ORGANOGRAFIA

Este capitolul care studiaza organele sub

raportul formei si structurii. Numim organ o
grupare de tesuturi adaptata sa îndeplineasca
una sau mai multe functii. Corpului plantelor
superioare, numit corm, i s-au diferentiat în
decursul evolutiei organe vegetative (radacina,
tulpina, frunza) si organe reproducatoare
constituite în floare.

O planta gimnosperma sau angiosperma îsi are

originea în embrionul semintei. Embrionul a
rezultat din zigot si are formate radicula,
hipocotilul (tulpinita), cotiledoanele si gemula
(mugurasul). Din embrion rezulta, dupa
germinare, plantula cu partile ei componente
(fig. 18).

RĂDĂCINA

Este organul care obisnuit creste în sol, specializat pentru absorbtie si fixare, dar
poate avea rol si în depozitare, sinteza s.a.

Radacinile normale se dezvolta din radicula embrionului si îndeplinesc functiile

caracteristice. Radacinile adventive se formeaza pe tulpini sau frunze, iar
radacinile metamorfozate îndeplinesc în principal alte functii: fixarea pe arbori
când sunt metamorfozate în crampoane (ca la Hedera), asigurarea oxigenului
necesar respiratiei ca la pneumatofori (ce sunt ramuri de radacini situate deasupra
apei, bogate în tesuturi afânate numite aerenchimuri) etc.

Morfologia radacinii

a. Vârful radacinii normale prezinta o organizare caracteristica (fig. 19):

- scufia sau piloriza acopera si protejeaza vârful radacinii cu meristemele lui

apicale;

- zona neteda corespunde zonei de crestere prin întindere a celulelor generate de

meristemele apicale;
 - zona
pilifera în
care fiecare
celula a
rizodermei
are câte un
perisor
absorbant;
dupa 2-3(10)
zile perisorii
mor, dar se
formeaza
mereu peri
noi pornind
dinspre zona
neteda; în
zona pilifera
structura
primara a
radacinii
este
constituita;

- zona aspra
este numita
astfel datorita cicatricilor formate dupa caderea perilor, cicatrici care îi dau
aspectul rugos; la arbori, în zona aspra începe formarea structurii secundare, prin
aparitia cambiului si felogenului.

b. Ramificarea obisnuita a radacinii este cea monopodiala: pe radacina principala

(numita si pivot si provenita din radicula embrionului) ce prezinta crestere
nedefinita, se formeaza, începând de la vârf spre baza ramuri (radicele) de ordinul
I, de asemenea cu crestere nedefinita, iar pe acestea ramuri (radicele) de ordinul II,
cresterea continuându-se în acelasi mod (fig. 20). Pivotul împreuna cu radicelele
de diferite ordine alcatuiesc sistemul radicelar, numit si radacina plantei.

Formele de radacini se realizeaza în urma raportulu 535i84f i dimensional dintre

pivot si ramurile de diferite ordine. Exista radacini pivotante (la brad, stejar),
ramuroase (la carpen, tei, paltin) si, la graminee, fasciculate sau firoase (fig. 21).
Fig. 21 – Forme de radacini: a – radacina pivotanta; b, c – radacini ramuroase; d – radacina fasciculata

Anatomia radacinii

Din meristemele apicale se formeaza structura primara, care la plantele ierboase

ramâne toata viata, dar la cele lemnoase se vor constitui foarte curând si
meristemele secundare (laterale) care vor da nastere structurii secundare a
radacinii.

a. Organizarea structurii primare (fig. 22)

- Rizoderma este învelisul extern, unistrat. În zona pilifera fiecare celula a

rizodermei prezinta câte un perisor absorbant.

- Scoarta cuprinde mai multe straturi de celule vii, parenchimatice, cu pereti

subtiri, celulozici si spatii intercelulare. Fac exceptie primele 2-3(5) straturi
periferice, exoderma, caracterizate prin peretii celulari suberificati (unele celule ale
exodermei ramân cu peretii nesuberificati, pentru a permite schimburi cu
exteriorul).

