FIZIOLOGIE LP NR.

4 ANUL I

ELECTROENCEFALOGRAFIA
PRINCIPII TEORETICE

Electroencefalografia este o metodă neinvazivă de explorare a fluctuaţiilor de

potenţial electric din creier, înregistrat la nivelul scalpului.

Activitatea neuronală este strâns legată de modificările potenţialului de membrană,

deci reprezintă obiectiv al electrofiziologiei. Aceste modificări sunt de două feluri (figura 1):

1. Potenţialul de acţiune: este o depolarizare totală, de scurtă durată (impuls nervos) ce se

propagă nealterat de-a lungul axonului.

2. Potenţialele postsinaptice (PPS): se formează subsinaptic şi se propagă

decremental (electrotonic) în dendrite. Dacă modificarea este în sens depolarizant va
avea efect excitator (PPSE), dacă acţionează hiperpolarizant va cauza inhibiţie (PPSI).

Figura nr. 1 Potentialele postsinaptice

Potenţialele se pot înregistra în trei modalităţi:

1. Înregistrarea intracelulară cu microelectrod (vârful intră în celulă şi se măsoară diferenţa de

potenţial transmembranar). Este o metodă precisă dar greoaie. Cu un electrod se poate urmări
comportamentul doar a unei singure celule. Pentru studierea reţelelor neuronale este necesară
înregistrarea "convorbirii dintre celule". Cu doi electrozi se pot urmări două celule
interconectate, dar despre restul celulelor nu obţinem informaţii nici în acest caz.
2. Activitatea mai multor celule se poate înregistra prin metoda extracelulară, introducând
microelectrodul în spaţiul intercelular. Când celulele din jurul electrodului se depolarizează
generează câmpuri electrice, ce vor fi înregistrate sub forma unor salturi de potenţial. Câmpul
electric se micşorează exponenţial cu distanţa, deci se înregistrează un grup restrâns de
neuroni apropiaţi.

3. Metodele de mai sus sunt utilizate în cercetări fine pe animale, mai ales datorită faptului că
sunt complicate şi invazive (sângerânde). În scopuri clinice se foloseşte o metodă mai
grosolană (electroencefalografia) dar care totuşi oferă informaţii utile clinicianului.

Electroencefalograma (EEG) se înregistrează cu electrozi aşezaţi pe scalp (figura 2).

Figura nr. 2 Electroencefalograful si undele cerebrale.

Electrodul fiind la distanţă mare de scoarţa cerebrală nu înregistrează comportamentul

unui neuron, ci conlucrarea a mai multor neuroni (milioane) situate sub electrod. EEG înscrie
suma vectorială a câmpurilor electrice minuscule generate de neuronii individuali. Celulele
piramidale (celule principale, de ieşire) sunt aşezate paralel, cu dendritele orientate
perpendicular spre suprafaţa scoarţei şi axonii spre interior. Celelalte celule nefiind orientate
în nici o direcţie specifică, activitatea lor sumată vectorial nu contribuie la formarea undelor
EEG. Axonii celulelor piramidale sunt considerabil mai departe de electrozi decât zona
dendritică; în plus, potenţialele de acţiune, având durată scurtă, cauzează un transfer mic de
sarcini, de aceea electroencefalograma reflectă mai mult suma potenţialelor postsinaptice din
celulele piramidale activate sincron. Frecvenţa potenţialelor înregistrate de pe scalpul unui
subiect normal variază între 1 şi 50 Hz (de obicei 1-30 Hz), iar amplitudinea în general între
20 şi 100 μV. Traseul înregistrat este însă în mod normal complet neregulat. Deşi
caracteristicile de frecvenţă şi amplitudine ale EEG sunt extrem de complexe, putem distinge
4 ritmuri esenţiale (figura 3):
Figura nr. 3 Principalele ritmuri cerebrale

Beta (β) este frecvenţa cea mai mare (13-27 Hz), are amplitudine foarte mică(5-10 μV).
Normal se înregistrează în regiunea frontală; pe o arie mai extinsă doar în timpul activităţii
mentale intense.

Alfa (α) cu frecvenţa 7-13 Hz, amplitudine 20-100 μV, se prezintă sub forma unor fusuri cu
durata de 1-3 sec. Apare asociat cu starea de veghe relaxată, dispare la deschiderea ochilor. Se
înregistrează mai mult în regiunea parietală şi occipitală.

Teta (θ) are frecvenţa de 4-7 Hz, amplitudine 30-70 μV. Se înregistrează în zona temporală şi
frontală. Este ritmul dominant la copii între 2 şi 5 ani şi la adulţi în primele faze ale somnului.

