INTRODUCERE IN NEUROPSIHOLOGIE

Neuropsihologia, denumita de unii autori si Neurofiziologie, denumiri care insa nu se

suprapun in totalitate,studiaza raporturile dintre structura sistemului nervos central
si realizarea diferitelor functii, procese si activitati psihice.
Neuropsihologia a luat nastere tocmai din necesitatea de a intelege relatia dintre
structura sistemului nervos si activitatea psihica, in scopul descifrarii mecanismelor
fiziologice ale comportamentului animal si uman.
In acest sens trebuie cunoscute structura si fiziologia sistemului nervos. Numai
dupa aceea se pot intelege mecanismele neurofiziologice ale diferitelor activitati
psihice.
Prin structura se intelege modul de organizare a celulelor, tesuturilor, organelor, in
cazul nostrum particular, a sistemului nervos – si a intregului organism.
Prin functie se intelege modul de realizare a activitatii diferitelor structuri.
Deci structura este suportul material al functiei, iar functia este manifestarea
structurii.
Fiecarei structuri ii apartine o anumita, sau anumite functii, iar schimbarea
structurii determina schimbarea functiei si invers, modificari functionale induc
remanieri structurale adecvate.
De structura macroscopica a organismului, in conditii normale, se ocupa Anatomia si
Fiziologia, care se bazeaza pe aportul anatomiei, biofizicii, biochimiei, biomatematicii,
se ocupa de legile si mecanismele de functionare ale organismului.
Neuropsihologia reprezinta o disciplina de baza a psihologiei. Cu toate acestea ea nu
este o stiinta separate, in sens traditional, cid oar in camp de cercetare, aflat la
confluenta a numeroase stiinta biologice, ca neuroanatomia, neurofiziologia,
endocrinologia, farmacologia, fiziologia celulara, biochimia, genetica.
Toate acestea contribuie in a explica rolul si functiile cerebrale implicate in
activitatea psihica.
Ideea de mechanism fiziologic sau de substrat fiziologic al unui process sau a unei
activitati psihice nu trebuie san e induca in eroare si sa ne faca sa credeam ca
explicam un fenomen complex, apartinand idealului – fenomenul psihic, prin reducerea
sa la altul mai putin complex, apartinand materialului – fenomenul fiziologic.
Indata ins ace luam precautia ca, apeland la neurofiziologie pentru explicarea unor
fenomene psihice elemntare, sa urmarim sis a controlam in permanenta corelatiile
psiho-fiziologice, ne putem permite, ca odata stabilite faptele certe, sa emitem
ipoteze sis a investigam aceste corelatii in situatii cat mai apropiate de viata reala.
 La baza progreselor psihologiei moderne stau in primul rand cercetarile
experimentale.
Pentru stabilirea rolului unei formatiuni nervoase in edificarea unei activitati psihice
sau chiar a unei functiuni fiziologice avem posibilitatea de a confrunta si de a corela
datele furnizate prin metode de cercetare complexe. Astfel, de exemplu,
Stabilirea unor corelatii precise intre tabloul electroencefalografic si comportamentul
animalului sau al omului, in conditii de somn si veghe, in repaus sensorial si in atentie au
permis fundamentarea unor concepte noi cu privire la mecanismele atentiei. Si
exemplele ar putea continua, dar vor fi precizate pe parcursul studiului activitatii
nervoase superioare – memorie, invatare, emotivitate, vorbire, gandire, ideatie etc.
La realizarea acestora participa scoarta cerebrala si unele formatiuni subcorticale,
in relatie cu mesajele sosite din mediul inconjurator si propriul organism, cu
participarea sistemuli sensorial si a intregului system nervos, inclusive a sistemului
nervos vegetativ.
Astfel se impune deci cunoasterea mai inati a modului de organizare si functiile
sistemului nervos, pentru a putea intelege, in complexitatea ei, activitatea psihica
umana.
METODE NEUROFIZIOLOGICE DE STUDIU A SSTEMULUI NERVOS

Functiile sistemului nervos central, cu precadere ale creierului, pot fi studiate in

diverse moduri. Desi nici una dintre metodele de studio nu pot furniza toat
raspunsurile, utilizand o varietate de tehnici distincte de investigare, se pot obtine o
serie de informatii despre fiziologia cerebrala.

