoanaliză, psihoterapie);
-Interviul in profunzime (studiul de motivaţie);
-Interviul cu răspunsuri libere;
-Interviul centrat sau “focused interview”;
-Interviul cu intrebări deschise;
-Interviul cu intrebări inchise.
Sunt detectabile, ca la observaţie, trei tipuri majore ale interviului, în funcţie de scopul şi gradul lor de
elaborare:
1. Interviurile spontane, prezente în derularea vieţii de zi cu zi, neorganizate şi fără intenţia de a obţine
informaţii speciale;
2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar fără scop ştiinţific;
3. Interviul ca metodă în disciplinele socioumane, organizat şi efectuat după anumite rigori, cu scopul de a
obţine informaţii cât mai autentice, destinate cunoaşterii sistemice, deci interviul ştiinţific (sistematic).
Categoria de mijloc este foarte diversificată, începând de la practică cotidiană, unde se spune: “voi avea o
discuţie cu el (sau ea) pe această temă” sau “îl voi întreba în legătură cu acest lucru”, trecând prin interviurile
organizate pentru ocuparea unui post sau câştigarea unui concurs, şi până la interviurile publice - reportericeşti -
efectuate de mass-media.
Un gen aparte de interviuri îl constituie cele clinice, de mare profunzime, utilizate în psihodiagnostic şi
psihoterapie, care pretind, din partea celui care le realizează, un înalt grad de pregătire teoretico-metodologică şi o
experienţă bogată în domeniu. Interviurile de mare intensitate, profunzime şi durată - deşi numite clinice - s-au extins
şi în afară practicii medicale şi a psihologiei aplicate, fiind utilizate şi în cercetări fundamentale.
Interviul (sistematic) a fost asumat de disciplinele socioumane ca metodă principală, din două motive
esenţiale: prin el se accede direct şi interactiv la subiectivitateă umană, ceea ce nici una din celelălte metode - cu
deosebire când e vorba de un aspect cu totul relevant al acestei subiectivităţi, şi anume intenţiile de viitor - nu o fac;
interviul, şi chestionarul standardizat, desigur, permit strângerea de informaţii despre conduite umane foarte greu şi
costisitor de obţinut altfel (să ne gândim numai la consumul alimentar sau comportamentul sexual).
Clasificarea interviurilor se face potrivit mai multor criterii, obţinându-se mai multe tipuri, aşa cum se poate
vedea pe larg în lucrarea lui S. Chelcea (1996), dintre care mai importante sunt urmatoarele: interviurile faţă în faţă
(după genul convorbirii); interviuri structurate, semistructurate şi nestructurate (dupa gradul de libertate în formularea
întrebărilor de către cercetător în cursul convorbirii); individual şi de grup (după numărul de participanţi). Combinând
cele trei criterii de mai sus, se poate obţine teoretic mai multe tipuri mixte de interviu, nu toate având însă o viabilitate
practică.
Interviul structurat sau de tip cantitativ înseamnă că întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite, de obicei
sunt date şi alernativele de răspunsuri, subiectul având sarcină de a alege varianta sau variantele de răspuns ce i se par
potrivite. Într-o formă drastică, în anumite anchete şi sondaje, pretenţia este că nu doar protocolul de interviu să fie
total standardizat, ci şi comportamentul celui ce adresează întrebările să fie la fel; să nu pună întrebări suplimentare, să
nu răspundă la întrebările subiecţilor, să păstreze ăcelaşi ton .
Dacă în cazul interviului structurat, al anchetei orale, întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite, în
interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va purta discuţia. Aşa se face că operatorul va
pleca pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un instrument elaborat în detaliu (chestionar). Această nu înseamnă,
desigur, că sarcina intervievatorului va fi mai uşoară decât cea a operatorului de anchetă, ci, dimpotrivă, nu este deloc
simplu să obţii răspunsuri consistente la întrebările deschise şi, cu atât mai mult, doar la punerea unor teme în discuţie.
E nevoie de multă iscusinţă (inteligenţă, abilităţi empatice, experienţă) din partea celui ce conduce un interviu pentru a
ajunge la date relevante. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele ce cuprind doar
câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte şi întrebări specifice. Forma ghidului depinde şi de
cât de familiară îi este cercetătorului problema şi populaţia de investigat; dacă ele sunt mai puţin cunoscute, se
porneşte cu un ghid mai sumar, dar nu superficial. fiindcă, indiferent dacă interviul semistructurat se utilizează în
studiul pilot, paralel cu anchetă sau postanchetă, ghidul de interviu trebuie şi el pregatit.
Din cauză că interviurile structurate sunt integral construite de la început, elaborarea chestionarului este o
muncă foarte pretenţioasă, contând conţinutul întrebărilor, forma lor de expresie, ordinea, cum sunt aranjate în pagină
şi multe alte elemente. În însăşi construcţia chestionarului zac latente surse de distorsiune a răspunsurilor, care se pot
manifesta şi implementa în procesul interacţiunii instrument (chestionar) - operator - respondent. În toate lucrările
despre anchete şi sondaje, figurează un spaţiu destinat erorilor ce pot surveni, erori tratate în funcţie de cele trei
entităţi (chestionar, operator, subiect), dar care, de fapt, se nasc la intersecţia lor.
Pentru mulţi calitativişti problema erorilor de care sunt îngrijoraţi cantitativiştii nici nu se pune, întrucât ea se
referă la corespondenţa dintre faptele existente real şi ceea ce declară oamenii despre aceste fapte. (Faptele, în
accepţiunea largă de aici, înseamnă şi faptele de conştiinţă, motivaţii, trăiri, percepţii etc.). Pentru ei, realitatea relevata
prin interviu este una construită prin interacţiunea intervievator - intervievat. În viziunea lor, marea eroare a
căntitativiştilor este aceea de a obliga mintea subiecţilor să răspundă la întrebările prestabilite, prin variante fixe şi, pe
deasupra, de a mai şi acuza, uneori exclusiv sau preponderent, tot subiecţii că nu răspund sau că răspund incorect.
CURS NR 5
Tipuri de interviu
Pentru anumiţi calitativişti, conţinutul celor spuse de subiecţi în cadrul interviului nu trebuie raportat la un
referenţial ontic, adică să nu ne punem problema dacă ele sunt adevarate sau false în raport cu anumite date ale
realului, ci trebuie considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări şi practici simbolico-culturale ale subiecţilor.
Mulţi cercetători adoptă în această privinţă punctul de vedere al complementarităţii dintre cantitativ
(raportarea răspunsurilor la referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii răspunsurilor şi a semnificaţiei
lor culturale).
Interviul este o conversaţie, practică conversaţiei este una cotidiană atât pentru subiect, cât şi pentru savant
(intervievator). Interviul trebuie văzut, aşadar, ca o activitate normală de interacţiune în care amândouă părţile îşi
angajează cunoştiinţele cotidiene despre organizarea, structura şi dinamica vieţii sociale. Sarcina cercetatorului este de
a analiza proprietăţile interacţiunii intervievator-intervievat, ca interacţiune socială practică şi concretă.
Interviul individual
Interviul individual calitativ (nestructurat) presupune că cercetătorul poartă discuţii total libere cu anumiţi
membri ai comunităţii (populaţiei) vizate, pe una sau mai multe probleme. Uneori nici problemele nu sunt date
prealabil, urmând ca ele să fie descoperite şi definite prin intermediul unor ăstfel de discuţii. Interviurile nestructurate
(nondirecte sau de profunzime, cum se mai numesc) se desfăşoară, de obicei, în mai multe întâlniri, iar o întâlnire
poate dura mai multe ore.
Conţinutul şi forma interviului difera în funcţie de problemele discutate, de caracteristicile socio-demografice
ale populaţiei (intervievarea copiilor, de exemplu, reclamă anumite procedee şi comportamente ale intervievatorului),
de locurile în care se desfăşoară (locuinţă, şcoală, birou etc.). La încrucişarea diverselor criterii se pot desprinde multe
tipuri de interviuri individuale. Prin generalitatea şi importanţă lor, urmatoarele modalităţi sunt de menţionat:
· Interviul calitativ de tip clăsic utilizat în cercetările etnografice (din antropologia culturală, dar şi din sociologie),
unde el este consubstanţial observaţiei participative, şi unde cercetătorii, luând parte la viaţa şi activitaţile unei culturi,
realizează automat şi convorbiri informale, spontane, dar, de cele mai multe ori, ei şi provoacă discuţii cu caracter mai
organizat, centrate pe anumite subiecte.
· Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferenţa faţă de utilizarea lui curentă
fiind aceea că se urmareşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din relatările părticipanţilor, a unor evenimente,
episoade sau profiluri de personalităţi istorice. De remarcat însă că “istoria orală” înseamnă şi surprinderea
autobiografiilor profesionale şi materiale sau ale altor aspecte din viaţă de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi, aspecte
relatate în conexiune cu date istorice.
La modul mai difuz, ‘istoria orală” s-a practicat de multă vreme, ca o alternativă sau completare la studiul
documentelor scrise, dar organizarea cercetărilor sistematice cu această tehnică a început, în 1948, cu “Proiectul de
istorie orală de la Universitatea Columbia”, datorat lui Allan Nevins. Preocupările din domeniu au avansat continuu,
vizând şi grupuri marginalizate sau uitate (cow-boy, mineri, prostituate etc.) Mai recent, cu deosebire în SUA,
mişcarea feministă îşi asumă şi ea metoda istoriei orale, aducând ca argument suplimentar faptul că istoria scrisă a fost
redactată precumpănitor de bărbaţi.
J. Douglas14 (1985), dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat, necesitatea adaptării lui la
situaţii şi persoane diverse, propune expresia de interviu creativ. Se recomanda că deopotrivă intervievatorul şi
intervievatul să renunţe la orice regulă de gândire şi conduită formală, să uite toate convenienţele, să se exprime cât
mai liber şi creativ. depăşind ca extensiune interviul nestructurat obişnuit, interviul creativ se apropie de metoda
istorisirii vieţii personale (life history).
Preocupările postmoderniste în legătură cu interviul merg pe linia de a prezenta cât mai “crud”, autentic, fără
intervenţia deformatoare a cercetătorului, relatările şi interpretările subiecţilor investigaţi. Astfel, prin interviul
polifonic se urmăreşte ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate cât mai fidel şi perspectivele distincte ale oricărui
intervievat să se regăsească în raportul final de cercetare. Acest raport n-ar trebui să fie, aşadar, o glossa, o prelucrare
sintetică a cercetătorului, în care s-au pierdut pe drum vocile subiecţilor.
Tot în cadrul mişcării postmoderniste se susţine că prin interviul interpretativ, alături de caracterul creator şi
polifonic, trebuie să se insiste pe momentele considerate de subiecţi ca fiind cruciale în traiectoria lor de viaţă.
Epifaniile - cum se numesc astfel de momente, cu o expresie împrumutată de la James Joyce (în româneşte s-ar numi
“boboteze”) - destructurează şi restructurează experienţele de viaţă trecute ale oamenilor şi le determina pe cele de
viitor. De aceea, e necesar ca ele sa fie exploatate la maxim în convorbirile cu subiecţii.
În viziunea calitativistă, interviul nici măcăr nu trebuie să urmeze reguli fixe, ci trebuie doar să fie flexibil şi
inteligent condus în acord cu împrejurările şi persoanele concrete. Dacă interviul în general este o artă, cel calitativ
(nestructurat) este astfel prin excelenţă. Această însă incumbă o întinsă şi variată experienţă.
Interviul de grup şi focus group
Prin interviul de grup se înlătură ceea ce în literatura metodologică se numeşte greşală atomistică (atomistic fallacy),
adică de deducere a stării de spirit colective din agregarea statistică - oricât de rafinată ar fi ea - a opiniilor individuale.
Este clară diferenţă dintre interacţiunea statistico-matematică a opiniilor şi interacţiunea reală a acestora în procesul
viu al discuţiilor în dinamică de grup, unde intervin ample fenomene de controversa, de persuasiune, de autoritate etc.
Ca şi interviul individual, interviul de grup se poate realiza în cele trei forme: structurat, semistructurat şi
nestructurat. Dar dacă în cazul celui individual, structurat înseamnă, aplicarea chestionarului standardizat, situându-ne
deci în perimetrul anchetei ca metodă cantitativă, interviul de grup, chiar în versiunea structurată, cu întrebări
specifice dinainte formulate, este o metodă călitătivă, pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de
replici, de opinii şi idei, pe marginea acestor întrebări, întrebări care sunt, evident, deschise, alfel n-ar mai avea sens o
discuţie de grup. Interviul în general, şi cel de grup în mod deosebit, reprezintă o metodă călitătivă şi pentru făptul că
aici nu ne interesează, în primul rând, câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se
modifică pe părcurs cele spuse etc.
Unii autori consideră că la intersecţia a patru condiţii - (1) a fi grup natural; (2) a discuta liber (fară întrebări
prestăbilite); (3) o problemă din viăţă grupului; (4) sub conducereă unei persoane competente (cercetător, animator
etc.) - rezidă specificitatea interviului de grup faţă de alte genuri de convorbiri de grup.
În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a unei probleme din viaţă grupului respectiv,
sarcină intervievatorului este deosebit de complexă şi delicată, deşi intervenţiile sale trebuie reduse lă minimum, adică
14
J.D. Douglas, Creative interviewing, Beverly Hills, C.A. Sage, 1975
să nu depăşeăscă 20% din totalul schimburilor verbale. Intervenţiile se referă la sublinierea şi reformularea unor opinii,
precum şi la sinteze progresive, cel ce conduce interviul trebuind să realizeze ceea ce se numeşte “ nedirijare asupra
fondului şi dirijarea formei ”. Adică, să-şi trădeze cât mai puţin propria părere faţă de tema discutată, dar să ştie să
stăpânească grupul, să depăşească momentele dificile, cum ar fi cele create de participanţii care monopolizează
schimburile de replici, să ştie să-i încurajeze pe cei timizi şi să fie căpăbil să aplaneze tensiunile ce se vor ivi.
S-ar putea crede că situaţia de grup ar inhiba exprimarea unor opinii şi atitudini de mare profunzime.
Afirmaţia conţine o cotă de adevăr. Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi efecte de facilitare a emiterii
opiniilor. Această deoarece participanţii la interviu, cunoscându-se bine între ei, se simt oarecum obligaţi să-şi
formuleze parerile. Mai mult, schimbul de opinii şi părerea celorlalţi într-un cadru special organizat îi ajută pe oameni
la traducerea trăitului în reflectat, la conştientizarea atitudinilor şi a valorilor personale şi de grup.
Pentru o cât mai bună reuşită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiţii importante dintre care nu
sunt de neglijat cele materiale, exterioare, dar cu implicaţii psihologice deosebite: la ce ora se realizează (este
contraindicată reunirea membrilor grupului după orele de muncă sau de clasă şi deci înaintea mesei); locul unde se
desfăşoară şi numărul de părticipanţi (schimbul optim de replici se poate asigura cu un număr de 10-15 persoane);
calitatea participanţilor (nu e bine să fie prezente persoane cu un înalt statut socio-profesional, deoarece au un efect
inhibant).
Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a asigurat pregatirea lui psihologică, ceea ce
înseamnă cu precădere realizarea acceptării intervievatorului de către grup şi “convorbirile preparătorii” ale acestuia
cu participanţii. Acceptarea reprezintă stăbilirea sentimentului de încredere faţă de cel ce vă conduce interviul,
considerarea lui că o persoană căreia i se poate spune tot ceea ce e autentic trăit şi care este capabilă să înţeleagă şi să
fie obiectivă.
Conversaţiile preparatorii constau în întrevederile particulare ale intervievatorului cu viitorii participanţi, în
timpul cărora li se anunţă tema interviului, durată (cea optimă fiind de 1,5-2 ore), precum şi faptul că este
indispensabilă exprimarea opiniei personale a fiecaruia. Este indicat să se realizeze convorbiri libere (nedirijate) asupra
subiectului ce se va discuta. Scopul acestor convorbiri este triplu: de a induce o relaţie personală de încredere şi stimă
reciprocă; de a “deblocă” persoană intervievată şi de a facilita exprimarea opiniilor sale în cursul reuniunii ce va avea
loc, deoarece ea se va afla atât într-o situaţie de siguranţă (a formulat deja opiniile sale), cât şi de oarecare stres
(prezenţă celui care a ascultat-o o dată o “obligă” oarecum să-şi repete părerile); în intervalul convorbirii individuale-
reuniune, participantul reflectează asupra temei şi îşi clarifică mai bine punctele de vedere. Experienţa arată ca acest
gen de convorbiri nu afectează spontaneitatea, supleţea şi bogăţia discuţiilor în grup, dinamica proprie reuniunilor
implicând o situaţie inedită cu efecte sinergice animatoare.
Interviurile de grup clasice se utilizează atât în traducerea trăitului în reflectat, în clasificarea valorilor şi
atitudinilor grupale şi individuale, în rezolvarea eventualelor tensiuni şi ajungerea la soluţii, cât şi în fază de
preanchetă, pentru construirea unor chestionare standardizate.
Interviuri total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming, care au ca scop producerea de
idei şi soluţii pe marginea unei probleme. Într-un fel, întâlnirile şi discuţiile de grup, utilizate ca tehnică terapeutică,
pot fi clasate tot ca interviuri de grup nestructurate. În respectivele tipuri de discuţie însă, ca şi în altele, participanţii
pot să nu facă parte dintr-un grup natural, faptul acesta constituind uneori chiar o condiţie pentru reuşita interviurilor.
Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce de multă vreme se practică în SUA - şi, mai recent, şi la
noi - sub denumirea de focus group (interviu de grup focalizat). El a fost şi este asiduu folosit, mai ales în studiile de
marketing, în implementarea şi evaluarea unor programe sociale şi în proiectarea sau completarea unor cercetări
sociologice. În acest din urma scop, el a fost utilizat de R.K. Merton şi colaborătorii sai (1956), care i-au conferit şi
numele, în lucarea The Focused Interview.
Organizarea şi conducerea focus group-ului presupun în general aceleaşi principii şi probleme ca şi interviul
de tip clasic. diferenţa majoră este, desigur, aceea că, în cazul primului, există întrebări dinainte formulate, ceea ce
angajază unele cerinţe în plus faţă de interviul de grup nestructurat. Dintre acestea, experţii în focus group recomandă
ca foarte importante:
1. Întrebările să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei - în condiţiile în care fiecărui participant i se
alocă în jur de două minute pentru a răspunde la fiecare întrebare sau a face eventuale comentarii pe marginea ei - ar fi
nepermis de mare, ceea ce înseamnă, până la urmă, eşecul interviului. Cercetătorii începatori în astfel de interviuri au
tendinţa de a veni în faţă participanţilor cu un număr mare de întrebări.(De exemplu un asemenea “ghid de interviu
focalizat”, ce cuprinde nu mai puţin de 23 de întrebări, dacă numărul participanţilor ar fi numai 10, durată interviului
ar trebui să fie de peste 7 ore (23 x 10 x 2 = 460 minute).
2. Cu atât mai mult cu cât (comparativ cu interviul individual) întrebările trebuie să fie reduse ca număr, ele
necesită să fie foarte bine alese şi formulate. Acoperirea cât mai deplină a unei teme cu întrebări cât mai puţine, dar
clare, este o sarcină greu de realizat doar prin reflecţia unei singure peroane (fie chiar un specialist cu experienţa) şi cu
atât mai mult printr-o formulare în grabă a ghidului de interviu de către cei mai puţin iniţiaţi. De aceea, este aproape o
necesitate consultarea cu alţii, preferabil cu experţi în anchete şi interviuri, sau, şi mai profitabil, organizarea unor
discuţii de grup pentru elaborarea ghidului. Altfel spus, un interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a
unuia structurat.
3. Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, în desfaşurarea discuţiei propriu-zise, din dinamică proprie
grupului, cercetatorul-moderator va ajunge să constate că se impun ca importante anumite întrebări ce nu au fost
dinainte stabilite. Este unul dintre punctele în care el trebuie să dea dovadă de ingeniozitate şi flexibilitate, fiindcă
aceste noi întrebări, neprevazute din start, pot bulversa mersul interviului, în special datorită mărimii duratei lui. Se
recomandă că întrebărilor neprevăzute în ghid să li se rezerve 10-15 minute la sfârşitul interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, mai intervine o deosebire esenţială: participanţii nefăcând parte din acelaşi
grup natural, nu se cunosc între ei. Particularitatea temei puse în discuţie determină compoziţia celor ce iau parte la
interviu (care, ca numar, e indicat să fie în jur de 10), dar principiul este că, în interiorul unei categorii de public, cei
convocaţi să fie cât mai diferiţi ca status şi rol. De pildă, dacă focus group-ul urmăreşte să evidenţieze cum este
perceput un nou produs, eveniment sau program, vor fi intervievate grupal numai persoane expuse direct la impactul
acestora. Se constituie astfel un public a carui singură caracteristică regăsită la toate persoanele ce formează grupul
este aceea că ele sunt afectate de o aceeaşi problemă, şi atunci, pentru a asigura o oarecare reprezentativitate, este de
dorit ca invitaţii la discuţii să fie diferiţi sub aspectul altor caracteristici. Bunăoară, dacă interesează percepţia şi reacţia
locuitorilor unui cartier faţă de construcţiă unui aşezământ cultural, participanţii vor fi locuitori ai cartierului (trăsătură
comună), din diferite puncte ale acestuia, de diferite profesii şi vârste etc. (caracteristici de diferenţiere).
Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip de interviu fiind cunoscut în literatura
americană ca tehnica Delphy şi a grupurilor nominale. Spre deosebire de focus group şi de alte forme de interviuri de
grup, aici scopul este de a ajunge la o soluţie a unei probleme. În consecinţă, se urmăreşte ajustarea opiniilor
individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie să ăibă deci şi calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel,
de luarea unei decizii în grup.
În practică obişnuită de cercetare şi intervenţie şi în desfăşurarea lor concretă, cele mai multe interviuri de
grup se înscriu undeva între polii total structurat şi total nestructurat, fiind altfel spus, de tip semistructurat, în sensul
că discuţiile se poartă în jurul câtorva idei sau teme prestabilite, dar acestea au doar rolul de ghidaj. Un exemplu de
acest fel este şi tipul de cercetare numit în literatură de specialitate clarificarea valorilor. Procedeele de clarificare, de
conştientizare vizeaza discutarea de către elevi, studenţi sau alte categorii de tineri, împreună cu psihologul şcolar sau
altă persoană competentă, a rezultatelor obţinute de ei şi de colegii lor la o suită de probe de examinare a valorilor cum
ar fi testul: ”Cine eşti ?”, ”Ce lucruri îţi plac să făci mai mult ?”, ”Drumuri de viaţă”, completarea de fraze. Important
este că părticipanţilor li se cere să evalueze şi consecinţele, avantajele şi dezavantajele unei alegeri: costul şi beneficiul
financiar, aprobarea sau dezaprobarea societăţii etc.
Utilizarea succesivă si combinată a diverselor tipuri de interviu.
Diversele tipuri de interviu, atat de diferite in formele lor extreme, nu se opun totusi. Trebuie înteles corect ca
fiecare tehnică, deosebită, se adaptează naturii informatiei pe care trebuie să o cerceteze si că fiecare nu dezvăluie
decât un singur aspect. Pentru că fiecare din tehnici se referă la fragmente de informatii, le putem utiliză succesiv, ca si
cum am fotografia din mai multe unghiuri: fotografii de ansamblu ale individului, clisee mărite si detaliate ale chipului
sau si ale expresiei fetei sale, radiografii limitate ale organelor interne si in sfarsit tomografii. Fară indoială, dacă fixăm
dinainte natura informatiei cautate, putem utiliza direct forma de interviu cea mai adecvată. Insă frecvent, cand nu stim
ce gen de probleme vom intâlni, este preferabil a proceda pe etape, fiecare etapă definind zonele de explorat,
pregătind-o pe următoarea.
După cum au scris specialistii in interviu, problema de inceput este intotdeuna cea a determinării adevăratului
mod în care subiecţii percep datele studiate. Este vorba de a determina unităţile de percepţie utilizate de către aceştia,
modălităţile lor de sesizare şi ordonare, cadrul de referinţe şi caracterizarea acestora.
La nivelul explorării individuale, se poate folosi, după caz, interviul non-directiv, uneori chiar tehnici
proiective. Dacă este vorba de ansambluri mai importante, de anchete prin eşantionare sau de anchete pe teren,
chestionarele vor fi in general precedate de câteva interviuri individuale non-directive, asigurându-se astfel decelarea
problemelor. Numai când conţinutul informaţiilor este precizat ştim la care nivel se situează acesta, în ce măsură
anchetatul însuşi accede la acel nivel şi posibilele deformări ale informaţiei respective şi ne putem propune a culege
date aproape standardizate şi comparabile, prin intermediul unor chestionare mai structurate.
Specialiştii propun următoarele etape:
1. Faza de explorare. In cazul domeniilor slab cunoscute:” interviu non-directiv”. Analiza permite
enunţarea unor ipoteze provizorii şi enunţarea factorilor ce par importanţi.
2. Elaborarea unui ghid de interviu permiţând verificarea şi precizarea ipotezelor, percum şi
elaborarea unui chestionr.
3. Faza studiului cantitativ, prin chestionar, reprezentativ pentru populaţia eşantionului.
P. Lazarsfeld şi R.K.Merton15 preconizează insă o altă tehnică:
1. Faza de explorare; Interviu centrat sau cu răspunsuri libere pentru un eşantion restrâns, permiţând
a descoperi aspectele problemelor si a elabora chestionarul.
2. Aplicarea chestionarului asupra intregului eşantion.
3. Revenirea la eşantionul restrâns, prin interviul centrat, pentru a aprofunda punctele cele mai
semnificative evidenţiate de analiză rezultatelor chestionarului. Această formulă va obţine adeziunea celor ce efectuâd
o anchetă de tip extensiv, au simţit nevoia de a reveni la interviuri mai limitate şi aprofundate in scopul aprofundării
ipotezelor lor.
Interviul de grup are o serie de avantaje, mai importante fiind cele ce decurg din dinamică opinională şi
decizională proprie grupului că entitate. De asemenea, comparativ cu ancheta trebuie menţionat costul mai redus.
Dezavantajele provin din faptul că cel ce conduce un astfel de interviu trebuie să fie o persoană cu multe abilităţi de
intervievator, dar şi de moderator şi chiar de negociator, calităţi ce nu e uşor să fie întrunite de aceeaşi persoană. Pe de
altă parte, oricât de calificată ar fi această persoană, e posibil să apară fenomene distorsionate precum dominarea
discuţiei de către unul-doi subiecţi sau fenomenul de gândire de grup, groupthink, adică o consensualitate necritică în
emiterea de idei şi soluţii, participanţii
cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea unei persoane,
teamă de consecinţe ulterioare.cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul
limitat, autoritatea unei persoane, teamă de consecinţe ulterioare.
Interviul nestructurat, atât cel de grup, cât şi cel individual, pe lângă valoarea lui intrinsecă, ca metodă
calitativ independentă, potenţează şi valoarea altor metode. În raport cu observaţia, prin interviu se accede la
motivaţia, definiţia şi semnificaţia pe care actorii sociali o acordă acţiunilor lor şi, eventual, la fecvenţa unor tipuri de
comportamente. Interviul are, apoi, importante funcţii legate de anchete şi sondaje. Ele ar putea fi grupate în trei
categorii, dupa modul cum interviul se plaseaza, logic şi temporal, faţă de anchetă: preanchetă, co-anchetă,
postanchetă.
În preanchetă, prin interviu se pot rezolvă, în principal, următoarele aspecte: alegerea întrebărilor şi
ameliorarea formulării lor (ce întrebări sau propoziţii sunt mai relevante relativ la o temă şi o populaţie, ce limbaj
trebuie folosit etc.); testarea chestionarului elaborat (în ce puncte se poate întâmpina o rezistenţă, cât durează aplicarea
lui, cum pot fi găsiţi uşor respondenţii etc.).
În calitate de co-anchetă, interviul se utilizează în obţinerea de date empirice referitoare la tema cercetată,
paralel cu desfaşurarea anchetei propriu-zise. Această se înscrie în cerinţa metodologică de a culege acelaşi gen de
date cu metode diferite, în vederea sporirii validitaţii.
În fine, în varianta de postanchetă, interviul se foloseşte în două modalităţi:
15
Merton (R.K.), Lazarsfeld (P.), <<Continuities in social research>>, Glencoe III, Free Press, 1950, 265p.
a. Ca discuţie cu unele persoane din populaţia anchetată (inclusiv informatori-cheie), în vederea lămuririi,
adâncirii şi completării unor informaţii rezultate din anchetă de bazată pe chestionar, fiind deci un fel de prelungire a
acesteia;
b. Ca discuţie cu experţii, pentru interpretarea datele condensate în procente, tabele, grafice etc. În cazul unor
probleme sociale mai complexe - care nu sunt deloc puţine - ideal ar fi că asemenea interviuri să fie
interdisciplinare. Rezultatele unei anchete cu privire la condiţia şi perspectivele copiilor abandonaţi familial s-
ar preta, de exemplu, la un astfel de interviu, cu participarea alături de sociologi şi asistenţi sociali şi a altor
specialişti (jurişti, medici ş.a.)
CURS NR.6
Ancheta şi sondajul
a) Informarea Este necesar să ne informăm de la cei ce cunosc mediul sau problema, e recomandabil să nu ne
limităm la câteva personalităţi oficiale, intervievând şi pe cei susceptibili de a avea puncte de vedere diferite ( unii au
norocul de a descoperi persoana informată sau documentul important). Nu trebuie să existe în aceste cazuri idei
preconcepute. O stare de spirit liberă trebuie să ghideze căutarea informaţiilor.
b) Recomandaţiile Cercetătorii trebuie să aibă grijă să nu apară ca reprezentantul unei clase sau a unui grup
social. El este reprezentantul ştiinţei.
c) Autorizaţiile şi informaţiile O autorizaţie patronală în cazul unei anchete într-un atelier nu e suficientă
întrucât, pentru a nu apare suspect muncitorilor, el trebuie să obţină acordul şi suportul cadrelor sindicale.Anchetatorul
trebuie să fie conştient de faptul că munca sa îl conduce deseori la a interveni în intimitatea anchetaţilor. El trebuie să
ia în consideraţie consecinţele acestei intervenţii şi să reducă efectele traumatizante.
Ceea ce este comun tuturor tipurilor de anchetă este spiritul de prudenţă, de respect pentru celălalt şi de
informare.
3. Bugetul anchetei
a) Originea fondurilor Problema finanţării are o influenţă capitală asupra anchetei fiindcă ea o condiţionează
şi o limitează. O anchetă ia cel puţin dublul bugetului prevăzut şi triplul timpului prevăzut.
b) Diferite tipuri de buget. Costul unei cercetări depinde de dimensiunea zonei de acoperit, de numărul
variabilelor de studiat şi de tehnica folosită pentru a o face.
c) Cauzele depăşirii bugetului prevăzut provin din dificultatea stabilirii previziunilor. J. Marcus-Steiff,
sociolog, spunea: " Practicianul trebuie să fie vânzător pentru a obţine un contract, cercetător pentru a efectua studiul
ştiinţific, pedagog pentru a explica rezultatele şi diplomat pentru a face ca acestea să fie acceptate." Supus celor care-l
finanţează, cercetătorul depinde de aceştia şi în ceea ce priveşte timpul.
Punctul de vedere al cercetătorului, preocupat de aspectul ştiinţific al cercetării şi cel al utilizatorului,
preocupat să obţină la un preţ cât mai mic o soluţie rapidă la dificultăţile sale, sunt diferite şi pun problema coordonării
şi a unui compromis delicat.
2. Etapele terminale ale cercetării
1.Analiza şi interpretarea rezultatelor anchetei cere cea mai mare competenţă, rigoare şi intuiţie. Stadiu
delicat, este cel mai dificil de tratat în termeni abstracţi şi generali căci nu există 2 anchete ale căror rezultate pot fi
analizate în acelaşi fel. Două idei sunt esenţiale:
-pe plan tehnic interdependenţa etapelor cercetării
-
2. Efectele anchetei Ancheta nu e niciodată un lucru indiferent. Ea face mereu mai mult sau mai puţin ca oamenii
să reacţioneze. În general adresarea întrebărilor îl face să gândească pe cel care răspunde. Ancheta poate tulbura sau
cristaliza opinia celor anchetaţi, dar cunoaşterea rezultatelor poate fi şi mai explozivă.
Se numeşte feed-back reacţiile mediului anchetat, conştientizarea problemelor atunci când rezultatele anchetei
sunt comunicate. Aceste reacţii sunt uneori în mod deliberat folosite pentru a obţine modificări de atitudine şi
constituie elemente active ale intervenţiei psihosociologice.
Una dintre cele mai frapante caracteristici ale cercetării empirice în domeniul ştiinţelor socioumane - ale metodei
anchetei, în special, - este aceea că, practic, cu ocazia fiecărei noi investigaţii, cercetătorul este obligat să-şi
construiască propriul instrument de cercetare, a cărui utilizare este deci limitată de obiectul studiului în cauză şi la
momentul respectiv. De aici rezultă:
1. obligaţia de a construi de fiecare dată un nou instrument, fapt ce presupune costuri materiale şi de personal,
pierderea unui timp preţios, mai ales când fenomenul vizat este efemer sau când rezultatele cercetării sunt aşteptate să
apară foarte rapid;
2. necesitatea testării prealabile a instrumentului, care însă întotdeauna este incompletă, de unde:
3. incertitudinea asupra validităţii şi fidelităţii lui şi, prin urmare, asupra calităţii rezultatelor cercetării;
4. dificultăţile ce apar aproape mereu atunci când se urmăreşte compararea rezultatelor obţinute de doi
cercetători diferiţi şi, în genere, atunci când se doreşte realizarea unor analize secundare sau metaanalize.
De aici necesitatea acordării unei atenţii cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca operaţie prealabilă
fundamentală a unei anchete sau sondaj. O astfel de grijă nu este niciodată exagerată, operaţia de construcţie a
chestionarelor e departe de a fi o îndeletnicire simplă. Necunoaşterea şi nerespectarea unor norme metodologice - deşi
nu foarte stricte şi care suportă multe excepţii sau nuanţări, în funcţie de context -, antrenează consecinţe grave asupra
rezultatului cercetării şi o pot compromite.