Delta (δ) are frecvenţa minimă: 0,5-4 Hz şi amplitudinea maximă50-200 μV. Este prezent
doar în somnul profund şi la copii până la 2-3 ani.

EEG se utilizează cel mai frecvent în:

1. Studiul stării de conştiinţă: în timpul activităţii normale zone mici, unităţi modulare
funcţionale (cu diametru de aproximativ 100 μm) "vorbesc între ele". Aceste unităţi se
activează şi se dezactivează în continuu şi de obicei nu funcţionează deodată. Acest
asincronism care se reflectă în ritmurile rapide alfa şi beta este absolut necesar pentru
păstrarea conştiinţei. Dacă activitatea neuronală se sincronizează apar unde lente, cu
amplitudine mare (teta, delta) şi sub 4-5 Hz conştiinţa se pierde. Urmărind ritmul cortical se
poate monitoriza sau chiar se poate comanda automat narcoza.

2. Studiul somnului şi al visului: Există două feluri de somn (figura 4):

 Figura nr. 4 Stagiile de somn

Somn cu unde lente (somnul clasic, non-REM) care are 4 stadii caracterizate de
scăderea progresivă a frecvenţei şi creşterea amplitudinii corelat cu adâncimea somnului. În
timpul somnului lent musculatura este relaxată, predomină activitatea parasimpatică.

Somn cu mişcări rapide ale globilor oculari (REM - Rapid Eye Movements) care
mai este denumit şi somn paradoxal. EEG devine brusc desincronizată (voltaj scăzut,
frecvenţă mare), predomină activitatea simpatică, tonusul muscular dispare cu excepţia
musculaturii ochilor şi a muşchilor respiratori. Aceasta este perioada viselor. Somnul REM
ocupă 20-25% din timpul total al somnului, apare discontinuu, de 5-7 ori într-o noapte,
predominant către dimineaţa.

3. Diagnosticul epilepsiei: epilepsia afectează1% din populaţie. Apare atunci când o

populaţie mare de neuroni se descarcă cu un sincronism anormal. Semnul EEG al acestei
descărcări sincronizate este o undă ascuţită cu amplitudine mare (vârf).

Epilepsia se împarte în două categorii mari (figura 5 si 6):

În epilepsia parţială (focală) neuronii activaţi anormal sunt grupaţi doar într-un focar, de
aceea apar vârfuri numai la un grup de electrozi. Cunoscând poziţia electrozilor, focarul poate
fi localizat.

Epilepsia generalizată cuprinde părţi mari ale creierului, deci vârfuri se înregistrează în toate
derivaţiile.
Figura nr. 5 Propagarea crizelor epileptice in principalele tipuri de epilepsii.
Figura nr. 6 Aspectul pe EEG al principalelor tipuri de crize epileptice.

4. Declararea morţii cerebrale: dacă nu există nici o activitate nervoasă corticală se

înregistrează"traseu EEG nul", ceea ce indică moartea creierului.

ELECTROENCEFALOGRAFUL

În principiu, un electroencefalograf este compus din următoarele:

1. sistem de culegere a biopotenţialelor (electrozii): înregistrarea se efectuează paralel pe cel

puţin 8 canale. Electrozii se amplasează simetric şi la distanţe egale după diverse scheme.
Figura 7 arată amplasarea electrozilor în sistemul „10-20%”. Se foloseşte un sistem de linii
intersectate. În punctele de intersecţie se aşeaza electrozii. Dacă la amplificator se conectează
doi electrozi activi vorbim de sistem bipolar, dacă un electrod activ şi electrodul indiferent
(potenţial 0 - lobul urechii) atunci vorbim de sistem unipolar.

2. sistem de amplificare

3. sistem de afişare sau înscriere

Figura nr. 7 Amplasarea electrozilor in sistemul 10-20

TEHNICA ÎNREGISTRĂRII

Aparatul EEG trebuie să fie instalat într-o încăpere spaţioasă, ferită de zgomot şi de lumina
prea puternică şi departe de încăperi cu tub Roentgen, fizioterapie, sală de operaţie, etc.
Pacientul trebuie să fie pregătit atent de un personal calificat. Se recomandă ca pacientul să-şi
spele părul în ziua precedentă examinării sau dacă este gras să-l degreseze cu alcool sau eter.
Trebuie să fie pregătit psihic pentru a-şi păstra calmul în timpul investigaţiei.

ELECTROMIOGRAFIA

Electromiografia (EMG) constituie o metodă modernă de investigaţie paraclinică prin

intermediul căreia se studiază activitatea bioelectrică la nivelul muşchiului striat, în stare de
repaus şi de contracţie, respectiv în condiţii normale şi patologice.

