…………………………………………………………………….

Quintus Septimius Florens Tertullianus pe scurt Tertulian (c. *150; † um 230) a fost un
controversat scriitor creștin timpuriu. Numele lui adevărat era Quintus Septimius
Florens. Porecla pe care a primit-o Tertullianus înseamnă: „cel de trei ori puternic“.

S-a născut la Cartagina, Tunisul actual. Studiile primare le-a efectuat în orașul natal sub
îndrumarea unui litterator(care îl învață scrisul, cititul și aritmetica) apoi a unui
grammaticus (care îl formează ca gânditor autonom și tânăr intelectual prin aprofundarea
marilor poeți și scriitori) și, în fine, a unui retor (căruia îi revine sarcina de a-l învăța
arta elocvenței). S-a născut într-o familie de păgâni și s-a convertit la creștinism în jurul
vârstei de 30 de ani. Motivul convertirii îl constituie căutarea unui ghid călăuzitor pe care
l-a identificat in modelul cristic și regula sa morală. De la inceputul carierei literare este
preocupat de morală, iar rigorismul devine la el o normă de viață. A fost hirotonit preot
înainte de anul 200, deși era căsătorit cu o creștină. Între 203 și 207 se apropie tot mai
mult de mișcarea profetică a lui Montanus care, cu adepții săi, trezeau sufletele din
letargia morală prin reglementări ascetice precise. Deveni preot montanit la Cartagina, el
se arată nemulțumit convocându-și propriile adunări de credincioși fideli numiți
tertulianiști. Moare între 240 și 250.

Conform tematicii, opera lui Tertullian se grupează în 4 categorii:

apărarea creștinismului
lupta împotriva ereziilor
cultivarea virtuților
disciplina sacramentelor creștine
Cele mai importante opere sunt: „Ad Martyras” (Către martiri), „Apologeticum”,„De
spectaculis”, „De patientia”, „De cultu feminarum” (Despre îmbrăcăminea femeilor), „Ad
uxorem” (Către soție) ,„Adversus Iudeos”.
………………………
 TERTULIAN
c. 160 - c. 240

Viaţa. Tertulian s-a născut pe la 160, la Cartagina, din părinţi păgâni. Tatăl său era centurion în
armata proconsulară („pater centurione proconsulari”, Fer. Ieronim, De viris ill. 53), Şi-a făcut o
cultură întinsă şi variată, studiind filosofia, literatura, retorica, medicina şi mai ales dreptul. A
avut o tinereţe dezordonată, aşa cum spune el însuşi. Se pare că după isprăvirea studiilor,
Tertulian a profesat câtva timp avocatura şi oratoria.

Convertit pe la 195, probabil sub puternica impresie a eroismului martirilor creştini (Apolog. 50),
a vieţii exemplare a acestora şi a puterii Tainelor creştine, Tertulian a devenit imediat un luptător
şi un apărător de mâna întâi a religiei adoptate. Din această vreme datează cea mai mare parte a
apologiilor sale. Tertulian era căsătorit (Ad uxorem) şi a fost hirotonit preot după relatarea lui
Ieronim - presbyter ecclesiae - deşi unii critici moderni pun preoţia lui la îndoială, fără să aibă
dreptate însă. În capitolul consacrat lui Tertulian (De viris ill. 53), Ieronim îl desemnează de două
ori ca preot: „Tertullianus presbyter... Hic usque ad mediani aetatem preshyter ecclesiae". O dată
intrat în creştinism, Tertulian, după ce adânci, ca puţini alţii, învăţătura cea mântuitoare, îşi făcu o
datorie de conştiinţă şi de onoare apărând religia sa cea nouă în faţa tuturor adversarilor, păgâni,
iudei şi eretici şi luptând cu o vigoare, cu un fanatism şi cu o consecvenţă puţin comune pentru tot
ce cuprinde creştinismul, doctrină, viaţă, atitudine, Sf. Taine. O dialectică rară, o logică de fier, o
pătrundere desăvârşită a problemelor, o ţinută verticală şi neînfrântă în faţa oamenilor, un
temperament de luptător focos, un sarcasm amar la adresa adversarului, un rigorism din ce în ce
mai accentuat, iată armele activităţii sale teologice şi misionare. Rigorismul său 1-a împins încă
de la 206 spre montanism, la care trecu formal în 213. După această dată, el întoarce critica sa
aspră contra ortodoxiei, pe care o cenzura mai aspru decât pe păgânism. Se pare că în motanism
el a avut o situaţie specială, neangajându-se adică în toate aberaţiile acestei secte, ci urmând
numai rigorismul său moral şi iluminismul său pnevmatic în legătură cu lucrarea Sf. Duh. El şi-a
creat o sectă aparte, a tertulianiştilor, pe care Fer. Augustin i-a readus uşor la Biserica Ortodoxă
(De haeres. 86).

Ieronim ne spune că Tertulian îşi crease o mare faimă la scriitorii africani contemporani şi
posteriori, îndeosebi la Sf. Ciprian, care îl citea în fiecare zi, cerându-1 secretarului său, Paul de
Concordia, cu cuvintele: „De magistrum”. După acelaşi Ieronim, Tertulian a murit la adânci
bătrâneţi, probabil pe la 240.

Opera. Tertulian a scris multe lucrări, după încredinţarea aceluiaşi Ieronim. Operele autorului
nostru se împart în: apologetice, polemico-dogmatice şi practico-disciplinare.

Opere apologetice

1. Ad nationes, lucrare neterminată, în două cărţi, îi apără pe creştini de atacurile păgânilor şi

critică politeismul păgân, intrat în dezagregare religioasă şi morală.

2. Apologeticum sau Apologeticus (liber), în 50 de capitole, e adresat guvernatorilor de provincii,

îndeosebi celui al Africii, care-i persecuta pe creştini. Autorul demonstrează că persecuţiile contra
creştinilor sunt ilegale şi nedrepte. Creştinii nu sunt judecaţi după procedura reglementară,
ci condamnaţi fără judecată, numai pe baza delaţiunii şi a numelui de creştin. Nici un judecător nu
cunoaşte fapte precise imputabile creştinilor. Legile contra creştinilor violează dreptul comun şi
dreptul natural.
3. De testimonio animae, în 6 capitole, dezvoltă ideea menţionată în cap. 17 al Apologeticului,
susţinând adică existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului etc., prin argumentul psihologic,
argument care-şi face acum intrarea în cugetarea patristică. Lucrarea e socotită ca apendice al
Apologeticului.

4. Ad Scapulam e o scrisoare deschisă către proconsulul cu acest nume, care-i persecuta pe

creştini cu o rară cruzime. Tertulian îl anticipează pe Lactanţiu din De mortibus persecutorum. Α-
i persecuta pe creştini, înseamnă a lupta cu Dumnezeu.

5. Adversus iudaeos e în 14 cap., o imitaţie palidă a Dialogului cu iudeul Trifon al Sf. Justin.
Arată caracterul trecător al legii mozaice. Creştinii au luat locul iudeilor, potrivit făgăduinţelor
făcute de prooroci, făgăduinţe realizate în Iisus Hristos.

Opere polemico-dogmatice.

1. De praescriptione haereticorum este una dintre cele mai însemnate opere de controverse
dogmatice ale lui Tertulian. Ideea principală a acestui tratat şi una dintre cele mai originale ale
autorului este elaborarea şi aplicarea principiului juridic al prescripţiei la dreptul de interpretare al
adevărurilor de credinţă pe baza Sf. Scripturi. Problema fusese tratată de Sf. Irineu. Ereticii de
toate categoriile îşi permiteau să corecteze regula de credinţă printr-o interpretare sui-generis a Sf.
Scripturi. Tertulian le interzice nu numai să interpreteze adevărurile de credinţă, dar chiar să
folosească Sf. Scriptură. Adevărul, zice el, vine de la Hristos, transmis prin Sf. Apostoli, care au
fost cu El. Adevărul a fost mereu întărit şi verificat prin cercetarea Scripturii. Numai Biserica, nu
şi ereticii, posedă adevărul şi Sf. Scriptură. Adevărul şi Scriptura aparţin Bisericilor întemeiate de
Apostoli sau de urmaşii direcţi ai acestora care, prin această lungă posesiune neîntreruptă, au
dreptul să le folosească exclusiv. Ereticii sunt loviţi de excepţia juridică, adică de un viciu de
formă legală, care constă, în cazul lor, în folosirea nepermisă a instrumentului doveditor, Sf.
Scriptură.

2. Adversus Marcionem, păstrat în a treia ediţie datorită autorului însuşi. În cele cinci cărţi ale
sale, opera aceasta demonstrează, unitatea Dumnezeului bun şi a Dumnezeului drept pe care
Marcion îi separa, făcându-i două fiinţe deosebite, apoi identitatea dintre Dumnezeu şi Creatorul,
iar ultimele două cărţi combat cartea lui Marcion, Antitezele, lucru important pentru istoria
canonului Bibliei.

3. Adversus Hermogenem combate teoria creaţiei din materia veşnică, arătând că Dumnezeu
singur e veşnic, pe când materia e creată de Dumnezeu şi deci nu e veşnică. Hermogene fusese
deja combătut de Teofil.

4. Adversus Valentinianos parodiază aventurile eonilor din sistemul emanationist al acestor

gnostici.

5. Adversus Praxean atacă monarhianismul modalist al lui Praxeas, care înlăturase pe Sf. Duh si
răstignea pe cruce pe Tatăl. Tertulian e singurul scriitor până la Sf. Atanasie, care a afirmat
categoric dumnezeirea Sf. Duh (F. Cayré, op. cit., I, pp. 228-229).

6. De carne Christi susţine realitatea trupului Domnului Iisus Hristos contra dochetismului. Fără
realitatea acestui trup, nu există mântuirea pentru creştini. Hristos a luat trup omenesc pentru că
El a venit să mântuiască pe oameni. N-a luat chip de înger, pentru că Hristos n-avea de la Tatăl
misiunea să mântuiască pe îngeri. Trupul lui Hristos a fost fără păcat. Maria a fost Fecioară
întrucât n-a fost atinsă de bărbat, dar n-a fost Fecioară, întrucât a născut (cap. 23).

7. De resurrectione carnis apără, contra gnosticilor, învierea morţilor pe bază de argumente

raţionale şi mai ales biblice. Trupurile vor învia toate şi în întregime. Unele argumente se
aseamănă cu acelea ale lui Atenagora Atenianul.

8. De anima se pare că a fost precedat de o altă lucrare, De censu animas (Despre originea
sufletului). De anima tratează despre natura şi originea sufletului, despre moarte şi despre somn,
care este ca o imagine a acesteia. Sufletul este corporal şi totuşi simplu, nemuritor, înţelept, liber
în hotărârile sale (cap. 22), dar el vine din sufletul părinţilor (cap. 25-27). Combate
metempsihoză. E primul tratat de psihologie în literatura patristică.

Opere practico-disciplinare.

1. Ad martyres îndeamnă pe creştinii arestaţi să sufere chiar moartea pentru credinţa lor.

2. Scorpiace, adică „remediu împotriva înţepăturilor scorpionilor” gnostici, apără valoarea morală
a martiriului.

3. De fuga in persecutione, operă scrisă în perioada montanistă, condamnă, ca pe o apostazie,

fuga de persecuţie sau răscumpărarea cu bani daţi magistraţilor.

4. De spectaculis interzice frecventarea tuturor spectacolelor păgâne, ca fiind imorale şi strâns

legate de idolatrie.

5. De corona militis aprobă purtarea unui soldat creştin, care n-a vrut să poarte cununa de lauri,
cu prilejul unui donativum - dar în bani făcut de împărat - ci a preferat închisoarea şi moartea.

6. De idolatria interzice creştinilor orice contact cu păgânismul; să nu facă statui şi idoli.

7. De oratione explică Rugăciunea domnească (Tatăl nostru) pe larg şi arată condiţiile în care
trebuie să se facă rugăciunea, efectele rugăciunii.

8. De patientia arată foloasele mari ale acestei virtuţi de-a lungul istoriei; modele de răbdare:
Dumnezeu, Mântuitorul, sfinţii.

9. De jejunio, contra psihicilor, adică a ortodocşilor, care nu respectau toate posturile. Scrisă în
perioada montanistă.

10. De cultu feminarum, în două cărţi, critică aspru cochetăria femeilor. Haina cea mai potrivită
pentru fiicele Evei este pocăinţa.

11. De virginibus velandis cere ca tinerele fete să poarte voal, asemenea femeilor măritate.

12. De pallio justifică schimbarea togii de cetăţean roman pe mantaua de filosof.

13. Ad uxorem, în care autorul o îndeamnă pe soţia sa să nu se recăsătorească sau să se

recăsătorească cu un creştin, în cazul când el ar muri. Face consideraţii asupra căsătoriei, pe care
o socoteşte ca o legătură indisolubilă. Adulterul aduce numai separarea de corp. Botezul sfinţeşte
Căsătoria.

14. De exhortatione castitatis combate căsătoria a doua, mai ales a clericilor: „Digamus tin-guis?
Digamus offersi" (cap. 7).

15. De monogamia condamnă, în numele Paracletului, a doua căsătorie.

16. De baptismo, scris împotriva „viperei Quintilla”, care tăgăduia valabilitatea Botezului. Arată
învăţătura Bisericii despre Botez, ritul şi efectele Botezului.

17. De paenitentia, tratează despre sensul Pocăinţei şi felurile ei: prebaptismală şi postbaptismală.
Aceasta a doua Pocăinţă e unică.

18. De pudicitia, din stadiul de culme a perioadei montaniste, pune principiul progresului, al
evoluţiei credinţei. Contestă Bisericii dreptul de a ierta păcatele capitale, îndeosebi desfrânarea.

Se pare că Tertulian a scris o lucrare în 7 cărţi, Despre extaz, în care apăra vorbirea în extaz a
profeţilor montanişti, apoi Despre destin, Despre speranţa credincioşilor, Despre rai, Despre
veşmintele lui Aaron, toate pierdute.

Toate aceste opere se disting printr-o limbă şi printr-un stil cu totul deosebite. Tertulian e
creatorul limbii latine bisericeşti. El toarnă în cuvinte vechi conţinut nou, formează cuvinte noi.
Stilul său absolut original e concis, colorat şi plin de viaţă. El nu-1 lasă pe cititor să respire, are
ceva din publicistica modernă. Paradoxul, demonstraţia absurdă, logomahia, antitezele, totul e
pus în linie spre a-1 zdrobi pe adversar.

Doctrina. Tertulian e creatorul teologiei de limbă latină în Apus. Credinţa sa profundă, vasta sa
cultură şi geniul său ştiinţific şi moral au elaborat o teologie de mare adâncime, de o covârşitoare
originalitate şi de un incomparabil orizont spiritual. Această originalitate nu-1 împiedică pe
Tertulian să fie de acord cu liniile mari ale teologiei patristice din Răsărit.

Tertulian nu iubeşte filozofia profană, pe care o socoteşte izvor al ereziilor.

Tertulian are simţul precis al deosebirii profunde dintre filozofia profană şi credinţa creştină.
Ştiinţa credinţei e de alt ordin decât ştiinţa profană. Faţă de aceasta din urmă, ştiinţa credinţei este
independentă. Criteriul suprem al credinţei şi vieţii creştine este regula fidei, regula credinţei.

