CAPITOLUL 3

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

3.1. COMPLEXITATEA CAUZALĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL

Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat
multidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie
judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală, statistică
infracţională etc.
Infracţionalitatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act comis
de o persoană concretă într-o situaţie concretă. Este vorba de o acţiune umană, determinată de anumite
elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc.
O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori
care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare
asupra conduitei şi a manifestărilor psihocomportamentale.
Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale,
luaţi separat, nu pot explica în mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului
infracţional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi
integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă.
În România, evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor
economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranziţie, precum şi a crizei de autoritate pe care
au traversat-o instituţiile statului de drept. Legislaţia lacunară şi supraâncărcarea sistemulul justiţiei
penale, corelate cu deficitul de personal şi logistică, au făcut ca efectul măsurilor preventive şi represive
să fie limitat.
Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate, elemente ale crimei
organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economico-financiar. Corupţia ameninţă
nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, ci însăşi buna funcţionare a instituţiilor
statului de drept, societatea democratică în ansamblul său.
O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de infractori
autohtoni şi acţionează în cooperare cu aceste, în domeniul traficului de droguri, armament, al afacerilor
cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasării de valută falsă, introducerii ilicite de
deşeuri toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabandă, au fost scoase din ţară o gamă largă de
produse, de la cele de strictă necesitate pentru populaţie, până la obiecte de valoare aparţinând
patrimoniului naţional.
O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune, fals şi uz de fals realizate prin cele mai
diverse forme, fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de import-
export etc. De asemenea, a crescut numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc,
pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protecţiei”, sechestrarea de persoane,
violenţele între grupurile rivale de infractori etc.
Ca fenomen social, corupţia reprezintă expresia unor manifestări de descompunere morală şi
degradare spirituală întrucât implică deturnarea şi folosirea avutului public în interes personal, obţinerea
unor avantaje materiale pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, încheierea unor afaceri şi tranzacţii
prin eludarea normelor morale şi legale. O astfel de stare de criză, are un efect demoralizator asupra
întregii societăţi.
Criminalitatea organizată are o psihologie aparte. Îşi fac simţită prezenţa persoane inteligente,
cu o cultură infracţională avansată.
Criminalitatea organizată se caracterizează prin:
1) profesionalizarea modului de operare (sistemul de
comunicare şi deplasare rapidă, studiul calificat al obiectivului, neutralizarea sistemelor de pază şi
alarmare electronică, măsuri de contracarare a identificării prin dezinformare, false identităţi, distrugeri
de probe, crearea de alibiuri);
2) gravitatea consecinţelor (distrugeri uriaşe, inducerea sentimentului de insecuritate, panică
socială, pierderi de vieţi omeneşti);
3) ierarhizarea structurilor de subordonare în mediile criminale ( conducerea acţiunii,
împărţirea profitului, reinvestirea profitului);
4) utilizarea corupţiei, şantajului, până la cele mai înalte nivele sociale (funcţionari publici,
oameni de afaceri, oameni politici).
În ultima perioadă s-au diversificat infracţiunile comise prin violenţă (omoruri, violuri, lovituri
cauzatoare de moarte, tâlhării, vătămări corporale grave - ca forme ale violenţei private, şi conflicte de