Scoarta propriu-zisa este constituita din celule cu protoplastii interconectati prin

plasmodesme, pentru a înlesni circulatia substantelor.
Stratul cel mai intern al scoartei, endodermul, este alcatuit din celule strâns unite
între ele, cu peretii radiari suberificati (îngrosarile suberificate se numesc benzile
lui Caspary). Mai târziu se suberifica,
devenind impermeabili, si ceilalti
pereti ai celor mai multe dintre celule
endodermice, astfel ca se creeaza un
fel de bariera ce limiteaza circulatia
apei cu sarurile minerale. În felul
acesta circulatia are loc doar prin
celulele de pasaj, aflate în dreptul
fasciculelor lemnoase si ramase cu
pereti permeabili, celulozici.

- Cilindrul central (stelul) începe

cu periciclul, unistrat sau, mai ales la
plantele lemnoase, din câteva straturi
de celule ce îsi pastreaza caracterul
embrionar, astfel ca periciclul
genereaza radicele (ramuri ale
radacinii) (vezi fig. 19).

Sistemul conducator este cuprins în

stel si consta din fascicule lemnoase si
fascicule liberiene, aflate în alternanta.
Diferentierea lor începe dinspre
exterior spre interior. Astfel, în cazul
fasciculului lemnos primele vase
conducatoare, cele ale protoxilemului (de la gr. protos – primul si xylon – lemn) au
îngrosari inelate si spiralate ce permit o oarecare alungire a vasului, în pas cu
celulele tesuturilor vecine care înca nu si-au încheiat cresterea. Apoi se formeaza
vasele de metaxilem (de la gr. meta – dupa si xylon), mai centrale si cu îngrosari
reticulate ori îngrosari uniforme (doar punctuatiunile ramân neîngrosate).
În mod analog, primele vase liberiene alcatuiesc protofloemul, iar cele mai
centrale, diferentiate ulterior, metafloemul.

Spre deosebire de tulpina, la radacina

centrul stelului este ocupat de
metaxilem.

b. Formarea structurii secundare a

radacinii:

Cambiul se constituie sub forma de arcuri (fig. 23): unele din resturile de
procambiu dintre fasciculele lemnoase si altele din segmentele de periciclu din
dreptul protoxilemului. Ulterior, arcurile se racordeaza, formând un inel sinuos ce
activeaza generând, prin diviziuni tangentiale, xilem secundar spre interior si floem
secundar spre exterior. Treptat cambiul devine din sinuos inelar, datorita activitatii
inegale a initialelor cambiale.

Felogenul (celalalt meristem secundar) ia nastere mai adesea din periciclu si

produce spre exterior suber si spre interior feloderm. Dupa câtiva ani îsi înceteaza
activitatea si se formeaza câte un nou felogen, mereu mai profund.

TULPINA

Este organul vegetativ care sustine frunzele si florile si face legatura între acestea
si radacina, prin tesuturile sale conducatoare.

Morfologia tulpinii

Formarea tulpinii este pornita odata cu constituirea embrionului, dar se dezvolta

mai ales dupa germinarea semintei, astfel ca o plantula are tulpina cu ax hipocotil
si ax epicotil (fig. 18).

Tulpina prezinta noduri (regiuni îngrosate la

nivelul carora se prind frunzele), internoduri,
precum si muguri (la vârf si în axila frunzelor).

Mugurele este un ax în formare, cu internoduri

înca scurte, purtator de primordii si acoperit cu
solzi protectori (catafile) (fig. 24).

Mugurii ce nu
pornesc în
primavara
anului
urmator
formarii lor
se numesc muguri dorminzi (proventivi), iar cei ce nu provin din primordii de
muguri, ci din cambiu, felogen ori din alte tesuturi se numesc muguri adventivi.
Dupa dispunere pe ax, se deosebesc muguri alterni, opusi, verticilati (mai multi, în
verticil, la un nod) si seriali (mai multi, suprapusi, la un nod, ca la caprifoi). Dupa
forma mugurii pot fi: globulari ( ± sferici), ovoizi, conici si fusiformi, iar dupa
organele ce vor rezulta: muguri foliari, florali si micsti.

a. Ramificarea tulpinii

Prin cresterea mugurilor axilari se formeaza ramuri de ordinul I, pe care iau nastere
ramuri de ordinul II, urmeaza ramuri de ordinul III, IV etc. Ca rezultat al
ramificarii se constituie sistemul caulinar cu particularitati ereditare si influentat de
mediu.