Revelaţia nu poate fi supusă unui examen critic. Nu pot fi căutate adevăruri superioare regulei de
credinţă, pentru că nu există asemenea adevăruri. Credinţa cuprinde tot adevărul. Unele adevăruri
naturale creştine ca: existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului pot fi dovedite pe baza
raţiunii. Dar supranaturalul explică, confirmă şi încunună naturalul. Omul găseşte în sine
numeroase adevăruri creştine, căci sufletul omenesc e creştin prin firea lui. Raţiunea precede
revelaţia şi amândouă sunt izvorul adevărului, pentru că amândouă vin de la Dumnezeu (O.
Bardenhewer, op. cit., II, pp. 387-389). Omul trebuie să creadă înainte de a intra în şcoala
raţiunii: „Credo ut intelligam" (De idol., 1).

Dumnezeu este corp, zice Tertulian, potrivit principiului: „Tot ceea ce există este un corp în felul
său; nu e incorporal decât ceea ce nu există" (Despre trupul lui Hristos, 11). Dumnezeu este duh,
negreşit, dar acest duh este şi el un corp, în felul său, după forma sa. Tertulian dă aici, probabil,
cuvântului corp înţelesul de substanţă-esenţă.

Printr-o iconomie, adică comunicare a fiinţei divine, ia naştere Sf. Treime. „Legătura Tatălui cu
Fiul şi a Fiului cu Paracletul fac trei uniţi unul cu altul. Aceştia trei sunt Una, nu unul" (Contra
lui Praxeas, 25). Sunt trei cu o singură substanţă, o singură stare, o singură putere (Ibid. 2).
Tertulian întrebuinţează prima dată nu numai termenul „Treime", ci şi pe cel de „Persoană".
Persoana nu e identică cu substanţa, ea distinge, nu-I împarte pe cei trei.

În hristologie Tertulian e ortodox. Am văzut că autorul nostru a introdus termenul şi noţiunea de

Persoană în domeniul Sf. Treimi. Acest termen e introdus şi în hristologie. În Hristos sunt două
firi - substantiae, cum le spune teologul nostru - firea divină şi firea umană. Hristos n-ar fi numit
Om şi Fiul Omului, dacă n-ar avea trup. El e om prin trupul Său, cum e Dumnezeu prin Duhul
Său şi Fiu al lui Dumnezeu prin Dumnezeu Tatăl. Cele două substanţe, unite în persoana Sa, se
deosebesc prin originea şi caracterele lor. Firea divină se recunoaşte prin minunile pe care le face
Hristos, firea umană se recunoaşte prin suferinţele Sale (A. D'Ales, La théologie de Tertulien, III-
e édition, 1905, p. 188). În Contra lui Praxeas şi Despre trupul lui Hristos, Tertulian
demonstrează cu argumente că unirea celor două firi neştirbite şi neamestecate în Persoana lui
Hristos s-a petrecut fără ca firea divină să se prefacă în trup sau trupul să se prefacă în fire divină
şi n-a rezultat nici un amestec al acestora dând o a treia fire.

Pentru a dovedi realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu, Tertulian merge până la a tăgădui
fecioria Mariei în timpul naşterii şi după naştere. Maria a fost fecioară în timpul zămislirii, dar n-
a mai fost fecioară în timpul naşterii, prin legea însăşi a trupului deschis prin naştere. Tertulian
face o paralelă între Eva şi Maria. După cum Adam a fost făcut dintr-un pământ feciorelnic, tot
aşa Hristos trebuia să Se nască dintr-o mamă fecioară. Eva era încă fecioară când a primit
cuvântul morţii, Maria trebuia să fie fecioară spre a-L primi pe Cuvântul vieţii. Eva crezuse în
şarpe, Maria trebuia să creadă în Gavriil. Eva, osândită la naşteri dureroase, a născut pe Cain
fratricidul, Maria trebuia să nască pe Iisus, fratele, victima şi Mântuitorul lui Israel. În actul
mântuirii, Tertulian pune accentul pe justificare, adică pe meritele pe care ni le-am făcut prin
faptele bune şi pe răsplata corespunzătoare, precum şi pe ofensele comise şi pe penalităţile
corespunzătoare. Păcatul originar - vitium originis - a introdus în firea umană otrava poftelor
păcătoase. Toţi oamenii vin în lume cu păcatul strămoşesc. Singur Dumnezeu e fără păcat, iar,
dintre oameni, singur Hristos e fără păcat, fiindcă Hristos e şi Dumnezeu (Despre sufletul).

În antropologie, Tertulian are o interesantă teorie a sufletului. Sufletul e născut din suflarea lui
Dumnezeu, e nemuritor, material (corporalem), cu formă, simplu în substanţa sa, înţelept prin
sine, mişcându-se în chip variat, înzestrat cu hotărâre liberă, expus accidentelor, schimbător prin
fire, raţional, suveran, divinitoriu, revărsându-se deodată (Despre suflet, 22). Sufletul e material
pentru că, potrivit cunoscutei teorii a lui Tertulian, materialitatea este condiţia existenţei, ceea ce
nu e alcătuit din materie, nu există (Despre trupul lui Hristos, 11).

Biserica e concepută, în perioada montanistă, după principii montaniste, adică e Biserică acolo
unde se află trei, chiar dacă sunt laici. Toţi creştinii pot fi preoţi. Nu pot fi preoţi cei căsătoriţi a
doua oară. Toţi creştinii pot săvârşi Sf. Taine (Despre îndemn la castitate, 7). E o concepţie pur
montanistă.

Sfintele Taine tratate de Tertulian sunt: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Căsătoria,
Preoţia. Botezul ereticilor nu e valabil (Despre Botez, 15). Sf. Euharistie e numită Trupul şi
Sângele Domnului. Pâinea şi vinul, prefăcute prin invocarea Sf. Duh şi rugăciuni, sunt cu
adevărat Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Eshatologia lui Tertulian susţine că, după moarte, numai martirii se duc la cer, pe când ceilalţi
merg la iad, unde suferă pedepse, dar de unde sunt scoşi prin rugăciunile celor vii şi duşi în
refrigerium (Despre monogamie, 10), adică într-un loc răcoros. Învierea morţilor va avea loc
odată pentru cei drepţi şi, după 1000 de ani, pentru ceilalţi. Tertulian e, deci, hiliast. Morala lui
Tertulian e severă în perioada ortodoxă, e rigorista în perioada montanistă.

Caracterizare. Tertulian a fost unul din cei mai mari gânditori latini creştini. El e creatorul
teologiei creştine latine. Autoritatea lui e mare în veacul III, dar nimeni nu-i pomeneşte numele,
nici chiar Ciprian, care-1 citea zilnic şi care s-a inspirat aşa de mult din operele compatriotului
său, încât se poate spune că el n-a făcut decât să transpună, în limbă proprie, gândirea lui
Tertulian.

Tertulian a fost un deschizător de drumuri în gândirea patristică latină, căreia i-a pus probleme şi
a dat unele soluţii trainice: problema Sf. Treimi, problema hristologică, problema antropologică,
problema Sf. Taine etc.

El a fost un mare misionar, o fire luptătoare şi o voinţă de fier.

Tertulian are greşeli de doctrină ca: materialitatea lui Dumnezeu şi a sufletului, nefecioria Mariei
în timpul naşterii şi după aceea, preoţia universală, incapacitatea Bisericii de a ierta păcatele mari.
Biserica, alcătuită numai din laici, fără ierarhie în perioada montanistă şi toate erorile legate de
montanism, apoi de secta însăşi a tertulianiştilor. Relevăm eroarea sa de a interzice creştinilor
serviciul militar şi toate funcţiunile în stat, considerându-1 pe acesta vrăjmaş Bisericii, pentru că
adoră pe zei. Această intransigenţă în legăturile cu statul putea să creeze creştinilor o situaţie
intolerabilă, ceea ce nu era recomandat de Sf. Scriptură, mai ales de Sf. Pavel, care militează
pentru o înţelegere între creştini şi stat. Tertulian e considerat eretic.

Tertulian e un mare scriitor, cel mai original autor latin creştin. El e creatorul limbii latine
creştine printr-un conţinut nou dat vechilor cuvinte şi prin crearea de cuvinte noi cu ajutorul
prefixelor şi sufixelor şi prin punerea în circulaţie a unei mari cantităţi de cuvinte abstracte. Stilul
său este absolut original. E un stil personal, concis, abrupt, cu turnuri rare.

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-bisericesti/tertulian-
81396.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tertulian

...............................................................................................................................................
.

TERTULIAN – DESPRE IDOLATRIE

[Tradus în limba engleză de Rev. Thelwall]
Tertullian din Cartagina
(cca. 160 – 225A.D.)

Rezumat

Quintus Septimus Florens Tertullianus s-a născut în Cartagina, din părinţi

păgâni, dar a devenit creştin cândva, înainte de anul 197 d.Cr. Potrivit lui Ieronim
[1] şi Eusebiu [2], a fost fiul unui centurion şi s-a pregătit la Roma pentru
avocatură. După convertire, a devenit prezbiter în biserica din Cartagina, dar s-a
disociat de Biserică după ce prezbiterul Romei a respins „Noua profeţie” a
mişcării montaniste. Însă „…nici Eusebiu, nici Ieronim nu sunt martori demni de
încredere cu privire la aceasta şi ceea ce se poate cunoaşte despre viaţa lui
Tertullian cules din propriile lui scrieri; din păcate, caracterul lor extrem de retoric
face ca tragerea de concluzii să nu fie sigură.”[3)] Din dovezile fragmentare de
care dispunem se poate ajunge la concluzii foarte diferite.

De-a lungul istoriei bisericii, Tertullian a fost condamnat pentru două motive
principale: asocierea lui cu mişcarea montanistă [5] şi presupusul său anti-
intelectualism. Totuşi, cea mai mare parte a învăţaţilor sunt de acord că
montaniştii erau, doctrinar vorbind, ortodocşi, [6] aşadar respingerea contribuţiei
lui Tertullian în domeniul teologiei, din pricina asocierii cu ei, este neîntemeiată.
Roger Forster şi Paul Marston, de exemplu, se referă la Minucius Felix (sfârşitul
secolului al II-lea – secolul al III-lea), ca fiind contemporanul „mai ortodox” al lui
Tertullian. [7] Totuşi, este de remarcat faptul că în lucrarea lui Minucius Felix,
„Octavius”, creştinismul este tratat din punct de vedere filozofic, Scriptura nu este
citată şi nici învăţăturile biblice majore nu sunt prea mult discutate. [8] De aceea,
este greu de acceptat părerea lui Forster şi Marston pe baza argumentelor
tăcerii. A existat o dezbatere îndelungată, care a încercat să lămurească dacă
Tertullian a folosit „Octavius” ca sursă pe Apologia lui sau viceversa. Opinia
actuală este în favoarea priorităţii Apologiei. [9] Aceasta nu este prima oară când
ortodoxia lui Tertullian a fost atacată pentru a-i submina credibilitatea ca martor
al credinţelor şi practicilor bisericii din vremea lui. William Wall a folosit acelaşi
truc în anii 1940, pentru a-şi susţine punctul de vedere legat de botezul copiilor.
Wall a scris că Tertullian „…a fost prins de erezia montaniştilor, care susţineau
blasfemia că un oarecare Montanus a fost Paracletul sau Mângâietorul pe care
Mântuitorul nostru a promis că Îl va trimite şi că, prin acesta, voia lui Dumnezeu
s-a revelat mai bine şi mai deplin decât prin apostoli, care au profeţit numai în
parte.”[10] Paul K. Jewett răspunde celor de mai sus astfel: „Dar reputaţia de
creştin şi teolog a nobilului african de-abia dacă are nevoie de apărare în faţa
unei asemenea ofense jalnice.” [11]

Tertullian este considerat părintele bisericii care, mai mult decât oricare altul, a
rezumat anti-intelectualismul bisericii primare. Tertullian a scris:

Căci filozofia este materialul înţelepciunii lumii, interpretul nechibzuit al naturii şi

al dispensaţiei lui Dumnezeu. Într-adevăr, însăşi ereziile sunt instigate de
filozofie… Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul? Sau Academia cu Biserica?
Ce au de-a face ereticii cu creştinii? Instrucţiunile noastre vin din pridvorul lui
Solomon, care ne-a învăţat că Domnul trebuie căutat în simplitatea inimii. La o
parte cu toate încercările de a produce un creştinism stoic, platonian şi dialectic!
Nu vrem dezbateri minuţioase cu privire la ce înseamnă a-L avea pe Cristos
Isus, nici anchete după primirea Evangheliei! Atunci când credem, nu dorim nici
o altă credinţă. Căci acesta este primul nostru articol de credinţă, că nu este
nimic altceva în care trebuie să credem. [12]

Există trei adevăruri în spatele retoricii lui Tertullian, care sunt rareori luate în
considerare:

1) Filozofia greacă era „un amalgam de concepţii rivale cu privire la lume, bazate
pe premise foarte diferite de revelaţia biblică.” [13] Eşecul lor în stabilirea vreunor
mijloace de tragere la răspundere, care să permită rezolvarea disputelor, a fost
observat şi de Diodor (cca .90-21 î. Cr.), de Galen (cca.130-200 d.Cr.) şi de
Claudius Ptolemeu (secolul al II-lea d.Cr.) şi de alţi gânditori de frunte din secolul
al II-lea. [14]
2) Tertullian a crezut că „însăşi ereziile sunt instigate de filozofie” [15] şi că
Platon şi Aristotel sunt responsabili pentru gnosticismul valentinian. [16] David
Lindberg arată că, „prin urmare, el nu s-a opus filozofiei în general, ci ereziei sau
filozofiei care i-a dat naştere.” [17]
3) Tertullian însuşi a folosit în scrierile sale idei filozofice (în special stoice). [18]
Era de acord cu Platon cu privire la problema nemuririi sufletului. [19] El chiar a
pretins (aşa cum o făcuseră înaintea lui şi Philo şi Iustin martirul) că filozofii au
împrumutat unele lucruri din Scripturile evreieşti. [20] Ca toţi scriitorii, Tertullian a
presupus că putea scrie teologie fără a încorpora în ea propriile presupuneri. [21]
Declaraţia citată mai sus trebuie văzută în contextul celorlalte lucrări ale sale.