Faţă în faţă Prin telefon Prin poştă
Rata răspunsurilor
Reprezentativitatea
eşantionului
Efecte asupra
construcţiei
chestionarului
Posibilitatea de a
folosi :
Calitatea
răspunsurilor
Capacitatea de a
evita distorsiunile
datorate :
Tabel nr.2 Avantajele şi dezavantajele diferitelor tehnici de anchetă: faţă în faţă, prin telefon şi prin poştă (Adaptat
după de Vaus, 1996)
II. A doua etapă este aceea a identificării indicatorilor, care sunt mijloace de a măsura noţiunile definite
Ex. studiul despre prudenţă
Se descriu unele comportamente caracteristice prudenţei:
1-încheie asigurări
2-nu pariază într-o cursă totul pe acelaşi cal
3-nu se lansează într-o afacere fără un studiu de piaţă preliminar
Implicit se vor contura şi intebările care vor fi legate de anumiţi indicatori
-conducerea automobilului, sume economisite, tipul de plasament ,felul de a vorbi, forme de gândire şi de
implicare
Distingem astfel în mersul anchetei 3 niveluri principale:
De obicei, în demersul de construire a chestionarului, este recomandată utilizarea a unui număr cât mai mare
de indicatori din două premise:
imperfecţiunea măsurării, date fiind condiţiile desfăşurării anchetei
imperfecţiunea indicatorului,dat fiind faptul că nici o intrebare nu poate acoperi în întregime
noţiunea.
Ex. indicator al sistemului de valori al persoanei interogate:raportarea la religie ,întrebarea referitoare la
prezenta la slujba la biserică poate fi suficientă. Dacă obiectul se referă la practicarea religiei catolice în Franţa este
greşit să ne limităm numai la o astfel de intrebare, deoarece trebuie să descompunem identitatea catolică a francezilor
în mai multe dimensiuni :
1.-practici religioase indicatori:-numărul de impărtăşanii intr-o lună indice 0-4
-importanţa acordată căsătoriei religioase
-faptul de a se ruga
-faptul de fi botezat etc.
2.- credinţe şi atitudini faţă de credinţa catolică
3.- activităţile religioase
4.- atitudinile faţă de heterodoxie.
Construcţia oricărui chestionar trebuie să înceapă cu specificarea foarte clară şi detaliată a problemei de
cercetat. Problemele sociale au, de regulă, un grad de complexitate care impune descompunerea lor în mai multe
dimensiuni. Aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, deci în modalităţi empirice de detectare a prezenţei/absenţei
sau a stării sau a intensităţii unor caracteristici. În cazul anchetei, indicatorii vor fi aduşi, până la urmă, sub forma unui
text, a unei întrebări ce va apare în chestionar. Întrebarea - fiecare întrebare din chestionar - reprezintă un indicator,
dar un indicator prelucrat, tradus, ajustat etc. de aşa manieră încât el să fie valid şi funcţional în procesul comunicării
dintre cercetător şi subiect.
Astfel, o întrebare de genul:
Cât timp aţi petrecut ieri privind la televizor ?
este traducerea verbală a indicatorului “timp alocat, în ziua X, vizionării programelor de televiziune”, care, împreună
cu mulţi alţi indicatori de aceeaşi natură, contribuie la creionarea dimensiunii “consum cultural”, parte, de exemplu, a
unei problematici mai generale privind stilul de viaţă.
Uneori indicatorul este identificabil în mod clar în întrebare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus.
Alteori întrebarea poate să aibă un conţinut ce nu trimite explicit spre un indicator sau indicatorul este derivat din
conţinutul întrebării printr-o procedură interpretativă mai elaborată, necoincizând deci cu cel pe care-l poate percepe
subiectul la prima vedere. Astfel, întrebând pe cineva dacă a minţit vreodată, nu urmărim să delimităm, prin răspunsul
“Da”, pe cei sinceri şi, prin “Nu”, pe cei nesinceri, ci chiar invers, “Da”-ul va fi un indicator de nesinceritate. Cele
două situaţii deosebite aici se găsesc, în literatura metodologică, în distincţia care se face între întrebările directe şi
întrebările indirecte. Ca orice clasificare dihotomică, o astfel de împărţire e prea rigidă. Este clar că cercetătorul va
opta pentru utilizarea de întrebări cu caracter mai puţin direct ori de câte ori consideră că o întrebare foarte directă
provoacă subiectului reacţii ce alterează validitatea instrumentului de cercetare.
După inventarierea dimensiunilor principale şi a indicatorilor fiecăreia, se trece, în cele mai multe cazuri, la
introducerea unor noi variabile, mai mult sau mai puţin complexe, despre care se presupune că influenţează sau sunt
influenţate de fenomenul central studiat, lucru ce implică, de fapt, o ipoteză asupra unui model cauzal sau de influenţe,
în baza căruia acest factor central al studiului primeşte o explicaţie corespunzătoare. Noile variabile pot fi, şi ele,
descompuse în dimensiuni şi exprimate în indicatori sau, pur şi simplu, pot să coincidă chiar cu un singur indicator-
întrebare, cum se întâmplă cu factorii simpli de genul unor comportamente, precum mijlocul de transport cu care
persoana activă se deplasează la serviciu, tipul de localitate unde-şi are rezidenţa etc.
Sub forma cea mai generală exprimând lucrurile, vom presupune deci că problema noastră centrală, A, se
descompune în k dimensiuni, A1 , A2 , ... Ak şi că fiecare dintre acestea generează un număr de întrebări, să zicem, în
medie m. Să mai admitem că va fi necesar să mai distingem un număr, r, de factori compleşi B, C, D, ... , necesari
pentru explicarea fenomenului A sau prezentând interes pentru cercetare, fiecare reclamând descompunerea în s
dimensiuni, a câte t indicatori (întrebări), în medie. În fine, să mai adăugăm că, practic, orice chestionar mai conţine un
număr de v întrebări numite de identificare sau variabile personale, prin care se determină caracteristicile de bază ale
statutului social al indivizilor - sex, vârstă, şcolaritate, ocupaţie etc. -, factori despre care experienţa ne învaţă că
intervin aproape întotdeauna în determinarea comportamentelor, opiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor, evaluărilor etc. ale
subiecţilor cercetaţi.
Cu notaţiile de mai sus, se poate calcula numărul n, de întrebări din chestionar astfel:
n=kxm+rxs xt+v
Considerând, ca pur exerciţiu de calcul, că mărimile k, m, r, s, t iau în medie valoarea 5 (deci că avem 5
dimensiuni ale lui A, că mai există alţi 5 factori, fiecare cu câte 5 dimensiuni şi că fiecare dimensiune este traductibilă
în 5 întrebări) şi că lui v îi acordăm valoarea 10, atunci numărul întrebărilor se va ridica la:
n = 5 x 5 + 5 x 5 x 5 + 10 = 25 + 125 + 10 = 160,
cifră deloc neobişnuită pentru cercetările sociologice cât de cât serioase.
Procesul de selecţie a indicatorilor ce trebuie traduşi în întrebări de chestionar este destul de complex, fiind
necesar, cel puţin un set de ipoteze, dacă nu o teorie, cu privire la explicaţia fenomenului social cercetat. Într-adevăr,
pachetele de întrebări ce corespund unor dimensiuni şi fenomene sunt rezultatul elaborării teoretice a schemelor de
influenţă şi determinare. Orice întrebare din chestionar are un “rost”; ea derivă, în cel mai nefericit caz, dintr-o ipoteză
neexplicitată privind o relaţie dintre două fenomene. De pildă, cercetând opţiunile electorale ale unui public şi solicitând
vârsta respondenţilor, se presupune că aceste opţiuni sunt valabile după vârstă.
O formă oarecum deosebită de anchetă, cu destul de mare arie de răspândire, o constituie cea care se bazează
pe chestionare omnibuz, adică instrumente ce nu se centrează pe o anumită problemă, ci urmăresc culegerea de
informaţii de naturi diferite, în scopuri diferite şi chiar pentru beneficiari diferiţi. De pildă, institutele de sondaje
uzează de astfel de instrumente pentru a răspunde mai uşor solicitărilor mai multor beneficiari. În astfel de cazuri,
structura logică a setului de întrebări se aseamănă cu cea descrisă anterior, cu deosebirea că ceilalţi factori complecşi,
B, C, ... , nu se aleg pentru explicarea lui A, ci devin subunităţi de sine stătătoare din punct de vedere al problematicii.
Astfel, în loc să efectueze cheltuieli cu mai multe anchete, instituţia respectivă rezolvă totul printr-o singură descindere
pe teren. Lucrul este posibil, fireşte, dacă la nivelul aspectelor de urmărit se rămâne, în bună măsură, doar la faza
descriptivă, folosind pentru explicaţie numai variabile individuale de identificare şi încă vreo câţiva factori simpli.
În altă ordine de idei, trebuie să observăm că universul indicatorilor unui fenomen social nu are o existenţă
bine determinată, în sensul că ar fi constituit dintr-un număr dat şi fix de elemente; dimpotrivă, el e practic nelimitat şi
nedeterminat. În consecinţă, cel ce întocmeşte un chestionar este chemat, pe de o parte, să construiască indicatori-
întrebări şi, pe de alta, să selecteze cei mai potriviţi indicatori, din mulţimea acestora, care este, aproape nemărginită,
operaţie dificilă şi riscantă, ce poate afecta validitatea instrumentului. Dacă pentru selectarea eşantionului de persoane
din populaţie există reguli clare, furnizate de statistică şi matematică, pentru alegerea “eşantionului de indicatori” este
necesară o intuiţie şi o imaginaţie sociologică, bazate pe lecturi şi pe o deosebită experienţă de cercetare.
O modalitate de a controla şi depăşi subiectivismul individual în construcţia chestionarului este folosirea
experţilor în selectarea itemilor şi în aprecierea valorii lor în economia instrumentului. Metoda este însă costisitoare,
dar consultarea altor specialişti, în faza elaborării chestionarului, este de dorit, chiar dacă se realizează în forme mai
puţin sofisticate.
Construcţia chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaştere prealabilă a problematicii vizate de anchetă,
eficienţa instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor cunoştinţe. Faptul nu exclude, desigur, posibilitatea
ca orice persoană să poată elabora un chestionar, căci, fiecare dintre semenii noştrii practică o sociologie la nivelul
simţului comun, care nu este altceva decât un ansamblu de noţiuni, descrieri de fenomene, ipoteze şi “teorii” asupra
relaţiilor dintre acestea. Numai că un chestionar elaborat de un amator va rămâne la nivelul propriilor cunoştinţe şi
scheme explicative - de regulă, precare şi grevate de prejudecăţi şi idei preluate fără discernământ -, nereuşind să
surprindă decât într-o măsură foarte aproximativă universul indicatorilor relevanţi.
Pe de altă parte, apare o problemă cel puţin tot aşa de grea ca şi selecţia indicatorilor, chestiune ce constă în
traducerea indicatorilor în întrebări şi aşezarea întrebărilor în chestionar, adică cea care ţine de “tehnologia”
redactării unui chestionar. Într-adevăr, prin hăţişul problemelor de conţinut, cercetătorul, şi cu deosebire cel fără
experienţă, riscă să scape din vedere multitudinea capcanelor de această natură ce-l pândesc la tot pasul, începând cu
formularea întrebărilor şi terminând cu punerea în pagină a chestionarului.
Subliniem grija pe care trebuie să o avem ca, atunci când construim un chestionar, să folosim un limbaj care
să fie înţeles de toată lumea şi să fie înţeles de toată lumea la fel. Această cerinţă elementară, ce derivă din necesitatea
de a putea comunica cu toţi subiecţii şi din aceea de a-i supune pe toţi la aceiaşi “stimului” (căci n-are rost să le
comparăm “reacţiile”), nu este uşor de realizat. Toate manualele de metodologie insistă asupra folosirii celor mai
simple cuvinte, celor mai simple expresii şi a unor fraze cât se poate de scurte. Cuvintele, expresiile şi frazele trebuie
înţelese în acelaşi sens de către toţi interlocutorii, indiferent de sex sau vârstă, de nivelul lor cultural, de zona
geografică de rezidenţă sau de alţi factori ce ar putea influenţa procesul de comunicare, recepţionarea univocităţii
mesajului.
În construcţia chestionarului, se va ţine seama şi de populaţia căreia îi sunt adresate întrebările. Acest lucru
este valabil, mai întâi, la nivel general, de ansamblu al cercetării, când populaţia supusă studiului este definită prin
anumite caracteristici ce-i sunt proprii, dar şi la nivelele particulare, generate respectiv de logica interviului. Este vorba
aici de faptul că nu toate întrebările unui chestionar trebuie adresate tuturor persoanelor din eşantion. În funcţie de
răspunsurile la o întrebare, se obţin diferite subcategorii de populaţie, cu caracteristici specifice, cărora vom fi nevoiţi
să le adresăm întrebări specifice. Apar, aşadar, în majoritatea chestionarelor aşa-numitele întrebări filtru, care
generează bifurcări în succesiunea întrebărilor, trimiţând operatorul sau subiectul la întrebarea ce urmează a fi
adresată, în funcţie de răspunsul la întrebarea filtru. (Am spus “bifurcări”, deşi în principiu pot fi trimiteri spre trei sau
mai multe locuri printr-o singură întrebare, numai că astfel de întrebări filtru complexe se folosesc mai rar, din cauza
complicaţiilor pe care le creează.) O întrebare filtru poate fi, de pildă, cea prin care se delimitează persoanele ce se
declară dispuse să meargă la urne, cu ocazia viitoarelor alegeri, de cele care nu doresc să meargă la vot. primelor li se
va adresa, fireşte, un set de întrebări (cu scopul de a afla cu cine vor vota, cât de bine cunosc candidaţii, care sunt
motivaţiile alegerii etc.), iar celorlalte un alt set (din care să aflăm motivaţia acestei opţiuni şi alte aspecte legate de
ea).
Cele două mari tipuri de probleme ce trebuie rezolvate în această fază a anchetei - cele de conţinut, adică cele
legate de alegerea indicatorilor (necesari şi suficienţi) pentru descrierea fenomenului şi a relaţiilor sale esenţiale cu alţi
factori sociali, şi cele de formă, adică de transpunere a indicatorilor în întrebări standardizate, privitor la învelişul lor
verbal, la modul de adresare şi la cel de înregistrare a răspunsurilor - presupun genuri de cunoştinţe diferite: primele
teoretice iar celelalte metodologice.
CURS NR.9
TIPOLOGIA INTREBARILOR SI ESANTIONAREA
Criterii de clasificare
1. O clasificare tradiţională a întrebărilor după conţinutul informaţiei vizate este cea care distinge trei mari
categorii: întrebări factuale, de opinie şi de cunoştinţe.
În cazul întrebărilor factuale, informaţia priveşte elemente de comportament ale indivizilor anchetaţi, ale
semenilor din jurul lor sau situaţii ce caracterizează viaţa subiecţilor sau a comunităţilor în care trăiesc. În principiu,
toate aceste aspecte se materializează în fapte comportamentale sau situaţionale şi ar putea fi înregistrate prin metoda
observaţiei, dacă o asemenea investigare n-ar presupune eforturi extrem de mari. Câte seriale a urmărit omul în ultima
săptămână la televizor, la ce oră s-a sculat în dimineaţa zilei respective, câţi bani cheltuie familia pe lună cu hrana,
unde şi-a petrecut concediu, la ce vârstă a avut primul contact sexual etc. iată câteva mostre de indicatori cu un clar
conţinut factual, dintr-o gamă extrem de amplă şi de diversă, ce conduc la întrebări întâlnite în orice chestionar. Se
vede deci că răspunsul la aceste întrebări poate fi judecat în termeni de adevărat sau fals, întrucât ele se referă la o
situaţie obiectivă şi verificabilă prin alte mijloace.
Conţinutul întrebărilor de opinie vizează aspecte ce ţin de universul interior al individului, cum ar fi părerile,
atitudinile, credinţele, aşteptările, proiectarea în viitor, evaluările, ataşamentul faţă de valori, explicaţiile fenomenelor
din jurul său, justificările şi motivaţia acţiunilor etc. Termenul de opinie este luat într-un sens mult mai larg decât cel
în care se foloseşte în mod curent. Caracteristicile informaţiei conţinută în răspunsul la aceste întrebări este faptul că
ea nu poate fi obţinută în mod direct prin alte metode decât cele ce fac apel la comunicarea verbală cu subiecţii şi,
deci, că verificarea celor afirmate de aceştia este o întreprindere dificilă, posibil (uneori) de realizat doar prin metode
indirecte.
“De ce”-ul?
Există întrebări care vizează obţinerea unor explicaţii de la intervievaţii înşişi, în legătura cu opiniile sau conduita lor.
Insă în acest caz, trebuie să se ţină seamă de diferitele accepţiuni ale întrebării de tipul “de ce?” care poate atrage
răspunsuri conţinând informaţii foarte variate.
“De ce-ul”, care ar părea cercetătorului novice un mijloc foarte simplu de a obţine o explicaţie din partea
anchetatului, este un exemplu reuşit al necesităţii unei conceptualizări născute din obiectivele anchetei şi din adaptarea
întrebărilor la acestea.
P. Lazarsfeld16 citează cazul unui chestionar în care se cerea subiecţilor să spună de ce au fost să vadă
cutare film. Unul ar fi putut răspunde în termeni de dispoziţie generală ( că merge în fiecare seară la cinema); altul,
dimpotrivă, ar fi putut explică de ce a fost la film în acea seară: nu aveam nimic de făcut sau, din întâmplare, l-a invitat
un amic. Iar alţii ar fi putut declară că au citit un articol elogios despre filmul respectiv etc. Intrebarea “de ce?” face că
fiecare anchetat să evoce în răspunsul sau aspectul deciziei care i-a venit mai întâi în minte. El însuşi poate nu este
conştient de adevăratul motiv care l-a determinat să acţioneze.
Aşadar, intrebarea “de ce?” nu este bună, deoarece capătă răspunsuri cu un conţinut prea variat, datorate
unor raţiuni diferite, dificile de clasificat pentru anchetator. Intrebând pur şi simplu “de ce?” riscăm sa obţinem prea
des un soi de justificare a deciziei sau opiniei, decât o analiză.
16
Lazarsfeld (P)., 1960,<<The art of askiing why>> in Katz, Publi opinion and Propaganda, N.Y, , Holt and Cie, 779p., pp 675-686.
