NORMA JURIDICA

1.Noţiune şi trăsături caracteristice

Relaţiile sociale care se stabilesc între oameni presupun existenţa unor norme de
comportare în societate sub diferite aspecte: etice, morale, religioase, juridice. Intre
normele existente la nivelul unei societăţi există o strânsă legătură şi intercondiţionare,
deoarece:
-reflectă condiţiile social-economice ale epocii
-dispoziţiile lor sunt concordante
-au caracter general şi impersonal
-prin intermediul lor se prescriu acţiunile obligatorii impuse sau permise
-urmăresc încurajarea conduitelor prescrise şi sancţionarea celor ce deviază de la
prevederile lor.
Intre normele sociale , prin conţinut şi formă, se detaşează normele juridice, care
constituie structura internă a dreptului.
Norma juridică este elementul de structură internă a dreptului, cu ajutorul căreia se
stabileşte un mod de comportament al individului in societate, precum şi un cumul de
pretenţii şi exigenţe ale societăţii fată de individ.
Obisnuit, ˝normă˝ este echivalent cu ˝regulă˝, deoarece marea majoritate a normelor
conţin reguli de comportament, sancţiuni pentru cei ce le neglijează, cât şi anumite
obligaţii corelative drepturilor subiective garantate. In afara normelor de comportament,
norma juridică poate conţine principii generale de drept, definiţii, explicarea unor termeni
legali, etc.
Norma de drept conţine ceea ce trebuie să îndeplinească un anumit subiect, ceea ce este
el îndreptăţit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să facă.
Normele de drept, cu toate că sunt variate ca formă, conţinut şi gamă a relaţiilor sociale
reglementate, au anumite trăsături definitorii sau caracteristici comune care le deosebesc
de celelalte norme sociale:
 Caracter general şi impersonal – deoarece vizează totalitatea împrejurărilor ce cad
sub incidenţa formulei lor generale, conduita prescrisă fiind tipică şi aplicabilă
nelimitat. Prin această trăsătură normele juridice se deosebesc de actul individual de
aplicare a dreptului, care este concret şi personal. Norma juridică abstractizează;
aceasta nu înseamnă că oricând şi oricum se poate aplica aceeaşi normă juridică,
deoarece sunt norme juridice care se aplică unor categorii speciale de subiecţi sau în
spaţii bine precizate. Cu toate acestea, norma juridică conţine un model abstract
pentru un agent posibil al acţiunii sociale, ceea ce îi impune acestuia o variantă de
comportament, în condiţiile în care acesta are la dispoziţie mai multe variante.
 Caracterul imperativ , obligatoriu al normei juridice care nu este o simplă
recomandare, astfel ca respectarea sa să fie garantată, la nevoie, cu ajutorul forţei de
constrângere a statului. Pentru a deveni obligatorie norma de drept se bucură de
garanţia statală. Ea se aplică în toate raporturile sociale din momentul intrării sale în
vigoare şi până la ieşirea din vigoare, în mod continuu , necondiţionat.
 Caracterul voliţional rezultă din faptul că reglementeazănumai conduita
voliţională a oamenilor şi nu fapte independente de voinţa acestora.
  Norma juridică prescrie o conduită tipică după care subiecţii de drept vizaţi
trebuie să se conducă în activitatea lor, prefigurând un anume comportament social.
Norma juridică implică in mod ideal un raport inter-subiectiv, deoarece ea nu este doar o
prescripţie general-abstractă şi tipică, ci are în vedere faptul cărelaţiile sociale se
realizează între oameni.
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, care
exprimă voinţa de stat şi a cărei respectare este obligatorie şi garantată, la nevoie,
prin forţa de constrângere a statului.