ELECTROMIOGRAFUL

Este format din:

1. electrozi de culegere: sunt electrozi de Ag/AgCl2 şi pot fi de două tipuri, de suprafaţă şi de

profunzime. Electrozii de suprafaţă sunt de fapt plăcuţe de argint, două din ele fiind aplicate la
4-5 cm distanţă unul de altul pe tegumentul de deasupra muşchiului pe care dorim să-l
explorăm (în mod uzul la capătul proximal şi distal al muşchiului). Electrozii de profunzime
sunt de fapt ace cu diametru variat (în funcţie de muşchiul studiat), sterile, inserate la nivelul
muşchiului studiat după dezinfecţia locală a tegumentelor.

2.sistem de amplificare: are rolul de a mări amplitudinea biocurenţilor având o importanţă

deosebită mai ales în înregistrarea biocurenţilor ce iau naştere spontan şi a căror amplitudine
este foarte mică, de ordinul a 100 μV.

3. sistem de afişare: monitor, hârtie.

4. difuzor: face posibilă redarea sub formă de semnale acustice a semnalelor bioelectrice
musculare.

5. sistem de stimulare: stimulodetecţia se utilizează pentru examinarea parametrilor UM,

precum şi parametrii funcţionali neuromusculari (excitabilitatea şi conductibilitatea nervoasă).
Stimularea se face prin impulsuri cu durată de 100-200 ms şi cu o intensitate variind între 60-
100 V, în funcţie de particularităţile somatice ale subiectului.

TEHNICA DE EXAMINARE ÎN EMG

Pentru efectuarea unui examen EMG sunt necesare anumite condiţii. Temperatura camerei în
care se face explorarea trebuie să fie de 21-24 de grade, la temperaturi mai scăzute traseul
EMG suferă modificări determinate de contracţii musculare (frisoane).

Bolnavul trebuie să cunoască, să i se explice în ce constă examenul EMG pentru a nu intra cu

frică, timorat, în laboratorul de examinare. Examinatorul trebuie să se comporte cu tact, calm,
însă totuşi cu fermitate în lămuririle date şi în efectuarea explorării.

Explorarea EMG trebuie să se efectueze într-o poziţie comodă pentru bolnav, fără atitudini
forţate, pentru a permite o bună relaxare musculară. In acest sens, examenul se practică pe
subiectul în poziţie şezând sau culcat. Pentru eliminarea zgomotului electromagnetic
înregistrarea se efectuează într-o cameră Faraday.

Examinatorul stabileşte un plan al muşchilor examinaţi. După aşezarea electrozilor (de

profunzime, de suprafaţă), examinatorul deschide difuzorul aparatului şi urmăreşte atât
difuzorul cât şi sistemul de afişare pentru a vedea dacă se produce sau nu activitate electrică.
Se trece apoi la examinare cu muşchiul în contracţie. Folosind un electrod de profunzime se
pot astfel urmări parametrii de durată, formă, amplitudine şi frecvenţă a potenţialelor de
unitate motorie. Se solicită apoi ca subiectul să crească forţa contracţiei, în mod gradat până la
maximum. Examinatorul urmăreşte potenţialele astfel apărute. Se solicită subiectului să
efectueze o contracţie de intensitate maximă, la care examinatorul se opune.

În funcţie de intensitatea contracţiei musculare există trei tipuri de trasee (Figura 8):

1. Traseul simplu apare în contracţie uşoară şi este constituit din potenţiale de acţiune mono-
sau bifazice, cu amplitudinea de 200-400 μV, durata de 3-4 ms respectiv frecvenţa de 4-10
cicli/s. Examinarea traseului simplu are o mare importanţă clinică, întrucât prin studierea lui
se poate face analiza potenţialelor sub raportul duratei, formei, amplitudinii şi frecvenţei.
2. Traseul intermediar (simplu accelerat) apare în contracţie medie şi va determina pe EMG
o succesiune de biopotenţiale cu o frecvenţă şi amplitudine mai mare decât cele de pe traseul
simplu, ajungând la 15-25 cicli/s şi 500-600 μV, deci se produce îmbogăţirea traseului prin
sumaţia activităţii mai multor UM.

3. Traseul interferenţial apare la contracţia maximă a muşchiului examinat. Se produce un

traseu EMG foarte bogat, astfel încât descărcările se succed foarte frecvent unele după altele,
fără a lăsa porţiuni de traseu izoelectric. Amplitudinea generală a traseului interferenţial este
de 1000-1200 μV, chiar şi 2000 μV. La contracţia maximală cu contra-presiune se
înregistrează o versiune a traseului interferenţial - ritmul Piper. În aceste condiţii, ale efortului
muscular la limită, neuronii motori periferici tind să aibă o activitate sincronă, cu o frecvenţă
de 45-60 cicli/s.