Dacă vrem sa rămânem la un nivel de explicaţie mai superficial decât adevăratul studiu de motivaţie, este
mai prudent să întrebi:”Cum aţi fost determinat să…?”, “Cum aţi ajuns la…?”, fapt ce inclină răspunsurile spre o
cauza mai exterioară.
Al treilea tip de întrebări, anume întrebările de cunoştinţe, au şi ele un specific foarte clar, ce nu permite nici
o confuzie cu celelalte, în speţă cele factuale, cu care par a se asemăna. O întrebare de genul:
Unde este înmormântat Mihai Eminescu ?
nu are drept scop să ne furnizeze o informaţie necesară sporirii cunoştinţelor noastre despre poetul naţional, ci una care
să ne ajute să caracterizăm persoana anchetată. Rostul acestor întrebări - evident de aceeaşi natură cu cele folosite în
orice situaţie de examen - nu este, pentru sociolog, în primul rând, acela de a măsura în mod cât mai corect nivelul
cunoştinţelor oamenilor într-un domeniu oarecare. Ele evidenţiază preocupările intelectuale ale indivizilor în anumite
domenii, ca urmare a unor interese sau a unor situaţii de viaţă specifice. Aplicând, de exemplu, recruţilor un chestionar
cu întrebări de cunoştinţe din domeniul diferitelor obiecte studiate în treptele şcolare obligatorii, vom putea să evaluăm
calitatea învăţământului general. De asemenea, prin intermediul unor întrebări de cunoştinţe, putem evalua interesul
oamenilor pentru anumite domenii ale artei şi, chiar despre sistemul lor de valori, credinţe, atitudini etc. Întrebările de
cunoştinţe pot furniza informaţii şi despre anumite comportamente, cum ar fi, de pildă, lectura scrierilor religioase ori
frecventarea bisericii.
Ele pot fi utilizate şi ca întrebări de control. Aşa cum o arată şi numele, acest gen de întrebări nu sunt
adresate pentru a aduce o informaţie propriu-zisă din partea respondentului, ci pentru a verifica, a controla acurateţea
răspunsurilor sale la alte întrebări. Printre altele, ele pot fi folosite pentru a testa sinceritatea subiectului. În acest caz,
într-un limbaj mai tehnic, ele sunt considerate şi ca “itemi de minciună” (lie items), cel mai tare dintre aceşti itemi
constituindu-l chiar întrebarea ce-i cere subiectului să spună dacă a minţit sau nu vreodată, pe care am mai invocat-o
mai sus. dar şi o listă de titluri fictive de cărţi sau de nume de autori, din care subiectul este pus să menţioneze ceea ce
a citit, constituie un indicator al onestităţii răspunsurilor sale în general.
O specie aparte de întrebări o constituie cele de motivaţie, care sunt, în înţelesul foarte larg întrebări de
opinie, dar de o distinctivitate sporită. Relevanţa lor derivă din aceea că sondează o zonă a subiectivităţii umane de o
importanţă capitală, şi anume cea a universului cauzal-motivaţional al aprecierilor, deciziilor şi acţiunilor umane. Deşi
există un strat motivaţional mai superficial şi schimbător, putem vorbi şi de o infrastructură motivaţională mai solidă şi
mai stabilă, pe baza căreia se pot face predicţii comportamentale şi se pot deci estima schimbări în opţiunile
oamenilor. Dacă, bunăoară, cunoaştem motivele pentru care indivizii simpatizează cu un partid sau cu o personalitate
politică, putem anticipa mai bine ce alte partide ori personalităţi ar putea intra în aprecierea acestor indivizi şi/sau ce ar
trebui să facă partidele şi personalităţile respective pentru ca să se întâmple acest lucru.
Întrebările de motivaţie aduc, în principiu, la cunoştinţa cercetătorului explicaţiile şi interpretările subiectului
cu privire la opiniile şi faptele sale, în corelaţie cu stările mediului social înconjurător şi cu evaluările acestor stări, pe
care individul le realizează necontenit. Înregistrarea răspunsurilor la respectivele întrebări necesită precauţii sporite,
fiind necesară consemnarea fidelă a declaraţiilor celor chestionaţi, adică utilizarea întrebărilor deschise.
Pe de altă parte, este cât se poate de clar că răspunsurile la întrebări de genul:”De ce ?”, “Motivaţi răspunsul”,
“Ce v-a determinat să ... ?” etc. nu trebuie luate de cercetător ca atare, ci se impune o interpretare a lor. Aceasta,
întrucât motivaţia, din punctul de vedere ce ne interesează aici, se structurează pe trei paliere principale: motivele
reale, motivele conştientizate de subiect şi motivele declarate de acesta (în particular, cu ocazia anchetei sau
interviului). Din mai multe cauze, între cele trei planuri nu există corespondenţă deplină. Cu deosebire de la Freud
încoace, psihologia - în speţă, psihodinamica şi psihanaliza - insistă asupra distanţei dintre motivaţia reală şi cea
conştientizată, acordând inconştientului un rol aproape suveran.
2. După forma de înregistrare a răspunsurilor, se face, în principiu, o distincţie între întrebările închise şi
cele deschise, primele fiind acelea care oferă subiectului variante de răspuns prefabricate, respondentul urmând doar
să o aleagă pe cea care se potriveşte situaţiei sau opiniei sale, iar celelalte reclamând înregistrarea, cât mai fidelă şi cât
mai completă, a răspunsului dat de subiectul chestionat. În cazul anchetei şi, mai ales, al sondajului de opinie,
culegerea şi interpretarea datelor sunt realizate din perspectivă statistică; aceasta înseamnă că prelucrarea informaţiei
dobândite printr-o întrebare deschisă trebuie efectuată, finalmente, în acelaşi mod ca şi pentru una închisă, deci
pornind de la stabilirea de categorii în care este introdus conţinutul răspunsurilor. Deosebirea este că aceste categorii
se stabilesc după efectuarea anchetei iar clasificarea răspunsurilor se face de către cercetător, pe baza analizei textului
răspunsului.
În faza de construcţie a chestionarului cercetătorul trebuie să decidă, în esenţă, asupra următoarelor două
aspecte:
dacă este posibil şi preferabil să se stabilească şi să se expliciteze dinainte categoriile de răspunsuri şi, în caz
afirmativ;
dacă e posibil şi preferabil ca subiectul să fie cel care alege cea mai adecvată formă de rezumare a răspunsului
său, folosind grila de categorii propusă.
Cele două întrebări combinate dau trei soluţii posibile, pentru fiecare întrebare din chestionar:
a. se stabilesc a priori categoriile de răspuns şi subiectul alege;
b. se stabilesc a priori categoriile de răspuns iar operatorul, în funcţie de răspunsul subiectului, alege varianta
“potrivită”;
c. se stabilesc a posteriori categoriile de răspuns, urmând a clasifica “la birou” conţinutul răspunsurilor.
Grafic întrebările deschise se evidenţiază în chestionar prin aceea că, după textul propriu-zis al întrebării,
apare un spaţiu liber în care operatorul sau subiectul (când e vorba de autocompletare) marchează răspunsul. Limitele
de intervenţie permise operatorului sunt, de obicei, destul de reduse, lui cerâdu-i-se reproducerea cât mai fidelă a
discursului subiectului. Doar atunci când subiectul nu poate fi ţinut în frâu şi el ne oferă de o manieră mult prea amplă
răspunsul, este permisă înregistrarea selectivă sau rezumată.
Pentru întrebările închise, formele de prezentare grafică a variantelor de răspuns sunt destul de diferite. În
cele mai numeroase situaţii, variantele sunt aşezate una sub alta, după textul întrebării, şi sunt numerotate. Alegerea
variantei potrivite se face prin încercuirea numărului - cu funcţie de cod - din faţa variantei respective. De regulă, prin
forma şi fontul caracterelor, se evidenţiază în mod clar diferenţa între întrebarea propriu-zisă şi variantele de răspuns.
Sistemul de variante al oricărei întrebări închise trebuie să satisfacă un număr de condiţii elementare:
a. El trebuie să fie complet, în sensul că orice răspuns posibil trebuie să-şi găseacă locul în gama variantelor
prevăzute.
b. El trebuie să fie discriminatoriu, înţelegând prin aceasta că două situaţii semnificativ diferite trebuie surprinse
în variante de răspuns diferite.
c. El trebuie să fie univoc, adică unui răspuns să-i corespundă o singură variantă dintre cele oferite.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel cu două variante de răspuns, care, de regulă,
pot fi interpretate în termenii Da/Nu. Folosirea acestui gen de întrebări este posibilă şi la întrebările factuale, când se
cere precizarea existenţei sau inexistenţei unui lucru, efectuarea unei acţiuni etc., şi la cele de opinie, când subiectului i
se pretinde o formă foarte tranşantă de exprimare a părerii: e de acord sau nu cu ceva, are o opinie favorabilă sau
nefavorabilă în legătură cu altceva ş.a.m.d. În cele mai multe cazuri însă, dacă e vorba de opinii, lucrurile sunt mai
complexe, evantaiul de răspunsuri formând o scală ordinală, care încearcă să surprindă gradual intensitatea unei opinii:
măsura în care oamenii sunt satisfăcuţi de un aspect al vieţii lor, tăria cu care cred în ceva, nuanţele în aprecierea
activităţii unei personalităţi publice sau a unei instituţii etc. Un exemplu de asemenea întrebare este următoarea:
Cum credeţi că veţi trăi peste un an ?
Mult mai bine
Ceva mai bine
Aproximativ la fel
Ceva mai prost
Mult mai prost
Există cazuri când cercetătorul crede într-o capacitate de autoanaliză a subiectului superioară celei implicate de
folosirea câtorva cuvinte pentru a desemna stările respective. Atunci, el îi va cere acestuia să-şi plaseze opinia pe o
scală abstractă, marcată cu valori numerice, semnificaţie lexicală atribuindu-se doar valorilor din capete. Iată un
asemenea exemplu:
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
O lungă şi veche dezbatere opune partizanii folosirii celor două tipuri de întrebări. Practica cercetării - şi, în
mod deosebit, extinderea sondajelor de opinie, ale căror rezultate trebuie să apară într-un timp foarte scurt - a făcut ca,
încetul cu încetul, întrebările închise să ajungă net predominante, aproape în toate tipurile de anchete. Utilizarea celor
deschise rămâne, aşa cum deja o recomanda, cu o jumătate de secol în urmă, Paul Lazarsfeld, doar o chestiune
ocazionată de insuficienta cunoaştere a problematicii cercetate - deci în cercetări cu caracter explorativ, în anchete
pilot etc. -, de necesitatea de a se completa, detalia, preciza conţinutul răspunsurilor unor întrebări închise mai
deosebite, de dorinţa de a obţine detalii asupra motivaţiilor invocate de subiecţi etc.
Utilizarea atât de frecventă a întrebărilor închise - şi, nu numai în cazul sondajelor de opinie - se datorează
unei serii de avantaje incontestabile pe care le oferă acestea. Dintre cele mai importante atuuri ale întrebărilor închise
menţionăm:
a. Rapiditatea şi uşurinţa prelucrării rezultatelor. Este o chestiune ce nu mai necesită nici o explicaţie, acest
avantaj fiind decisiv atunci când rezultatul unui sondaj trebuie transmis beneficiarului în timp de câteva zile de la data
comandării lui.
b. Uşurinţa completării chestionarului, adică rapiditate şi atractivitate pentru subiecţi. Este un avantaj, de
asemenea, extrem de puternic îndeosebi în cazul anchetelor în scris, subiectului revenindu-i sarcina doar de a înconjura
nişte coduri sau a pune X-uri în căsuţe, operaţii ce solicită eforturi mentale şi motrice mult mai reduse decât
completarea unui text.
c. Precizarea conţinutului întrebării, dat fiind faptul că variantele întregesc textul ei propriu-zis.
d. Uniformitatea întrebării şi a înregistrării răspunsurilor este avantajul de cunoaştere cel mai important al
întrebărilor închise.
e. Evitarea erorilor generate de operaţiile de postcodificare
f. Întrebările închise facilitează găsirea răspunsului potrivit. Avantajul derivă din cunoscuta lege a psihologiei
conform căreia oamenilor le este mult mai uşor să recunoască ceva decât să-şi amintească şi să reproducă acel lucru.
Referindu-ne la întrebările de opinie, putem spune că omul mai uşor şi mai repede se regăseşte într-un model decât să
definescă acel model ce-i este propriu.
Esenţa disputei între adepţii folosirii uneia sau alteia din cele două categorii de întrebări :
“Partizanii folosirii întrebărilor deschise argumentează că acestea permit subiecţilor să spună ceea ce
realmente există în mintea lor, fără a fi influenţaţi prin sugestii din partea cercetătorului, în vreme ce întrebările închise
plasează subiecţii într-un evantai limitat de posibilităţi de alegere. Ei consideră întrebările închise ca fiind, în mod
tipic, decontextualizate şi oferind un set închis şi incomplet de opţiuni de răspunsuri arbitrare, ceea ce conduce la
distorsionarea răspunsurilor. Cercetătorii din zona sondajelor, pe de altă parte, cred că întrebările deschise tind să
furnizeze un material ce este extrem de variabil, cu o slabă fidelitate (reliability) şi dificil de codificat”(W. Foddy,
1993, p.127)
Întrebarea referitoare la numărul optim de întrebări ce ar trebui să formeze un chestionar, întrebare pe care
orice persoană fără experienţă de cercetare şi-o pune sau e tentat să o pună altora mai versaţi în realizarea unor astfel
de studii, este, în sine, fără obiect, dat fiind că un asemenea optim - dacă există - depinde de o serie de prea mulţi
factori pentru a se putea discerne o regulă generală. Generală este poate doar constatarea că, de cele mai multe ori, din
dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula
mai multe întrebări decât ar recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, un evantai extrem de larg de tipuri de chestionare, de la
cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind 200-300 de întrebări sau chiar mai multe, sunt, în
principal următorii: obiectul cercetării (problema studiată), tipul cercetării, finalitatea acesteia, beneficiarul
rezultatelor, tehnica de anchetă, felul întrebărilor, resursele materiale de care dispune cercetătorul, calitatea şi numărul
operatorilor avuţi la dispoziţie, timpul de care se dispune şi genul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.
Referitor la tipul cercetării, adesea se face distincţia între studii “explorative” şi studii “explicative”. Primele
vizează mai curând aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind introducerea prea multor factori
suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu chestionare mai simple.
Orice cercetare se face cu un anume scop şi se adresează unui “beneficiar”. În genere, putem distinge
anchetele făcute în scop pur ştiinţific, de pe urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi de care beneficiază întreaga
comunitate a specialiştilor, şi altele pur aplicative, comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc. într-un scop foarte
precis, cele cunoscute, de regulă, de publicul larg ca “sondaje de opinie”. De obicei, aceste din urmă studii, ce sunt şi
foarte strict circumscrise în timp, utilizează chestionare mai simple, cu un număr mai mic de întrebări.
Referitor la natura întrebărilor, se poate aprecia că utilizarea întrebărilor închise, cu un număr mai mic de
variante de răspuns, este un factor ce favorizează evident posibilitatea de a spori mult numărul de întrebări.
În general, la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze timpul mediu
reclamat de completarea efectivă a lui, parametru ce nu poate depăşi, fără riscul unor erori mari, anumite limite. De
pildă, un chestionar aplicat “în piciare” (pe stradă, să spunem) nu poate să răpească subiectului mai mult de 5-10
minute. Ancheta clasică desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu
se recomandă depăşirea unei durate de 45 de minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt
stimulaţi să coopereze folosindu-se diferite recompense. Ancheta prin telefon, de asemenea nu se poate extinde peste
durata câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de timp la care să poată
fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă.
Ordinea întrebărilor în chestionar nu trebuie - şi nici nu este bine - să reproducă structura tematică a
chestionarului. În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează
comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă folosirea uneia sau
mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu scopul de “a sparge gheaţa” cât mai repede şi de
a antrena subiectul în dialog. Dacă dintre întrebările-indicatori nu există nici una care să satisfacă astfel de cerinţe, se
pot construi câteva în mod special cu această destinaţie, chiar dacă, altfel, nu sunt cu nimic utile cercetării.
Aşezarea întrebărilor în chestionar într-o formă “logică” este evidentă pentru motivul că aceasta generează un
efect de consecvenţă sau de consonanţă a răspunsurilor, care depăşeşte cu mult gradul de consonanţă reală a opiniilor
oamenilor.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală.
Întrucât răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de ceea ce a făcut omul sau de ceea ce a
gândit înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte această relaţie subiect-cercetător,
de felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă, este clar că ordinea întrebărilor
devine o chestiune relevantă numai în acest gen de anchetă, cea orală, în cadrul căreia subiectul descoperă succesiv
problemele privitor la care este chestionat. Astfel, cu fiecare întrebare ce i se adresează, imaginea sa asupra situaţiei în
care se găseşte pus de anchetă se modifică şi deci şi răspunsurile la anumite întrebări - care răspunsuri sunt
semnificativ influenţate de această percepţie - pot fi altele decât atunci când întrebarea avea un alt loc în acelaşi
chestionar sau era plasată în cadrul altei succesiuni de întrebări sau al altui chestionar, diferit ca şi conţinut al
întrebărilor.
Un exemplu este cel al lui H. Schuman(1983):
Ex. inversarea a două intrebări adresate americanilor
1. Gânditi că SUA să accepte ca ziariştii comunişti să vină aici şi să trimită articole despre ce au văzut.
2. Gânditi că o ţară comunistă trebuie să accepte ca ziariştii americani să meargă acolo şi să trimită în SUA
note despre ce au văzut?