În altă parte, Tertullian nu vorbeşte întotdeauna în termeni atât de puternici

despre prăpastia de netrecut care separă Atena şi Ierusalimul. Tertullian era la
fel de educat ca oricare altul din vremea lui: era un avocat competent, capabil să-
şi publice lucrările cu egală uşurinţă în greacă şi latină, cunoscător al
argumentelor existente în şcolile platoniene, stoice şi aristoteliene şi posedând
deopotrivă unele cunoştinţe de medicină. [22]

În cele din urmă, s-a arătat că argumentul lui Tertullian: „Cred pentru că este
absurd”[23] era un citat greşit, dar, mai important, el reprezintă o formă de
argumentare aparţinând standardului aristotelian. Mai simplu, Tertullian spune de
fapt:

…cu cât este mai improbabil un eveniment, cu atât este mai puţin probabil ca
cineva să creadă că s-a petrecut, dacă nu există dovezi care să îl constrângă să
o facă. De aceea, chiar improbabilitatea unui pretins eveniment, precum învierea
lui Cristos, reprezintă o dovadă în favoarea lui. Ajungând până aici în încercarea
de a aboli raţiunea, Tertullian îşi însuşeşte tehnicile raţionale aristoteliene şi le
foloseşte în scop apologetic. [24]

Într-adevăr, în Apologia lui, Tertullian a demonstrat că este familiar cu cel puţin

treizeci de autorităţi în materie literară, pe care probabil le citise de la sursă şi nu
făcând referire la un manual de citate. [25]

Metoda exegetică a lui Tertullian a variat în funcţie de scopul fiecăreia dintre

lucrările sale. Atunci când a scris împotriva gnosticului Marcion (care respingea
Vechiul Testament şi întreaga folosire a alegoriei) Tertullian a apărat utilizarea ei,
observând că şi Pavel o întrebuinţase în scrisorile lui. [26] Deşi a admis că
folosirea alegoriei era uneori legitimă, el a arătat clar că el însuşi prefera sensul
literal. [27] Pentru identificarea prezenţei alegoriei, el folosea următorul principiu:
dacă sensul literal nu avea nici un înţeles, atunci era prezentă alegoria; aceasta
lipsea atunci când textul putea fi înţeles pe baza sensului literal. [28] Sub acest
aspect, Tertullian nu se deosebea în mod semnificativ de principiul lui Origene.
[29] În celelalte lucrări ale sale, folosirea alegoriei este restrânsă. [30] Urmându-i
pe alţi scriitori (precum Iustin şi Irineu), Tertullian a folosit în mod extins tipologia,
pentru a demonstra unitatea Testamentelor, [31] dar simbolurile găsite în Vechiul
Testament se bazau pe personaje istorice, locuri şi evenimente, fiind folosite cu
consecvenţă. [32] După cum O’Malley reliefează: „Evident, el nu se simte în
stare să folosească alegoria la modul general, din pricina cuvintelor lui Pavel din
Galateni 4:24.”[33]

Rob Bradshaw

TERTULIAN – DESPRE IDOLATRIE

Cap. 1.
SFERA EXTINSĂ A CUVÂNTULUI IDOLATRIE

Crima principală a rasei umane, cea mai mare vină adresată lumii, întreaga
cauză de procură a judecăţii, este idolatria. Deşi greşeala fiecăruia îşi atrage
propria caracteristică, cu toate că este destinată judecăţii sub propriul ei nume,
acestea este totuşi delimitată sub relatarea generală despre idolatrie. Puneţi
deoparte nume, examinaţi fapte, însă un idolatru este la fel ca un criminal. Vă
mai întrebaţi pe cine a ucis? Dacă aceasta contribuie la fapte, în mod probabil o
face spre agravarea rechizitoriului, nu pentru un străin sau vreun duşman
personal, ci pentru sine. Prin ce surse? Prin cele ale erorii sale. Pin ce armă?
Prin insulta adresată lui Dumnezeu. Prin câte lovituri? Atât de multe cât sunt şi
idolatriile lui. Cel care afirmă că cel idolatru nu va pieri va afirma de fapt că
idolatrul nu a comis nici o crimă. În plus, vei putea recunoaşte în aceeaşi crimă
atât adulterul cât şi curvia, căci cel ce slujeşte unor dumnezei falşi este fără
îndoială un adulter al adevărului, pentru că tot neadevărul este adulter. Deci şi o
astfel de persoană este înecată în curvie. Căci cel care este un slujitor împreună
cu spiritele necurate oare nu maschează în general poluarea şi curviile? Şi astfel
aceasta este ceea ce foloseşte Sfânta Scriptură pentru a desemna adulterul în
idolatria lor reproşabilă. Esenţa fraudei, ca de exemplu, este ceea ce cineva
pretinde că este al altuia, sau refuză în favoarea altuia datoria sa; şi desigur,
frauda comisă faţă de om este un nume al celei mai mari crime. Ei bine, idolatria
îl înşeală pe Dumnezeu prin a-L refuza şi a conferi altora onoarea Lui; aceasta
se îmbină cu frauda în mod insolent. Dacă frauda, la fel de mult ca şi adulterul şi
curvia, atrage după sine moartea, atunci, în aceste cazuri, egal cu cel anterior,
idolatria rămâne neechitată de acuzarea de crimă. După astfel de crime aşa de
periculoase şi de devoratoare de mântuire, toate celelalte crime, într-o oarecare
manieră, aranjate în ordine separată, îşi găsesc esenţa proprie reprezentată în
idolatrie. În aceasta se găseşte şi concupiscenţele lumii. Ce solemnitate mai are
atunci idolatria fără circumstanţa îmbrăcăminţii şi a podoabei? În aceasta se
include şi lascivitatea şi beţia, din moment ce aceste gravităţi sunt frecvente în
mare parte de dragul stomacului, a apetitului şi a hrănirii. În aceasta se găseşte
nelegiuirea. Ce poate fi mai nelegiuit decât aceea de a nu-L cunoaşte pe Tatăl
neprihănirii? În idolatrie este de asemenea şi vanitate, din moment ce întregul ei
sistem este zadarnic. Tot în ea este falsitatea, căci întreaga ei substanţă este
falsă. În plus, aşa ceva se întâmplă, ca în idolatrie să se detecteze toate crimele
şi în toate crimele idolatria. Din moment ce toate greşelile condimentează din
opoziţia faţă de Dumnezeu şi nu este nimic din această categoria care să nu fie
atribuită demonilor şi duhurilor necurate, în a căror proprietate sunt idolii; fără
îndoială că oricine comite o greşeală este acuzat de idolatrie pentru că face ceea
ce aparţine proprietarilor idolilor.

Cap. 2.
IDOLATRIA ÎN SENSUL EI MAI LIMITAT. PROLIXITATEA EI

Fie ca numele universale ale crimelor să se retragă în schimbul propriilor lor

fapte; fie ca idolatria să rămână în ceea ce este ea însăşi. Îi este suficient un
astfel de nume aşa de duşmănos lui Dumnezeu, o substanţă a crimei aşa de
copioasă, care se întinde cu multe braţe, difuză aşa de multe vene încât din
acest nume, în mare parte, se trage materialul tuturor modurilor în care
expansiunea idolatriei fată de care trebuie să ne păzim, din moment ce aceasta
subminează în moduri variate pe slujitorii lui Dumnezeu; aceasta se întâmplă nu
doar atunci când nu se distinge, ci şi când se ascunde. Majoritatea oamenilor
privesc idolatria ca spre a fi interpretată doar în aceste sensuri şi anume: cineva
care arde tămâie, sau jertfeşte o victimă, sau dă o petrecere de sacrificiu, sau
este legat de anumite funcţii sacre sau de preoţii; la fel este şi cu cineva care
priveşte adulterul ca fiind în sărutări şi în îmbrăţişări, şi în contactul fizic în sine;
sau crima să fie socotită doar când are loc vreo vărsare de sânge şi în luarea
unei vieţi. Însă la ce extindere le atribuie Domnul acelor crime ştim sigur: atunci
când El defineşte adulterul ca fiind egal cu senzualitatea, „dacă cineva priveşte
cu un ochi ci pofteşte”, şi când îşi agită sufletul cu tulburări indecente; când El
judecă crima ca fiind egală cu un cuvânt de blestem sau de reproş şi cu fiecare
impuls de mânie, şi în neglijenţa iubirii faţă de un frate, aşa cum ne învaţă Ioan,
că cel ce-şi urăşte fratele este un ucigaş. Altfel, atât candoarea diavolului în
răutate şi Domnul Dumnezeu în Disciplina prin care El ne fortifică împotriva
adâncimilor diavolului, nu ar avea decât un scop limitat, dacă am fi fost judecaţi
doar în acele greşeli pe care chiar şi naţiunile păgâne le-au declarat a fi vrednice
de pedeapsă. Oare cum „va întrece neprihănirea noastră pe cea a cărturarilor şi
a fariseilor”, după cum a spus Domnul, dacă nu am văzut acea abundentă
calitate a adversarului care este nelegiuirea? Însă dacă capul nelegiuirii este
idolatria, primul punct este că noi trebuie să fim pre-fortificaţi împotriva
abundenţei idolatriei, în timp ce o recunoaştem nu doar în manifestările ei
palpabile.

Cap. 3.
IDOLATRIA: ORIGINEA ŞI ÎNSEMNĂTATEA NUMELUI

În vremurile antice idolul nu reprezenta nimic. Înainte ca inventarea acestei

monstruozităţi să apară, templele au stat în solidaritate şi monumentele erau
goale, la fel ca şi până în prezent în unele locuri mai există urme de practici
antice care rămân permanent. Cu toate acestea se practica idolatria, dar nu sub
acest nume, ci sub această funcţie, căci până şi în ziua de azi se poate practica
aşa ceva în afara unui templu şi chiar fără nici un idol. Dar atunci când diavolul a
introdus în lume invenţiile de statui şi de imagini, şi a tot felul de arătări, această
preocupare rudimentară anterioară a dezastrului uman a preluat de la idoli atât
un nume cât şi o amploare. Aşadar fiecare artă care produce în orice fel un idol
în mod instant, devine o sursă de idolatrie. Căci nu este nici o diferenţă dacă
produsul unui olar, sau a unui sculptor de morminte, sau a unui brodator pune la
cale idolul; în cele din urmă nu mai contează materialul, fie că un idol este din
ipsos, sau din culori, sau din piatră, sau din bronz, sau din argint, ori din aţă. Din
moment ce chiar în lipsa unui idol se comite idolatria, atunci când este prezent
idolul nu mai contează de ce fel este acesta, sau din ce material este sau forma
sa, ca nu cumva cineva să creadă cineva că aceasta are loc doar atunci când
cineva tine un idol care să mai fie şi consacrat în formă umană. Pentru a stabili
acest punct, este necesară interpretarea cuvântului. Cuvântul ’eidos’ din limba
greacă semnifică ’forma’; cuvântul ’eidolon’ a derivat din diminutivul acestuia,
care în limba noastră ar fi echivalentul cuvântului ’formare’. Orice formă sau
formare prin urmare tinde să se numească un idol. De aici idolatria este „toată
îngrijirea şi serviciul referitor la fiecare idol”. De aici derivă şi faptul că fiecare
făcător al vreunui idol este vinovat de una şi aceeaşi crimă, doar dacă oamenii
care au consacrat acestui lucru asemănarea cu un viţel, şi cu nu a unui om, nu-şi
atrag asupra lor vina de idolatrie.

Cap. 4.
IDOLII CE NU TREBUIESC FĂCUŢI ŞI NICI LA CARE SĂ FIE ADUSĂ
ÎNCHINARE. IDOLII ŞI FĂCĂTORII DE IDOLI ÎN ACEEAŞI CATEGORIE

Dumnezeu interzice existenţa unui idol pe cât de mult interzice facerea sau
închinarea la unul. Pe cât este de real faptul că a face ceva la care să te închini
este un fapt în prealabil, pe atât este de real interzicerea de a face interzicerea în
prealabil (dacă închinarea este ilicită). Pentru acest motiv în special, eradicarea
materialului de idolatrie, se proclamă legea divină: „Să nu-ţi faci nici un idol”, iar
prin îmbinarea „Şi nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos
pe pământ, sau cele din ape” s-a interzis slujitorilor lui Dumnezeu să facă astfel
de lucruri din întregul univers. Enoh a prevestit înainte că „demonii şi îngerii
apostaţi ar preface în idolatrie toate elementele, toată garnitura universului, toate
lucrurile conţinute în cer, în mare, pe pământ, ca acestea să fie consacrata ca
Dumnezeu, în opoziţie cu Dumnezeu.” Prin urmare, la toate lucrurile se închină
eroarea umană, cu excepţia Fondatorului a toate lucrurilor. Imaginile acelor
lucruri sunt idoli; consacrarea acestor lucruri este idolatrie. Indiferent de ce fel de
vină îşi atrage asupra sa idolatria, aceasta trebuie atribuită fiecărui făcător de
orice fel de idol. Pe scurt, acelaşi Enoh pre-condamnă în general ca fiind o
ameninţare atât închinătorii la idoli cât şi făcătorii de idoli laolaltă. Din nou afirmă:
„Vă jur vouă, păcătoşilor, că împotriva zilei de pierzanie de sânge se pregăteşte
pocăinţa. Voi cei care slujiţi pietrelor, şi voi care faceţi imagini din aur, argint,
lemn, paie şi pietre şi slujiţi fantomelor şi demonilor şi spiritelor din altare şi toate
erorile nu după conştiinţă, nu veţi găsi nici un ajutor de la acestea.” Isaia însă
spune: „Îmi sunteţi martori dacă mai este Dumnezeu în afară de Mine.” „Şi cei
care modelează şi sculptează nu mai erau în acel timp: toate în zadar! Cine face
ceea ce-i place cuiva, care mai apoi să nu-i fie de folos!” Acest întreg discurs
prezintă o interdicţie atât pe făcători cât şi pe închinători: cea apropiată este
următoarea: „Să băgaţi de seamă că inima lor este doar cenuşă şi pământ, şi că
nimeni nu-şi poate elibera propriul său suflet.” În această propoziţie David îi
include şi pe făcători. El zice: „Să devină ei ceea ce au făcut ei.” Şi cu ce scop
eu, un om cu memorie limitată, să mai sugerez altceva? De ce să-mi mai
amintesc multe altele din Scripturi? De parcă vocea Duhului Sfânt nu ar fi
suficientă, căci astfel orice altă dezbatere ar fi de folos, fie că Domnul a
blestemat şi condamnat în primul rând pe făcătorii acestor lucruri, a căror
închinători El îi condamnă şi îi blestemă!