Metode fizice:

- Prin leziuni chirugicale – la animale de experienta - se taie o parte a creierului

si se experimenteaza ce modificari au loc in urma acestei operatii
- Prin extirpari – o parte a creierului se inlatura sau se distruge complet.

Experimental se pot face si studii de comisurotomia, prin separarea celor doua

emisfere ale creierului, taind corpul calos si chiasma optica, de ex. La pisici,
apreciindu-se diferentele dintre ele.
Informatii utile se pot obtine uneori si din studii ale unor leziuni accidentale.

Metode chimice: acest gen de investigatii implica analiza activitatii electrice a

creierului. Se pot efectua:

- Electroencefalograma
- Stereoencefalograma
- Inregistrari de potentiale evocate
- Alte metode bioelectrice (activitatea electrodermala, ce oermite studiul
reflexelor dermale) etc.

Scanarea – un alt tip de metode dezvoltat mai recent. Exista doua tipuri principale de
tehnici de scanare a creierului:

- Tmografia cu raze X – ce consta in efectuarea unor radiografii ale diverselor

zone ale capului si asamblarea lor, pentru a forma o imagine completa a
creierului.
- Marcarea ardioactiva - consta in administrarea orala a unei substante
inoffensive, care intra in circuitul sangui si apare la investigare pe un scanner.
Deoarece nutrimentele ajung a neuroni prin nenumaratele vase de sange
 dincreier, iar celulele nervoase active necesita mai multe nutrimente pentru a se
reface, este posibla detectarea zonelor din creier care utilizeaza cel mai mult
sange – cu alte cuvinte, care sunt cele mai active – atunci cand subiectul
efectueaza o anumita activitate.

Metode psihologice - vor fi studiate la alte discipline sau pe parcursul predarii

neuropsihologiei, ca de altfel si alte metode, printer care si studiul actelor reflexe
inascute si a celor dobandite , ca si a altor metode neuropatologice – ce permit
stabilirea tratamentului unor afectiuni ale leziunilor cerebrale, in vederea stabilirii
tratamentului, avand in vedere ca afectarea creierului produce tulburari
psihocomportamentale.

ELECTROENCEFALOGRAFIA

Electrencefalograma – EEG – este o metoda de investigatie fiziologica

(electrofiziologica), ce semnifica in sens restrans inregistrarea prin scalp a activitatii
electrice a creierului, iar in sens larg include si electrocorticografia (inregistrarea
activitatii electrice direct de pe scoarta cerebrala) si stereoencefalografia
(inregistrarea activitatii electrice a unor structuri profunde din creier).

In mod current inregistrarea EEG se face intre doi electrozi, plasati pe scalp,
traseul obtinut reprezentand o deviatie. Numarul electrozilor si plasarea lor difera de
la un laborator la altul in functie de necesitati sau de aparatura. Schema de plasare a
electrzilor realizeaza montajul respective.
Inregistrarea EEG se face in conditii de repaus, subiectul fiind in stare de veghe,
cu ochii inchisi, linistit, relaxat psihic sin euro-muscular.
Traseul EEG este constituit dintr-o succesiune de unde, fiecare din ele constituind
un grafoelement. Traseul in ansamblu, cat si grafoelementele, in parte, se pot analiza
dupa criterii frecventiale, de durata, amplitudine, ritm, forma, topografie regionala si
reactivitate.
Se intelege prin ritm EEG o succesiune de unde cu aceeasi frecventa, cu
amplitudine egala sau modulate, constituind traseul de fond peste care se pot
suprapune unde trecatoare sau/si complexe.
 Forma undelor EEG.

Undele EEG sunt in general bigazice, dar pot fi si monofazice, polifazice.

Undele lente pot fi:
- monomorfe
- sinusoidale
- polimorfe.

Criteriul reactivitatii EEG.