Se observă modificarea răspunsurilor: nr. de “Da” variază la I1 de la 44% când e pusă prima la 77% când e pusă a
doua.
Problema non-răspunsurilor.
Pe langă intervievaţii care nu pot răspunde fie pentru că nu ştiu să scrie sau să se exprime, fie pentru că nu
sunt suficient de informaţi, există şi cei ce nu vor să răspundă sau uită. Ce reprezintă aceste răspunsuri care nu au fost
date?
Putem oare considra ca cei care au răspuns sunt cei mai bine informaţi, cei mai interesaţi, cei mai obişnuiţi
cu scrisul, cei mai puţin neglijenţi sau cei mai cooperanţi? (Să admitem că într-o anchetă nu obţinem decât 50% dintre
răspunsuri. Ce parte a eşantionului o reprezintă cei 50% care nu au răspuns? Sunt probabil cei mai tineri sau cei mai
săraci. Dacă cei ce nu au răspuns diferă de cei ce au răspuns, rezultatele stabilite în funcţie de cei din urma nu vor fi
exacte din punct de vedere statistic. Aşadar, o anchetă prin intermediul chestionarului scris riscă problema non-
răspunsurilor. Practic, cum se poate mări numărul răspunsurilor? Şi cum se poate evalua semnificaţia non-răspunsuri?
Interpretarea non-răspunsurilor.
Trebuie să ne intrebam în ce măsură non-răspunsurile falsifică reprezentativitatea eşantionului, altfel spus
care sunt cei ce răspund şi cum diferă faţă de cei ce răspund.
Aceasta problemă este gravă dat fiind ca nivelul non-răspunsurilor este adesea ridicat. Decesele, maladiile,
schimbările de adresă reprezintă o parte importantă din totalitatea cauzelor ce determină non-răspunsurile. In ce parte a
eşantionului se află acestea? Putem utiliza mai multe sisteme pentru a afla.
1. Primul constă în a grupa răspunsurile primite în funcţie de data lor de sosire: răspunsul primit într-o
săptămână, în 15 zile sau în trei săptămîni. Apoi, se trimit scrisori de reamintire, chemare, atenţionare sau cărţi poştale
conţinînd un minim de intrebări închise ce ne vor ajuta la caracterizarea întârziaţilor. Acest procedeu permite decelarea
parţială a celor ce se află cel mai aproape de cei ce nu au răspuns. Să ne imaginăm ca 40% dintre răspunsuri sosesc
imediat. Ca urmare unei scrisori de atenţionare, 15% dintre 60% care nu au răspuns vor trimite chestionarul. Putem
presupune că aceşti 15% sunt mai reprezentativi pentru cei 60% decât cei 40%. Totalizând rezultatele, ar fi mai bine să
ponderăm importanţa celor 15% decât să extindem rezultatele celor 40% la întregul eşantion, fără a ţine seama de
ceilalţi care nu au răspuns sau amestecând răspunsurile celor 40%.
3. In sfârşit, putem trimite anchetatori la domiciliul unui anumit număr dintre cei care nu au răspuns. Această
metodă le-a permis lui M.H. Hansen şi lui
W.N Nurwitz17 să stabilească reguli destul de precise, referitoare la numărul chestionarelor de trimis prin
poştă, în comparaţie cu cei care nu au răspuns la interviu, pentru a obţine indicaţiile cele mai exacte din punct de
vedere statistic.
Astfel putem determina nu numai direcţia erorii introduse de cei ce nu răspund, în cadrul rezultatelor
eşantionării, ci şi să măsurăm gradul sau influenţa erorii.
Părţile componente ale chestionarului
1. Socialul este socialmente determinat . (un fapt social este determinat de alte fapte sociale).
Emil Durkheim în “Despre sinucidere”- construieşte o imagine a realului în care acţiunea factorilor sociali
devine vizibilă datorită incrucişării indicatorilor factorilor sociali –variabilele independente- cu indicatorii
comportamentulu studiat-variabilele dependente.
-ancheta prin chestionar are rolul de a scoate la lumină determinanţii sociali, inconştienţi ai practicilor.
2. Cea de-a doua parte a chestionarului abordează acele caracteristici ale obiectului cercetării care sunt
considerate a priori pertinente.
Ex. Ipoteza: modul de viaţă al salariaţilor ajunge să se infiltreze în viaţa lor profesională
-se pun 6 întrebări despre distracţie:, despre subiectele de conversaţie, despre activităţile extraprofesionale din timpul
serviciului, despre petrecerile din cadrul unităţii, despre activităţile din cadrul unităţii(biblioteca, sala de fittness),
despre realizarea în cadrul unităţii a unui obiect, lucrări care nu este destinat acesteia. Răspunsurile vor fi corelate cu
caracteristicile sociale ale subiectilor interogaţi pentru a fi puse în evidenţă variaţiile raportului dintre sfera privată şi
sfera profesională.
EŞANTIONAREA
Definirea eşantionării
17
Hansen(M.H.), Nurwitz(W.N.), (1946), <<The problem of non-response in sample suveys>>, Journal of the American Stat. Assoc., vol XLI,
pp.517-529.
Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a unei părţi din
universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi (elemente). În domeniul social, eşantionarea
intervine în cercetări realizate prin ancheta de tipul sondajelor de opinie publică, de marketing, de audienţa, de consum
etc., dar şi în studiul documentelor sociale, ca şi în diverse alte cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite
necesare în observaţia instantanee).
Eşantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate, a unui număr de unităţi statistice din universul
cercetării. În consecinţă, eşantionul este un model la scară mică al universului cercetării. Datele obţinute din studierea
eşantionului (statistica „s”) pot fi extinse la nivelul colectivităţii totale (parametru ,,p”), cu anumite limite de variaţie,
la un nivel de probabilitate (precizie) stabilit.
Eşantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul probabilităţilor. Legea
numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea
Mărimea eşantionului
Determinarea mărimii optime a eşantionului se realizeaza printr-un proces de analiză, în care intră, pe lângă
elementele statistice, costurile şi alte aspecte legate de posibilităţile de care se dispune la un moment dat.
De cele mai multe ori nu se cunosc valorile variabilelor pentru colectivitatea totală, iar valorile de eşantionare sunt
cunoscute după efectuarea cercetării. Din acest motiv, marimea eşantionului este abordată la nivel toretic, facând
anumite ipoteze în legătură cu valorile variabilelor. procedând într-o maniera normativă, marimea optimă a unui
eşantion se stabileşte prin luarea în considerare a valorilor adecvate ale nivelurilor pobabilităţii cu care se face
estimarea şi a mărimii erorilor de estimare.
Formulele teoretice de determinare a mărimii unui eşantion sunt valabile pentru eşantionare simplă aleatorie
şi sunt diferite pentru variabilele cantitative, respectiv variabilele calitative (atribute):
a) variabilele cantitative, când se poate calcula media (m) şi abaterea standard a mediei (σ):
n = tx σ/ e
b) variabile calitative (atribute), sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă în procente (respectiv în
proporţii):
n = t P(100 - P) / e;
n = tp(1 - p) / e,
unde t este valoarea ce corespunde nivelului de probabilitate. Ea se determină din proprietatea repartiţiei normale
(Gauss), mărimea suprafeţei delimitată simetric la dreapta şi la stânga mediei prin unităţi de abatere standard. La t = 1
se acoperă 68% din cazuri (deci o proporţie şi, totodată, o probabilitate de 0,68). Unei probabilităţi de 0,95 îi
corespunde t = 1,96; la P = 0,99, t = 2,56; la P=0,999, t = 3,3 (vezi tabelul cu suprafeţele sub curba normală), iar σeste
varianţa mediei, σ este abaterea standard, x 0 m / n în colectivitatea totală. Pentru a sublinia că este
2
vorba de un eşantion, adesea se foloseşte simbolul s pentru abaterea standard; e este eroarea de estimare a valorii
medii, respectiv a unui procent sau proporţie (se mai numeşte eroare standard sau eroare de eşantionare); P este
probabilitatea, iar 100 - P complementul lui P; p este proporţia, iar 1 - p complementul lui p.
Valoarea minimă teoretică a lui n ar rezulta dacă se iau în consi derare valoarea maximă acceptată pentru
eroare (± 5%) şi pragul minim de probabilitate (0,95), pentru estimarea valorii de minim 5 puncte procentuale, şi când
n ar fi de 76 persoane. De observat însă că estimarea valorii de 5 procente din eşantion, pentru colectivitatea totală, se
situează în intervalul 0-10% (5% ± 5%).
Valoarea optimă a mărimii eşantionului se determină în funcţie de atingerea unor obiective specifice, la costuri
abordabile.
a) Pentru cercetări descriptive (probabilitate minimă, eroare teoretică şi dispersie maxime).
Daca: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 5%
Rezulta: n = 400
b) Pentru cercetări care presupun analize corelaţionale pe câteva subeşantioane (Cu reducerea mărimii erorii
teoretice).
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 3%
Rezulta: n = 1.083
Este mărimea eşantionului cel mai des utilizat în România şi nu numai, în studiile de marketing, de opinie
publică etc. Mărimea respectivă este totuşi prea mică pentru analizele cu variabile care au mai multe diviziuni, pe
grupuri multiple etc.
c) Dacă se doreşte reprezentativitate pe multe subgrupuri, mări mea eşantionului trebuie să crească în mod
considerabil. Tot astfel şi în cazul efectuării de predicţii.
c1. Reprezentativitate cu probabilitate şi eroare de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2,56
3) e = 2%
Rezultă: n = 4.093
c2. Reprezentativitate cu asigurare doar a erorii teoretice de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 2%
Rezultă: n = 2.500
Totodată intervin şi alţi factori legaţi de împrăştierea teritorială, mărimea mică a unor straturi de populaţie pe
care le vrem reprezentate etc.
Eşantioanele mai mari sunt necesare şi pentru faptul că în cercetările naţionale are loc o îndepărtare de la
cerinţele eşantionării simplu aleatorie, pentru care sunt valabile formulele teoretice enunţate.
d) Valoarea lui n sporeşte substanţial la nivelul mediu de probabilitate şi eroare teoretică minimă.
Dacă: 1) p = 50%
2) t = 2,56
3) e = 1%
Rezultă: n = 16.384
Soluţie de urmat în situaţii foarte fine de predicţie.
Pentru situaţiile obişnuite, acest număr pare o exagerare, dar sunt cercetări care necesită astfel de eşantioane.
Raportat la populaţia adultă a României, el nu reprezintă decât 0,7%. Costurile ar fi mult mai mici decât pentru un
recensământ.
Într-un mod asemănător se lucrează pentru variabilele cantita tive. În condiţiile necunoaşterii valorilor
variabilelor în colectivitatea totală, se fac şi aici anumite supoziţii. De exemplu, se poate presupune ca abaterea
standard (σ) are o anumită valoare relativă faţă de medie (considerată 1). Pentru σ = 0,5, mărimea eşantionului este
similară cazului d, prezentat anterior.
Dacă: 1) σ = 0,5 · 1
2) t = 2 (Probabilitatea = 0,95)
3) e = 2% (P = 0,02)
Rezultă: n = 2.500
Ipotezele asupra abaterii standard sunt mai dificil de stabilit, existând riscul atât al construirii de eşantioane cu
reprezentativitate slabă (erori de eşantioane de peste 5% la nivelul minim de probabilitate), cât şi al unor eşantioane
exagerat de mari, fără o creştere substanţială a eficienţei, dar cu costuri înalte de realizare.
Eroarea de eşantionare
În momentul proiectării eşantionului, se stabileşte nivelul dorit al erorii de estimare a valorilor populaţiei totale
pe intervalul 1-5%. De avut în vedere faptul că, în studiile de predicţie, aceasta valoare trebuie să fie de maxim 3, de
dorit 2 sau chiar 1, iar estimarea se face cu o probabilitate de 0,97, 0,98, 0,99 şi mai mare.
Raţionamentul proiectării eşantionului începe cu analiza de estimare a erorii de eşantionare ce ar rezulta la o anumită
mărime a lui n.
P 100 p P100 p N n
e t ; corectat e t
p n p n N 1
2 2 N n
e t ; corectat e t .
m n m n N 1
1) p = 0,6
2) t = 2
3) n = 10
e = 0,31
p
Pe baza acestui „rezultat”, putem spune ca audienţa partidelor se situează în spaţiul 0,6 - 0,31 şi 0,6 + 0,31,
ceea ce este total nesatisfacator ca nivel de cunoaştere: audienţa partidelor este undeva pe spaţiul 29-91 % şi aceasta
doar în 95 de cazuri din 100 eşantioane, iar în 5 cazuri parametrul estimat poate fi în afara acestui spaţiu imens.
Acelaşi rezultat al erorii standard poate fi folosit pentru a estima proporţia celor care nu au afiliere politică. În
acest caz, am spune că proporţia în populaţie a celor neafiliaţi politic este undeva pe spaţiul de 0,4 - 0,31 şi 0,4 - 0,31
(adică între 9% şi 71%!). Lucrurile se complica şi mai mult (dacă se mai acceptă o continuare a demonstraţiei).
Rezultă că între 29 şi 91% au afiliere politică, dar între 9 şi 71% nu au astfel de afiliere. Similar, s-ar putea discuta
despre popularitatea partidului B: eroarea standard ar duce la un parametru în populaţie situat pe spaţiul 0 - 0,4 (de la
0% la 40%). Şi mai nostim este faptul că, în cazul expus, pentru partidul „A”, eroarea este superioară popularitaţii
înregistrate.
Singura concluzie ce s-ar putea trage studiind cele 10 persoane este că rezultatele sunt valabile doar la acest
nivel. Daca efectuăm un studiu adâncit privind motivarea opţiunilor, schimbarea lor etc., putem obţine, evident,
rezultate interesante.
De fapt, tot acest exerciţiu (care nu este totuşi gratuit, din moment ce unii „analişti politici” mizează pe
asemenea „cercetări”) conduce la concluzia implicată în punctul de pornire al demonstraţiei (ştiam deja ca un eşantion
trebuie să fie suficient de mare, iar 10 nu este un număr mare). Am fi putut demara raţionamentele cu eroarea standard.
Continuăm însă strategia adoptată şi sporim n la 100; se obţine eroarea standard o proporţiei de 0,6.
e 2 0,6 0,4 / 100 e 0,1
p p
Parametrul în populaţie se situează pe spaţiul 0,5 -0,7 (adică între 50% şi 70%), ceea ce este înca inacceptabil
pentru estimări. Dacă sporim pe n la 400, ajungem în zona acceptabilă pentru studiile descriptive.
e 0,05 dar spaţiul de estimare este încă mare: 0,55 - 0,65 (55 - 65%).
p
Putem să analizăm toate celelalte ipoteze privind mărimea eşantionului şi eroarea standard dorită. Ne vom
îndrepta însă atenţia asupra unei alte probleme. Este vorba de faptul ca eroarea standard poate fi corect cxprimată doar
după ce am efectuat cercetarea şi cunoaştem valorile variabilelor în eşantion (avem deja statisticile). Pentru efectuarea
de inferenţe şi determinarea semnificaţiei statisticilor pentru colectivitatea totală, se impune să se cunoască erorile de
eşantionare pentru fiecare variabilă. Analizele pe subeşantioane mici vor releva erori standard mai mari decât nivelul
teoretic stabilit iniţial. Am reţinut deja că diferitele scheme de eşantionare reclamă forme specifice de calcul al erorilor
de eşantionare. Dacă rezultă o eroare de eşantionare mai mare de ± 5%, nu se mai pot efectua inferenţe cu un grad
acceptabil de precizie, fie ca este vorba de o variabilă la nivelul eşantionului sau pe subeşantioane.
O regulă de comportament preventiv ar fi aceea de a nu se proiecta eşantioane la limitele minime de
acceptabilitate (Probabilitate de 0,95, dar mai ales erori standard de 5%).
Pe de altă parte, este de reţinut faptul că cercetătorul trebuie să determine mărimea totală a erorilor (E t).
Et=Xr – m,
Em W m / n
k
2 2
k
1
2
Eroarea standard pentru fiecare strat este ponderată cu mărimea stratului (W k = Nk / N), ceea ce reduce eroarea
standard totală (Em). În schimb, la eşantionarea cluster, eroarea standard se calculează după formula:
Em 1 a / A ma m /(a 1)a
2
1
2 ,
unde a este numărul de clustere selectate, A este numărul total de clustere în populaţie, m a este media eşantionului, iar
m este media totală (G. Henry, op. cit.).
Dacă procentele comparate sunt apropiate, estimarea diferenţelor dintre ele reclamă eşantioane mai mari.
ESOMAR (Societatea Europeana pentru Cercetarea Opiniei şi Marketing), în Ghidul sau (acceptat de Comisia
Internaţională de Comerţ, în aprilie 1990), recomandă eşantioane de 1.500-2.000 persoane, pe considerentul ca o
eroare standard de 3% ar corespunde unui eşantion de 1.000 persoane la P = 0,95. Diferenţa semnificativă dintre două
procente este de 5,7 puncte procentuale. Nevoia de creştere a nivelului de precizie a predicţiei conduce la mărirea
volumului eşantionului (ESOMAR, ediţie revăzută, 1993).
În cercetările efectuate la ICCV, ca şi în alte institute de cercetare a opiniei şi de marketing se utilizează adesea
eşantioane cu peste 2.000 de subiecţi. La rândul sau, Comisia Naţională pentru Statistica realizează câte un eşantion
lunar de 3.000 persoane în ancheta întreprinsă în gospodării privind veniturile (AIG) — anual realizându-se un
eşantion de 36.000 persoane —, iar în ancheta referitoare la forţa de muncă (AMIGO), marimea eşantionului
trimestrial este de circa 18.000 persoane (Comisia Naţională pentru Statistică).