Cap. 5.
OBIECŢII FELURITE SAU SCUZE ÎNTÂLNITE

Vom suferi cu siguranţă de mai multe dureri în a răspunde scuzelor făcătorilor de

astfel de lucruri, care nu ar trebui să fie niciodată admişi în casa lui Dumnezeu,
dacă are cineva vreo cunoştinţă a acestei Disciplinări. Să începem cu obişnuita
vorbire aruncată în dinţii noştri: „Nu am din ce să trăiesc” ar fi mai sever ripostată
cu „Ai, atunci cum să trăieşti?” După propriile tale legi, ce ai tu de a face cu
Dumnezeu?” Apoi, pentru acest argument ei au tenacitatea de a scoate chiar din
Scripturi că „apostolii au spus că ’Fiecare să fie lăsat aşa cum a fost găsit’.” De
aceea, noi putem să rămânem în păcate, ca rezultat al acestei interpretări! Căci
nu este nici unul dintre noi care să nu fi fost găsit ca păcătos, căci din nici o altă
cauză nu a provenit ridicarea lui Hristos la cer pentru a face pe păcătoşi liberi.
Tot ei afirmă că acelaşi apostol a lăsat un precept, conform exemplului său
propriu, „Fiecare să lucreze cu mâinile lui ca să aibă din ce trăi”. Dacă acest
precept se menţine în respectul tuturor mâinilor, personal cred că şi hoţii de băi
trăiesc din munca mâinilor lor, şi jefuitorii la fel; falsificatorii, din nou, îşi fac relele
lor scrieri de mână, nu cu picioarele lor ci cu mâinile; actorii, totuşi, nu îşi obţin un
trai decent doar prin ajutorul mâinilor, ci cu toate mădularele lor. De aceea
Biserica să fie deschisă către toţi acei care sunt susţinuţi (sau care trăiesc) din
munca mâinilor lor, şi aceasta doar dacă nu există vreo excepţie a artelor care să
nu primească Disciplinarea lui Dumnezeu. Cineva va spune, opus cu cele
afirmate de noi despre „comparaţiile care sunt interzise”, „De ce a făcut atunci
Moise în deşert asemănarea unui şarpe de bronz?” Indivizii care obişnuiau să fie
puşi drept temelie pentru anumite dispensaţii viitoare secrete, dar nu din punctul
de vedere al abrogării legii, ci ca un fel al cauzei lor finale, stau într-o categorie a
lor proprie. Altfel, dacă ar fi să interpretăm aceste lucruri la fel cum fac şi cei ce
se opun legii, şi noi, ca şi marcioniţii, îi atribuim celui Atotputernic inconsistenţă,
pe care ei îl consideră în această manieră ca fiind schimbător, de ce în unele
locuri El interzice iau în altele doar porunceşte? Dar dacă cineva simulează
ignoranţa faptului că acel model al şarpelui din bronz, care a fost atârnat pe un
lemn, a indicat forma crucii Domnului, „care era pentru a ne elibera de şerpi,
adică de îngerii diavolului, în timp ce, prin ea însăşi, a atârnat uciderea
diavolului” (sau orice altă expunere ar fi fost atribuită acelei imagini care să fie
vreo revelaţie oamenilor fără de valoare); trebuie să ne amintim că apostolul
afirmă că toate lucrurile care au avut loc în trecut sunt simbolice pentru popor.
Este de ajuns că acelaşi Dumnezeu, care prin lege a interzis facerea de lucruri
asemănătoare, a interzis asemănările prin intermediul preceptului din cazul
şarpelui. Dacă îl venerezi pe acelaşi Dumnezeu, atunci ai legea Sa: „Să nu-ţi faci
nici o asemănare”. Dacă priveşti şi tu înapoi, la preceptul care se bucură de
asemănarea ulterioară, îl imiţi pe Moise: să nu-ţi faci nici o asemănare ca opusă
legii, doar dacă nu cumva, şi ţie, ţi-a oferit-o Dumnezeu.

Cap. 6.
IDOLATRIA CONDAMNATĂ PRIN BOTEZ. A-ŢI FACE UN IDOL ÎNSEAMNĂ
DE FAPT A TE ÎNCHINA ACESTUIA

Dacă nici o lege a lui Dumnezeu nu ar fi interzis facerea idolilor pentru noi, dacă
vocea Duhului Sfânt nu ar fi rostit ameninţare cu atât mai puţin împotriva
făcătorilor faţă de cei ce se închină lor, din propriul nostru sacrament am deduce
interpretarea că artele de acest gen sunt opuse credinţei. Căci cum am fi
renunţat noi la diavol şi la îngerii lui dacă tot îi facem? În ce fel de divorţ de la
acestea, nu spun cu cine, ci de cine depindem, trăim noi? În ce dezacord am
intrat cu acei către care suntem sub obligaţii de dragul traiului nostru? Poţi să
negi cu limba ceea ce de fapt mărturiseşti cu mâna, sau să distrugi cu cuvântul
ceea ce ai făcut prin faptă? Sau să-L predici pe Dumnezeu, tu care îţi faci aşa de
mulţi dumnezei? Să-L predici pe adevăratul Dumnezeu, tu care faci alţi dumnezei
falşi? „Eu îi fac”, spun unii, „dar nu mă închin lor”, ca şi când ar exista vreo cază
pentru care ar îndrăzni să nu se închine, în afară de faptul că nici nu trebuie să-i
facă – ceea ce este o ofensă la adresa lui Dumnezeu în ambele cazuri. Ba mai
mult, voi care îi faceţi că să se poată închina la ei, vă închinaţi; şi vă închinaţi nu
cu spiritul vreunui parfum fără valoare, ci cu cea proprie, nu pe costul sufletului
vreunui animal, ci cel propriu. Pentru ei îţi sacrifici ingeniozitatea, pentru ei (idoli)
faci din transpiraţia ta o libaţie, lor le aprinzi lumânarea chibzuirii. Pentru ei eşti
mai mult decât un preot, din moment ce prin mijloacele tale ei au un preot,
sârguinţa ta este divinitatea lor. Mai afirmi că nu te închini la ceea ce faci? Aha,
dar ei (idolii) nu afirmă aceasta, pentru care tu jertfeşti ceva mult mai gras, mai
preţios şi o victimă mai mare, mântuirea ta.

Cap. 7.
MÂHNIREA CELOR CREDINCIOŞI ÎN ADMITEREA ÎN BISERICĂ A
FĂCĂTORILOR DE IDOLI, BA MAI MULT ÎN LUCRARE

Pentru o zi întreagă zelul credinţei îşi va direcţiona pledoariile spre acest sfert:
deplângerea că un creştin ar trebui să vină de la idoli în biserică; dintr-un atelier
adversar în casa lui Dumnezeu; să ridice spre Dumnezeu Tatăl mâini care sunt
mame ale idolilor; să se roage lui Dumnezeu cu mâini care, în afara uşilor, se
roagă la ceva opus faţă de Dumnezeu; să ceară să facă parte din trupul
Domnului aceste mâini care conferă trupuri demonilor, Nici nu este suficient
aceste lucruri spuse. Să presupunem că sunt o mică materie şi dacă sunt din alte
mâini, ele primesc ceea ce contaminează ele, însă chiar aceste mâini dau altora
ceea ce au contaminat ele la rândul lor. Făcătorii de idoli sunt aleşi chiar şi în
succesiunea clerică. Oh, răutate! Odată l-au înroşit evreii pe Hristos, aceasta
ciopârţeşte zilnic din trupul Său. Oh, de s-ar tăia aceste mâini! Fie ca spusele
„Dacă mâna ta te duce la rău, tai-o” să se vadă dacă au fost rostite doar prin
cuvinte referitoare la asemănare. Oare ce alte mâini ar trebui amputate mai
degrabă decât acelea care produc scandal în trupul lui Hristos?

Cap. 8.
ALTE ARTE FĂCUTE FOLOSITOARE IDOLATRIEI. MIJLOACE LEGALE DE
CÂŞTIGARE A UNUI TRAI ABUNDENT

Există de asemenea alte specii de foarte multe arte care, deşi nu se extind la
facerea de idoli, totuşi, cu aceeaşi criminalitate, oferă lucruri adjuncte fără de
care idolii nu au nici o putere. Nu contează dacă ridici sau echipezi ceva: dacă i-
ai înfrumuseţat templul, altarul sau nişa; dacă l-ai poleit cu aur, sau i-ai forjat
insigna, sau chiar casa cuiva, lucruri de acest gen, care nu conferă nici o formă,
ci autoritate, este mult mai important. Dacă necesitatea tenacităţii este
îndemnată aşa de mult, artele au totodată alte specii cărora să le acorde mijlocul
de trai, fără să evite cărarea disciplinei, adică fără conflictul cu vreun idol.
Tencuitorul ştie atât să repare rădăcinile, să pună stuc, să lustruiască un
rezervor, să traseze linii, şi să facă pe pereţi elemente de relief cât şi alte
ornamente pe lângă toate acestea. Vopsitorul la fel, lucrătorul în marmură,
lucrătorul în bronz, şi orice sculptor de oricare fel ar fi el, ştie expansiunile
propriei sale arte, cu mult mai uşor executarea ei. Cu atât este însă mai uşor
pentru cel care schiţează o statuie pe un bufet! Cu cât mai curând va termina
unul care sculptează Marte într-un lemn de tei să lege laolaltă o ladă! Fiecare
arte este ori mama ori rudenia vreunei alte vecine: nimic nu este independent de
vecinul său. Venele artei sunt multe la fel cum sunt de multe concupiscenţele
oamenilor. „Există diferenţă între plăţi şi răsplăţi ale meşteşugului”; există însă
diferenţă şi în munca cerută. Plăţile mai mici sunt compensate de câştigurile mai
frecvente. Câte ziduri comune au nevoie de statui? Câte temple şi altare sunt
construite idolilor? Însă casele şi rezidenţele oficiale, şi băile şi arendările, câte
sunt ele? Facerea papucilor şi a saboţilor este o muncă zilnică nu ca cea a
alunecării lui Mercur şi Serapis. Fie aceasta destul pentru câştigul din
meşteşugit. Luxul şi ostentaţia au mai mulţi adoratori decât toată superstiţia.
Ostentaţia va cere vase şi pahare mult mai uşor decât superstiţia. Luxul se
ocupă de ghirlande, mai mult decât ceremonia în sine. Prin urmare, noi
recomandăm pe oameni la astfel de meşteşuguri care nu vin în contact de fapt
cu un idol şi cu cele apropiate de un idol; ba mai mult, din moment ce lucrurile ce
sunt obişnuite pentru idoli sunt de obicei obişnuite şi oamenilor; de aceste lucruri
trebuie să fim conştienţi ca nimic că nu fie – prin cunoaşterea noastră – cerut de
vreo persoană din cadrul serviciului nostru de idoli. Căci dacă am făcut această
concesiune care să nu aibă nici un refugiu faţă de remediile aşa de des folosite,
personal cred că nu suntem eliberaţi de contagiunea de idolatrie, noi a căror
mâini (nu fără voie) sunt găsite a fi preocupate cu tendinţa sau în onoarea şi
slujba demonilor.

Cap. 9.
PROFESII DE ANUMIT FEL CARE SE ALIAZĂ IDOLATRIEI. DESPRE
ASTROLOGIE ÎN PARTICULAR

Observăm printre arte şi unele profesii care sunt răspunzătoare sau au o

legătură cu idolatria. Despre astrologi nici nu ar trebui să mai vorbim; însă din
moment ce una din aceste zile ne-a provocat prin justificarea proprie din
perseverenţa în această profesie, voi folosi câteva cuvinte. Nu afirm că el
onorează idolii, a căror nume el le-a înscris în cer şi cărora le-a atribuit toată
puterea lui Dumnezeu; oamenii care presupun că noi suntem aşezaţi prin
imuabilul arbitraj al stelelor cred din acestea că Dumnezeu nu mai trebuie căutat.
O propoziţie pe care vreau să o aliniez aici este: acei îngeri, dezertori de
Dumnezeu, iubitorii de femei, au fost de asemenea descoperitorii acestei arte
curioase, care de fapt este condamnată de Dumnezeu. O, afirmaţie divină care
atinge chiar şi pământul în vigoarea sa, încotro se dă mărturia ta involuntară!
Astrologii sunt excluşi la fel cum sunt îngerii lor. Oraşul şi Italia sunt interzise
astrologilor la fel cum cerul le este interzis îngerilor lor. Există aceeaşi pedeapsă
de excludere pentru ucenici şi stăpâni. „Dar magii şi astrologii au venit de la
răsărit.” Cunoaştem care este alianţa reciprocă dintre magie şi astrologie. Cei
care citesc în stele au fost atunci cei care au anunţat naşterea lui Hristos şi au
fost primii care I-au adus „daruri”. Prin această legătură [trebuie] să-mi imaginez
oare că l-au pus ei sub o oarecare obligaţie faţă de ei? Păi cum aşa? Oare religia
acelor magi să acţioneze acum ca patroană pentru astrologi acum? Astrologia
din prezent, într-adevăr, este o ameninţare pentru Hristos – este ştiinţa stelelor
lui Hristos, nu ale lui Saturn, sau Marte, şi oare cine altcineva din aceeaşi clasă
de morţi le dă atenţie şi le predică? Totuşi, această ştiinţă a fost permisă până la
Evanghelii, pentru ca după naşterea lui Hristos nimeni de atunci înainte să nu
mai interpreteze naşterea cuiva după cer. Căci ei (magii) au oferit atunci
Domnului prunc acea tămâie, smirnă şi aur ca fiind cea mai apropiată jertfă de
sacrificiu şi glorie lumească, pe care Hristos avea să o înlăture. Ce vom zice
atunci? Visul – trimis, fără îndoială, din voia lui Dumnezeu a sugerat că magii
respectivi trebuiau să se întoarcă acasă, dar pe un alt drum, nu pe cel pe care
veniseră. Aceasta înseamnă următoarele: ei nu ar trebui să mai păşească pe
calea lor veche. Nu ca Irod să nu-i urmărească, care de fapt nu i-a urmat; în mod
involuntar chiar dacă au mers pe alt drum, din moment ce a fost tot involuntară
calea pe care ei au venit. La fel trebuie să înţelegem prin aceasta care este
adevărata Cale spre Disciplină. Prin urmare preceptul a fost mai degrabă ca ei
să meargă altfel. Deci, şi alte specii de magie care operează pe baza
miracolelor, râvnitoare în opoziţie cu Moise, au încercat răbdarea lui Dumnezeu
până la Evanghelie. Căci din clipa când Simon Magul, care tocmai devenise un
credincios (în timp ce tot se mai gândea la secta lui de înşelătorie, că printre
toate miracolele profesiei sale el ar fi vrut să cumpere chiar şi darul Duhului Sfânt
prin punerea mâinilor), a fost blestemat de către apostoli şi respins de la
credinţă. Atât el cât şi celălalt magician, care era cu Sergius Paulus (din moment
ce şi acesta se opunea aceluiaşi apostol), au fost sortiţi să îşi piardă ochii.
Aceeaşi soartă, cred, au întâlnit-o şi astrologii, dacă ajungea cineva pe mâinile
apostolilor. Totuşi, magia este pedepsită, din a cărei categorie face parte şi
astrologia, desigur că fiecare este condamnată pe soiul ei. După Evanghelii nu
vei mai găsi nicăieri nici sofişti, caldeeni, vrăjitori, ghicitori, sau magicieni decât
atunci când sunt în mod clar pedepsiţi. „Unde este înţeleptul? Unde este
cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu
înţelepciunea lumii acesteia?” Tu nu ştii nimic, astrologule, dacă nu ştii că ar
trebui să fii un creştin. Dacă ai fi ştiut aceasta, ar fi trebui să mai ştii că nu mai
trebuie să mai ai de a face deloc cu profesia ta în care prevesteai climatul altora
şi te-ai fi instruit pe tine însuţi de pericolul ei. Nu există parte şi nici vreun lot în
acel sistem al tău. O astfel de persoană să nu-şi facă speranţă la împărăţia
cerurilor, el cu al cărui deget sau baghetă îl abuzează.