2. Structura normei juridice

Conţinutul normei juridice şi conceptul său fac parte din ansamblul de noţiuni şi
categorii ale gândirii juridice prin intermediul cărora este aplicată realitatea juridică.
Structural normajuridică poate fi clasificatădin punct de vedere logico-juridic sau
tehnico-legislativ.
Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică constând din elemente reciproc
dependente, indiferent de formularea ei tehnico-legislativă, care are în vedere tocmai
forma exterioară de exprimare a conţinutului său si încadrarea în textele legislative.
A. Structura logico-juridică a normei juridice are o componenţă trihotomică, formată din
ipoteză, dispozţie şi sancţiune, în conţinutul cărora se prevăd condiţiile de aplicare,
tipul de conduită şi urmările nerespectării şi încălcării normei.
IPOTEZA este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau
faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţiile legale şi categoriile de subiecte cărora le
este destinată. Ipoteza poate fi determinată sau relativ-determinată.
Ipoteza determinată stabileşte exact condiţia de aplicare a dispoziţiei, pe când cea relativ
determinată indică împrejurările în care se aplică dispozţia, fără să redea conţinutul
concret al acestor împrejurări, ci este lăsat la latitudinea organului de aplicare a dreptului.
De asemenea, ipoteza poate fi simplă – atunci când prevede o singură împrejurare privind
aplicarea dispozţiei, sau complexă – când sunt prevăzute mai multe împrejurări, care
toate împreună sau fiecare în parte pot determina aplicarea.
DISPOZITIA – (miezul normei juridice) – prevede conduita ce trebuie urmată în ipoteza
dată, stabilind drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare ale persoanelor vizate
de respectiva normă.
Dispoziţia poate fi:
- determinată – când stabileşte categoric şi fără nici o posibilitate de derogare
drepturile şi obligaţiile celor vizaţi (de ex. În Codul familiei dispozţia prin care
bunurile dobândite de oricare din soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale
soţilor) , şi
- relativ – determinată, când norma prevede mai multe variante posibile de conduită,
urmând ca subiectul să-şi aleagă una dintre ele.
SANCTIUNEA indică urmările nerespectării dispozţiei normei juridice, adică măsurile
ce se pot lua împotriva celor care au încălcat dispozţia şi care se aduc la îndeplinire prin
forţa de constrângere a statului.
In funcţie de natura raportului social reglementat, de pericolul social pe care-l comportă
încălcarea dreptului, distingem:
 sancţiuni penale;
 sanctiuni administrative;
 sanctiuni civile, etc.
După modul de determinare, sancţiunile pot fi:

 absolut-determinate – sunt clar şi precis exprimate, neputând fi modificate de organul

de aplicare a dreptului;
 relativ – determinate – care stabilesc limitele minime şi maxime ale sancţiunii, iar
organul de aplicare poate decide între aceste limite;
 alternative – când organul de aplicare alege una din sancţiunile prescrise de lege;
 cumulative – în care se stabilesc sancţiuni care se aplică cumulativ.
Din necesităţi de tehnică legislativă şi structurare şi sistematizare a normei juridice, de
cele mai multe ori elementele normei juridice nu sunt formulate unitar în cadrul unui
articol, ci sunt dispersate, uneori, în întreg conţinutul actului normativ, sau chiar în acte
normative diferite, astfel că unitatea lor trebuie căutată în conţinutul actului normativ sau
prin corelare cu alte acte normative.
B. Structura tehnico-juridică reprezintă organizarea normelor juridice pe capitole,
secţiuni, articole, paragrafe, aliniate, etc.
Elementul structural de bază al normei juridice îl formează ARTICOLUL.

