Capitolul 18.

ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU AFECŢIUNI NEUROLOGICE

18.1 Mielografia
Mielografia constă în explorarea radiografică a conţinutului rahidian prin injectarea în spaţiul subarahnoidian
a unei substanţe de contrast iodate hidrosolubile.
Acest examen permite să se vizualizeze cu precizie structurile vertebrale şi paravertebrale lombare (vertebre,
discuri intervertebrale, ligamente musculare, măduva spinării). După introducerea scanner-ului şi apoi a
rezonanţei magnetice, această tehnică este din ce în ce mai puţin utilizată.
Indicaţii
- sindroame neurologice determinate de o compresiune medulară sau radiculară;
- tumori cerebrale sau neuromeningiene (atunci când scanner-ul şi IRM sunt neconcludente).

Contraindicaţii:
- alergie la substanţa iodată;
- hipertensiune intracraniană;

Pregătirea pacientului
- se explică pacientului procedura;
- se obţine consimţământul informat;
- se face anamneza pentru a exclude un eventual istoric de alergie la iod;
- se face fundul de ochi pentru a exclude semnele de hipertensiune intracraniană;
- se planifică la radiologie;
- se cere pacientului să rămână nemâncat în dimineaţa examinării;
- se montează un cateter / branulă pe o venă periferică;
- se injectează substanţa iodată în canalul rahidian (Omnipaque) prin puncţie rahidiană efectuată lombar,
direct pe masa radiologică;
- după localizarea radioscopică a segmentului considerat suspect, se efectuează radiografii din 2 planuri:
anteroposterior şi profil;

- pentru efectuarea în bune condiţii a mielografiei, se recomandă utilizarea unui aparat de radiodiagnostic
prevăzut cu masă basculantă telegidată, cu inagine amplificată prin amplificatorul de luminozitate cuplat cu
un monitor TV şi transmisă în cabina de comandă bine protejată contra radiaţiilor X.
Rezultate
Mielografia pune în evidenţă:
- forma şi dimensiunile canalului spinal;
- permeabilitatea acestuia, eventualele obstacole;
- forma, dimensiunile şi, uneori, chiar natura obstacolului.

Pacientul va rămâne la pat până iodul va trece în circulaţia sistemică (5-6 ore).
18.2 Electroencefalografia (E.E.G)
Este o metodă de explorare funcţională bazată pe detectarea, amplificarea şi înscrierea grafică a activităţii
bioelectrice cerebrale cu ajutorul unor electrozi amplasaţi pe scalp şi conectaţi la aparate electronice speciale,
numite electroencefalografe.
Pregătirea pacientului
- se explică procedura, importanţa acesteia pentru diagnostic;
- se obţine consimţământul informat;
- se întrerupe cu 24 h înainte medicaţia care influenţează activitatea cerebrală;
- se solicită pacientului să-şi spele părul capului pentru a înlătura excesul de sebum ce poate parazita aparatul;
- se instruieşte pacientul să rămână relaxat în timpul înregistrării şi să înveţe pe cât posibil mişcările corpului
şi ale ochilor.
Efectuarea procedurii
- se fixează electrozii metalici pe pielea capului cu ajutorul unor benzi elastice, după o degresare prealabilă a
acesteia (dacă este cazul);
- se aşează la distanţă egală (3-5 cm) simetric în regiunile frontale, parietale, occipitale, temporale, precum şi
pe ureche pentru derivaţiile referenţiale;
- biocurenţii captaţi şi amplificaţi de dispozitivul electronic de amplificare sunt înregistraţi pe o hârtie
specială, cu un oscilograf magnetic prevăzut cu o peniţă inscriptoare.