Cap. 10.
DESPRE DIRECTORII DE ŞCOLI ŞI DIFICULTĂŢILE LOR

Pe lângă toate acestea, trebuie să-i analizăm în acelaşi fel şi pe directorii de

şcoli, nu doar pe ei, ci şi pe profesorii de literatură. Ba mai mult, în contradictoriu,
nu trebuie să ne îndoim că ei sunt într-o afinitate cu variata idolatrie: în primul
rând, că le este necesar să predice dumnezeii naţiunilor, să le exprime numele
acestora, genealogiile, distincţiile onorabile, toate şi în mod neobişnuit; apoi, să
constate solemnităţile şi festivalurile acestora, de parcă din acestea ei şi-ar
calcula veniturile. Care director de şcoală, fără un tabel ai celor şapte idoli, va
frecventa Quinquatria? Fiecare plată a fiecărui elev acesta îl consacră atât onorii
cât şi numelui Minerva; deci, chiar dacă nu îi este spus „să nu mănânce din ceea
ce a fost jertfit idolilor” nominal (sau că nu este dedicat în mod particular vreunui
idol), acesta este respins ca un idolatru. Cât de puţină pângărire îi revine acest
domeniu produs de preocuparea sa, atât nominală cât şi virtuală, care este
consacrată în mod public vreunui idol? Minervalia este atât de mult a lui Minerva
pe cât Saturnalia este a lui Saturn, acesta din urmă este cel care trebuieşte
sărbătorit chiar şi de micii sclavi în vremea Saturnaliei. Darurile de Anul nou
trebuiesc în acelaşi fel prinse şi trebuie sărbătorit şi Septimontiumul, iar darurile
de Mijlocul iernii şi sărbătoarea Dragului Neam trebuie să fie în acelaşi timp;
şcolile trebuiesc încununate cu flori, iar soţiile flamenilor şi edilele sacrificate;
şcoala este sărbătorită în zilele de sărbătoare stabilite. Acelaşi lucru se întâmplă
la ziua de naştere a unui idol; fiecare fast al diavolului este frecventat. Cine
consideră că aceste lucruri sunt potrivite unui director creştin, doar dacă nu este
acesta cel care crede că ar fi potrivite şi unuia care nu este un director ca el?
Ştim că se poate zice că „Dacă predarea literaturii nu este permisă servitorilor lui
Dumnezeu atunci nici învăţătura nu va fi permisă”; şi „Cum poate fi cineva
pregăti în domeniul inteligenţei umane, sau în oricare alt sens sau acţiune, din
moment ce literatura este mijlocul de pregătire pentru întreagă viaţă? Cum
repudiem noi studiile seculare, fără de care nu se pot urma studiile divine?” Să
vedem, dar, necesitatea erudiţiei literaturii; să reflectăm la faptul că aceasta nu
poate fi admisă parţial şi nici nu poate fi evitată parţial. Literatura pentru
învăţătură este permisă credincioşilor, mai degrabă decât predarea; principiul
învăţării şi cel al predării este diferit. Dacă un credincios predă literatura, în timp
ce predă fără îndoială că şi porunceşte, în timp ce remite acesta şi afirmă, în
timp ce-şi aduce aminte acesta aduce şi mărturie, laude ale idolilor combinate.

Cap. 11.
CONECŢIA DINTRE INVIDIE ŞI IDOLATRIE. NEGOŢURI OARECARE PLINE
DE CÂŞTIG CE TREBUIESC EVITATE

Dacă ne gândim la restul greşelilor, trasându-le din generaţiile lor, să începem cu

invidia, „rădăcina tuturor relelor”, cu care unii au fost într-adevăr momiţi, „au
suferit naufragii din cauza credinţei”. Cu toate acestea, apostolul denumeşte
invidia ca fiind idolatrie. Pe următorul loc care purcede falsitatea, ministrul de
invidie (al falsei juruinţe de care nu spun nimic din moment ce nici măcar juruinţa
nu este legiuită) este oare o meserie adaptată pentru un slujitor al lui
Dumnezeu? Aparte de invidie, care este de fapt motivul pentru câştig? Atunci
când motivul pentru câştig încetează, nu va mai fi nevoie de comerţ. Să
presupunem că într-o afacere sunt şi câţiva neprihăniţi, care sunt în siguranţă
faţă de invidie şi falsitate; eu consider că acel negoţ care aparţine chiar sufletului
şi duhului idolilor, care răsfaţă fiecare demon, cade sub acuzaţia de idolatrie. Mai
degrabă, nu este aceasta principala idolatrie? Dacă acelaşi mărfuri – vreau să
spun tămâia şi toate celelalte produse străine – s-au folosit ca sacrificii pentru
idoli, mai sunt acestea de folos atât oamenilor pentru unsori medicale cât şi
creştinilor, pe sub şi deasupra, pentru consolările de înmormântare, să răspundă
ei. La toate evenimentele, în timp ce fastele, preoţiile, jertfele pentru idoli sunt
oferite prin pericole, prin pierderi, prin inconvenienţe, prin cugetări, prin alergări
încoace şi încolo, sau negoţ, ce altceva se mai poate demonstra că este acesta
decât un agent al idolilor? Să nu se lupte nimeni cu ideea că, în acest fel, se
poate face vreo excepţie tuturor negoţurilor. Toate grijile celui ce face un
mormânt se extind în sfera silinţei pentru o proporţionalitate vigilentă a
magnitudinii pericolului; toate acestea sunt ca noi să luăm exemplu nu doar din
greşeli, ci şi din mijloacele prin care aceştia trăiesc. Deşi greşeala este făcută de
alţii, nu este nici o diferenţă dacă aceasta este din intenţiile mele. În nici un caz
eu nu ar trebui să-i fiu necesar cuiva atâta timp cât acesta face ceea ce pentru
mine este nelegiuit. De aici ar trebui să înţeleg că eu trebuie să am grijă ca nu
cumva să se facă ceva prin mijloacele mele. Pe scurt, într-o altă cauză de vină
nu prea uşoară observ acea pre-judecată. În aceasta eu am interdicţie de la
adulter, nu furnizez nimic de ajutor sau de încuviinţare altora pentru acest scop;
în acest fel mi-am separat propria fire de fierbere, admit că nu pot exercita
negoţul stârnirii, sau să ţin pentru vecinul meu astfel de lucruri. Deci şi interdicţia
de a ucide îmi arată că un pregătitor de gladiatori este de asemenea exclus din
Biserică, la fel cum nu va fi admis nici unul care doreşte să fie mijlocul de a face
ceea ce-l supune pe altul că facă. Iată că aici este o pre-judecată înrudită: dacă
un furnizor de victime publice ar fi venit la credinţă, i-ai mai da voie să rămână
permanent în acel negoţ? Sau unul care este deja un credincios să-şi asume
această preocupare, crezi că acesta trebuie reţinut în Biserică? Răspunsul meu
este nu; doar dacă cineva nu se preface că este vânzător de tămâie. În realitate,
intermediul de sânge aparţine unora la fel cum mireasma aparţine altora. Dacă,
înainte ca idolii să existe în lume, idolatria ar fi fost până acum fără formă şi ar fi
fost tratată în acest fel; dacă chiar acum lucrarea idolatriei este comisă, aceasta
ar fi în mare parte fără idol, prin arderea de miresme; vânzătorul de tămâie este
de un serviciu şi mai mare chiar şi demonilor, căci idolatria este mult mai uşor
perpetuată fără idol, aceasta fără articolul acestui vânzător. Să interogăm
minuţios însăşi conştiinţa credinţei. Dacă un vânzător creştin de tămâie trece
printr-un templu, va scuipa el cu gura lui şi va stinge altarele fumegânde pentru
care el a făcut proviziile? Cu ce consistenţă va descânta el proprii săi copii la
care le-a oferit casa sa drept depozit? Într-adevăr, dacă el ar scoate vreun
demon, să nu se felicite pentru credinţa sa, pentru că el nu a scos afară un
duşman; el ar fi trebuit să aibă dreptul de rugăciune a unuia pe care îl hrăneşte
zilnic. Prin urmare, nici o artă, nici o profesie, nici un negoţ, care conduce ori
spre echiparea ori spre formarea idolilor nu poate fi eliberată de titlul de idolatrie;
aceasta doar dacă nu interpretăm idolatria ca fiind total altceva decât serviciul
unei tendinţe spre idolatrie.

Cap. 12.
RĂSPUNSURI ULTERIOARE LA ACEASTĂ SCUZĂ, CUM TREBUIE SĂ
TRĂIESC EU?

Noi ne flatăm în zadar când e vorba de necesităţile susţinerii umane, dacă, după
ce suntem sigilaţi în credinţă spunem „N-am nici un mijloc de trai?” Aici nu voi
răspunde mai bine acestei bruşte propoziţii. A fost înaintată prea târziu. După
asemănarea acelui constructor cel mai prudent, care mai întâi îşi face socoteala
muncii lui, împreună cu toate mijloacele sale, ca nu cumva, după ce a început, să
fi cheltuit mai apoi totul, dezbaterea trebuia făcută înainte. Chiar şi în acest caz
avem spusele Domnului, în timp ce exemplele îţi iau toate scuzele. Ce mai ai de
spus? „Voi fi în lipsuri.” Dar Domul îl numeşte pe cel cu lipsuri „ferice”. „nu o să
am ce mânca”. Dar „nu vă gândiţi,” spune El, „la ce veţi manca”; şi drept exemplu
pentru îmbrăcăminte ni se oferă crinii. „Munca mea era subzistenţa mea”. Ba mai
mult, „toate trebuie să le vinzi şi să dai săracilor”. „Trebuie să îngrijesc de copiii
mei şi de cei din posteritate”. „Nimeni, care pune mâna pe plug şi se uită înapoi
nu este vrednic pentru muncă.” „Dar aveam un contract”. „Nimeni nu poate sluji
la doi stăpâni.” Dacă vrei să fi ucenicul Domnului, este necesar să-ţi „iei crucea şi
să-l urmezi pe Domnul”: crucea ta, adică îngustimile şi torturile tale, sau doar
trupul tău, care este sub forma unei cruci. Părinţi, soţii, copii, vor trebui lăsaţi în
urmă de dragul lui Dumnezeu. Ai ezitări cu privire la arte şi negoţuri, şi despre
profesii asemănătoare, de dragul copiilor şi al părinţilor? Ni s-a arătat că atât
„dragele promisiuni” cât şi meşteşugitul şi negoţurile trebuiesc lăsate neapărat în
urmă de dragul Domnului. În timp ce Iacov şi Ioan au fost chemaţi de Domnul au
lăsat în urmă atât pe tatăl lor cât şi bărcile, Matei a fost ridicat de la cabina de
vamă, iar pentru unul a-şi îngropa tatăl era o preocupare prea întârziată pentru
credinţă. Nici unul dintre cei pe care Domnul i-a chemat la El nu au spus „Nu am
din ce trăi”. Credinţei nu-i este teamă de foamete, ci cunoaşte de asemenea
faptul că foamea nu trebuie condamnată mai puţin de dragul lui Dumnezeu decât
orice fel de moarte. Aceasta a învăţat să nu respecte viaţa, dar mâncare. [Te
întrebi] „Câţi au împlinit aceste condiţii?” Ce este cu neputinţă la oameni, este cu
putinţă la Dumnezeu. Să ne mângâiem deci cu privire la blândeţea şi indurarea
lui Dumnezeu cu o asemenea înţelepciune încât să nu facem pe plac
„necesităţilor” noastre până la punctul afinităţii cu idolatria, ci să evităm orice
respiraţie a ei ca şi când ar fi o ciumă. [Şi aceasta] nu doar în cazurile
menţionate deja, ci în seriile universale ale superstiţiei omenirii, fie că se referă la
dumnezeii ei, sau la decesul acestora, sau la regi ca şi când ar face referire
exact la duhuri necurate, uneori prin intermediul jertfelor şi al preoţiilor, alteori
prin spectacole şi lucruri asemănătoare, sau uneori prin sărbători.

Cap. 13.
DESPRE ŢINEREA ZILELOR CE AU LEGĂTURĂ CU IDOLATRIA

De ce să vorbim despre jertfe şi preoţii? Despre spectacole şi mai mult, despre

plăceri de acest gen, am umplut deja un volum întreg. În acest loc trebuie tratat
subiectul sărbătorilor şi a altor solemnităţi extraordinare, pe care uneori le
acordăm spre gălăgia sau uneori spre timiditatea noastră, la ceea ce este de fapt
opus credinţei şi Disciplinei. Primul punct pe care îl voi trata în acest capitol este
dacă unui slujitor al lui Dumnezeu se cuvine să ia parte cu fiecare naţiune la
lucrurile de acest gen, fie în îmbrăcăminte, sau în mâncare, sau în oricare alt fel
de bucurie. „Să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng” este
ceea ce se spune despre fraţi, aceasta fiind indemnul apostolului la unanimitate.
Pentru acest scop „Nu există nici o părtăşie dintre lumină şi întuneric”, între viaţă
şi moarte, altfel respingem ceea ce este scris „Lumea se va bucura, iar voi vă
veţi văita”. Dacă ne bucurăm cu lumea, există motiv de a ne teme că împreună
cu ea ne vom şi văieta. Dar atunci când lumea se bucură, să ne văităm, iar când
lumea se vaită, noi să ne bucurăm. Astfel, şi Eleazar în Hades (care se bucura în
sânul lui Avraam) şi omul bogat (de pe celălalt ţărm care era într-un chin de foc)
s-au compensat printr-o retribuţie corespunzătoare, vicisitudinile lor alternative
de rău şi bine. Există anumite zile-dar, pe care unii le fac a fi pretenţia de cinstire
împreună cu alţii care au datorie de plată. „Acum, dar”, spui tu, „voi primi înapoi
ceea ce este al meu sau voi plăti ceea ce este a altuia.” Dacă oamenii au
consacrat pentru sine acest obicei din superstiţie, atunci de ce tu, care eşti destul
de înstrăinat de toată vanitatea lor, participi în solemnităţile consacrate idolilor;
de parcă şi pentru tine ar fi vreo prescripţie cu privire la o zi, mai scurtă decât
ceremonia unei anumite zi, care să te prevină să plăteşti sau să primeşti ceea ce
îţi datorează cineva, sau ce datorie ai tu cuiva? Dă-mi forma după care vrei să fi
tratat. De ce să te piteşti totodată din moment ce îţi contaminezi conştiinţa cu
ignoranţa vecinului tău? Dacă nu se ştie că eşti un creştin, eşti ispitit şi te
comporţi ca şi când nu ai fi un creştin împotriva conştiinţei vecinului tău; dacă
totuşi eşti totodată deghizat, eşti sclavul ispitei. La toate evenimentele, fie că sunt
într-un fel mai nou sau vechi, tu devii vinovat de „aducerea ruşinii la adresa lui
Dumnezeu”. Căci „oricine se va ruşina de Mine în prezenţa oamenilor, şi eu mă
voi ruşina de el”, a spus El, „în prezenţa Tatălui Meu care este în ceruri.”