Examenul obisnuit, de rutina, impune explorarea reactivitatii a deschiderea -

inchiderea ochilor, hiperpnee – apnee, stimuli luminosi intermitenti (SLI), stimuli
acustici intermitenti (SAI) si in mod particular se pot utiliza mijloace farmacodinamice
(activare medicamantoasa)

Ritmurile bioelectrice cerebrale suunt clasificate in patru categorii:

*Ritmul alfa (α)

–> este un ritm de repaus. Este format din unde sinusoidale grupate in fusuri.
 Fusurile au o durata de 0,5 – 3 sec, sunt simetrice, sincrone si bilaterale in aceleasi
regiuni omologe si simetrice.
 Frecventa este de 8 – 12 Hz la copii si peste 60 ani, media de 8 – 9 Hz.
 Amplitudinea este de 25 – 100 µV (in medie 50 µV)
Ca localizare topografica, ritmul alfa este mai bine xprimat in regiunile posterioare
ale creierului, occipital, parietal si temporal posterior, cu optima expunere in aria
vizuala. Poate fi inatlanita in afara acestei zone, dar cu amplitudine mai mica, slab
modulat in fusuri. Procentul ritmului alfa pe traseu este foarte variabil, fiind cuprins
intre 20 si 90%, variabilitate legata de comportamentul acestui rtim la diversi stimuli
sesizati de subiect in timpul examenului EEG. Ritmul alfa este blocat de stimuli
luminosi, de deschiderea ochilor si de activitatea psihica.

*Ritmul beta (β)

-> are o frecventa de 15 -30 Hz si o amplitudine de 1 -10 µV
Undele beta au maximum de incidenta in regiunea frontala si temporala anterioara.
Disparitia ritmului alfa sub actiunea unei exitatii (in special luminoase), induce ritm
beta (reactie de oprire)
*Ritmul theta (θ)
-> cu o frecventa de 4 – 7 Hz si o amplitudine de 30 – 70 µV, constituie ritmul dominant
normal al varstelor mici. De asemeni sip e traseele EEG ale adultului in primele stadii
de somn.
In stare de veghe se inregistreaza izolat, pe toate derivatiile, in deosebi temporale sin
u depaseste 10 -15% din totalul undelor.

*Ritmul delta (Δ)

-> prezinta o frecventa de 0,5 – 3 Hz si o amplitudiine de 50 -100 µV. Apare in mod
normal la adult in somnul profound sincronizat, iar la copii in stare de veghe pana la 3
ani. Aparitia ritmului delta in alte situatii are semnificatie patologica.
In general se consemneaza o relatie inverse intre frecventa si amplitudinea undelor.
Legat de starea functionala corticala, atentia si starea de excitatie induc cresterea
frecventei si cresterea amplitudinii, pe cand reducerea tonusului cortical, scaderea
frecventei si cresterea amplitudinii. Amplitudinea undelor in emisferul dominant este
mai redusa.
Silentium EEG absolute si global se intalneste in comele depasite.

Traseul EEG normal la adult.

Traseul EEG ideal este format aproape 80% din ritmuri beta, dar difera dupa regiuni:
- in regiunea occipitala se intalneste ritmul alfa modulat in fusuri, reactive la
stimuli luminosi
- in regiunea parietala posterioara traseul prezinta acelasi aspect sinusoidal, dar
cu amplitudine mai mica, se intrica cu rare frecvente rapide beta si isolate
theta;
- in regiunea temporala se poate intrica cu unde lente isolate theta
- in regiunea rolandica incidenta ritmului alfa scade foarte mult, predomina
fecventele rapide beta
- in regiunea frontala traseul este aproape plat, cu un indice foarte scazut al
rtimului alfa, dominat de frecvente rapide beta si isolate unde theta.

EEG in raport cu varsta.