Ramificarea poate fi de tip monopodial sau simpodial (fig. 25).

Ramificarea monopodiala: pe axul

principal, ce are crestere nedefinita, se
formeaza ramuri de ordinul I si ele cu crestere
nedefinita, iar pe acestea ramuri de ordinul II
s.a.m.d. (ca la rasinoase, fag, stejar, frasin
etc.).

Ramific
a rea

simpodiala se realizeaza prin cresterea

definita a tulpinii principale si a ramurilor, astfel ca de fiecare data alungirea este
continuata de mugurele axilar imediat subterminal (ca la tei, alun etc.); drept
consecinta tulpina si ramurile sale sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente
de un ordin din ce în ce mai mare (fig. 25).

Tipuri de ramuri. Exista ramuri care asigura marirea coroanei si care sunt
caracterizate prin internoduri lungi. Ele sunt numite macroblaste. Pe acelasi
exemplar se afla si ramuri cu internoduri foarte scurte, purtatoare de flori sau
uneori (ca la larice) de frunze îngramadite; acestea sunt numite microblaste. În
terminologia forestiera acceptia lujerului este ca parte de ramura (cu frunze si flori)
crescuta în ultimul an, dar, prin extindere, s-a ajuns la termenii lujer de doi ani sau
lujer de trei ani.

b. Tipuri morfologice de tulpini

Tulpinile aeriene, dupa orientarea în spatiu (fig. 26), pot fi ortotrope (cu cresterea
verticala) si plagiotrope (cu cresterea oblica sau orizontala).
La tulpinile ortotrope apartin tipurile: erect (drept), nutant (cu vârful aplecat),
geniculat (internodurile formeaza cotituri unghiulare pronuntate) si cel urcator.

La tulpinile plagiotrope se
înscriu tipurile: târâtor (repent)
– tulpini întinse pe sol,
purtatoare de radacini adventive
la noduri, prostrat – tulpini
culcate pe sol, dar fara radacini
adventive si ascendent – baza
tulpinilor paralela cu solul, iar
vârful arcuit în sus.

Tulpinile aeriene ce îndeplinesc

functii nespecifice sunt numite tulpini metamorfozate. Ele pot servi pentru:

- aparare: spinii, spre exemplu la gladita;

- fixare: cârceii, spre exemplu la

vita;

- fotosinteza: filocladiile (ramuri

latite cu aspect de frunze), ca la
Ruscus sp. (fig. 27);

- depozitare: tulpinile tuberizate; exista specii la care tuberizarea afecteaza doar

mugurii (ei sunt numiti tuberuli când axul mugurelui este tuberizat si bulbili când
sunt tuberizati solzii.
 Tulpinile subterane pot fi de tip (fig. 28):
rizom – internodurile sunt ± alungite, iar la noduri se afla radacini adventive si
frunze rudimentare, ca la stânjenel; tubercul – vârfuri de stoloni devenite tuberizate
si carnoase, ca la cartof; bulb – ramuri scurte, ca niste discuri, acoperite de frunze
carnoase, ca la speciile de Allium.

Anatomia tulpinii

Structura primara a tulpinii arborilor, asemanatoare celei de la plantele ierboase,

este prezenta doar la lujerii tineri si se mentine o perioada foarte scurta. Dupa circa
o luna sau chiar mai putin de la pornirea lujerului, încep sa se diferentieze
meristemele laterale (secundare), cambiul si felogenul, care produc cresterea în
grosime a axului, constituindu-se astfel structura secundara.

a. Structura primara a tulpinii

Organizarea meristemelor apicale de la lujer este mai complexa decât la radacina,

deoarece, pe lânga tesuturile generate pentru structura primara a axului lujerului,
meristemele apicale sunt implicate si în formarea primordiilor mugurilor si a
primordiilor frunzelor.
 În vârful vegetativ (conul de
crestere) se afla doua grupuri
de celule: unul periferic
(tunica) si unul central (corpusul) (fig. 29).
Din aceste doua grupuri se vor diferentia cele
trei meristeme primare cunoscute:
protoderma care va forma epiderma,
meristemul fundamental din care se vor
diferentia scoarta si maduva si procambiu
care apare ca niste suvite în masa
meristemului fundamental si va forma
fasciculele conducatoare libero-lemnoase.