Cap. 14.
DESPRE BLASFEMIE. UNA DIN SPUSELE SF. PAVEL

CU toate acestea, majoritatea (creştinilor) au provocat până acum în mintea lor

crezul că este scuzabil dacă ei comit oricând ceea ce fac şi neamurile, şi aceasta
de frica de a nu fi „blasfemiat Numele”. Blasfemia pe care mulţi se feresc în orice
fel posibil este cam aşa: dacă cineva duce pe un păgân spre blasfemie
intenţionat, fie prin fraudă, sau prin injurii, prin obrăznicie, sau prin orice alt mijloc
demn de crezare, în care „Numele” merită contestat, prin urmare şi Domnul va
merita să fie mâniat. Altfel, dacă s-ar fi spus despre blasfemie că „prin mijloacele
voastre Numele Meu este blasfemiat”, am fi pierit cu toţii deodată, din moment ce
circul, lipsit de vreun deşert al nostru, asaltă „Numele” cu sufragii rele. Să
încetăm (să mai fim creştini) şi acesta nu ar mai fi blasfemiat! Din contră, atâta
timp cât suntem, acesta este încă batjocorit: în datina şi nu în încălcarea
disciplinei, în timp ce suntem aprobaţi şi nu în timp ce suntem dezaprobaţi. O,
blasfemie, care te mărgineşti cu martirajul, care acum îmi atestă faptul că sunt
creştin, pentru acest lucru ce mult mă urăşti! Blestemarea Disciplinei bine-
menţinute este o binecuvântare a Numelui. „Dacă”, spune cineva, „aş vrea să fiu
pe plac oamenilor, nu aş fi slujitorul lui Hristos.” Însă acelaşi apostol ne
porunceşte să fim pe placul tuturor „după cum şi eu,” afirma el, „încerc să le fiu
tuturor pe plac prin orice mijloc”. Fără îndoială că el le făcea pe plac prin a
sărbători cu ei Saturnalia şi ziua Anului nou! [Să fi fost aşa] sau să fi fost aceasta
prin moderaţie şi răbdare, prin greutate, prin bunătate, prin integritate? În aceeaşi
manieră atunci când afirmă că „Am devenit toate pentru toţi ca să-i pot câştiga”
înseamnă oare că „pentru idolatrii am devenit idolatru, pentru păgâni, un păgân,
pentru cei lumeşti am devenit lumesc”? Cu toate acestea el ne interzice să avem
vreo conversaţie cu cei idolatrii şi cu adulterii şi cu ceilalţi criminali atunci când
spune că: „Altfel aţi fi ieşit din lume”, şi desigur că el nu o face pentru a vlăgui
acele hăţuri ale conversaţiei care, din moment ce este necesar ca noi să trăim şi
să ne amestecăm printre păcătoşi, ne poate face şi pe noi să păcătuim împreună
cu ei. Acolo unde există interacţiunea cu viaţa, pe care apostolul o admite, acolo
este şi păcat, pe care nimeni nu-l permite. A trăi cu păgânii este permis, dar a
muri împreună cu ei nu este. Să trăim deci cu ei, să ne bucurăm împreună cu ei
din comunitatea naturii şi nu cea a superstiţiei. Suntem egali în suflet, nu şi în
disciplină, viitori posesori ai lumii şi nu ai erorii. Însă dacă nu avem nici un drept
de părtăşie de acest gen cu străinii, cu cât ar fi aceasta mai rău de a-i comemora
printre fraţi! Cine poate susţine sau justifica aceasta? Sfânta Scriptură îi mustră
pe iudei cu sărbătorile lor. „Sabatele voastre şi lunile noi şi ceremoniile,” spune
El, „acestea le urăşte sufletul Meu.” Pentru noi, pentru care Sabatele sunt lucruri
străine, iar lunile noi şi festivalurile iubite odinioară de Dumnezeu, deşi
Saturnalia, Anul nou, festivalurile de Mijlocul iernii şi Matronalia sunt sărbătorite
frecvent, deşi daruri se dau şi se primesc, nu merită a primi nici o solemnitate
pentru calitatea de creştin! Nici Ziua Domnului, nici Cincizecimea, chiar dacă le-
ar fi cunoscut aceştia, nu le-ar fi împărtăşit cu noi, căci se temeau ca nu cumva
să pară că sunt creştini. Noi nu suntem mai puţin preocupaţi de acestea ca nu
cumva să părem a fi păgâni! Dacă ar fi să se acorde vreo toleranţă firii, aceea o
ai. Nu voi spune că este vorba de zilele tale, ba mai mult, pentru păgâni, fiecare
zi festivă se ţine doar odată pe an, pe când tu ai o zi festivă la fiecare a opta zi.
Numeşte solemnităţile individuale ale naţiunilor şi pune-le în ordine şi vei vedea
că acestea nu se pot compara cu Ziua Cincizecimii.

Cap. 15.
REFERITOR LA FESTIVALURILE ÎN ONOAREA ÎMPĂRAŢILOR, A
VICTORIILOR ŞI CELOR ASEMENEA. EXEMPLUL CELOR TREI TINERI ŞI
AL LUI DANIEL

„Faptele voastre să strălucească”, a spus El; acum însă toate magazinele şi uşile
noastre strălucesc! În zilele de astăzi poţi găsi mai multe uşi ale păgânilor fără
lumini şi ghirlande de lauri decât cele ale creştinilor. Ce par a fi toate aceasta în
legătură cu aceste specii (de ceremonie)? Dacă este spre onoarea unui idol, fără
nici o îndoială că onoarea acordată unui idol este idolatrie. Dacă este de dragul
unui om să reconsiderăm faptul că toată idolatria este de dragul omului, că toată
idolatria este o închinare acordată oamenilor, din moment ce se crede în general
chiar în categoria celor care se închină că mai demult chiar dumnezeii naţiunilor
au fost cândva oameni. Prin urmare nu mai contează dacă acel omagiu
superstiţios este acordat oamenilor dintr-o eră anterioară sau de acum. Idolatria
este condamnată nu pe baza persoanelor la care se face închinarea, ci în baza
comemorărilor sale, ceea ce aparţine de demoni. „Daţi Cezarului ce este a
Cezarului.” Este destul că Domnul a pus mai apoi în opoziţie şi ceea ce a zis
apoi „şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.” Care sunt atunci lucrurile
lui Cezar? Acele lucruri, ca să ne amuzăm, despre care s-a ţinut atunci vorba,
dacă să se dea impozitul lui Cezar sau nu. Drept răspuns, Domnul a cerut să i se
arate bani şi a întrebat al cui era chipul de pe acesta, iar când a auzit că este al
lui Cezar, a spus: „Daţi Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al
lui Dumnezeu”; adică imaginea lui Cezar, care este pe monedă, lui Cezar, şi
imaginea lui Dumnezeu, care este în om, lui Dumnezeu, deci lui Cezar să i se
dea banii iar lui Dumnezeu pe tine însuţi. Altfel ce ar mai fi al lui Dumnezeu daca
toate lucrurile ar fi ale lui Cezar? „Atunci”, vei spune tu, „luminile dinaintea uşilor
mele, şi laurii de pe uşierii mei sunt o onoare pentru Dumnezeu?” Ele se află
acolo nu pentru că ar fi o onoare pentru Dumnezeu, ci pentru cel care ia onoarea
în locul lui Dumnezeu prin ritualurile de ceremonii de acest fel, pe cât se arată,
economisind performanţa religioasă, care în secret aparţine demonilor. Ar trebui
să fim siguri dacă există cineva căruia să-i scape din vedere prin ignoranţa
literaturii acestei lumi, că printre romani există şi dumnezei de intrări; Cardea
(zeiţa balama) denumită după balama, Forculus (zeul uşă) după uşă şi
Limentinus (zeul prag) denumit după prag, iar Ianus însuşi (zeul poartă) denumit
după poartă: şi bine ştim că deşi numele sunt goale şi stăpânite, cu toate
acestea când sunt coborâte în superstiţie, demonii şi orice duh necurat le cuprind
ca pentru sine prin intermediul legăturii de consacrare. De altfel demonii nu au
nume individuale, însă ei îşi găsesc un nume acolo unde găsesc şi un simbol. La
greci citim de asemenea despre Apollo Thyraeus, adică al uşii, şi Antelii sau
Anthelii, demoni ce care prezidă deasupra intrărilor. Aceste lucruri, prin urmare,
pe care Duhul Sfânt le-a prevăzut de la început, prezise de profetul antic Enoh,
care atestă faptul că chiar şi intrările ar putea intra în categoria folosinţelor
superstiţiei. Vedem de asemenea că sunt adorate alte intrări de la băi. Dacă
există fiinţe ce sunt adorate la intrări, acestora le aparţin atât luminile cât şi laurii.
Unui idol i-ai face ceea ce ai face unei intrări. În acest caz fac apel şi la
autoritatea lui Dumnezeu şi aceasta deoarece nu este în siguranţă să suprimi
ceea ce poate i s-a arătat cuiva, doar de dragul tuturor. Ştiu că un frate a fost
pedepsit aspru în aceeaşi noapte, printr-o viziune, pentru că la o adunare de
bucurie publică slujitorii lui au încununat porţile acestuia. Cu toate acestea nu el
a făcut-o şi nici nu i-a condamnat pe cei ce au făcut-o deoarece el plecase
înainte de acasă, iar când s-a întors a mustrat fapta. Prin urmare noi suntem
evaluaţi de către Dumnezeu în materii de acest gen, chiar şi în ceea ce priveşte
disciplina familiei noastre. Prin urmare, referitor la onorurile date regilor sau
împăraţilor am prescris destule, că suntem îndemnaţi de către preceptul
apostolului să ne comportăm cu „supunere faţă de magistraţi şi prinţi şi cei din
putere”; aceasta însă trebuie făcută în cadrul limitei disciplinei în timp ce ne
păstrăm separaţi de idolatrie. Pentru acest motiv ni s-a oferit exemplul celor trei
tineri, care, în tot respectul lor faţă de regele Nebucodonosor, au respins în mod
constant faptul de a-i da onoare imaginii acestuia, dovedind astfel că chiar dacă
este ridicat în slăvi dincolo de măsura de cinstire umană, sau într-o asemănare a
caracterului sublim divin, aceasta este idolatrie. Şi Daniel, fiind în toate supus lui
Darius, a rămas în slujba sa atât de mult încât să fie liber de orice pericol adresat
religiei lui, căci, pentru a evita trecerea prin acel pericol, el nu s-a speriat mai tare
de leii regelui decât de flăcările acestuia. Prin urmare, cei care nu au lumină să-şi
lumineze zilnic candelele lor; cei faţă de care flăcările iadului sunt iminente să
pună pe uşiorii lor lauri sortiţi la a fi arşi imediat: căci pentru ei mărturiile
întunericului şi prevestirile pedepselor lor sunt potrivite. Voi sunteţi lumina lumii şi
un pom chiar mai verde. Dacă aţi renunţat la temple, nu face din poarta ta un
templu. Am spus prea puţin. Dacă ai renunţat la buclucuri, nu-ţi îmbrăca casa ca
aparenţa unui bordel.

Cap. 16.
REFERITOR LA FESTIVALURI PARTICULARE

În ceea ce priveşte ceremoniile, totuşi, ale solemnităţilor particulare sau sociale

cum ar fi toga albă, de logodnă, de nuntă, de dare de nume – cred că nu prezintă
nici un pericol în cadrul cărora să ne ferim de orice suflare de idolatrie care este
amestecată cu acestea. Trebuiesc luate în considerarea cauzele pentru care se
oficiază aceste ceremonii. Acestea denumite mai sus le consider a fi curate în
sine deoarece nici îmbrăcămintea omenească şi nici inelul marital sau uniunea
nu provin din onoruri acordate vreunui idol. Pe scurt, nu ştiu de nici o
îmbrăcăminte care să fie blestemată de Dumnezeu, cu excepţia îmbrăcăminţii
unei femei de pe un bărbat: căci „blestemat este”, a spus El, „orice om care se
îmbracă în veşminte femeieşti.” Totuşi, toga este o îmbrăcăminte de nume
bărbătesc precum şi folosinţa ei de către bărbaţi. Dumnezeu nu interzice mai
mult ca nunţile să fie sărbătorite decât dare de nume. „Dar sunt jertfe alocate
acestor ocazii.” Dacă aş fi eu invitat, şi să nu aibă ceremonia numele de
„asistenţă la jertfă” şi din partea mea voi fi pe deplin disponibil celui ce m-a
invitat, doar dacă aceasta nu ar fi „pe cinstea lor” şi astfel am putea scăpa din
vedere ceea ce de fapt ar fi nelegiuit pentru noi ceea ce facem. Din moment ce
răul a încercuit lumea în aşa măsură cu idolatria, ar fi permis pentru noi să fim
prezenţi la o astfel de ceremonie spre a face un serviciu cuiva şi nu unui idol. În
mod clar, dacă sunt invitat sub forma funcţiei de preot şi de sacrificii, nu voi
merge, căci aceasta este un serviciu specific făcut unui idol; ba mai mult, nu voi
acorda nici un sfat, sau cheltuială, sau nici măcar să mă implic într-un anumit fel.
Dacă este vorba de vreo jertfă la care să fiu invitat şi să iau parte, voi fi părtaş la
idolatrie; dacă orice alt motiv mă aduce la cel ce face jertfirea, personal voi fi
doar un spectator la acel sacrificiu.

Cap. 17.
CAZUL SLUJITORILOR ŞI A ALTOR OFICIALI. CE TITLURI POATE DEŢINE
UN BĂRBAT CREŞTIN

Ce trebuie să facă slujitorii credincioşi sau copiii, oficialii de asemenea, atunci

când iau parte la jertfele date de domnii sau patronii sau superiorii lor? Ei bine,
dacă cineva a dat vin celui care aduce jertfa, ba mai mult, printr-un singur cuvânt
care este necesar ori care aparţine de o jertfă îl ajută pe acesta, această
persoană este considerată ca fiind un slujitor al idolatriei. Atenţi fiind la această
regulă, noi putem da mână liberă chiar şi „magistraţilor şi celor din putere”, după
exemplul patriarhilor şi a altor strămoşi, care au ascultat de regi idolatrii până la
limita idolatriei. De aici s-a născut, cu mult mai târziu, disputa dacă un slujitor al
lui Dumnezeu ar trebui să aibă vreodată sub administrarea sa orice demnitate
sau slujbă de putere, dacă acesta este capabil, fie printr-un har special, sau prin
îndemânare, pentru a se păstra intact de orice fel de idolatrie; aceasta după
exemplul lui Iosif şi cel al lui Daniel, care s-au păstrat curaţi de idolatrie, care
aveau ranguri de administrare atât de prestigiu cât şi de putere, în costume de
purpură, a prefecturi întregului Egipt sau a Babilonului. Să afirmăm deci că este
posibil că oricine poate avansa în orice rang, sub simplul nume de rang, dar fără
să jertfească şi nici să acorde autoritatea sa jertfelor, să nu producă victime, sau
să acorde altora grija templelor, să nu se uite după tributul lor, să nu dea
petreceri în cinstea sa ori pentru public sau să fie şef peste acestea; nici că nu
facă proclamări sau statui vreunei solemnităţi; nici măcar să nu facă jurăminte, ci
mai degrabă (ceea ce stă sub capul de putere) nici să nu stea la judecată pentru
viaţa sau caracterul cuiva, căci prin aceasta se poate ajunge la câştig de bani;
nici să nu condamne şi nici să nu pre-condamne; să nu lege pe nimeni, să nu
tortureze sau să întemniţeze pe nimeni, dacă se crede că toate acestea sunt
posibile.

