1.coordonare.

modulare si toleranta in contructii

Ale Hent: 2. calculul gradului de ocupare al terenului
Ale Hent: 3 forma haleleor indutriale in plan si elevatie
Ale Hent: 4. metalul. material utilizat in constructii industriale
Ale Hent: 5. betonul. mat.........................................
Ale Hent: 6. iluminatul constructiilor industriale
Ale Hent: 7. pardoseli industriale

1.3 Coordonarea modulară şi toleranţele

Coordonarea dimensională în construcţii reprezintă metoda de stabilire a
dimensiunilor şi poziţiilor reciproce ale elementelor şi subansamblurilor, astfel încât
acestea să se integreze în construcţie ca un tot unitar şi să permită înlocuirea lor cu altele.
Coordonarea modulară este cazul particular al coordonării dimensionale, prin
utilizarea unui modul de bază.
Modulul de bază se notează cu M şi are o anumită valoare aleasă convenţional.
Valoarea modulului de bază trebuie să facă parte din sistemul metric şi să fie universală,
adică să se poată folosi la stabilirea dimensiunilor atât pentru construcţii.
Modulul de bază adoptat în majoritatea ţărilor, printre care şi România, este de
100 mm, de aceea sistemul se numeşte sistem modular decimetric (are 10 cm).
Pornind de la modulul de bază M putem folosi moduli măriţi sau multimoduli
care sunt de forma nxM, şi moduli fracţionaţi sau submoduli de tipul M/n , unde n este un
număr întreg.
Cei mai utilizaţi multimoduli sunt 3M, 6M, 12M, 15M, 30M, 60M, iar cei mai
utilizaţi submoduli sunt M/2, M/5, M/10, M/50, M/100.
Scopurile coordonării modulare sunt:
- utilizarea unor elemente produse în serie mare, care astfel vor avea un preţ
mai mic
- simplificarea execuţiei, prin asamblarea de elemente modulate
- simplificarea proiectării
- stabilirea de relaţii dimensionale între construcţii şi mobilierul şi instalaţiile
interioare

1
 Fig.1.3 Sistem de referinţă modular
La halele industriale şi agricole pentru coordonarea modulară în plan se utilizează
în mod curent reţeaua modulară 30M, mărimea deschiderilor L şi a traveilor T, fiind
multiplu de 30M.
Golurile de uşi şi ferestre se modulează după M, pe lungime, şi după 3M pe
înălţime. Aceasta înseamnă că lungimile vor fi din 10 în 10 cm, iar înălţimile din 30 în 30
cm.
În sistemul modular se definesc următoarele caracteristici dimensionale ale
elementelor de construcţii:
Dimensiunea modulară este dimensiunea multiplu întreg a unui modul.
Dimensiunea nominală este o dimensiune modulară, care se referă la
caracteristica principală dimensională a elementelor şi care poate să le identifice în
seria de mărimi. Ea reprezintă dimensiunea teoretică din proiect a unui element de
construcţie
Dimensiunea modulată (sau de fabricaţie) este dimensiunea unui material
sau element de construcţie aleasă astfel încât, prin alăturarea acestora, ţinând seama
de rosturi, să rezulte o dimensiune modulară; se obţine din dimensiunea nominală la
care se adaugă sau se scade rostul necesar punerii în operă.
Dimensiunea reală sau efectivă se determină prin măsurători şi diferă de
dimensiunea de fabricaţie. Abaterile trebuie să se încadreze în anumite limite
maxime şi minime.

2
 Fig.1.4. Dimensiuni modulare şi modulate

Toleranţe în construcţii
Prin toleranţă se înţelege o imperfecţiune a formei, dimensiunilor şi aspectului
unui obiect admisă la fabricaţie sau execuţie. Toleranţele se referă atât la forme şi
dimensiuni cât şi la aspectul suprafeţelor văzute. La stabilirea toleranţelor se ia în
considerare şi posibilitatea cumulării abaterilor.

1.4 Dimensiuni, spaţii şi proporţii în construcţiile civile, industriale şi

agricole
La construcţiile industriale dimensiunile construcţiilor se stabilesc funcţie de
dimensiunile utilajelor şi distanţele de securitate necesare, a mijloacelor de transport care
circulă în interiorul construcţiei, a înălţimii necesare pentru executarea diverselor operaţii
în cursul desfăşurării proceselor de producţie.