Rezultate
- Pe o EEG pot fi înregistrate 3 unde normale (alfa, beta şi theta) şi o undă patologică în stare de veghe, dar
normală pentru anumite faze de somn – unda delta;
- Undele α au o frecvenţă de 8-12 Hz şi se înscriu la subiectul cu ochii închişi;
- Undele β se caracterizează printr-o frecvenţă de 14-30 Hz; se înscriu când subiectul este treaz şi atent;
- Undele theta au o frecvenţă dr 4-7 Hz. Incidenţa undelor theta creşte progresiv pe măsura instalării fazelor
de somn profund;
- În caz de tulburări circulatorii majore, EEG arată o scădere globală a activităţii corticale. Se produce o
scădere a frecvenţei şi amplitudinii undelor alfa în principal;

- EEG poate să prezinte artefacte care sunt fenomene parazite de natură extracerebrală. Ele îşi au originea fie
la pacient, fie în mediul înconjurător sau în aparatura utilizată. Cele mai frecvente artefacte sunt: mişcările
oculare, tremurăturile, hiperventilaţia, fotostimularea, instabilitatea electrozilor dată de o fixare insuficientă.
18.3 Electromiografia (EMG)
Electromiografia este un test folosit pentru înregistrarea activităţii electrice a muşchilor. Când muşchii sunt
activi, aceştia produc impulsuri electrice direct proporţionale cu nivelul activităţii musculare.
Indicaţii
EMG este recomandată în următoarele cazuri:
- pentru stabilirea cauzelor inexplicabile de slăbiciune (hiptonie) musculară;
- stabilirea diferenţelor dintre hipotonia musculară provocată de miopatii şi cea determinată de afecţiuni ale
sitemului nervos;
- stabilirea diagnosticului diferenţial între hipotonia determinată de afecţiunile musculare propriu-zise şi cea
determinată de imobilizare din cauza durerilor sau lipsei de motivaţie.

Pregătirea Pacientului
- în cazul adulţilor emg nu presupune pregătiri speciale;
- în cazul copiilor se recomandă o discuţie deschisă cu aceştia pentru a-i familiariza cu procedura cerută de
electromiografie.

Efectuarea Testului
- pentru efectarea emg-ului se introduc ace – electrozi în piele până la nivelul muşchilor cu scopul înregistrării
activităţii electrice a acestora;
- activitatea electrică este înregistrată vizual cu ajutorul unui osciloscop, iar acustic cu ajutorul unui speaker;
- pentro o înregistrare cât mai eficientă a activităţii electrice a muşchilor scheletici este necesară folosirea mai
multor electrozi;
- prezenţa, mărimea şi forma liniilor curbe (potential de actiune) afişate pe osciloscop furnizează informaţii
despre capacitatea muşchiilor de a răspunde la stimuli nervoşi;
- fiecare muşchi care se contractă produce un potenţial de acţiune;
- mărimea fibrei musculare influenţează rata (frecvenţa formării unui potenţial de acţiune) şi ampitudinea
potenţialului de acţiune;
- în momentul introducerii acelor – electrozi până la nivelul muşchilor, pacientul resimte o senzaţie de
disconfort fizic asemănătoare cu cea din injecţiile intramusculare;
- după efectuarea emg, durerea de la nivelul muşchilor testaţi va dispărea după câteva zile.

18.4 Scorul Glasgow (GCS)

Scorul Glasgow este destinat evaluării gravităţii în faza iniţială a unui traumatism cranian, fiind un criteriu
prognostic. Se utilizează pentru cuantificarea nivelului de conştienţă în toate cazurile de confuzie, indiferent
de etilologie.
În practica curentă, şi în special în urgenţe, scala Glasgow reperezintă un mijloc simplu şi rapid de evaluare a
pacientului comatos.

Descrierea Scopului Glasgow

Scorul Glasgow (Glasgow Coma Scale, GCS) a fost conceput de Teasdale si Jennett (1974) pentru a stadializa
tulburările stării de conştienţăa. Scorul cuprnde trei categorii de răspuns (deschiderea ochilor, răspuns
motor şi răspuns verbal) a căror punctare însumată generează scorul total (minimum 3, maximum 15), ca în
tabelul de mai jos:

Interpretarea rezultatelor
Scor 15 (maximum) = normal
Scor 13 = injurie cerebrală uşoară
Scor 9-12 = injurie cerebrală moderată
Scor 8 = injurie cerebrală severă
Scor ≤7 = coma gravă
Scor 3 = moarte cerebrală