La eşantioanele multistadiale şi cluster, pe lângă determinările erorilor de eşantionare pot fi necesare şi alte
calcule pentru estimări cât mai adecvate ale parametrilor populaţiei totale, cum ar fi ponderarea pentru selecţia cu
probabilităţi inegale (W = Pc / Pe, unde Pc este proporţia în colectivitate, iar P e proporţia în eşantion), ca şi pentru non-
răspunsuri. Gary Henry recomandă considerarea celor care nu răspund ca pe un strat şi evaluarea impactului asupra
estimărilor din eşantion.
Tipuri de eşantionare
Criteriul principal de diferenţiere a eşantionării este legat de caracterul probabilist (aleatoriu), respectiv
neprobabilist. În eşantionarea probabilistă, fiecare element (unitate statistica) din universul cercetării are şansa
cunoscută de a fi selectat pentru cercetare, probabilitate diferită de zero, egală sau variabilă. Datorită acestui fapt, în
eşantionarea probabilistă se poate calcula eroarea standard de estimare a nivelului unei valori obţinute în cercetare şi,
prin aceasta, se face extinderea rezultatelor la nivelul colectivităţii totale. În eşantionarea neprobabilistă nu este
posibila estimarea de la eşantion la colectivitatea totală. Nu se pot efectua inferenţe statistice, deoarece nu se poate
determina eroarea standard a unei valori medii sau a unui procent (proporţie).
Eşantionarea probabilistă este la rândul ei de doua tipuri: simplu aleatorie şi stratificată. În eşantionarea
simplu-aleatorie, universul cercetării este tratat ca un tot nediferenţiat. Ea este aplicabilă când coleceţa statistică este
relativ omogenă în privinţa criteriului (criteriilor) de eşantionare. Selecţia unităţilor statistice se efectuează direct din
ansamblul universului cercetării, iar probabilitatea unei unităţi statistice de a fi aleasă în eşantion este egală cu fractia
de eşantionare (p = f = n/N).
La eşantionarea probabilist-stratificată se realizează o diviziune a universului cercetarii în secţiuni (straturi)
semnificative determinate de numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu de clasificare. Stratificarea se face
pentru a asigura selecţia proporţională din fiecare strat. Acest fapt prezintă o importanţă deosebita când straturile sunt
de dimensiuni diferite, situaţie în care populaţia din straturile mici nu ar fi selectată în schema simplu-aleatorie sau ar
fi selectată într-un număr insuficient. În eşantionarea stratificată se determină câte un subeşantion pentru fiecare strat,
iar eşantionul total este suma subeşantioanelor pe straturi.
În general, mărirea eşantioanelor este proporţională cu mărimea straturilor. La eşantionarea stratificată proporţională,
subiecţii au aceeaşi şansă de a fi selectaţi. La straturile de dimensiuni mici, se poate utiliza probabilitate mai mare de
selecţie a subiecţilor. Numărul straturilor creşte pe măsura creşterii numărului de variabile şi a numărului de viziuni
ale acestora. O stratificare dupa sex are două straturi, una dupa vârsta poate avea 5 sau 10 straturi, caz în care
stratificarea combinată, după sex şi vârstă, ar avea 10, respectiv 20 de straturi.
Să exemplificăm situaţia pentru populaţia adultă (vârsta de peste 18 ani) în care se face stratificarea după sex şi
vârstă (date din Anuarul Statistic al României, 1996).
Structura combinată
Definirea noţiunii
Noţiunea de eroare se poate defini în procesul de măsurare, când se porneşte
de la premisa că există o valoare “adevărată”, fixă, independentă, a mărimii ce se
măsoară şi care, în cadrul acestui proces, datorită imperfecţiunii aparatelor sau
organelor de simţ, nu poate fi regăsită exact, ci numai cu aproximaţie.
Erori legate de eşantionare
-pentru eşantioanele probabilistice se poate calcula în cazul fiecărui indicator
folosit ,adică în cazul fiecărei intrebări o mărime numită eroare standard care
arată cât este în medie eroarea comisă, atunci când înlocuim valoarea din populaţie
cu cea din eşantion.
-caracterul nealeator al unui eşantion poate fi probat prin existenţa unuia sau mai
multor factori de distorsiune. , deci cu acţiune constanta.
Ex. dacă publicăm într-un ziar o serie de întrebări prin care cerem oamenilor să ne
spună lucruri din care să deducem opiniile lor politice –avem o serie de factori de
distorsiune:
-intrebările ajung doar la o parte din populatie,
-in rândul cititorilor se va face o selecţie nealeatoare a persoanelor care
răspund.
-nonrăspunsurile produc distorsiuni prin deformarea eşantionului, care iniţial, a
putut fi ales în mod corect.
-dificultatea găsirii persoanei căutate din cauza programului sau în perioada
anchetei
-mutarea intregii familii de la adresa menţionată
-invalidarea răpunsurilor la un chestionar intreg
-nereturnarea unui chestionar trimis prin poştă.
Erori legate de constructia chestionarului
Erori datorate formularii intrebarilor
Erori generate de numarul si ordinea intrebarilor
Erori generate de forma de raspuns a intrebarilor
Erori produse de constructia grafica a chestionarului
Origine.
Sondajul a izvorât dintr-o imposibilitate practică: a interoga în mod individual o întreaga populaţie
ce ne interesează, şi dintr-o posibilitate statică: a descrie intregul prin parte. Imposibilitatea practică de fapt
rezidă în faptul că un recensământ complet antrenează o organizare materială şi cheltuieli importante, iar
exploatarea şi publicarea rezultatelor necesită timp indelungat. Mai mult, nu se poate dispune de personal
suficient pentru a culege şi altceva decât informaţii uşor accesibile: stare civilă, semne exterioare etc.
Sondajul, dimpotrivă, fiind mai redus, cere sume şi intervaluri de timp mai reduse.
Se disting două scopuri principale urmărite frecvent prin sondaje:
a avea estimarea parametrilor unei populaţii date, de exemplu media de vârstă a candidaţilor la admiterea la o
facultate; a verifica o ipoteză statistică privitoare la o populaţie, de exemplu, “70% dintre familii au
televiziune prin cablu?”
Apare astfel evident că, in cazul sondajelor, se abandonează descrierea şi observaţia completă,
precum şi riscurile acesteia adăugându-se însă alte surse posibile de eroare.
Anchetele prin sondaj se aplică în numeroase domenii pe care le distingem astfel:
-după obiectul de studiu: studiul consumului, opiniei, audienţei spoturilor publicitare;
-după natura unităţii statistice observate: consumator, automobilist, exploatator agricol, punct de vânzare;
-după tehnica de eşantionare: aleatorie, empirică;
-după metoda de observaţie utilizată: observaţie directă, ancheta prin interviu, ancheta prin corespondenţă;
-după caracterul ocazional sau permanent al studiului: anchete despre somaj realizate periodic, uneori chiar
pe acelaşi eşantion, sau o singură dată.
Limite şi avantaje.
Anchetele prin sondaj sunt adaptate studiului populaţiilor numeroase şi suficient de fracţionate. Ele
nu prezintă interes în cazul unei populaţii reduse şi sunt fragile deoarece indivizii care compun populaţia sunt
de categorii diferite. Populaţia studiată trebuie să fie suficient de bine definită şi localizată. Sondajul aleatoriu
impune chiar o listă completă a indivizilor care compun populaţia, de la care se stabileşte esenţialul.
Anchetele sunt evident şi strict dependente de posibilităţile de răspuns ale persoanelor interogate.
In plus, sondajele fiind fondate pe legea numerelor mari, extrapolările trebuie realizate pe eşantioane
suficiente. In absenţa experimentării veritabile, chiar dacă anchetele vor releva unele corelaţii, nu va trebui să
concluzionăm decât cu mare prudenţă, pe baza relaţiilor de cauzalitate.
In ciuda acestor limite metoda sondajului oferă mari avantaje. Ea permite studiul domeniilor
dinafara recensămintelor şi statisticilor administrative: fidelitatea consumatorilor faţă de o marcă comercială,
faţă de un partid politic. Astfel, cercetătorul este mult mai liber in definirea conceptelor ce formează obiectul
cercetării sale. Sondajele depind de reguli foarte precise, insă metoda este indeajuns de maleabilă pentru a se
adapta diverselor scopuri. In sfârşit, reprezintă singura tehnică ce permite culegerea informaţiilor cuantificate
pe colective importante.
Principii şi condiţii.
Chiar inainte de a cunoaşte regulile statistice aplicabile, se pare că, la o simplă analiză, ipoteza
conform căreia se poate extrapola de la parte la intreg va fi mai intâi funcţie de natura intregului, a
elementelor observate şi apoi de metoda utilizată pentru selecţionarea acestor elemente.
Ceea ce studiază ştiinţele umane reprezintă o mare varietate, tradusă prin prezenţa caracteristicelor
mai numeroase decât cele datorate doar hazardului, iar dificultatea provine din evoluţia constantă a acestor
particularităţi. S-a comparat totalitatea caracteristilor populaţiei cu o urnă mare, în care s-ar introduce bilele
mai multor urne mai mici, fără a le amesteca suficient. Insă pentru a avea o idee corectă a ansamblului
trebuie ca bilele fiecărei urne mici să fie reprezentate in eşantion.
In ceea ce priveşte metoda utilizată pentru selecţie, adică pentru alegerea eşantionului, problema se
pune astfel: cum să se desemneze persoanele de interogat? De aici decurge răspunsul la o alta intrebare
esenţială: cum să construieşti, pornind de la observaţiile individuale, o estimare corectă, adică să extrapolezi
judicios rezultatele eşantionului la populaţie? Aici intervine problema reprezentativităţii eşantionului.
Metoda itinerariilor.
Metoda itinerariilor prezinta avantajul de a nu necesita o baza completa de sondaj, suprimand
inconvenientul libertatii prea mari a anchetatorilor. Utilizata adesea pentru a desemna esantioane pe familii
sau pe locuinte, ea consista in a impune fiecarui anchetator un itinerar precis, indicandu-i-se punctele
interviului. In acest caz, reprezentativitatea esantionului va depinde de persoana ce stabileste planul
sondajului, cu rol de hazard.
Sondajul aleatoriu sau probabilistic.
Oricat de paradoxala ar parea asocierea acestor doi termeni, sondajul stiintific este cel ce se supune
hazardului.Termenul de hazard nu semnifica fantezie sau improvizatie. Studiul marilor cantitati (numere)
arata ca hazardul insusi prezinta regularitati. Tehnica sondajului aleatoriu permite sustragerea esantionului
fata de o alegere arbitrara sau personala si de a se recurge la o adevarata tragere la sorti. Aceasta se defineste
prin faptul ca fiecarei unitati din populatie ii sunt acordate sanse egale de a face parte din esantion. Vom
spune ca am efectuat un sondaj probabilistic daca selectia poate fi asimilata unei alegeri intamplatoare, adica
daca se poate compara alegerea facuta cu selectia, cu ochii legati, cu bilele perfect amestecate dintr-o urna si
fiecare bila avand aceiasi probabilitatte de a fi aleasa intamplator.
Inainte de a se recurge la o esantionare, trebuie stiut la ce se va referi selectia de operat. Metoda
aleatorie cere sa dispunem de o baza de sondaj, enumerand fara omisiune si fara repetitie totalitatea
indivizilor ce compon populatia, deoarece, dupa specialisti, sondajul este in mod esential un mijloc de
descoperire a caracteristicilor necunoscute ale unei populatii cunoscute. Asadar trebuie cunoscute
caracteristicile intregii populatii ce constituie baza sondajului, pentru a se regasi in esantion. Aceasta baza
poate fi constituita din liste, repertoare, registre sau fisiere complete sau actualizate.
Metoda ariilor.
Dacă nu există o bază de sondaj sau aceasta este incompletă, se poate utiliza metoda ariilor, folosită
adesea în domeniul anchetelor agricole. Punctul de plecare îl constituie o hartă geografică sau fotografii
aeriene pe care sunt delimitate arii ce vor reprezenta tot atâtea unităţi. Dacă harta este cadrilată, se poate
folosi pătratul ca arie-unitate. Totodată, aria poate avea suprafeţe şi forme variabile; în rural ea va fi limitată
de linii naturale, mai uşor de regăsit pe teren; la oraş se vor lua in considerare grupuri de case. In sfârşit, mai
putem adopta ca arie-unitate, o circumscripţie administrativă (canton, comună, parcela din cadastru).
Dacă baza (lista disponibilă, suprafaţa divizată în arii) încadrează unităţi numerotate, este uşor de
procedat la o tragere la sorţi. Pentru aceasta se utilizează în mod curent tabele cu numere aleatorii. In caz că
unităţile nu sunt numerotate se poate realiza un sondaj sistematic (selecţionarea pe o fişă a centimetrilor sau
decimetrilor sau după o progresie aritmetică). Această metodă este interesantă când nu suntem siguri că
unităţile listei sunt aranjate aleatoriu în raport cu caracteristica de studiat.
Oricare ar fi procedeul intrebuinţat, trebuie să existe o veritabilă tragere la sorţi, adică să se acorde
tuturor unităţilor întregii populaţii şanse egale pentru a aparţine eşantionului.
Diverse tipuri de sondaj probabilistic. Sondajele complexe:
-Sondajul pe grupuri.
-Sondajul pe mai multe grade.
-Sondajul pe mai multe faze.
Sondajul pe grupuri.
El decurge din ideea prezentă mereu în mintea staticianului, de a-şi simplifica neîncetat munca şi a-i
reduce costul. Tragerea la sorţi nu se va mai aplica unităţilor individuale, ci ansamblurilor sau grupurilor de
unităţi învecinate care, datorită proximităţii, facilitează munca de anchetare. Sondajul pe arii, analizat mai
profund, nu este decât un caz al sondajului pe grupuri. Toate unităţile cuprinse în aria trasă la sorţi sunt
supuse chestionării.
Tot astfel vom interoga toţi locuitorii unui imobil, toţi elevii unei şcoli, toţi exploatatorii agricoli ai
unei comune etc. Inconvenientul acestei metode constă în corelaţia dintre caracteristicile unităţilor aceluiaşi
grup. Această corelaţie impune un eşantion mai important pentru obţinerea unei precizii determinate dinainte.
Sondajul pe mai multe grade.
Din moment ce am fost constrânşi de a alege un eşantion de grupuri (absenţa repertoriului unităţilor
elementare), nu este necesar a supune anchetei toate elementele fiecărui grup tras la sorţi. Pornind de la acest
sondaj de prim grad, este posibil a trage la sorţi un al doilea eşantion (al doilea grad) şi tot aşa, dezagregarea
oprindu-se la nivelul dorit.
Sondajul pe mai multe faze.
In acest caz este vorba de combinarea mai multor sondaje, fracţiunile de sondaj variind, însa
unităţile ramânând aceleaşi.
In general, ne mulţumim cu două faze. Să presupunem că trebuie să efectuăm o anchetă privind
consumul pe un eşantion de familii. Datorită costului sau destul de ridicat, acest tip de anchetă nu se poate
realiza decât asupra unui număr limitat de familii.
In plus, un eşantion selectat prin sondaj elementar ar conţine mai ales familii de mijloc. Familiile ale
căror resurse sunt anormal reduse, ca si cele din paturile instarite, nu ar figura decat in numar foarte restrans,
constituind grupuri prea putin numeroase pentru a face obiectul analizelor valide. De aceea vom fi nevoiţi a
recurge la un sondaj în două faze, unitatea sondajului ramînând familia. In prima fază, se extrage un mare
eşantion de familii pe care îl supunem unei anchete rapide, în care fiecare familie indică totalul resurselor
sale. In a doua fază, acest mare eşntion este stratificat în funcţie de totalul indicat.
In straturile extreme, eşantionul integral este supus chestionarului. In straturile intermediare, se
aplică procente variabile, determinate astfel incat să fie interogat un număr de familii suficient analizei.
Procedeul eşantionului reprezentativ (master-sample).
In general, este de dorit a obţine rezultatele unui sondaj în cel mai scurt timp. Or, intocmirea unei
baze de sondaj cere timp. Avem interesul de a utiliza aceiaşi bază pentru mai multe anchete, de unde şi ideea
de a pregăti dinainte materialele necesare eventualelor sondaje şi de a constitui un eşantion model (principal).
O problemă foarte importantă este aşadar actualizarea acestei baze de sondaj.
In Franţa, INSEE a intocmit un astfel de eşantion destinat anchetelor de opinie.E vorba de un
eşantion de alegători, ceea ce restrânge semnificatia rezultatelor. Actualizarea se face annual, ca si pentru
listele electorale.
Sodajul stratificat
In vederea reducerii cheltuielilor sondajului se organizeaza adesea esantionari complexe permitand
cu un minim de observatii, obtinerea estimarii cu cea mai slaba marja de eroare. Se vorbeste astfel de
sondajul stratificat. Populatia de sondat este divizata in straturi, fiecare strat constituind un subansamblu, de
unde se extrage un esantion. Aceasta stratificare este legitima de fiecare data cand dispersia trasaturii
studiate(pe langa valoarea medie) este mai redusa in grup decat in cadrul populatiei totale. Altfel spus,
straturile, pentru trasatura retinuta, trebuie sa fie mai omogene decat ansamblul. Un studiu prealabil permite
cunoasterea acestui aspect. In plus, pentru fiecare strat, esantionul trebuie ales la intamplare.
Stratificarea pune o noua problema: trebuie considerate esantioane de aceiasi importanta in fiecare
strat? In general exista doua modalitati de a proceda:
-Fractiunea sondata constanta, de exemplu 1/10, bineinteles cu conditia ca esantioanele sa ramana de marime
suficienta.
