41.

Concepţii retorice greşite despre rostirea predicii

1. Vocea:

Cuvintele faimoase ale lui Demosthene sunt mereu actuale, dar uneori greşit
înţelese. El nu a spus că în oratorie primul, al doilea şi al treilea lucru, ca importanţă,
este “acţiunea”, ci “rostirea”. În acest punct trebuie să deosebim activitatea
predicatorului de cea a actorului. Un actor pe scenă foloseşte mult mai multe
elemente, prin care ‘vorbeşte’ publicului, decât un predicator, care se limitează doar la
vocea sa.
Vocea este instrumentul indispensabil al predicatorului. Pentru eficacitatea şi
atingerea succesului – spune Cicero – vocea vorbitorului este fără dubiu de cea mai
mare importanţă. Fără o corespunzătoare înzestrare vocală numele lui Ioan Gură de
Aur, Bossuet, Whitefild, Spurgeon sau Moody nu ar fi rămas în istoria predicării ca
fiind cei mai mari predicatori.
Însă predicatorul trebuie să ştie să-şi folosească corespunzător vocea, ca rostirea
predicii să nu denatureze de la scopul sacru propus. Există multe variante şi concepţii
greşite despre maniera de a predica. Numim câteva dintre ele pentru a avertiza tânăra
generaţie de predicatori să nu le repete.

2. Urlatul:

Unii predicatori nu sunt conştienţi de volumul vocii lor şi urlă de la amvon de

parcă ar fi în junglă. Intensitatea vocii nu poate suplini lipsa de idei, sau lipsa soliei
din predică. Volumul vocii trebuie să fie în raport cu mărimea şi capacitatea sălii.
Dacă există mijloace fonotehnice de amplificare a vocii, bineînţeles, ne putem permite
să vorbim natural, neţinând seama de nevoile de intensificare a vocii.
Unii predicatori vorbesc de parcă ar crede că “marea strigare” se poate realiza
prin intensitatea vocii, sau prin urlatul continuu. Trebuie să li se dea o atenţie
deosebită organelor vocale şi ele trebuiesc antrenate. Prin folosire potrivită ele pot fi
întărite, dar ele devin ineficace prin folosire nepotrivită. A le folosi excesiv, ca în
predici lungi şi zgomotoase, nu numai că va dăuna organelor vorbirii, ci va submina
întregul sistem nervos. Harfa delicată a mii de corzi devine improprie, de nereparat, şi
va produce discordie în loc de melodie. – EV 667.

3. Patosul fals:

Există predicatori care confundă patosul fals cu trăirea predicii. Dar este o
diferenţă foarte mare între cele două. A trăi predica înseamnă a simţi ceea ce spui, ca
le să devină direct din inimă. fără sforţări, fără artificii, dacă vorbitorul simte cele
spuse, ele vor da impresia unei vorbiri normale, naturale, neprefăcute. Dar patosul fals
este – cum arată numele – o falsitate. O sforţare umană de a afişa o aparenţă a
realităţii, o încercare de includere în eroare a ascultătorilor să creadă că cele spuse
sunt sfinţite, dar în realitate ele sunt un fel de teatralism nesincer. Când comunitatea
va dibui că pastorul lor este capabil de aşa ceva, el îşi va pierde creditul, poate pentru
totdeauna.
Uneori este nevoie şi de patos, dar să fie sincer. EGW scrie că, în vocea umană
există mult patos şi multă muzică, şi dacă studentul va face eforturi în acest sens, el
se va obişnui să vorbească…, primind o putere de a câştiga sufletele pentru Hristos.”
– Ev 504.