Nou-nascutul la termen prezinta un traseu continuu lent, de mica amplitudine,
neregulat, fara simetrie intre emisfere, fara diferente regionale. Aspectul traseului
EEG al copilului sufera modificari datorita proceselor de maturatie cerebrala. Prin
inaintarea in varsta a copilului creste frecventa ritmurilor, trecandu-se de la o
frecventa lenta de 1 – 2 Hz in primul an catre o frecventa de 8 – 9 Hz la varsta de 8 –
9 ani si se produce diferentierea topografica regionala a ritmurilor bioelectrice.
 Intre 1 - 12 luni traseul este format din rtim lent delta, frecventa 1 – 2 Hz,
amplitudinea 50 – 80 µV, cu asimetrie interemisferica
De la 1 la 2 ani, frecventa ritmului delta creste spre 3 Hz, undele devin sinusoidale,
se instaleaza simetrie interemisferica.
De la 2 la 4 ani, ritmul delta este inlocuit treptat ci ritm theta sinusoidal, incat la 4
ani ritmul theta devine dominant.
De la 4 la 8 ani, se constata aparitia elementelor alfa , sub forma de grupe inscrise
difus, ce intra in competitie cu ritmul theta, pe care tinde sa-l inlocuiasca.
De la 8 la 12 ani, ritmul alfa domina cu frecventa la limita inferioara, inscris in fusuri
posterioare, undele theta sunt localizate mai mult in regiunile temporale, medii si
posterioare, iar in regiunile rolandice apare o activitate beta intricate cu un procent
mic de theta.
In timpul pubertatii se constata o oarecare instabilitate, mai ales la hiperpnee. Se
poate vorbi de un traseu definitive, matur la baieti in jurul varstei de 17 – 18 ani, iar la
fete la 14 – 15 ani.
Traseul normal matur ramane neschimbat pana la varsta de 55 – 60 de ani, cand
ritmul alfa devine mai lent, cresc frecventele rapide in regiunea anterioara si apare o
activitate mai lenta din banda theta in regiunile temporale.

Traseul EEG in timpul somnului va fi studiat la neurofiziologia starii de veghe si

somn.

Geneza undelor EEG.

Undele EEG reprezinta alternanta ritmica, continua, a potentialului electric cerebral
(activitata bioelectrica cerebrala). Deosebim o activitate bioelectrica spontana sau de
fond (modulatia continua in apmlitudine si variatia de frecventa) si o activitate evocate
(modificarea activitatii de fond de catre stimuli periferici sau centrali)
Pe baza grafoelementelor EEG s-a putut stabili ca electroencefalograma oglindeste
functia scoartei cerebrale, nu insa in structura ei, dupa cum nun e furnizeaza
informatii despre inteligenta, in schimb poate reflecta stare psiho-emotionala a
individului.
Activitatea spontana EEG este generata de structuri corticale, dar exista si
structuri profunde cu activitate spontana, pacemakers subcorticali pe care ii putem
clasifica in sincronizatori si desincronizatori.
Desincronizatorii, respective structuri activatoare – desincronizatoare reticulo-
mezencefalo-diencefalice sunt indisolubili legate de strea de veghe, constineta,
atentie, sunt generatori de rimt beta.
Cuprinde:
- sistemul reticulat activator ascendant,
- sistemul thalamic difuz desincronizator si
- sistemul centrencefalic Penfield.
Scoarta insasi participa la acest sistem desincronizator prin circuite corticale,
cortico-subcorticale, cortico-reticulo-corticale. Un rol deosebit revine sistemului
limbic, implicat in starea de veghe cu atentie motivationala.
Sincronizatorii au fost evidentiaiti in formatia reticulate ponto-bulbara, in nucleul
caudat, in telencefalul anetro-ventral, in nucleul lateral posterior al talausului. Sunt
structuri hipnogene ce se manifetsa prin unde EEG lente, cuprinzand toata aria
corticala.

STEREOENCEFALOGRAFIA

Stereoencefalografia exploreaza spatial intercerebral prin electrozi profunzi

implantati judicious – stereotaxic.
Permite raportarea undelor culese la structurile in care se gasesc electrozii
implantati.
Concomeitent se inregistreaza si EEG de suprafata.
Metoda permite depistarea unor focare iritative si caile de descarcare, dar si
stimularea electrica a diverselor structuri pentru provocarea unei descarcari, cu
urmarirea dinamicii functionale a zonelor stimulate si specificul raspunsurilor
comportamentale.

POTENTIALE EVOCATE CORTICAL

Multiplele aferente corticale evoca in scoarta cerebrala potentiale ce se suprapun

potentialelor de fond si a celor induse de pacemakers. La un stimul sezitivo-senzorial
se remarca pe traseul EEG, pe de o parte, modificari ale traseului de fond general
(spre exemplu – reactia de oprire), cat si, pe de alta pare, modificari in aria de
proiectare locala a analizatoriului interesat – potentiale evocate.
Potentialul evocat reprezinta modificarea electrica detectabila pe scalp ca raspuns
la stimulul senzitivo-senzorial.
 Potentialele evocate sunt potentiale postsinaptice ale neuronilor corticali avand o
componenta precoce – raspunsul primar si secundar, urmata de o componenta tardiva –
postdescarcarea.