1
grup, interetnice, interconfesionale, profesionale, acte de terorism). Violenţa este intim legată de esenţa
umană şi de funcţionarea societăţii. Violenţa acoperă o gamă largă de comportamente individuale şi
sociale, având o etiologie proprie.
Analiza etiologică a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze:
standardul economic, şomajul, alienarea psiho-socială, criza de autoritate, criza morală etc.
Înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se concretizează în
act infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte aparţinând principiilor conexiunii şi
determinismului: posibilitate şi realitate; necesitate şi întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi
scop.
Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu genurile sale
proxime şi faptele concrete de manifestare, exprimă un raport genetic şi se obiectivează ca legătură
independentă de voinţa omului între două subsisteme sau elemente ale aceluiaşi sistem care se
succed, unul provocându-l pe celălalt.
Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte cauză şi care,
din perspectivă criminologică, are drept conţinut interacţiunea factorilor biopsihosociali ce determină, în
mod necesar, infracţiunea. Cauza este condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar
manifesta şi totodată ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect.
Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui producere este
determinată de aceasta. Între cauză şi efect se stabileşte un raport de necesitate. Constanţa acestui
raport este mediată de condiţii. Cauzele provoacă aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi
condiţii, la fel cum variabilitatea condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor în raport cu acţiunea
aceloraşi cauze.
Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. Pe de o parte, fenomenele sunt, în
acelaşi timp, în raporturi diferite, atât cauze cât şi efecte, iar pe de altă parte, în producerea efectelor
interacţionează mai multe cauze, acestea la rândul lor acţionând în strânsă legătură cu diverse condiţii.
Odată apărut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influenţând-o favorabil sau
nefavorabil.
Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele comportamente
infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi influenţându-le, asigură o anumită evoluţie a
lor pentru producerea efectului. Condiţiile pot fi necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient
necesare. Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe manifestarea ei, grăbind sau
încetinind, stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.
Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului infracţional derivă din
faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte relaţii prezente în structura şi dinamica sa.
Pentru facilitarea decelării lor, îndeosebi la nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii şi practicienii
sunt preocupaţi de izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor posibile, oprindu-se îndeosebi la
mobilurile şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii studiate.
Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nodal al intersecţiilor din lanţurile cauzale
care este, în acelaşi timp, determinat şi determinator, având atât valoare de cauză, cât şi de efect.
Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. Sigur că prin
cunoaşterea prealabilă a acestui mobil în unele situaţii date, se poate acţiona preventiv, dar
antecedenţa imediată din lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care s-a ajuns la duşmănia
respectivă. Deci, activitatea preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de manifestare
relaţiile din întregul lanţ cauzal.
Înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de sesizarea
acţiunii concomitente a unei pluralităţi de cauze. În etiologia infracţională se împletesc cauzele interne
ce ţin de natura umană, socială a persoanei şi cauzele externe ce vizează diverşi factori culturali,
economici, juridici etc. Ponderea, în cazul infracţiunilor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe
factorii individuali) care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea
explica de ce o persoană, în anumite condiţii, trece la actul infracţional, pe când alta, în împrejurări
similare, nu face acelaşi lucru. Concluzia ce se desprinde este că, în domeniul infracţional, cauza
externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza internă.
Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă, a ponderii lor în lanţul cauzal,
presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social - istoric concret, marcat evident de
structura sistemului economico-social, de legităţile care îl guvernează.
Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei, stării, structurii şi dinamicii fenomenului
infracţional este dată de lege şi legitate, concepte care surprind, pe de o parte, unitatea acţiunii tipurilor
de interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate, necesitate şi întâmplare, cauzalitate şi condiţionare) şi
sistemul ce înglobează ansamblul de legi care îl guvernează, pe de altă parte.
Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre
factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte

2
factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau
mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate infracţională.
Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui
nucleu în plan infracţional.
Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice
începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile
ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut
de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la
satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.
Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o
procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.

3.2. FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei
faze ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza
postinfracţională.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii
infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul,
care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se
realizează.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi
pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a
comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor,
deliberarea şi actele executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea
infractorului. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de
perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează
după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului
infracţional. În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se situează
trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma
acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în
conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot
determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde
în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.
În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât
de predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare.
Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de
surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei
puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi
materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare
măsură actul decizional.
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o
gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se
declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea
sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este
sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul
infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea
actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici,
culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după
caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime
reuşitei ei, fie desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de
neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei
(instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în
funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.)
amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o
caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte
personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de
urme, renunţarea la portul mănuşilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor
contribui la identificarea autorului.

3
 Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se
apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie
foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza
anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate
psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în
această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi
tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să
convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea
de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin
diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după o
anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două
evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să
obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări
anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau
comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a
deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este
întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat
sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor.
Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.
În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta:
minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau
pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au succes, unii infractori
manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.
Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral
apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra
celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel
comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât
în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi
în timpul executării pedepsei.
În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri,
comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine
defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia
procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi
de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în
capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi
extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice.
Dacă realizează superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va
manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt
inconstanţi în depoziţii, recunosc o parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor
declarate, pentru ca în final să facă o mărturisire, dar şi aceea incompletă.
Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Art. 74,
lit. c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate
consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot
parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate
de aceasta.
Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal ar fi să i se
întocmească un profil psihocomportamental, în vederea aplicării unui program corecţional
corespunzător. Dificultăţile în acest domeniu rezidă în faptul că diagnosticarea fiecărui caz în parte este
o activitate laborioasă, necesitând participarea mai multor specialişti (psihologi, magistraţi, sociologi,
criminologi, medici legişti etc.).
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât
mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale
pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact
asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.