3.Clasificarea normelor juridice

In literatura juridică normele juridice sunt clasificate în diverse categorii după criterii
variate. De exemplu,
a) după obiectul şi metoda reglementării juridice, deci a ramurii de drept din care fac
parte, distingem tot atâtea categorii de norme câte ramuri de drept există:
- norme de drept civil;
- norme de drept constituţional;
- norme de drept administrativ;
- norme de drept procesual civil;
- norme de drept penal;
- norme de drept procesual penal;
- norme de dreptul muncii, etc.
b) după izvorul de drept în care sunt încorporate şi după funcţia lor juridică, normele de
drept pot fi cuprinse în legi, ordonanţe guvernamentale, acte normative elaborate de
organele administraţiei de stat centrale şi locale.
c) După modul de cuprindere a părţilor structurale ale normei juridice, acestea pot fi
complete –când cuprind toate elementele constitutive; norme juridice de trimitere,
care se completează cu norme din acelaşi act normativ sau cu norme din alte acte
normative existente şi norme juridice în alb, care urmează să se completeze cu
dispoziţii din acte normative ce urmează să apară.
d) După sfera de aplicare şi gradul de generalitate:
- norme generale – care se aplică tuturor relaţiilor sociale dintr-o ramură de drept;
- norme speciale – care se aplică numai unei anumite categorii de relaţii din cadrul unei
ramuri de drept;
- norme de excepţie – care sunt date în completarea unei norme generale sau speciale,
instituind un regim derogator de la ele.
Regula este că normele speciale derogă de la normele generale, iar normele de excepţie
sunt de strictă interpretare.
e) după caracterul conduitei pe care o prescriu:
- norme imperative – acăror respectare se impune obligatoriu, fără a fi admisă nici o
derogare sub ameninţarea sancţiunii. Acestea pot fi:
♦ onerative – atunci când prescriu în mod expres obligaţiile de săvârşire a
unei acţiuni;
♦ prohibitive, care interzic săvârşirea unei acţiuni sau o anume conduită.
Această subdivizare nu este absolută, întrucât aceeaşi normă poate fi în acelaşi timp
onerativă şi prohibitivă.
- norme dispozitive – sunt normele a căror aplicare este lăsată la dispozţia subiecţilor
de drept cărora li se adresează. Ele se subdivid:
♦ norme permisive care nici nu interzic săvârşirea unui act şi nici nu impun
o acţiune, ci stabilesc doar anumite drepturi unor subiecte de drept vizate;
♦ norme supletive – care lasă posibilitatea subiecţilor de drept de- a –şi alege
o anumită conduită în anumite limite;
♦ norme stimulative – stabilesc stimulente şi condiţii de acordare a acestora
de către organele competente. In ipoteza îndeplinită, condiţiţiile respectivei
norme devin obligatorii.
♦ Norme de recomandare ce prevăd o anumită conduită pe care statul o
recomandă unor organe ale sale sau unor cetăţeni, iar în ipoteza în care
destinatarii lor îşi însuşesc recomandările, normele capătă caracter obligatoriu.
♦ Norme punitive ce prevăd sancţiunile juridice pentru cei ce înfrâng
normele juridice. Spre deosebire de cele stimulative, aceste norme au un
caracter imperativ, şi în funcţie de modul de redactare, pot fi:onerative sau
prohibitive.
♦ Norme organizatorice- care urmăresc să fundamenteze cadrul de
funcţionare al instituţiilor şi celorlalte organisme sociale , modul de înfiinţare,
scopul, competenţa, relaţiile în sistem.

4.Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Realizarea dreptului prin traducerea în viaţă a normelor juridice este condiţionată de

durata menţinerii în vigoare a actelor normative, de raza teritorială în care ele îşi produc
efectele şi de sfera persoanelor asupra cărora ele acţionează.