La o structura primara deplin formata (fig.

30) se disting epiderma, scoarta si cilindrul
central.

- Epiderma este stratul periferic, alcatuit din celule cu peretii exteriori impregnati
cu cutina. Protoplastul lor este lipsit de obicei de cloroplaste, iar vacuola, bine
dezvoltata, contine antociani protectori fata de radiatia ultravioleta. Formatiunile
epidermice (peri, stomate) de regula sunt prezente.

- Scoarta constituie un parenchim multistrat. Straturile periferice pot avea rol în

fotosinteza (contin cloroplaste), iar cele mai interne în depozitare (acumuleaza
substante de rezerva). La multe specii straturile cele mai exterioare ale scoartei
sunt reprezentate prin tesuturi mecanice (colenchim si sclerenchim) ce alcatuiesc o
hipoderma. Stratul cel mai intern al scoartei, endodermul, nu prezinta caracteristici
tipice decât la unele tulpini subterane, ca rizomii.

- Cilindrul central (stelul) al tulpinii este constituit din fascicule conducatoare si

maduva.

Fasciculele conducatoare ale tulpinii sunt mixte (au si floem si xilem) si mai
adesea apartin tipului colateral deschis, adica între xilemul (dispus intern) si
floemul (dispus spre exterior) ramâne un rest de procambiu, întrucât procambiul nu
s-a diferentiat în întregime în xilem si floem la formarea fasciculului.

La diferentierea fasciculului din suvita de procambiu, formarea floemului

este centripeta: mai întâi apare protofloemul care este apoi în parte dezorganizat
curând dupa încheierea alungirii internodului (protofloemul ramas se diferentiaza
în fibre floematice ce se constituie în arcuri la periferia fasciculelor), iar apoi se va
forma metafloemul. Diferentierea xilemului este însa centrifuga: mai întâi ia
nastere protoxilemul, pornind dinspre interior (mai târziu, dupa încheierea alungirii
internodale, acesta se dezorganizeaza – fig. 30), apoi metaxilemul.

În centrul stelului se afla maduva, care trimite prelungiri printre fascicule,

razele medulare.

Fasciculele conducatoare ale tulpinii si frunzei comunica între ele fara

modificari. În vârful tulpinii vasele conducatoare se diferentiaza mai întâi în
primordiile frunzelor si se continua apoi cu fasciculele tulpinii care se formeaza
mai târziu. Portiunea de fascicul (fascicule) dintre baza frunzei si cilindrul central
reprezinta urma foliara, iar locul prin care fasciculul (fasciculele) patrund
(patrunde) în cilindrul central, lacuna foliara.

În schimb, la trecerea de la fasciculele conducatoare ale radacinii la cele ale

tulpinii, au loc unele modificari treptate, prin care se ajunge de la fascicule simple
si alterne, caracteristice radacinii, la cele mixte, libero-lemnoase, proprii tulpinii.
Zona de tranzitie corespunde coletului.

b. Structura secundara a tulpinii la gimnosperme si dicotiledonate

b1. Structura tesuturilor produse de cambiu. Dupa constituirea structurii

primare, procambiu, care la arbori se prezinta (în sectiune transversala) aproape
circular, datorita fasciculelor libero-lemnoase foarte apropiate, va deveni cambiu si
va genera prin diviziuni alternative, spre interior si spre exterior (activitate
bipleurica), lemn secundar spre interior si liber secundar spre exterior. Din
initialele de raza ale cambiului vor fi generate, în ambele sensuri, raze medulare
secundare.

Lemnul secundar. Este constituit din elemente traheale, fibre xilematice si

parenchim lemnos.

Elementele traheale la angiosperme se constituie în vase perfecte (trahee), pe când

gimnospermelor le sunt caracteristice traheidele. În sectiune transversala vasele
mai largi apar sub forma de pori, care prin dispunerea lor specifica servesc drept
criterii de identificare a lemnului.