3.3. TIPURI DE INFRACTORI

4
 Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune cunoaşterea
aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice,
economice, culturale etc.), care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii.
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Fiecare
infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice,
psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză
propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate
de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o
imagine sintetică asupra infractorului.
Aspectele juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicarea
noţiunii şi structurii acestora, ci se extind şi asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea
depistării caracteristicilor lor generale şi specifice.
În criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomină încă tipologia lui E. Seelig şi tipologia
lui J. Pinatel.

3.3.1. Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi sociale
deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor
se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate,
autocontrol foarte scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin folosirea
unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie,
ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată
cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de
autocontrol, favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.

3.3.2. Infractorul achizitiv

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire de

bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere,
înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită etc. În
funcţie de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice.

3.3.3. Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a

omului. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după
consistenţă şi stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimându-
se printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în
capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin:
orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune,
instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a
sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de încredere,
distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.

3.3.4. Infractorul sexual

Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă afectivă,

autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului
moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia
unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa impulsurilor sexuale şi
imposibilitatea depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracţiunile comise sunt cele cu
tematică sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor.

5
 La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual
să sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) şi moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori, îşi poate
consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. În schimb,
masochistul îşi satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat (biciuit, rănit,
însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem
etic interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă.
Actul infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic, la sfârşitul căruia
infractorul se simte “eliberat” organic şi psihic.

3.3.5. Infractorul ocazional

Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii
speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe
individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea
criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi, dar există şi o
contribuţie a factorilor interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări excepţionale care pot determina la
infracţiune şi pe o persoană care, în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a
infractorului ocazional este faptul că el nu recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate,
autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.În funcţie de contextul situaţional
şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de mai multe feluri:
a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor
circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obţinerea
unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie,
furie, ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;
c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie
materială precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;
d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care
încalcă regulile de circulaţie).

3.3.6. Infractorul profesional

Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii.
Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o
trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl
constituie câştigurile financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care
violenţa este “specialitatea” sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind
dintr-un mediu social disfuncţional.
În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). infractorul
profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din săvârşirea
unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile
de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi a
pregătirii şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială labilă,
sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b).
infractorul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe
(furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este
capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a
infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât
o face infractorul obişnuit. De cele mai multe ori comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi în
bandă (furturi prin spargere din locuinţe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule,
contrabandă, escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat,
este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist,
pervers, răzbunător, are un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate
realiza afectul aşteptării etc.
În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în
expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. În
penitenciar, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a

6
infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti
mai în vârstă. Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată şi
pentru perioada post-detenţie.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este profund
dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a
proce-selor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice,
elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal,
obişnuit, nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu favorabil, reprezentat de condiţiile socio-
economice.

3.3.7. Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea unei
infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin:
imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie,
indiferenă afectivă etc.
Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat,
având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau
"ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine
interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.
Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii
infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un
indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut
faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de
lipsa sau
de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar reabilitarea.

3.3.8. Infractorul ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul

ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau
religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit
stat, motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este sancţionat. De regulă, infractorul
ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale, economice, ştiinţifice etc. El nu este
determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura
suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că mulţi militanţi politici, consideraţi la un moment dat ca
infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi.
Nu se consideră infractori politici, persoanele care comit acte de terorism.

3.3.9. Infractorul debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat, ceea ce
presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal. Infracţiunile comise de
acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe,
fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat,
iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia
lipseşte cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse
ale propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de
prevedere şi implicit consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele
caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social. Insuficienţa capacităţii mintale generează
un comportament infracţional cu atât mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată.
Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite
în ambianţă.

3.3.10. Infractorul alienat

Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat

în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în
circumstanţele atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se
orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura

7
personalităţii individului, capacităţile sale intelectual-afective şi motivaţionale, modul cum ele contribuie
la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii, care
afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi
conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi acţiuni străine de
realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective
puternice, explozive, necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunţat
proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând
prin surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),.
Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi
implicit nu răspunde penal (Oancea, 1998).
În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul
schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic,
senil. La aceştia se mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor cauze
organice, îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).
Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea,
descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):
1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea cuprinde
totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au
fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a
ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-
criminalistice, operaţionale şi statistice;
2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care
au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei descoperite
este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt
identificaţi; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de
către victimă etc.;
3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi
înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Volumul ei este
mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt
graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie,
decesul delincventului etc.