Cap. 18.
ÎMBRĂCĂMINTEA ÎN LEGĂTURĂ CU IDOLATRIA

Trebuie să ne ocupăm acum de îmbrăcăminte şi de aparatul de rang. Există o

îmbrăcăminte potrivită fiecăruia, atât pentru folosinţa zilnică cât şi pentru cea de
la slujbă sau din poziţia de demnitate. Acel faimos purpuriu, prin urmare, şi aurul
purtat pe gât, au fost pentru egipteni şi babilonieni însemne ale demnităţii, în
acelaşi fel cum ar fi fost cu margini sau vărgate, sau de la toga brodată de mână,
rotocoalele de aur ale preoţilor provinciali, aşa sunt şi acum, deşi nu cu aceleaşi
termene. Acestea erau conferite doar sub numele de onoare, cum ar fi fost
meritate de prieteniile regilor (de unde a şi provenit titlul de „oamenii purpurii” ai
regilor), la fel cum între noi, unora care au toga albă sunt numiţi „candidaţi”, însă
nu spre a se înţelege că acea îmbrăcăminte ar trebui să fie legată şi de preoţie
sau de orice alte ceremonii pentru vreun idol. Dacă ar fi fost vorba de aşa ceva,
cu siguranţă că bărbaţii de o asemenea sfinţenie şi fidelitate ar fi refuzat
instantaneu îmbrăcămintea pângărită; în cazul lui Daniel s-ar fi văzut pe moment
dacă nu era vreun sclav zelos al idolilor şi nu s-ar fi închinat la Bel, nici
dragonului, care a apărut cu mult timp mai târziu. Acel material purpuriu, deci,
era ceva simplu, şi la acea vreme nu era folosit pentru a fi drept semn al
demnităţii printre barbari şi nici cel de nobil. Tot la fel atât Iosif, care a fost un
slav, cât şi Daniel, care în captivitate şi-a schimbat starea sa, au obţinut
libertatea statelor din Babilon şi Egipt fiind îmbrăcaţi în haine de nobili barbari;
deci în cazul nostru de credincioşi, dacă este nevoie, toga cu margini ar fi
potrivită să fie admisă băieţilor, iar eşarfele pentru fete, drept însemne de naştere
şi nu de putere, de rasă şi nu de poziţie, de rang şi nu de superstiţie. Însă
purpuriul, sau orice alte însemne ale demnităţii şi puterii, dedicate de la început
idolatriei întipărite pe demnitate şi domenii de putere, poartă urma profanării lor,
din moment ce chiar şi togele cu margini sau tărcate ori largi, sunt puse chiar şi
pe idoli; chiar şi fasciile şi toiegele sunt aduse înaintea lor, şi în mod merituos,
pentru demonii şi magistraţii acestei lumi aceştia poartă fasciile şi purpura,
însemnul vreunei şcoli. Spre ce final vei ajunge apoi dacă foloseşti într-adevăr
îmbrăcămintea dar nu administrezi funcţia acesteia? În cele necurate nimeni nu
poate apărea curat. Dacă porţi o tunică pângărită se prea poate să nu fie
pângărită prin tine, ci tu, prin ea, nu vei putea să nu fi necurat. Până acum, tu
care ai adus argumentul despre „Iosif” şi „Daniel” ştii că lucrurile vechi şi noi, cele
rudimentare şi cele lustruite, cele începute şi cele dezvoltate, cele roabe şi cele
libere, nu sunt întotdeauna comparabile. Căci aceştia, chiar şi prin circumstanţele
lor, au fost sclavi, însă tu, sclavul nimănui, atâta timp cât eşti doar robul lui
Hristos, care te-a eliberat de asemenea şi pe tine din captivitatea lumii, îţi vei
atrage asupra ta modelul Domnului tău. Acel Domn a umblat în smerenie şi
obscuritate, fără să aibă vreo casă anume: căci „Fiul Omului,” a spus El, „nu are
unde să-şi pună capul”; neîmpodobit în cine ştie ce haine căci altfel nu ar mai fi
spus că „Hainele moi sunt în casele regilor”: pe scurt, umil în înfăţişare şi aspect,
după cum însuşi Isaia l-a prevestit. Dacă, de asemenea, El nu a exercitat nici
vreo poziţie de putere chiar şi peste cei ce erau urmaşii Săi, către care a lăsat
servila slujbă, sau dacă prin cunoaşterea propriei Sale împărăţii El s-a dat înapoi
de la a fi făcut un rege, în cea mai deplină manieră El s-a oferit pe sine drept
exemplu prin a se întoarce cu răceală de la toată mândria şi îmbrăcămintea, dar
şi de la demnitate cât şi de la putere. Dacă acestea trebuiau a fi folosite, cine
altcineva oare să nu le fi folosit decât Fiul lui Dumnezeu? Ce fel de fascii şi câte
l-ar escorta pe El? Ce fel de purpură s-ar revărsa de pe umerii Lui? Ce fel de aur
ar străluci de pe mâna Lui dacă nu chiar El a judecat slava aceste lumi ca fiind
străină atât de Sine cât şi de cei ai Lui? Prin urmare ceea ce nu a dorit El să
accepte, a respins; ceea ce a respins, El a condamnat; ceea ce a condamnat, El
le-a considerat ca fiind parte din fastul diavolului. Căci El nu ar fi condamnat
lucrurile decât acelea care nu erau ale Lui, însă lucrurile care nu sunt ale lui
Dumnezeu nu pot fi ale nimănui decât ale diavolului. Dacă ai renegat „fastul
diavolului”, să ştii că orice atingi tu este idolatrie. Fie ca şi acest lucru să-ţi
amintească că toate puterile şi toate demnităţile acestei lumi nu sunt doar străine
ci şi duşmane lui Dumnezeu; prin ele au fost hotărâte pedepse împotriva
slujitorilor lui Dumnezeu; tot prin ele represaliile pentru cei profani sunt ignorate.
Însă „atât naşterea cât şi esenţa ta îţi sunt piedici pentru a rezista idolatriei”.
Pentru evitarea acesteia nu pot lipsi remediile, şi chiar dacă ar lipsi, mai rămâne
una prin care vei fi făcut un magistrat mai fericit, nu pe pământ, ci în ceruri.

Cap. 19.
REFERITOR LA SERVICIUL MILITAR

În această secţiune se pare că s-a dat deja decizia referitoare la serviciul militar,
care este undeva cuprins între demnitate şi putere. Acum însă se interoghează
acest punct, dacă un credincios să urmeze serviciul militar, şi dacă domeniul
militar să fie admis credinţei, chiar şi pentru cei cu rang sau fără rang, sau
fiecărui grad inferior, pentru care nu este necesar să ia parte la sacrificii sau la
pedepsele capitale. Nu există nici un acord dintre sacramentul divin şi cel uman,
dintre standardul lui Hristos şi cel al diavolului, dintre tabăra luminii şi cea a
întunericului. Cineva nu poate sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Cezar.
Cu toate acestea Moise a avut un toiag, Aaron o cataramă şi Ioan (Botezătorul) o
cingătoare de piele şi Iosua, fiul lui Nun a condus o linie de marş; Poporul s-a
războit: aceasta dacă îţi place acest subiect de sport. Însă cum se va lupta un
creştin, ba mai mult, cum va sluji el pe timp de pace, fără să aibă o sabie, pe
care Domnul a înlăturato? Căci cu toate acestea soldaţii au venit la Ioan şi şi-au
primit formula regulilor lor; cu toate acestea un sutaş a crezut, ba mai mult, mai
târziu Domnul, când l-a dezarmat pe Petru, a descins pe toţi soldaţii. Nici o
îmbrăcăminte nu este potrivită pentru noi dacă aceasta este desemnată vreunei
acţiuni nelegiuite.

Cap. 20.
REFERITOR LA IDOLATRIA DIN CUVINTE

Din moment ce comportamentul în conformitate cu regulamentul divin este

periclitat, nu doar prin fapte, ci şi prin cuvinte (după cum este şi scris „Priveşte la
om şi la faptele lui”, deci „Din cuvintele gurii tale vei fi îndreptăţit”), trebuie să ne
amintim că trebuie să ne păzim chiar de cuvinte cât şi de incursiunea idolatriei,
fie din cauza unui obicei sau a timidităţii. Legea interzice să se dea nume
dumnezeilor naţiunilor, aceasta nu înseamnă neapărat că nu trebuie să le
pronunţăm nici măcar numele, ci mai degrabă şi vorbirea despre ei ne obligă să
scoatem din noi vorbe de genul „Îl găseşti în templul lui Asculapius” şi „eu stau
pe strada Isis”, sau „el a fost făcut preot al lui Jupiter” şi altele de acest gen, din
moment ce chiar şi oamenilor li se dau astfel de nume. Eu nu îl onorez pe Saturn
dacă pe un om îl cheamă aşa. Îl cinstesc nu mai mult decât pe unul care se
numeşte Marcu. Dar se spune, „Să nu pomeniţi numele altor dumnezei şi nici să
nu fie auziţi din gurile voastre”. Preceptul pe care îl oferă aceasta este că noi nu
îi numim dumnezei. Căci chiar în prima parte a legii Dumnezeu spune „Să nu iei
în deşert numele Domnului Dumnezeului tău”, adică să-l foloseşti la un idol.
Totuşi, a onora un idol cu un nume al lui Dumnezeu se încadrează în idolatrie.
Însă dacă vorbesc despre ei ca dumnezei, trebuieşte adăugat ceva ca să nu
pară că îi fac dumnezei. Căci însuşi Scriptura numeşte „dumnezeii” dar adaugă
„ai lor”, adică „ai naţiunilor”: la fel cum face David când a numit „dumnezeii”
atunci când spune, „Dar dumnezeii naţiunilor sunt demoni”. Am afirmat aceste
lucruri doar pentru a face câteva observaţii. Totuşi, este o greşeală din obicei să
spui „Prin Hercules”, „aşa să mă ajute dumnezeul credinţei”, în timp ce prin
obicei se adaugă ignoranţa unora, care nu ştiu că acesta este un jurământ pe
Hercules. Ba mai mult, ce altceva ar fi un jurământ în numele dumnezeilor pe
care i-ai renegat, decât o complotare a credinţei cu idolatria? Căci cine nu-i
cinsteşte în a cui nume jură?

Cap. 21.
DESPRE ÎNCUVINŢAREA TĂCUTĂ DIN FORMULĂRILE PĂGÂNILOR

Este un semn de timiditate atunci când un alt om te leagă în numele dumnezeilor

lui, prin a face un jurământ, sau printr-o altă formă de depoziţie, iar tu, de frică să
descoperi, rămâi tăcut. Prin a rămâne tăcut afirmi şi tu în mod egal maiestatea
lor, motivul pentru care pari a fi legat. Ce mai contează, că susţii dumnezeii
naţiunilor prin a-i numi dumnezei, sau prin a auzi că se numesc aşa? Sau că juri
pe idoli, sau, când eşti conjurat de cineva, încuviinţezi? De ce să nu
recunoaştem subtilităţile lui satan, care face din aceasta scopul său, ca ceea ce
el nu poate afecta prin gura noastră, ar putea afecta prin gura slujitorilor săi,
pentru a introduce în noi idolatria prin urechile noastre? La toate evenimentele,
oricine ar fi conjuratul, acesta te leagă de el printr-o conjunctură prietenoasă sau
neprietenoasă. Dacă o face în mod neprietenos, eşti provocat la bătaie şi ştii că
trebuie să lupţi. Dacă o face în mod prietenos, cu atât mai multă siguranţă îţi vei
arăta angajamentul tău faţă de Domnul ca să poţi dizolva obligaţia acestuia prin
a cărui mijloace Cel Rău căuta să te anexeze de cinstirea idolilor, adică la
idolatrie! Toată toleranţa de acest gen este idolatrie. Tu îi cinsteşti pe cei cărora
le-ai acordat respectul atunci când ţi se impune de către cei în autoritate. Îl
cunosc pe acela (să-l ierte Domnul!) care atunci când i s-a spus în public în
cadrul unui proces de judecată „Să se mânie Jupiter pe tine”, acesta a răspuns,
„Din contra, pe voi”. Ce altceva ar fi făcut un păgân care credea că Jupiter este
un dumnezeu? Căci el nici măcar nu a ripostat blestemului lui Jupiter (sau a
cuiva asemenea lui), totuşi, doar prin întoarcerea blestemului el a confirmat
divinitatea lui Jove, prezentându-se pe sine ca iritat de un blestem în numele lui
Jove. La ce să mai fie indignat (dacă este blestemat) în numele cuiva care ştii că
nu este nimic? Dacă te înfurii, îi afirmi imediat existenţa sa, iar profesarea fricii
tale ar fi un act de idolatrie. Cu cât mai mult însă, în timp ce tu întorci blestemul
în numele lui Jupiter, aduci onoare lui Jupiter în acelaşi fel ca cel care te-a
provocat! Un credincios ar trebui să râdă în astfel de cazuri şi nu să se înfurii; cu
toate acestea, conform preceptului, să nu dai în schimb un blestem în numele lui
Dumnezeu, ci cu drag să binecuvântezi în numele lui Dumnezeu ca să demolezi
atât pe idoli cât şi să-l predici pe Dumnezeu şi să împlineşti disciplina.

Cap. 22.
DESPRE ACCEPTAREA BINECUVÂNTĂRII ÎN NUMELE IDOLILOR

În mod egal, cel care a început cu Hristos nu va suferi să fie binecuvântat în

numele dumnezeilor naţiunilor, ca de altfel nu doar să respingă benedicţia
necurată, ci să o curăţească pentru sine convertind-o ca venind de la Dumnezeu.
A fi binecuvântat în numele dumnezeilor naţiunilor înseamnă a fi blestemat în
numele lui Dumnezeu. Dacă am dat de pomană, sau am arătat altfel de bunătate
şi cel ce primeşte se roagă ca dumnezeii săi, sau Geniul coloniei sale, să îmi fie
propice mie, fapta mea ar fi imediat o cinste pentru idoli, în numele cărora
respectivul mi-a acordat favoarea binecuvântării. De ce să nu ştie însă
respectivul că ceea ce am făcut a fost de dragul lui Dumnezeu, ca mai degrabă
Dumnezeu să fie glorificat şi demonii să nu fie onoraţi în ceea ce am făcut eu de
dragul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu vede că am făcut aceasta de dragul Lui,
El vede şi dacă eu nu am vrut să arăt intenţionat că o fac de dragul Lui şi în
acest fel am făcut preceptul Său o jertfă idolilor. Mulţi spun „Nimeni nu ar trebui
să se divulge”, însă eu cred că nimeni nu vrea să se nege pe sine. Căci oricine
se preface în orice fel, prin a se da drept păgân, se neagă; şi desigur că orice
negare este idolatrie, la fel cum orice idolatrie este negare, fie în vorbe sau în
fapte.