Fibrele xilematice (fibre lemnoase) sunt întâlnite numai în lemnul angiospermelor,

caruia îi confera rezistenta. La gimnosperme rolul lor este îndeplinit de traheide,
care au deci si rol mecanic.
Fig. 31 – Tulpina de stejar (sectiune transversala si longitudinala): 1 – suprafata cambiului; 2 –
raza medulara în inelele de lemn secundar; 3 – raza medulara în floem; 4 – ritidom; 5 – floem
secundar; 6 – coaja (dupa Raven, P. H. si colab., 1992)

Parenchimul lemnos este un tesut viu în inelele anuale functionale ale lemnului
secundar si îndeplineste rol de depozitare a substantelor de rezerva. Este bine
reprezentat la foioase, dar lipseste aproape în totalitate la rasinoase, unde se afla ca
zone restrânse, asociat canalelor rezinifere.

Ţesutul lemnos format în decursul unei perioade de vegetatie poarta numele de

inel annual. În sectiune longitudinala inelele anuale apar sub forma unor benzi (fig.
31 si 32).

Diferentierea inelelor este datorata vaselor de calibru mai mare generate în

perioada de primavara (când activitatea fiziologica este intensa) si proportiei
reduse a fibrelor xilematice si parenchimului lemnos. Aceasta portiune de inel este
numita lemn timpuriu (lemn de primavara). Spre sfârsitul perioadei de vegetatie
sunt generate vase de calibru mai mic, iar fibrele si parenchimul lemnos sunt
sporite cantitativ, constituindu-se portiunea de lemn târziu (lemn de toamna) a
inelului.

La gimnosperme, carora le lipsesc fibrele xilematice, iar parenchimul lemnos

are o participare foarte restrânsa, inelul anual se individualizeaza mai ales prin
diferenta de calibru al traheidelor si de îngrosare a peretilor acestora.

Cu înaintarea în vârsta, cele mai multe specii de arbori formeaza în xilemul

secundar doua zone distincte (fig. 31): una periferica, din inele anuale recente de
culoare deschisa, ce reprezinta alburnul si o zona centrala, inactiva fiziologic, de
culoare închisa, duramenul.

Duraminificarea se realizeaza prin impregnarea peretilor celulari cu taninuri,

rasini, gome; la nivelul duramenului au loc si obturari ale lumenului vaselor, din
proeminari catre interiorul lor, prin punctuatiuni, ale unor celule de parenchim,
formându-se astfel tilele, care blocheaza circulatia sevei.

Fig. 32 – Sectiune transversala prin ramura de tei de trei ani: ep – epiderma; s – suber; f –
felogen; fd – feloderm; sc.p – scoarta primara; f.f.p – fibre floematice primare; p.d – parenchim
de dilatare a razei medulare; l.s – floem secundar; f.f – fibre floematice din liberul secundar; c –
cambiu; l.t – lemn târziu; l.p – lemn timpuriu; i.a – inel anual; r.m – raza medulara; xl – xilem
primar; m – maduva (dupa Komarov, V. L., 1949, modificat)

Liberul secundar. Este produs de cambiu prin activitatea sa înspre exterior, fiind
constituit din tuburi ciuruite (vase liberiene) cu celule anexe, parenchim liberian si
fibre liberiene (fig. 32 si fig. 33). Alaturi de fibre, la unele specii (stejar, frasin) se
pot gasi si sclereide, iar la alte specii (fag si molid) tesutul mecanic al liberului
secundar este limitat doar la sclereide.

Liberul secundar, ca si lemnul

secundar, se constituie ca
manson (teaca), însa se
mentine functional doar pentru
o perioada scurta (1-câtiva ani),
dupa care este strivit prin
dezvoltarea lemnului secundar;
în locul tesuturilor strivite se
formeaza continuu altele noi,
de aceea în liberul secundar nu
se contureaza inele anuale.

b2. Structura tesuturilor

produse de felogen.
Felogenul formeaza prin
activitatea sa bipleurica
suberul si felodermul.

Suberul este format din pachete radiare de celule moarte si suberificate, ce preiau
rolul de protectie al epidermei.

Felodermul este generat spre interior si constituit în mod obisnuit din celule vii.