4.1. Acţiunea normelor juridice în timp - este delimitată de momentul intrării în

vigoare şi de cel al încetării existenţei lor. Aplicându-se numai la faptele care se petrec în
timpul cât sunt în vigoare, ele nu sunt nici retroactive, nici ultraactive.
In general, trecutul scapă acţiunii unei legi şi de aceea, ele acţionează numai pentru viitor.
Norma de drept fiind un amendament adus condiţiei umane permite sau interzice anumite
acţiuni. Nu se poate impune nimănui să se supună unei legi care nu există si, de aceea,
nimeni nu poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care nu era prohibită, ci era, dimpotrivă,
admisă la data săvârşirii ei.
Sub aspectul acţiunii în timp a normelor juridice acţionează principiul neretroactivităţii
legii, ceea ce presupune stabilirea momentului iniţial şi a momentului final al acţiunii
legii.
In principiu, în România, normele juridice intră în vigoare în momentul publicării lor în
Monitorul Oficial, sau la data aducerii lor la cunoştinţa celor cărora li se adresează.
Conform principiului NEMO CENSITUR IGNORARE LEGEM (Nimeni nu se poate
prevala de necunoaşterea legii), legile se presupun cunoscute de la data aducerii lor la
cunoştinţă conform principiului publicităţii. Uneori, în cuprinsul actelor normative se
prevede o altă dată, ulterioară datei publicării normei, pentru intrarea în vigoare. Se
acordă astfel un termen necesar pentru cunoaşterea noii norme.
Principiul neretroactivităţii legii este consacrat în art.1 din Codul civil, în art.10-11 din
Codul penal.
De la aplicarea principiului neretroactivităţii legii există însă şi unele excepţii, cănd legile
se aplică retroactiv, si anume:
♦ În situaţia când legea prevede expres că se aplică unor fapte petrecute anterior,
fără ca prin aceasta să se îngrădească drepturile fundamentale garantate prin
Constituţie;
♦ In cazul când este necesară înlăturarea unor piedici care frânează procesul
transformărilor sociale;
♦ In cazul legilor interpretative care clarifică înţelesul unor norme juridice şi care se
aplică de la data intrării în vigoare a normei interpretate, în cazul când ele apar
ulterior acestora;
♦ In cazul legii penale mai favorabile, adică dacă de la data săvârşirii unei
infracţiuni şi până la data ultimului act de executare au apărut mai multe legi care
sancţionează diferit aceeaşi faptă, se va aplica legea penală cu sancţiunea mai
blândă.
Actul normativ rămâne în vigoare până când el este abrogat printr-un alt act normativ de
acelaşi grad sau superior lui, precum şi prin ajungerea la termen sau căderea în
desuetudine.
Actul prin care încetează existenţa unei norme juridice se numeşte ABROGARE. Ea
poate fi:
1. Abrogare expresă direct când într-un act normativ nou se arată în mod expres că actul
normativ anterior sau doar unele articole se abrogă.
2. Abrogare expresă indirect când legea nouă se limitează să menţioneze că dispoziţiile
anterioare contrare prevederilor ei se abrogă, fără a se menţiona direct actul normativ
sau articole care se abrogă.
3. Abrogare tacită când noul act normativ nu abrogă expres pe cele vechi, dar prin
regulile pe care le prescrie se abate de la vechea reglementare. Abrogarea tacită este o
manifestare de voinţă a organelor statului ce emit actul normativ, care chiar dacă nu
conţine o clauză expresă de abrogare poate fi considerat act de abrogare prin conduita
contrară impusă.
4. Căderea în desuetudine reprezintă încetarea efectelor unei norme neabrogate, dar care
îşi încetează aplicarea, întrucât relaţiile sociale pe care le reglementează sunt depăşite
In toate legislaţiile există şi norme a căror acţiune este determinată în timp. Acestea sunt
legile temporare, adică au numai o anume durată de existenţă.
Au un caracter temporar actele normativecare sunt elaborate pentru anume situaţii
provizorii: stare de război, calamităţi naturale, iar o dată cu încetarea condiţiilor care au
determinat apariţia lor, este firesc să iese din vigoare şi actele de reglementare ale
acestora.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Ne interesează dacă normele juridice se aplică asupra tuturor persoanelor ce se găsesc pe

un teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni ai ţării respective şi dacă se aplică sau nu
unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării.
In general, o normă juridică, în virtutea suveranităţii statului, se aplică şi acţionează
asupra întregului teritoriu al ţării care a emis-o.
Prin teritoriu , în sens juridic, se înţelege totalitatea întinderilor de uscat şi apă, spaţiul
înconjurător – subsolul şi spaţiul aerian, asupra cărora statul îşi manifestă autoritatea.
Deşi în concepţia legislaţiei române, navele şi aeronavele româneşti nu intră în noţiunea
de teritoriu naţional, faptele săvârşite pe o navă sau aeronavă românească aflată în afara
mării teritoriale, sunt socotite ca fapte săvârşite pe teritoriul ţării ca urmare a extinderii
acţiunii legii noastre naţionale şi nu ca urmare a extinderii noţiunii de teritoriu.
Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiera de stat (naturală sau convenţională).
Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare care pornesc de pe
frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita liniei inferioare a spaţiului cosmic.
Teritoriul şi frontierele sunt inviolabile şi regimul lor juridic este stabilit prin tratate
internaţionale şi norme interne.
Necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale impune existenţa unor
excepţii de la principiul teritorialităţii legii.
Principalele situaţii în care nu se aplică legea ţării noastre pe teritoriul României sunt:
♦IMUNITATEA DIPLOMATICA constă în exceptarea unor persoane care exercită
activităţi diplomatice. Imunitatea diplomatică presupune:
- inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici
- inviolabilitatea clădirilor ocupate de reprezentanţa diplomatică;
- inviolabilitatea mijloacelor de transport aparţinătoare reprezentanţei diplomatice;
- invilabilitatea corespondenţei diplomatice
Totodată, agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi
administrativă a ţării de resedinţă.
In cazul în care un representant diplomatic comite o infracţiune, sau nesocoteşte legile
ţării în care a fost acreditat, guvernul ţării de reşedinţă îl poate declara PERSONA NON
GRATA, ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui.
♦ STATUTUL JURIDIC AL CONSULILOR – Reprezentanţii consulari ai statelor
străine se bucură pe baza reciprocităţii de un regim juridic asemănător imunităţii
diplomatice, respectiv anumite drepturi şi privilegii:
- scutirea de unele impozite sau prestaţii;
- nesupunerea faţă de jurisdicţia instanţelor ţării de reşedinţă, etc.

♦ REGIMUL JURIDIC AL CETATENILOR STRAINI –

Situaţia străinilor poate fi supusă unuia din următoarele regimuri juridice:
- regimul naţional – prin care se acordă străinilor, în condiţii de reciprocitate, drepturile
civile de care se bucură cetăţenii statului respectiv;
- regimul special prin care se acordă străinilor anumite drepturi prevăzute în unele legi
sau tratate internaţionale;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate prin care se acordă cetăţenilor străini
drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui alt
stat terţ.
In cazul în care faptele se petrec pe teritoriul mai multor state, intervine conflictul de legi,
care se rezolvă prin convenţii internaţionale pe baza reciprocităţii dintre state.
Principalele situaţii în care legile statului nostru se aplică şi în afara frontierelor, pe baza
reciprocităţii, sunt prevăzute în Codul penal , explicabile prin necesitatea de a separa
anumite interese deosebite pentru statul respectiv sau pentru societate în general.
Este de asemenea, firesc ca statul să aplice legile sale asupra cetăţenilor săi, chiar dacă au
săvârşit fapte incriminate de legea română în străinătate.
Sunt situaţii în care statul nostru aplică legile sale şi faţă de străini, atunci când sunt
lezate interesele fundamentale ale statului nostru sau ale unui alt stat, atunci când statul
nostru s-a obligat la aceasta prin convenţii internaţionale. Aceste situaţii sunt prevăzute
de Codul penal în art.4-6:
1.PERSONALITATEA LEGII PENALE –când legea penală românească se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului tării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau
dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţara noastră;
2.REALITATEA LEGII PENALE - când legea penală românească se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului tării, contra securităţii statului român sau
contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii sau
sănătăţii unui cetătean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau o persoană
fără cetăţenie, ce nu domiciliază pe teritoriul ţării.
3.UNIVERSALITATEA LEGII PENALE – când legea penală română se aplică şi altor
infracţiuni decât cele de mai sus săvârşite pe teritoriul ţării de un cetăţean străin sau o
persoană fără cetătenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă fapta este privită ca o
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită, şi dacă făptuitorul se află la noi
în ţară .
Norma juridică se aplică tuturor cetăţenilor statului nostru care se bucură de egalitate în
faţa legii.