4. Actoricism:

Sunt pastori care în dorinţa lor de a “trăi” cât mai mult predica recurg la metode
actoriceşti şi teatrale, care în loc să atragă sufletele, le resping. Predicatorii
amvoanelor nu au mandat să devină performeri teatralici, luând atitudini şi expresii
calculate pentru a produce efect. Ei nu ocupă amvonul sfânt ca actori, ci ca
învăţătorii adevărurilor solemne. Există de asemeni pastori fanatici, care în
încercarea de a-L predica pe Hristos, tună şi fulgeră, chiuie, sar în sus şi în jos,
strivesc amvonul ca şi cum aceste exerciţii fizice ar ajuta cuiva. Astfel de apucături
antice nu vor ajuta deloc adevărul. Ci din contră, vor dezgusta bărbaţii şi femeile cu
judecată limpede şi cu vederi elevate. Este de datoria bărbaţilor care intră în
pastoraţie de a lepăda orice grosolănie şi apucături străine de amvon.” – Ev 640.
 5. Bufonerie:

Printre obiceiurile cele mai detestabile într-o predică este clovneria, sau
bufoneria. Când pastorul uită că stă între vii şi morţi, uită de solemna sa chemare, şi în
virtutea inerţiei, sau fără a judeca lucid, permite firii pământeşti să-l transporte pe un
teren străin, într-o atmosferă de comicărie, când în loc să împartă pâinea vieţii,
împarte din abundenţă, debitează glume şi bancuri hazlii, care provoacă ilaritate în
sală.
Pe drept cuvânt întreabă Serva Domnului: Ce poate face un pastor fără Isus?
Cu adevărat, nimic! Dacă el e frivol, un om glumeţ, nu este pregătit pentru a face faţă
datoriei aşezate asupra sa de Domnul. fără Mine – a spus Hristos – voi nu puteţi face
nimic. Cuvintele impertinente cad de pe buzele lui, anecdotele uşuratice, cuvinte
spuse să provoace râsul, toate sunt condamnate de Cuvântul lui Dumnezeu, şi
nicidecum nu pot avea loc la amvonul sfânt. TM 142.
Predicatorul lui Hristos trebuie să fie un bărbat de rugăciune, un om evlavios;
vesel, dar niciodată brutal sau aspru, nici glumeţ sau uşuratic. Un spirit uşuratic
poate să se potrivească pentru un bufon, sau pentru un actor de la teatru; dar este cu
totul nepotrivit pentru demnitatea uni bărbat care este ales să stea între vii şi morţi,
şi să fie organul de vorbire al lui Dumnezeu. – 4 T 320.

6. Monotonia:

Trebuie să evităm teatralismul, patosul fals, dar nici monotoni să nu fim. O

vorbire sterilă, fără vlagă, una netrăită şi rostită într-o uniformitate mecanică, va
adormi comunitatea, sau îi va face ca ei să fie fără interes, predicatorul nu trebuie să
dea impresia, că nici el nu crede cele spuse la amvon.

7. Vorbirea anemică:

Unii vorbesc atât de încet, încât îi irită pe ascultători şi-i indispune de a mai
asculta dezvoltarea predicii. A lăsa tonul atât de jos, încât cineva să nu poată fi
înţeles, nu e o dovadă de umilinţă. – GW 89.
 Iată şi un sfat foarte practic privind “tehnica” vorbirii: Predicatorul trebuie să
stea drept, să vorbească rar, precis şi lămurit, să respire deplin după fiecare
propoziţie, şi să rostească cuvintele prin întrebuinţarea muşchilor pântecelui.– GW
146.
Cum am putea concluziona învăţăturile acestui capitol?
Predicatorul trebuie să vorbească de pe amvon foarte natural. Să nu strige, să nu
facă apel la manevre nesincere, la patos fals, nici la tetralism, arătând o căutare voită
în a urmări efectul. Să fie demn, nu uşuratic ca un bufon la circ, dar să ocolească
monotonia, sau vorbirea fără vlagă, şoptirea, sau pronunţarea ştearsă a cuvintelor.
Schleiermacher spunea că vorbirea predicatorului să fie atât de naturală, încât să
nu se interpună între Cuvânt şi ascultători, adică să nu “acopere” Cuvântul pe care are
menirea să o “descopere “în faţa lumii.