La unele plante felogenul functioneaza monopleuric, producând numai suber.

Suberul si felodermul reprezinta scoarta secundara (peridermul). Împreuna cu

liberul secundar, peridermul alcatuieste coaja. Prin urmare, decojirea se produce în
dreptul cambiului.

Când unicul felogen activeaza în acelasi ritm cu cambiul, scoarta secundara

ramâne neteda. La numeroase specii de arbori felogenul îsi înceteaza activitatea, în
locul lui constituindu-se mereu câte un nou felogen, din ce în ce mai profund, pâna
chiar si în liberul secundar. Prin activitatea acestor felogene succesive sunt
generate în decursul anilor tesuturi care, fiind împinse spre exterior, se mortifica
din lipsa de apa si hrana si crapa în mod caracteristic diferitelor specii, formându-
se astfel ritidomul (de la gr. rhytis – zbârcitura, încretitura). Acesta cuprinde resturi
de epiderma si scoarta primara, vechi straturi de suber si feloderm, precum si
portiuni de liber secundar.

FRUNZA

Este organul cu structura dorsiventrala si simetrie bilaterala, adaptat pentru

fotosinteza si transpiratie.

Morfologia frunzei

La frunze s-au diferentiat: limbul (lamina), petiolul si teaca (vagina). Exista frunze
simple, cu margine întreaga sau ± incizata si frunze compuse, în care caz din lobii
laminei s-au individualizat foliole cu petioli proprii dispusi pe petiolul comun
(rahisul) (fig. 34).

B
A

Fig. 34 – Margini de limb foliar cu inciziuni mari si frunze compuse: A – tipul penat: a -
penat lobata; b – penat fidata; c – penat partita; d – penat sectata; e – frunza imparipenat
compusa; f – frunza paripenat compusa; B – tipul palmat: a – palmat lobata; b – palmat fidata; c
– palmat partita; d – palmat sectata; e – frunza palmat compusa; f – frunza trifoliata (dupa
Rothmaler, W., 1981)

Frunza este un organ cu mare plasticitate,

fiecare din partile sale putând îmbraca o
diversitate de forme. Astfel, la frunzele simple
se întâlnesc numeroase forme de limb (fig. 35),
iar marginea limbului se prezinta de asemenea
diversa sub raport morfologic, putând fi
întreaga, cu inciziuni mici (fig. 36) sau cu
inciziuni mari (fig. 34).
În figura 37 se evidentiaza tipurile
de vârf ale limbului foliar, iar în figura 38 tipurile de baza foliara. Frunzele difera
si prin nervatiunea limbului (fig. 39) si felul petiolului. Când petiolul lipseste,
frunzele se numesc sesile. Exista mai multe tipuri de frunze sesile (fig. 40).

Fig. 37 – Vârful limbului foliar: a – trunchiat; b – rotunjit; c – obtuz; d – acut; e – acuminat; f –

spinos; g – mucronat; h – emarginat (dupa Rothmaler, W., 1981)

Fig. 38 – Baza limbului foliar: a – trunchiata; b – rotunjita; c – îngustata; d – cuneata; e –

sagitata; f – hastata; g – asimetrica; h – auriculata; i – cordata; g – reniforma (dupa Rothmaler,
W., 1981)
 Teaca frunzei este partea latita cu care frunza
se prinde de tulpina. La multe plante
lemnoase baza frunzei prevazuta cu
formatiuni anexe, stipelele, ce sunt
excrescente foliare, mai adesea caduce,
dispuse simetric de o parte si de alta a tecii.

În diferite etape ale dezvoltarii plantei se disting patru tipuri de organe foliare
diferentiate morfologic si functional: cotiledoanele – primele organe foliare (la
embrion), catafilele – frunze rudimentare protectoare (solzii mugurilor si ai
tulpinilor subterane), nomofilele – frunzele normale, hipsofilele – organe foliare
aparatoare ale florilor si inflorescentelor (bractee, involucru etc.).

Anatomia frunzei

Primordiile foliare se diferentiaza în lungul apexului (vârfului) tulpinii din tunica

si corpus. Ulterior, prin diviziuni si cresteri celulare, primordiul ia forma de
mamelon si apoi de con, alcatuit dintr-un strat protodermic, o masa de meristem
fundamental si o suvita de procambiu.

