Pluta meduzei

O dramă petrecută pe mare, acum aproape două sute de ani, a impresionat profund pe contemporani.
Scurgerea timpului a estompat-o şi apoi a şters-o din memoria colectivă. Doar cei care trec pragul
Muzeului Luvru spre a vedea tabloul pictorului Theodore Gericault intitulat “Pluta Meduzei” mai
sunt zguduiţi de acea dramă. Ce s-a întâmplat atunci?
Răspunsul ni-l dă istoricul francez Andre Castelot într-un capitol al lucrării sale “Dramele istoriei”.

Pe scurt evenimentele au fost următoarele:

Chaumareys, ofiţer de origine nobilă, fugit din ţară în timpul revoluţiei, se întoarce în Franţa în 1814
şi este numit de regimul restauraţiei comandant al navei “Meduza”. In această calitate este trimis în
fruntea unui convoi de patru nave să ia în posesiune teritoriul Senegalului. Echipajele navelor au
fost drastic reduse ca să facă loc corpului expediţionar compus din 240 de oameni, ofiţeri şi soldaţi.
Mai fuseseră îmbarcaţi funcţionari ai viitoarei administraţii, unii dintre ei cu soţiile şi copiii, în total
122 persoane. Datorită unor greşeli de navigaţie, imputabile comandantului, nava “Meduza”
eşuează, adică este imobilizată în ape mai puţin adânci. Marinarii şi soldaţii primesc ordin să
construiască o plută în care să fie mutată încărcătura vasului, ca acesta uşurându-se, să se poată
dezlipi de pe fund. După ce pluta este gata se porneşte o furtună năprasnică, iar vasul pierzându-şi
cârma devine o epavă bătută de vânturi şi plină de apă. Trebuia părăsit cât mai repede, dar nu
existau decât şase bărci de salvare în care încăpeau doar jumătate din naufragiaţi.
Se întocmeşte în taină o listă a privilegiaţilor: Chaumareys se afla în prima parte a listei.
Cei care n-au încăput pe listă sunt îmbarcaţi pe pluta construită anterior. Nici un ofiţer navigator n-a
rămas pe pluta, comanda dându-i-se unui tânăr elev de marină handicapat din cauza unei răni la
picior. Greutatea celor 147 de pasageri fac ca fragila ambarcaţiune să se afunde, oamenii stând în
apă până la genunchi, alţii până la brâu. Cincizeci de oameni cred că sunt mai în siguranţă pe nava
eşuată decât pe pluta fragilă şi supraaglomerată, rămânând pe “Meduza”. Ambarcaţiunea este aşa de
grea încât bărcile de salvare care o remorcau nu pot să înainteze. Atunci Chaumareys, care era acum
comandantul uneia din cele şase bărci de salvare, taie cablul care îl lega de plută. Comandanţii
celorlalte cinci bărci îi urmează exemplul. În felul acesta pluta, cu pasagerii ei cu tot, este părăsită
fără a avea instrumente de navigaţie. Drept hrană oamenii părăsiţi nu aveau decât un sac de pesmeţi,
puternic umezit de apa mării, un butoi cu vin şi puţina apă potabilă. Acum începe adevărata tragedie
pentru pasagerii plutei. Unii îşi fracturează picioarele între scândurile plutei, alţii cad în mare. După
câteva zile supravieţuitorii suferă cumplit de foame ajungând să-şi mestece hainele, cizmele sau
chiar să devoreze fâşii din cadavrele ce pluteau în jurul lor. Cei care mai erau încă sănătoşi îi aruncă
peste bord pe cei bolnavi, pentru a-şi mării cât de cât raţiile de pesmet muiat în apă de mare şi vin.
După treisprezece zile supravieţuitorii văd o navă care nu opreşte să-i recupereze. Era nava Argus,
din convoiul lor, dar care avea de recuperat 9000 de monede de pe nava eşuată. În sfârşit “Argus” se
întoarce şi salvează pe cei 15 supravieţuitori. Supravieţuitorii de pe epavă, trei din cincizeci, sunt
salvaţi după 45 de zile. Ei vor afla că bărcile de salvare au ajuns după patru zile la ţărm fără prea
mari complicaţii. Chaumareys se întoarce în Franţa şi cere, de la superiorii lui, câteva luni de
concediu “pentru restabilirea sănătăţii”.
“Nobilul ofiţer” a fost radiat din corpul ofiţerilor de marină şi condamnat doar la trei ani de
închisoare. A îmbătrânit. Copiii din satul de lângă castelul său, când îl întâlneau, dădeau cu pietre
după el. Fiul său n-a vrut să se însoare pentru ca numele tatălui să nu se perpetueze.
Într-o bună zi tatăl l-a găsit mort, se sinucisese fiindu-i ruşine de numelui său.
Bătrânul castelan a murit în singurătate.