-Fractiunea sondata variabila, ca metoda de preferat deoarece antreneaza cea mai scazuta marja de eroare a
esantionarii. Daca, de exemplu, am distins doua straturi aproximativ egale, insa unul este foarte omogen iar
celalalt foarte eterogen. Pentru primul, un esantion redus va fi suficient pentru a estima caracteritica, avand
un risc redus de eroare; in timp ce al doilea va necesita un esantion mult mai important pentru atingerea
aceleiasi precizii. In opinia specialistilor, fara exceptie, rezultatele unui esantion stratificat vor comporta mai
putine greseli de esantionare decat cele ale unui esantion cu marime identica, insa luat la intamplare din
ansamblul populatiei.
Reprezentativitatea eşantionului.
Este imposibil a răspunde la intrebarea “ câţi anchetaţi trebuie interogaţi pentru ca rezultatele
anchetei să fie corecte?” pusă sub această forma, deoarece ea presupune a fi rezolvat un anumit număr de
dificultăţi referitoare la diferite noţiuni. Mai intai, ideea preciziei sau corectitudinii rezultatelor ce comporta
un sens larg: absenta erorii si un simt tehnic mai limitat, unindu-se cu notiunea de validitate sau
reprezentativitate a esantionului.
Precizia rezultatelor si notiunea de eroare.
Precizia, corectitudinea (in sens larg) sondajului implica conformitatea rezultatelor sale cu
realitatea . Ea va depinde de o mai mica sau mai mare posibilitate de a evita erorile, adica de un anumit
numar de elemente.
Primul element priveşte domeniul studiat, omogenitatea sa mai mare sau mai mică. Un sondaj
pentru verificarea calităţii unui produs industrial pune mai puţine probleme decat un sondaj pentru
cunoaşterea opiniei francezilor despre Europa.
Al doilea element priveşte gradul de precizie căutat. Pentru pronosticul electoral, importanţa mizei,
publicitatea rezultatelor şi confruntarea cu realitatea obligă la luarea tuturor precauţiilor pentru obţinerea unui
rezultat precis. Elementul statistic este preponderent. In cazul unei anchete de opinie este vorba mai degrabă
de căutarea unei indicaţii, esenţialul negăsindu-se în statistica, ci în cercetarea însăşi. Acest lucru ne aduce la
un al treilea element important.
Al treilea element se referă la natura scopului urmărit sau de informaţii de cules. Regăsim aici
noţiunea de eroare relativă. Adică este vorba de o informaţie uşor de obţinut (sunteţi celibatar, văduv,
divorţat) sau de o informaţie mai complexă (sunteţi pentru un regim prezidenţial?). In funcţie de obiectul
anchetei, riscurile erorii sunt mai mari sau mai mici.
In sfârşit, al patrulea element se referă la natura erorilor. Erorile ce pot denatura rezultatele unui
sondaj au naturi diferite şi se situează în momente diferite. Ele pot aparea independent de orice precauţie
luată în legătură cu eşantionul: erori privind redactarea întrebărilor, erori de anchetă sau ale anchetatorului.
Distingem eroarea de măsurare- provenind în urma observaţiilor eronate asupra indivizilor din
eşantioane (erori sistematice sau accidentale)- şi eroarea de eşantionare propriu-zisă. Acestea două formează
împreună eroarea totală.
Dacă reprezentăm pe laturile unui unghi drept lungimile corespunzătoare erorii de eşantionare (EE)
şi erorii de măsurare (EM), eroarea totală (ET) va fi reprezentată de ipotenuza triunghiului dreptunghic.
Acesta este aşadar superioară erorii de eşantionare şi celei de măsurătoare.
Rezultă de aici două consecinţe importante:
1.Este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de eşantionare, din moment ce eroarea de
măsurare este importantă. Avantajul relativ al metodei probabilistice faţă de metodele empirice de
eşantionare este cu atât mai scăzut cu cât variabila studiată sau domeniul de analizat sunt mai dificil de
observat corect.
2.Tot aşa, este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de măsurare din moment ce riscul
erorii de eşantionare este important.
La toate acestea trebuie să adăugăm erorile provenind din chestionar, ale anchetatorului şi ale anchetei.
CURSUL NR.12
Metoda biografică şi studiul de caz
Metoda biografică
Analiza de conţinut
În ştiinţele sociale, analiza de conţinut, ca metodă şi tehnică de înregistrare, dispune de mai multe
circumscrieri. Una dintre cele mai vechi definiţii îi aparţine lui B. Berelson 18„Analiza de conţinut este o
tehnică de cercetare, vizând o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului, manifest pe care
îl are comunicarea“. În perioada de început, analiza de conţinut era definită ca o semantică statistică sau ca o
tehnică de factură cantitativă, prin care se descrie „comportamentul simbolic“.
La ora actuală, o definiţie care întruneşte oarecare consens este cea formulată de Holsti 19 „Analiza
de conţinut este orice tehnică de a face inferenţe în identificarea obiectivă şi sistematică a caracteristicilor
18
apud J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112.
19
Ibidem, p. 112-115
de care dispun mesajele“. In definiţia lui Holsti, în comparaţie cu Berelson, lipsesc determinantele
„cantitative“ şi „manifest“, urmare faptului ca în anii ’50, concepţia lui Berelson, conform căreia analiza de
conţinut este o tehnică de tip cantitativ, care priveşte doar conţinutul manifest al mesajelor, a fost foarte
contestată.
Pe linia definiţiei lui Holsti specialiştii concep analiza de conţinut ca modalitate de abordare a
textelor pe baza unui sistem prestabilit de interpretare. Analiza de conţinut reprezintă o interpretare
sistematică a textelor, pe baza unor reguli explicite.
Într-adevăr, deşi poate viza şi aspecte materiale alle producţiei umane (arhitectură, vestimentaţie
etc.), analiza de conţinut este proprie documentelor ce conţin informaţie complexă, celor cu valoare
comunicaţională ridicată: mass-media, literatură, statistici oficiale, dări de semă, rapoarte, legi şi decrete,
corespondenţă personală, jurnale intime etc.
In general, analiza de conţinut serveşte în trei direcţii principale :
pentru analiza elementelor textuale, izolat sau în interdependenţă;
pentru evaluarea emitentului;
pentru evaluarea recepţiei.
3. Determinarea efectelor
Analiza de conţinut poate fi utilă în evaluarea efectelor pe care le are procesul de comunicare.
Aplicată izolat, analiza de conţinut se dovedeşte, de cele mai multe ori, a fi insuficientă. Studiul efectelor
pretinde ca analiza de conţinut să fie conjugată cu alte metode de analiză. Pentru a atribui efectele exclusiv
procesului de comunicare se impune o analiză comparativă a comportamentului în cel puţin două momente
(comportamentul publicului înainte de comunicare şi cel după comunicare) – valabil în cazul unui exemplu
din domeniul televiziunii.
20
apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
21
Ibidem
comparaţii în timp şi spaţiu, pe perioade istorice, pe ţări, pe instituţii, etc., rezultatul ei constituind un element
central al multor decizii.
● Din motivele de mai sus, la care trebuie adăugat unul extrem de important, şi anume costul relativ
redus al cercetării faţă de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevărată explozie.
Analiza de conţinut comportă însă dificultăţi şi limite, unele “interne’ mai specifice, altele cu
caracter mai general.
● O primă şi gravă problemă metodologică e cea a stabilirii grilei de categorii şi indicatori. T.
Rotariu (1991)22 consideră că respectiva grilă şi categoriile trebuie să fie: exhaustive (să surprindă toate
variantele de apariţie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate înregistrată într-o categorie să nu mai
figureze şi în alta); obiective (să permită o clasificare a materialului care să depindă cât mai puţin posibil de
analistul ce o realizează), şi pertinente (adecvete obictivului urmărit de cercetare şi conţinutului
documentelor). În vederea conceperii unui sistem de categorii care să se suprapună cât mai exact textului
examinat e nevoie de tatonări succesive şi de corecţiile corespunzătoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat
dilema: când categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorită, pe când dacă ele sunt
limitate (strict definite), materialul codat diferă prea puţin de cel brut şi nu am înaintat, aşadar, prea mult în
cunoaşterea sistematică.
* Dintre exigenţele mai sus menţionate pretinse sistemului de categorii şi analizei de conţinut, în
general, decisivă este “obiectivitatea”, adică valabilitatea şi fidelitatea procedeului. În ceea ce priveşte
validitatea - în sensul ei tehnic -, deşi e imaginabilă şi utilizarea criteriilor predictibilităţii şi a validităţii
concurenţiale, în cazul analizei de conţinut legitimă este cercetarea validităţii de construct, şi mai ales, a celei
logice (de conţinut), altfel spus, a legăturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici şi caracteristicile
textului (S. Chelcea, 1985).
Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns diferiţi
analişti ce au lucrat independent pe acelaşi document şi cu aceleaşi categorii şi indicatori, fie prin
compararea rezultatelor unuia şi aceluiaşi analist, obţinute la intervale de timp mai mari, O valoare a
indicelui de corelaţie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se consideră ca indicând o bună
fidelitate. În tot cazul, este necesar un accentuat spirit de fineţe şi o bogată experienţă pentru a desluşi în
expresii lingvistice diferite acelaşi conţinut (psiho)social. Poate că alături de interpretarea de ansamblu a
documentului, această sarcină este cel mai greu (şi riscant) de substituit prin analiza computerizată. De
aceea, e bine, cu toate că acesta măreşte costul cercetării, ca măcar atunci când e vorba de documente şi
teme importante, să se foloseacă, şi în stabilirea sistemului de categorii, şi în analiza propriu-zisă (sau a
programării computerului), metoda experţilor.
* Analiza de conţinut poate viza documente unice cu valoare intrinsecă şi, în acest caz, problema ce
documente concrete vom lua în analiză nu se pune. De cele mai multe ori însă suntem nevoiţi să recurgem la
eşantionarea materialului supus efectiv investigaţiei. Dacă, de exemplu, interesează cum tratează un anumit
ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (şi nici nu este necesar) să analizăm cantitativ, număr de
22
Ibidem
număr, pagină de pagină. În selectarea din presa scrisă şi audio-vizuală, întrucât există o fluctuaţie a apariţiei
şi tratării temelor (tendinţa de ciclicitate sau compensatorie), eşantionarea trebuie să ţină seama şi de aceste
criterii, combinând eşantionarea pur aleatorie cu una “stratificată”, în funcţie de perioade de apariţie.
* Problema problemelor în analiza clasică de conţinut este aceea că interpretarea atitudinilor,
valorilor şi intenţiilor autorului documentului supus investigaţiei nu se rezolvă doar prin relevarea tendinţelor
statistice. Este justificată atât inferenţa directă, când conţinutul este luat ca atare (face value), cât şi inferenţa
indirectă, când opusul afirmaţiilor din conţinut trebuie considerat ca adevărat. Rămâne, aşadar, la alegerea
cercetătorului de a aprecia intenţia manifestată în sens direct sau nu. Se face, din această perspectivă
distincţia (Ghiglione şi Matalon, 1978)23 între analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în sine)
şi aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele şi intenţiile ce au produs documentul). Pentru al doilea gen
de analiză, cercetătorul are nevoie şi de alte date, referitoare la sursa emitentă şi la înţelegerea ambianţei
grupale sau societale de ansamblu. În literatura de specialitate se subliniază mereu, de altminteri, că însuşi H.
Laswell (1903-1978) - dacă nu părintele, atunci “naşul” analizei de conţinut - recomandă încadrarea ei într-o
schemă mai largă de analiză a comunicării: cine, ce, cui, cum şi cu ce rezultate comunică.
Analiza calitativă
În perspectiva calitativistă, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este interesantă
şi utilă dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Mulţi autori pledează în favoarea principiului
integrării planului lingvistic de conţinut - teme şi înţelesuri - al documentului, cu cel al formei lingvistice,
adică al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La rândul lui, acest ultim plan trebuie să ia în considerare atât
retorica textului, organizarea argumentativă a lui, cât şi felul în care respectiva retorică, în calitate de
construcţie generală a textului, este marcată de resursele interpretative (repertoarii) care există într-un context
sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupează studiile calitative ale documentelor în trei clase:
1. Cele de natură etnografică, care, în efortul lor de a înţelege holistic viaţa şi activităţile oamenilor şi
comunităţilor, pornesc de la ideea că în societăţile complexe, un element central, alături de alte genuri de
documente, îl constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, având ca bază dezvoltările ulterioare ale structuralismului lui Ferdinand de
Saussure, ce au arătat că structura textului (materialul semantic) şi cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat pe
analiza internă a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de compunere a textelor prin care autorii lor
încearcă să producă anumite efecte la cititor şi auditor sau, oricum, să evidentieze efectele neintenţionate pe
care o anume organizare a textului le are asupra recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe înţelegerea metodelor practicate în viaţa
cotidiană de producere şi interpretare a descriilor ce le oferim celorlalţi, metode implicate în cele mai banale
convorbiri, ca şi în ştirile de senzaţie din mass-media.
Producerea şi organizarea socială a documentelor
23
R. GHIGLIONE et B. MATALON, Les enquêtes sociologiques. Théories et pratiques., Paris, Armand Colin, 1978.
Studiile calitativiste, în particular cele de maniară etnografică, îşi pun, cu referire la documentele
sociale, întebări de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“ , “Cine le-a scris ?“, “Cine
le citeşte?” , “Cu ce scopuri ? “, “ În ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este înregistrat ?“, “Ce este omis ?“,
“Ce este luat ca de la sine înţeles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce se pare că ia autorul documentelor ca
subânţeles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie să ştie cititorii despre documente astfel ca
acestea să capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley şi Atkinson,1983, pp.142-143)24.
Calitativiştii nu pierd nici o ocazie (vezi şi Silverman,1993) în a sublinia că din punctul lor de
vedere interesează nu în ce măsură documentele reprezintă realitatea , cât sunt ele de adevărate sau false, ci,
indiferent de valoarea lor de adevăr, felul în care sunt ele produse şi organizate şi cum sunt interpretate de
publicul lor. În acest sens ”cum sunt interpretate” sau, în termenii întrebărilor mai sus formulate, “ce este
înregistrat şi ce este omis? “, chestiunea fundamantală a cititorului cât de cât instruit este, din ce în ce mai
mult, tocmai aceea a valorii lor de adevăr, cu alte cuvinte cât de mult se poate conta pe acurateţea lor.
Oricum, cercetările calitative privesc documentele ca produse în circumstanţe particulare şi pentru
un destinatar particular. Analiza atentă a dosarelor, de exemplu, a evidenţiat că ceea ce se înregistrează în ele
şi felul cum se face aceasta depinde de anumite constrângeri şi aşteptări mai mult sau mai puţin directe.
Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selecţii şi organizări, astfel încât
respectivul dosar să apară într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste, unde procedeul
e atât de transparent şi brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situaţii-limită. Chiar în cele mai
democratice, deschise şi competitive societăţi, dosarul este rezultatul unei construcţii potrivit unor postulate
implicite sau unor scopuri exprese. În Marea Britanie, bunăoară, relatează D. Silverman (1993) 25, în
întocmirea unui dosar în vederea selecţiei profesionale a celor din anul universitar terminal, dintr-o serie de
criterii- aspectul fizic şi acceptabilitatea, motivaţia, etc.- lipseşte formulat expres cel al “abilităţii” (al
competenţei propriu-zise). Respectiva omisiune şi punerea acceptabilităţii pe primul plan - cât de bine s-ar
putea lucra cu el - relevă o anumită cultură a organizaţiei, o concepţie în centrul căreia se situează ideea că
important nu e atât ce cunoştinţe (abilităţi) a dobândit candidatul în timpul facultăţii, ci cât de dispus va fi el
să înveţe de la colegii şi superiorii săi mai cu experienţă (acceptabilitatea).
Viziunea calitativist-etnografică a însemnat o cotitură în ceea ce priveşte abordarea sociologică a
înregistrărilor statistice, chiar a statisticilor oficiale, în sensul că a accentuat preocuparea (de altfel, existentă
şi la cantitativişti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neapărat adevărate şi exacte, ci că e nevoie să ne
întrebăm mereu în ce măsură ele reprezintă realitatea; mai mult decât atât, investigaţiile trebuie să se
concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, şi nu atât ca distorsiune a datelor reale, ci
ca proces în sine. Astfel, mulţi sociologi privesc acum cifrele din statisticile referitoare la fenomenul morţii,
al delicvenţei şi altele, nu ca rezultate dintr-o înregistrare pasivă ci reieşind din interiorul procesului de
înregistrare şi organizare a datelor statistice.
24
ibidem
25
D. Silverman, Interpreting Qualitative Data, London, Sage, 1993.
L. Prior (1987)26, prin studiile pe care le numeşte “de sociologie a mortualităţii”, demonstrează că
investigarea de către procurori a morţilor subite şi considerate “nenaturale” se face mai frecvent
(proporţional) pentru bărbaţi decât pentru femei, pentru cei căsătoriţi decât pentru cei necăsătoriţi, pentru cei
activ economic decât pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decât pentru muncitorii manuali.
Când este vorba însă de a decide cauza morţii, prin autopsie, situaţia se prezintă invers: mai multe autopsii se
fac la cei necăsătoriţi decât la căsătoriţi, la muncitorii manuali decât la cei din clasa de mijloc, la femei decât
la bărbaţi. L. Prior sugerează interpretând aceste constatări, că aceia care decid natura morţii şi modalităţile
de stabilire a ei sunt orientaţi de supoziţii ale bunului simţ, cum ar fi aceea că moartea subită a unei persoane
înstărite e mai suspectă decât a uneia sărace. În tot cazul, e necesar să avem în vedere că tabelele statistice
privind cauzele morţii sunt ele însele produsul unor procese de luări de decizii, care trebuie, la rândul lor,
cercetate minuţios.