La cresterea în latime a limbului se porneste de la cele doua fâsii marginale de

meristem care se formeaza de fiecare parte.

a. Structura frunzei la rasinoase

Tipul morfologic de frunza mai raspândit la rasinoase este cel acicular. Structura
anatomica a frunzei difera de la specie la specie, mai ales în raport cu adaptarile la
conditii de uscaciune.
Epiderma este stratul periferic, mai adesea din celule moarte, cu peretii lignificati,
cei dinspre exterior cu cuticula bine dezvoltata si acoperita cu ceara (fig. 41 A).
Sub epiderma se afla o hipoderma dintr-un strat sau câteva straturi de celule, care
îi amplifica functia protectiva. Stomatele sunt frecvent adâncite în hipoderma (fig.
41 B) sau mezofil, având celulele anexa mari, între ele cu o anticamera mai mult
sau mai putin înalta.

Mezofilul frunzelor de rasinoase poate fi

de tipul tesutului asimilator septat
(celulele au peretii invaginati spre
interior, marindu-se astfel suprafata de
dispunere a cloroplastelor, ca la pin –
fig. 41), însa la unele specii (ca de
exemplu, la brad) mezofilul, asemanator
celui de la foioase, este diferentiat în
tesut palisadic (din celule prismatice
alungite) si tesut lacunar. În mezofil se
afla canale rezinifere al caror numar
difera (1-2 la Picea abies, 5-12 la Pinus sylvestris etc.).
Nervura este delimitata de mezofil printr-un endoderm unistrat si include mai
adesea doua fascicule libero-lemnoase, în jurul carora se afla tesutul de transfuzie.
Fasciculele au xilemul spre fata superioara si floemul spre cea inferioara. La multe
specii fasciculele sunt sustinute de arcuri de sclerenchim. Ţesutul de transfuzie este
constituit din celule vii, parenchimatice si respectiv traheide localizate în
apropierea xilemului.

b. Structura frunzei la foioase

Limbul (lamina) frunzei

cuprinde epiderma,
mezofilul si nervurile (fig.
42). Epiderma este mai
frecvent unistrata, cu
peretii exteriori ai
celulelor acoperiti cu un
strat de cutina, denumit
cuticula. La majoritatea
arbo-rilor stomatele sunt
dispuse exclusiv în
epiderma inferi-oara
(dorsala).

Mezofilul este localizat

între epiderma superioara
si cea inferioara si este
reprezentat prin tesuturile
asimilatoare.

La frunzele bifaciale (fig. 42), întâlnite la majoritatea arborilor foiosi, sub

epiderma superioara se afla tesutul palisadic, din 1-2 straturi de celule alungite,
bogate în cloroplaste. Între tesutul palisadic si epiderma inferioara se afla tesutul
lacunar, din celule paren-chimatice de diferite forme, mai sarac în cloroplaste si cu
spatii intercelulare mari (lacune), aflate în comunicare cu camera substomatica.

La frunzele ecvifaciale tesutul palisadic este dispus spre ambele fete.

 Nervurile au mai adesea câte un fascicul libero-lemnos, cu xilemul înspre
fata superioara a frunzei si floemul înspre cea inferioara. Frecvent nervurile mari
proemineaza înspre fata dorsala a limbului. La nervurile mai groase, care au rol
numai în conducere, fasciculul este înconjurat de sclerenchim si colenchim,
tesuturi care, alaturi de epiderma cu cuticula foarte groasa, asigura suportul
mecanic al laminei. La nervurile mai fine (de ordin superior de ramificare
fasciculul este înconjurat de o teaca fasciculara din celule vii ce intermediaza
schimburile cu celulele asimilatoare ale mezofilului. Ultimele ramificatii au
terminatiile constituite din elemente traheale, înconjurate si ele de teaca fasciculara
(fig. 42 B), astfel ca vasele nervurii sunt ferite de contactul cu aerul din spatiile
intercelulare.

Structura petiolului este asemanatoare structurii primare a tulpinii, de care se

deosebeste mai ales prin monosimetrie.