Cap. 23.
CONTRACTE SCRISE ÎN NUMELE IDOLILOR. CONSIMŢĂMÂNTUL TACIT

Există o anumită categorie din această clasă, fără îndoială că este ascuţită în
faptă şi cuvânt, răutăcioasă pe de altă parte, care te flatează, de parcă nu ar
cuprinde nici un pericol în sine, în timp ce aceasta nu pare a fi o faptă din
moment ce nu se poate face referire la ea ca la un cuvânt. În a împrumuta bani
de la păgâni sub promisiuni sigure, creştinii dau o garanţie sun jurământ şi neagă
că ar fi făcut aşa ceva. Cu siguranţă că vremea de judecată de la tronul de
judecată, cât şi persoana care face judecata, decid faptul că ei au ştiut că au
făcut aşa ceva. Hristos ne-a prescris faptul să nu facem nici un jurământ. „Am
scris”, spune datornicul, „dar nu am spus nimic. Este limba şi nu litera scrisă cea
care omoară.” Aici aduc ca martori Natura şi Conştiinţa: Natura, pentru că limba
deşi dacă dictează rămâne fără mişcare şi tăcută, căci mâna nu poate scrie
nimic care sufletul să nu-i fi dictat; ba mai mult, chiar şi limbii a dictat sufletul, fie
ceva imaginat de sine, sau ceea ce a spus altul; aceasta doar dacă nu se spune
că „Altcineva a dictat”, în acest caz fac apel la Conştiinţă dacă ceea ce a dictat
altul, susţine şi sufletul şi transmite mâinii, fie prin însoţirea sau pasivitatea limbii.
Domnul a spus destul când a afirmat că greşelile sunt comise în minte şi în
conştiinţă. Dacă concupiscenţa sau răutatea s-ar urca în inima unui om, El a
spus că aceasta este deja o faptă. Prin urmare tu ai dat o garanţie, care în mod
clar că „s-a zămislit în inima ta”, cu care nici nu te poţi lupta că ai fost ignorant
faţă de ea şi nici că ai făcut-o neintenţionat; atunci când ai dat garanţia, ai ştiut
că ai făcut-o, şi când ai ştiut cu siguranţă că ai vrut: ai făcut-o în fapt şi în gând;
nici nu poţi exclude ceva mai uşor de ceva mai greu aşa că este un lucru fals, a
da o garanţie pentru ceva ce nu ai făcut. „Totuşi nu am negat pentru nu am
jurat.” Dar ai jurat, chiar dacă din moment ce nu ai făcut un astfel de lucru încă
se mai spune că ai jurat, dacă chiar ai consimţit că ai făcut-o. Lipsa vorbirii este
un caz de pretenţie dezavantajoasă în scris şi o amuţire de sunet în litere. Căci
Zaharia, atunci când a fost pedepsit cu o muţire temporară, a ţinut discursul cu
mintea lui şi, deşi limba lui era zadarnică, cu ajutorul mâinilor sale a dictat din
inima sa şi fără să pronunţe cu gura sa numele fiului său. Astfel, în scrierea lui
vorbeşte o mână mai clară decât orice sunet, pe tăbliţa sa de ceară se aude o
literă mult mai vocală decât orice altă gură. Întreabă-te dacă a vorbit un om ca să
fie înţeles că ar fi vorbit. Să ne rugăm Domnului să nu fie necesar să avem de a
face cu astfel de contracte, şi chiar dacă ar fi să fie, fie ca El să dea fraţilor
mijloacele de a ne ajuta sau de a ne acorda statornicia de a zdrobi astfel de
necesităţi, ca nu cumva cei care neagă literele, înlocuitoarele guri noastre, să
ajungă la ziua judecăţii, sigilaţi cu sigilii, nu ale martorilor de acum, ci ale
îngerilor!

Cap. 24.
CONCLUZIA GENERALĂ
În mijlocul acestor stânci şi orificii, în mijlocul acestor superficialităţi şi îngustări
ale idolatriei, Credinţa cu pânzele şi umplute de Duhul lui Dumnezeu, navighează
– teafăr dacă este prudentă, în siguranţă dacă veghează cu atenţie. Pentru cei
care sunt aruncaţi peste bord ajung într-un adânc de neînnotat; pentru cei ce
aleargă împotmolit este un naufragiu încâlcit; pentru cei înghiţiţi este o vâltoare,
unde nu se poate respira, adică chiar în idolatrie. Toate valurile acesteia sufocă,
fiecare vârtej al ei atrage în jos spre Hades. Nimeni dar să nu spună „Cine se va
înarma aşa de sigur? Ar trebui să ieşim din lume!” De parcă a nu sta în ea nu
este acelaşi lucru cu a sta în lume ca un idolatru! Nimic nu poate fi mai uşor
decât precauţia împotriva idolatriei, dacă frica de ea este frica noastră principală;
orice fel de „necesitate” este p

rea neglijabilă comparată cu pericolul aşa de mare. Motivul pentru care Duhul
Sfânt a uşurat legătura şi jugul pentru noi, în timp ce apostolii de atunci se
consultau unul cu altul, a fost acela de a fii liberi pentru a ne dedica pe noi înşine
pentru evitarea idolatriei. Aceasta ar trebui să fie Legea noastră, cu cât mai în
întregime este ea administrată cu atât aceasta va fi mai pregătită pentru mână;
(o Lege) specifică creştinilor, prin intermediul căreia noi suntem recunoscuţi şi
examinaţi de către păgâni. Această Lege trebuie pusă înaintea celor care se
apropie de Credinţă, şi imprimată pentru cei ce intră în ea; ca în abordări ei să fie
premeditaţi; în respectarea ei aceştia să persevereze şi prin a nu o respecta, să
renunţe la numele lor. Vom vedea apoi dacă, la fel ca în cazul Arcei, vor fi în
Biserică corbi, ulii, câini şi şerpi. La toate evenimentele, un idolatru nu este găsit
în acest tip de Arcă: căci nici un animal nu a fost modelat pentru a-l reprezenta
pe un idolatru. Să nu existe deci în biserică ceea ce nu a fost în Arcă.

Material oferit de Richard Merrell 1989

http://www.voxdeibaptist.org/idolatrie_tertulian.htm
..........................
Tertulian

A fost avocat, apoi trecut la crestinism, a ajuns preot. Ulterior a devenit adeptul
sectei montaniste si a avut o bogata activitate literara, fiind primul autor latin crestin.
Informatia despre raspindirea crestinismului la daci si sciti este vaga si plina de patos
retoric, incit are o valoare cu totul redusa.

Împotriva Iudeilor
 Cap. 7. (PL II, col. 611). Caci in cine altul au crezut toate neamurile decit in Cristos
care a venit? Caci in cine altul s-au increzut neamurile? Partii si mezii. . . diferitele
neamuri din provinciile Galiei si regiunile britanilor, inaccesibile pentru romani, dar
supuse lui Cristos; si cele ale sarmatilor, dacilor, germanilor, scitilor si ale multor altor
neamuri si provincii indepartate si ale multor insule necunoscute noua si pe care abia
putem sa le numaram? In toate aceste locuri si stapineste numele lui Cristos care a venit .

Adversos Iudaeos

Cap. 7. ... In quem enim alium universae gentes crediderunt, nisi in Christum, qui
iam venit? [Cui etenim alii crediderunt gentes? Parthi et Medii,.. et Galliarum diversae
nationes et Britannorum inaccessa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et
Dacorum et Germanorum et Scytharum et abditarum multarum gentium et provinciarum
et insularum multarum nobis ignotarum [et], quae enumerare minus possumus? In
quibus omnibus locis Christi nomen, qui iam venit et regnat.

http://www.enciclopedia-dacica.ro/izvoare/tertulian.htm
……………..
Renumitul apologet african, Tertulian, face în mai multe din operele sale referiri la cele
două stări şi locuri în care ajung sufletele după moarte, până la Parusie. Astfel, în celebrul
„Apologeticum", lucrare care a forţat dintru început Biserica să ierte greşeala autorului -
montanismul - şi să-l menţină între fiIi ei iubiţi, respingând obiecţiile păgânilor împotriva
eshatologiei creştine, numeşte locul de pedeapsă „gheenă", „care este un izvor de foc
ascuns sub pământ"[78], iar pe cel de răsplătire „paradis", sau „locul desfătării divine,
rânduit a primi sufletele neprihănite."[79] Iar „mărturia sufletului" din lucrarea cu acelaşi
nume, este în această privinţă următoarea: „...noi afirmăm că tu exişti şi după dezlegarea
de viaţă ( moartea) că te aşteaptă ziua judecăţii, că după meritele tale eşti destinat ori
chinului, ori mângâierii..."[80]. În lucrarea „Despre suflet", este şi mai: „pentru noi
infernul nu este nici vreo peşteră goală, nici o apă murdară a lumii de pe pământ, ci o
întindere vastă în adâncul pământului, o adâncime ascunsă în măruntaiele lui..."[81],
unde Hristos a petrecut intervalul de timp dintre moarte şi înviere, printre Patriarhii şi
Profeţii Vechiului Testament[82]; acolo, mai sus, stau drepţii în sânul lui Avraam[83], de
unde aşteaptă învierea. Citându-l pe Sfântul Ioan (Ap 6, 9) şi pe Sfânta Perpetua,
Tertulian crede paradisul dedicat până la Parusie numai martirilor[84], fiindcă cei doi au
văzut acolo numai martiri: „Toată cheia paradisului e sângele tău."[85] Deci, cât timp
trâmbiţa arhanghelului care anunţă a doua venire a Domnului n-a sunat în cosmos[86],
raiul rămâne închis pentru ceilalţi creştini[87]. Aceasta era de fapt credinţa în epoca în
care a trăit Tertulian, epocă de crunte persecuţii, credinţă probabil influenţată de ele[88].
Prin urmare, sufletele celorlalţi creştini, ca toate celelalte suflete, între cele două judecăţi,
rămân în infern, în aşteptarea învierii de apoi, unde sunt supuse pedepsei ori răsplăţii
temporare: „De ce nu crezi că sufletul este pedepsit sau răsplătit în infern până la ziua
judecăţii, ca o recunoaştere anticipată a vinovăţiei sau nevinovăţiei?"[89]

Intervenţia celor vii pentru cei răposaţi din iad. Numai Tertulian, dintre părinţii şi
scriitorii bisericeşti pe care îi cităm în acest capitol, are câteva paragrafe care se referă la
posibila legătură între cei vii şi cei morţi cu efecte benefice pentru cei din urmă, legătură
pe care Biserica noastră nu numai că o găseşte legitimă, ci şi indicată. Astfel, cu privire la
importanţa şi eficienţa rugăciunii, în general, inclusiv când îi are în vedere pe cei
răposaţi, scrie: „numai rugăciunea este cea care îl înduplecă pe Dumnezeu. Hristos a voit
ca ea să nu săvârşească nimic rău, i-a dat toată puterea de a face bine. Astfel, nimic nu
ştie altceva decât să cheme înapoi de pe drumul morţii sufletele celor decedaţi..."[90].
Sintagma „drumul morţii" de pe care sunt întoarse sufletele celor adormiţi, prin
rugăciunile celor vii, nu se poate referi decât la moartea spirituală, pedeapsa sufletelor în
iad, care, iată, se poate ameliora şi chiar anula în această stare intermediară, de până la
judecata universală, prin scoaterea din iad în a#

http://www.revistateologica.ro/blog.php?id=150#_ftn90
,,,,,,,,,
http://www.tertullian.org/

1. Bădiliţă, Cristian, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2002, p. 145-153.
EREZIILE CRESTINISMULUI TIMPURIU, 143
Intre filosofie si patristica
2. Corneanu, Mitropolit Nicolae, Farmecul scrierilor patristice, patristice,
Bucureşti, Editura Anastasia, 2002, p. 15-23.
3. idem, Patristica mirabilia – Pagini din literatura primelor
veacuri creştine,
creştine, ediţia a II-a revăzută, Iaşi, Editura Polirom,
2001, p. 12-17 / 33-36.
4. idem, Studii patristice – Aspecte din vechea literatură patristică,
patristică,
Timişoara, 1984, p. 61-70 / 71-81.
Imp scrierilor patristice 15
Filos in conceptia sf par 61
Bis si elinii 86
5. Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală,
Universală,
Bucureşti, Editura Historica, 2001, p. 55-58.
6. idem, Istoria creştinismului în date, date, Galaţi, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, 2004, p. 34-36.
7. Dumitraşcu, Pr. Nicu, Teologi pre- şi post- niceeni,
niceeni, Cluj, Editura
Napoca Star, 2002
Viata 52-53
Opera 57-58
8.
9. Marrou, Henri Irenee, Patristică şi umanism – culegere de
studii,
studii, traducere din limba franceză de Cristina şi Costin
Popescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996, p. 11-80.
10. Vanţ-Ştef, Felicia, Istoria literaturii latine, I (De la origini
până la destrămarea Republicii),
Republicii), ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 255-261.
11. Vlăduţescu, Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, creştine,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 67-81.
12. Caraza, Drd. Ion, Doctrina despre învierea morţilor la
Atenagora Atenianul şi Tertulian,
Tertulian, în rev. „Mitropolia
 Moldovei şi Sucevei”, revista oficială a Arhiepiscopiei Iaşilor
şi a Episcopiei Romanului şi Huşilor, anul XLIV, nr. 7-8, iulie-
august, 1968, p. 361-372.
13. Zăvoianu, Drd. Cornel, Despre rugăciunea domnească la
Tertulian şi Sfântul Ciprian,
Ciprian, în rev. „Glasul Bisericii”, revista
oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, anul XXXV, nr. 3-
4, martie-aprilie, 1976, p. 364-376.
364-376.
14. Dumitraşcu, Pr. lect. Dr. Nicu, Concepţia despre sufletul
uman al lui Hristos în primele veacuri creştine,
creştine, în rev.
„Revista Teologică”, revista oficială a Mitropoliei Ardealului,
serie nouă, anul IX (81), nr. 3, iulie-septembrie, 1999, p. 63-
74.
15. Popescu, N. Victor, Dezacordul între tendinţele sociale ale
lui Tertulian şi concepţiile societăţii greco-romane,
greco-romane, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română”, revista Sfântului Sinod, anul
XLVI, nr. 2 (563), p. 109-117.
16.
17. … Comby, Jean, Să citim istoria Bisericii – vol. I, De la origini
până în secolul al XV-lea,
XV-lea, traducere din limba franceză de
Mihaela Voicu, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice de Bucureşti, 1999, p. 36-37.
18. ………….
19. Moschini, Claudio Istoria Filosofiei Crestine, traducere de Alexandra Chescu,
Mihai-Silviu Chirila si Doina Cernica, Iasi, Editura Polirom, 2009
General p.9
Sec 3 general p 19
Conflict paganii p.20
Formarea henotismului pagan p.27
Trasaturile lui Dio p.33-34
Hermetismul crestin 222
Tertulian si filosofia 176-177
Irationalismul la Tertulian 179
Teologia lui T. 181
Nascartoarea de DIO P.181
Trasaturile lui Dio 181
Cun lui Dio 186
Doctrina trinitara 189
Despre Fiul 195
………………..
Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan, Patrologie, Vol. I, Bucuresti, E.I.B.M al B.O.R., 1984
Viata 394-397
Opera 397
Opera apologetica 398-405
Adversus iudaeos 403
Opera polemico-dogmatica 406-408 generalitati
Adv Marcionem 408-411
Adv Hermogenem 412-414
Adv Valentinianos 415-417
Adv Praxen 417-419
De baptismo 419-421
De carne Christi 423-424
De resurectione carnis 424-425
De anima 426-434
Ad martyres 434-435
De spectaculis 437-440
De idolatria 443-445
De oratione 445-450
Doctrina
Sf Treime 476-484
Hristologia 485-488
Marilogie 480-489
Antropologie 489-499
Eclesiologie 499-501
Sf taine 502-508
Echatologie 509-511
...........
Rus, Remus, Dictionar enciclopedic de literatura crestina din primul mileniu,
Bucuresti, Editura Lidia 2003
p-834-839
..................
Boroianu, Dimitrie G., Aparatorii dreptei credinte, Studii de teologie patristica,
Bucuresti, Editura Fundatia Anastasia, 2007
GGEN P.15
66-76
.................
Coman, Pr. Prof. Ioan G. Probleme de Filosofie si Literatura Patristica, Bucuresti,
E.I.B.M. al B.O.R., 1995
Frumusetea gandirii patristice 27-30
..............................
Coman Dr. Constantin si Vladuca, Ion, Din Invataturile Sfintilor Parinti, Bucuresti,
Editura Bizantina, 2004
..................................
Papadopoulos, Prof. Dr. Stylianos, Patrologie-Volulul I, Introducere si Secolele II-III,
traducere de Lector Doctor Adrian Marinescu, Bucuresti, Editura Bizantina, 2006
339 primul mare teolog Latin
340 caracter polemic 340
Gandirea juridical 341
Viata 343
Opera 344-347
................................