Imaginile vizuale ca documente sociale ridică probleme metodologice complexe.
Ele sunt mult mai greu de transcris, codat şi analizat în unităţi discrete, aşa cum se întâmplă cu
expresiile şi cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea şi
integralul, funcţionarea cu itemi concomitenţi. Totuşi o serie de cercetări sistematice s-au întreprins şi în
domeniul vizualului, atât pe linia analizei textului imaginal în sine, cât şi a raportului dintre imagine, sunet şi
comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor.
Studiile s-au centrat însă şi asupra relaţiilor dintre conţinutul imaginilor, intenţiile producătorilor lor
vizavi de audienţă şi schimbările majore în organizarea economică şi socială. M. Emmison (1983),
întrebându-se în legătură cu emergenţa şi evoluţia conceptului de “economie” în discursul mass-medial din
SUA, gâseşte că în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi desprinse cel puţin trei faze: 1) Înainte
de 1930, “economia” se identifică cu clasicul “a economisi”, adică a face cheltuieli cât mai puţine şi a pune
restul de-o parte; 2) După 1930 şi-au făcut loc în imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia
naţională ca structură şi la rolul intervenţionist al statului. Economia începe să devină o problemă de soluţie
colectivă. Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizată prin personaje debile şi bolnave, mângâiate de
un Moş Crăciun patern, care împarte daruri (prin cheltuieli guvernamentale); 3) În anii ‘40, economia este
înţeleasă în întregime ca fiind o chestiune colectivă. Adesea economia şi politica economică sunt înfăţişate de
animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o cutie mare cu şerpi, hipnotizaţi (stăpâniţi şi manipulaţi) de
ministrul de finanţe.
26
apud apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
CURS NR. 14
Analiza internă a textului
În analiza internă a textului, principiul prioritar al calitativiştilor este acela că luarea în considerare
(numărarea) a cuvintelor (noţiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se întâmplă în analiza de conţinut
clasică - nu are mare relevanţă, întrucât cuvintele în calitate de semne au semnificaţie numai în relaţie cu alte
cuvinte (semne), înţelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atât; între conţinutul şi expresia textului ca
sistem de semne există o strânsă legătură, legătură ce este rodul unei interpretări sociale colective.
Conexiunea conţinut-expresie-semn ţine,
aşadar, de o fenomenologie primară socială. (Culler, 1975)27.
Analiza intrinsecă a textului are la bază semiologia - ştiinţa semnelor - întemeiată de Ferdinand de
Saussure (1857-1913), pentru care semnele au următoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993, p.72):
1. Prin ele se contopesc un concept şi o imagine sau sunet (semnele de circulaţie, dar şi cuvintele
înscrise sau vorbite ale unei limbi);
2. Semnele nu sunt entităţi autonome. Ele îşi derivă înţelesul numai din locul ce îl ocupă într-un
sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decât diferenţa de alt semn (roşu e ceva ce nu este albastru,
verde, galben, etc.);
3. Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce înseamnă că el nu are o legătură naturală cu
semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeaşi noţiune;
4. Semnele pot fi conectate în două moduri. Primul presupune posibilităţi combinaţionale, cun sunt,
în limbă, prefixele şi sufixele (în română avem, probabil, puţine cuvinte compuse ce exprimă noţiuni
distincte dar tendinţa pare a fi aceea de creştere a ponderii lor: “sociolingvistica”, “sociouman”, de pildă)
Saussure numeşte aceste combinaţii relaţii sintagmatice. Al doilea mod este dat de faptul că semnele au
proprietăţi contrastive, alegerea unui semn excluzându-l automat pe altul (spui “da”, ceea ce înseamnă că nu
e “nu”, “tânăr” exclude pe “bătrân”). Relaţionarea de excludere reciprocă se numeşte şi opoziţie
paradigmatică.
Ideile semioticii structuraliste şi-au găsit teren şi în analizele mai concreteale textelor cotidiene, ale
metodelor prin care oamenii se descriu şi fac inferenţe. H. Sacks (1922) 28, continuându-şi studiile sale de
lingvistică etno-metodologică, ajunge la concluzia că sarcina majoră a analiştilor vieţii sociale este de a
identifica “aparatul” care face ca oamenii să realizeze activităţi ce sunt recunoscute ca atare de ceilalţi, cu
toate că aceste activităţi nu sunt aproape niciodată total explorate şi complete. În concepţia lui, cultura poate
fi privită ca “o maşină de făcut inferenţe”, producătoare, adică, de “aparate” administrate şi utilizate în
contexte specifice. Iată care ar fi piesele mai importante ale “maşinăriei” respective:
Categoriile utilizate. Fiecare persoană, eveniment, situaţie, etc. poate fi descrisă prin mai multe
categorii, plasând-o, astfel, în anumite clase. E îndeajuns să răsfoim mai multe ziare şi să ne dăm seama cum
acelaşi eveniment este prezentat în termeni diferiţi. Feministele au arătat că, spre deosebire de bărbaţi,
27
J. Culler, Structuralist poetics, Ithaca, NY, Cornell, University Press, 1975.
28
H. Sacks , Lecture on Conversation, Ed G. Jefferson, introd. E. Schegloff, Oxford, Basil Blackwell, 1992, 2 vol.
femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numărul de copii, culoarea părului. Asemenea
identificări în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei şi a comportamentelor sale. Aceeaşi
persoană poate fi prezentată ca “bine făcută, blondă, mamă a trei copii” sau ca “profesoară de matematică în
vârstă de 40 ani”. Amândouă descrierile sunt adevărate, dar ele determină lecturi diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colecţie de categorii. Din propoziţiile de mai sus, “mama” este o
categorie din colecţia ‘familie”, iar “profesor” din cea a “ocupaţiei”. În raportul categorie-colecţie
funcţionează opoziţiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. Dacă se menţionează “mama” e clar că se
exclude “tata”.
Regula consistenţei spune că în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci când un vorbitor
foloseşte una sau mai multe categorii pentru a descrie cel puţin doi membrii ai populaţiei şi dacă auzim
aceste categorii ca fiind posibil să facă parte din aceeaşi colecţie, le vom auzi în acest fel. Nu întâmplător,
spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anunţului: “Copilul plânge. Mama l-a luat în braţe.”, suntem aproape
siguri că e vorba de mama copilului. Regula consistenţei se referă şi la alte aspecte ale dinamicii colocviale;
şi anume ea spune că dacă în caracterizarea unui membru al populaţiei recurgem la o categorie dintr-o
colecţie anume, există o mare probabilitate ca în descrierea altui membru să folosim o altă categorie, dar din
aceeaşi colecţie. O implicaţie serioasă a acestei reguli este că, atunci când noi folosim termeni mai duri în
caracterizarea cuiva, ne putem aştepta să fim caracterizaţi cu termeni din aceeaşi colecţie.
Categoriile au funcţia de a defini şi delimita activităţile (category-bound activity), de a caracteriza
persoanele prin activităţile lor şi de a infera activităţile din descrierea persoanelor. O consecinţă a acestor
caracterizări este că pe baza lor noi judecăm moralitatea actelor săvârşite. Când aflăm că un părinte şi-a
pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, când auzim că un copil şi-a pedepsit părintele, nu ne
gândim numai la ceva atipic, ci şi la un lucru imoral. Ce e de reţinut aici este că termenul “a pedepsi” descrie
o activitate care ar putea fi caracterizată lingvistic şi altfel, în cuvinte mult mai blânde şi care ar schimba
interpretările receptorului. Felul în care descriem o situaţie angajează cvasi-permanent şi o conotaţie morală.
În viaţa socială concretă, normele morale au un rol de prim-plan. Spre deosebire însă de uzanţa sociologiei
clasice, de a lua normele drept element de cauzalitate a acţiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în
care actorii cotidieni folosesc normele pentru a descrie, cataloga şi înţelege activităţile semenilor lor. El
insistă că în practica curentă de “citire” în spusele celorlalţi, oamenii fac mereu inferenţe, de mai multe
ordine: astfel, dacă persoana A îl categorizează pe B ca bătrân, noi avem înclinaţia să-l categorizăm pe A,
pentru a decide cum l-am categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).
A. Sacks numeşte strategiile complexe şi subtile prin care oamenii în practica mundană îşi descriu şi
evaluează reciproc activităţile procedee de categorizare a membrilor (memberships categorisation device)
sintagmă folosită în literatura de specialitate şi în formula prescurtată MCD. Prezentăm un caz de aplicare a
analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Iluţ în “Abordarea calitativă a socioumanului”,
p.147. Este vorba despre cum producătorii de ştiri şi relatări de evenimente, în efortul de a le face pe acestea
cât mai interesante şi atrăgătoare, le construiesc, mizând pe conotaţiile cuvintelor, pe mecanismele de
categorizări şi inferenţe ale audienţei. Tabelul are ca pretext un titlu (adaptat) apărut într-un număr din ziarul
“Times”, dar există exemple numeroase şi chiar mai frapante în presa scrisă de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Transcripţia şi analiza conversaţiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului îl constituie conversaţiile
cercetător -subiect şi bineânţeles, nu atât cele pe bază de chestionar standardizat, unde secvenţa întrebare-
răspuns este într-o singură direcţie( operatorul întreabă, subiectul răspunde) şi unde, deci nu avem o
conversaţie în înţelesul propriu al cuvântului, ci în interviurile nestructurate, de adâncime. Dar şi aici subzistă
o puternică asimetrie, fiindcă deşi discuţia este liberă, cercetătorul este cel care pune, în general, întrebări.
Analiza calitativă a conversaţiilor se detaşează net însă de preocupările clasice (de orientare pozitivist-
cantitativistă), ale investigaţiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din urmă se concentrează asupra
următorului fapt: în ce măsură respectiva interacţiune favorizează sau nu acurateţea declaraţiilor
intervievatului despre o realitate preexistentă. Calitativiştii scrutează cu atenţie procesul de organizare şi
desfăşurare a conversaţiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine. Pe de altă parte, pentru ei,
conversaţiile de tip interviu sunt doar o formă a conversaţiilor sociale, majoritatea acestora constituind-o cele
prezente în practica rutinieră de zi cu zi. În viziunea calitativistă, toate formele de conversaţie, deci şi cele de
natură instituţională (din parlament, să spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale conversaţiilor
din viaţa mundană. (Se înţelege că şi în convorbirile intervievator-intervievat.)
Analiza conversaţiilor cotidiene presupune o înregistrare cât mai fidelă a lor. Astăzi, prin mijloacele
audio-vizuale sarcina cercetătorului este mult uşurată şi prezentarea materialului de teren în forma sa
nealterată este mult mai lesne de realizat. Transcripţia conversaţiilor şi a contextului în care ele se
desfăşoară, rămâne însă în continuare o operaţie indispensabilă, fiindcă ea condensează informaţii şi este un
prim pas înspre codarea şi prelucrarea ei. Transcripţia înseamnă utilizarea unui sistem de semne
(convenţionale, desigur) în a nota dinamica şi structura convorbirilor: o paranteză mare poate indica
intervenţia unui vorbitor în timp ce altul vorbeşte deja; o cifră din paranteze mai mici, aproximativ cât timp a
făcut pauză vorbitorul în discursul său; cuvintele scrise cu litere mari dintr-o replică desemnează vocea
ridicată a personajului, etc. Sacks şi colaboratorii oferă la sfârşitul lucrării lor (1974) un Appendix ce
cuprinde detalii ale principiilor şi sistemelor de notare a conversaţiilor. Transcripţiile au nu doar rolul de a
prezenta în detaliu mersul şi caracteristicile interacţiunilor verbale, ci ele sunt şi o adevărată muncă de
cercetare, deoarece în operaţia de transcriere a materialului brut înregistrat, se descoperă mereu noi laturi şi
sensuri ale actelor convenţionale. În acelaşi timp, transcripţiile, dat fiind caracterul lor de semicodate, pot fi
utilizate cu folos de alţi cercetători, ca un document pretabil la analize şi interpretări proprii.
Fără îndoială că “până la urmă” tot ce studiază cercetătorul social sunt “urme” ale subiecţilor săi:
răspunsuri la chestionare şi interviuri, comportamentele din timpul experimentului, înregistrarea
observaţională. În sens propriu, “urme’ reprezintă însă documente neprovocate, existente într-o formă
materială.
Cultura materială, cu cele două componente majore ale sale, textele scrise şi artefactele, produse
fabricate (unelte, construcţii, îmbrăcăminte, ect.) este un teren bogat de exploatare ştiinţifică nu doar pentru
descrierea în sine a trecutului (istoria), ci şi pentru antropologie, sociologie şi psihologie socială, în
încercarea lor de a accede la constantele comportamentale şi mentalitare individuale şi grupale (şi implicit a
vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, există).
Produsele activităţilor oamenilor prezintă maximă relevanţă în disciplinele socioumane fiindcă prin
ele aflăm nu numai ce ei spun, ci şi ceea ce realmente fac. În acest sens, şi analizele unor urme mai prozaice,
rezultate din activităţi rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje şi colaboratorii (1992) au studiat
conţinutul resturilor menajere şi au constatat ce diferenţă mare este între cantitatea de bere consumată efectiv
şi cea declarată la interviu. Alţi autori, precum, mai recent, I. Hodder (1992) au ajuns la consideraţii
interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-bărbat-copii, pe baza investigaţiei decoraţiilor de interior
şi a vaselor utilizate pentru prepararea şi păstrarea hranei.
Interpretarea calitativistă a culturii materiale ridică unele probleme teoretico-metodologice,
prelucrate şi sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Iluţ astfel:
E necesar să facem o clară disociere între două feluri de documente (sau de niveluri) ale culturii
materiale din punctul de vedere al intenţiilor cu care au fost create, al naturii şi al încărcăturii lor de
înţelesuri. Primul este acela care are în sine valoare comunicaţional-simbolică, expresivă, de
reprezentare, şi a fost creat cu acest scop. Aici înţelesurile sunt date în informaţie nemijlocită, chiar dacă
accesul la ele presupune interpretare, uneori permanentă. În acestă categorie intră, în primul rând, textele
scrise, dar şi pieslele de cultură ca steagurile, uniformele şi altele. Al doilea plan este cel al tehnologiei,
al culturii materiale strict pragmatice, nedesemnată reprezentărilor simbolice. Prin aceasta se evocă doar
înţelesuri, ele sunt tacite, implicite şi cu totul indirecte. Unele fac parte din respectiva categorie, ca şi
artefactele, în general. Ele nu au o valoare simbolică în sine.
Faptul că nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu conţine sisteme de coduri de
reprezentare simbolică elaborate şi nu are în sine o valoare comunicaţională, înţelesurile sociale (relaţii
interpersonale şi intragrupale, motivaţii, aspiraţii, emoţii şi sentimente) fiind latente şi mai difuze,
analiza şi interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu textele scrise trebuie să se facă cu
multă precauţie. Logica şi structura lor nu sunt în primul rând de natură semantico-retorică, ci
determinată de constrângerile de mediu fizico-geografic şi tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar mai
putea numi. Înţelesurile sociale sunt identificabile şi în cultura materială nonsimbolică, dar nu abuzând
de paradigma lingvistico-interpretativistă. De altfel, unele cercetări din ştiinţele cognitive arată că între
cunoştinţele practice şi cele lingvistice subzistă diferenţe fundamentale în ce priveşte modul lor de
organizare mentală (Bloch, 1991).
Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se pretează abordării textualiste, semiotice. Deci şi
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de îmbrăcăminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale şi picturale. D. Miller (1982) a
argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentaţie urmează principiul relaţiei sintagmatice - obiecte
de îmbrăcăminte ce “merg împreună” - şi pe cel al relaţiei paradigmatice - alegerea unei anumite piese şi nu a
alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentanţii teoriei alegerii raţionale exploatează constatările de acest
gen (cu privire la îmbrăcăminte, veselă, etc.) pe linia comportamentului strict utilitar al actorului social,
practicarea unui anume stil vestimentar sau alimentar având funcţii precise de marcare a unui status social şi
deci de obţinere de beneficii (Coleman, 1990).
A căuta înţelesurile, valorile şi reprezentările sociale atât la nivelul culturii materiale intrinsec
simbolice, cât şi la al celei mediat-simbolice (tehnologice) înseamnă analiza contextuală, de spaţiu cultural şi
de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative sunt la îndemână
(simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelaşi timp o valoare utilitară şi
una simbolică. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea înţelesului simbolurilor materiale în
timp şi mecanismele prin care aspectul funcţional al obiectelor s-a convertit în cel simbolic.
Înţelesurile şi semnificaţiile acordate culturii materiale au o valoare ştiinţifică de cunoaştere, dar
aproape întotdeauna şi o distinctă conotaţie social-politică. Se poate ajunge chiar la conflicte social politice
în interpretarea semnificaţiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legătură cu identitatea etnică şi
consistenţa ei de-a lungul timpului. Interferenţele în mediul de construcţie a caselor, în vestimentaţie, în
bucătărie şi alimentaţie dintre germani - maghiari - români - ţigani şi alte etnii din Transilvania sunt obiect de
studiu, dar şi de dispută. Uneori însă studiul artefactelor şi al tehnologiilor trecute poate fi folositor
comunităţilor într-un sens foarte pragmatic.
10.
UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
METODE IN SOCIOLOGIE
NOTE DE CURS
TITULAR DE CURS:
LECT.UNIV.DRD. MIHAELA RUS