3
 Fig.1.11 – Construcţie industrială multietajată prevăzută cu poduri rulante
2.4 Calculul gradului de ocupare a terenului la amplasarea lucrărilor de
construcţii
La întocmirea planului general al obiectivelor de investiţii, care au caracter social,
cultural sau de producţie, depozitare şi transport, trebuie avut în vedere gradul de ocupare
a terenului pe care se execută construcţiile respective.
Pentru a calcula acest grad de ocupare a terenului trebuie luate în considerare
următoarele suprafeţe:
- suprafaţa incintei, Si ;
- suprafaţa construită, Sc , compusă din suprafaţa clădirilor, suprfaţa construcţiilor
inginereşti şi speciale, suprafaţa utilajelor, dotărilor şi construcţiilor tehnologice, de
depozitare, instalaţii şi transporturi, etc., amplasate de regulă în aer liber.
- suprafaţa aferentă reţelelor de alimentare cu apă, gaz, electricitate, canalizare, etc Sr ;
- suprafaţa aferentă căilor de transport St ;
- suprafaţa de protecţie şi siguranţă, Sp ;
- suprafaţa ocupată, So, - reprezintă suma celor de mai sus:
So= Sc + Sr + St
Suprafaţa incintei, Si reprezintă suprafaţa delimitată a teritoriului, terenului sau
platformei, necesară amplasării obiectivului de construcţii. Pentru construcţiile care se
execută în afara incintei se calculează separat gradele de ocupare a terenului, luându-se în

4
considerare suprafeţele împrejmuite, sau în lipsa acestora, suprafeţele determinate de
condiţiile tehnice, ale fiecărei categorii de lucrări.
Această suprafaţă se calculează considerând în proiecţie orizontală aria totală a
terenului delimitat pentru amplasarea obiectivului de construcţii.

Suprafaţa construită, Sc, reprezintă suma suprafeţelor ocupate definitiv cu clădiri,

construcţii inginereşti şi speciale, cu unul sau mai multe niveluri. Calculul se efectuează
considerând perimetrul exterior, construit la sol, al acestor construcţii, în proiecţie
orizontală.
Suprafaţa clădirilor reprezintă suma suprafeţelor construite ale clădirilor cu
funcţiuni de bază sau auxiliare. Această categorie poate cuprinde: hale de producţie şi
depozitare, întreţinere, clădiri pentru laboratoare, birouri, vestiare, garaje, hangare,etc.
Suprafaţa construcţiilor inginereşti şi speciale reprezintă suma suprafeţelor construite
cu rezervoare supraterane sau subterane, castele de apă, coşuri de fum, turnuri de
răcire, consolidări de taluzuri, ziduri de sprijin, etc.
Suprafaţa reţelelor Sr , reprezintă suma suprafeţelor ocupate de reţelele exterioare
având funcţiuni tehnologice. Pot fi amplasate subteran, suprateran sau aerian. De
exemplu: conducte de apă industrială sau potabilă, conducte de canalizare pentru ape
uzate menajere, pluviale sau industriale, structuri de construcţii care susţin cabluri
electrice.
Suprafaţa căilor de transport, St reprezintă suma suprafeţelor de drumuri, căi
ferate, trotuare, parcări, inclusiv lucrările inginereşti aferente acestora, respectiv, poduri,
podeţe, taluzuri, ramblee, diguri, peroane, tunele etc.
Suprafaţa de protecţie şi siguranţă Sp reprezintă suma suprafeţelor determinate de
distanţele obligatorii între construcţii, reţele şi instalaţii.
Gradul de ocupare a terenului a terenului G, se calculează cu relaţia:
Sc + S r + S t
G= x100 (%)
Si
În procesul de proiectare şi execuţie a construcţiilor, concepţia lucrărilor şi,
uneori, explicarea lor se realizează cu ajutorul schiţelor.
Când sunt întocmite din imaginaţie şi reprezintă un obiect inexistent sau un
detaliu pentru execuţie, acestea se numesc schiţe de proiect, iar când sunt întocmite după
un obiect existent se numesc relevee.
După schiţele de proiect se realizează planurile de arhitectură şi detaliile pentru
execuţie.
După definitivarea schiţelor se trece la elaborarea desenului la scară.

4.2.1 Metale utilizate ca materiale de construcţii

Din punct de vedere chimic metalele sunt solide policristaline la temperatura normală,
cu excepţia mercurului care este lichid. Proprietăţile specifice ale metalelor sunt
următoarele:
- conductibilitate foarte mare pentru căldură şi electricitate
- opacitate aproape totală

5
 - luciu caracteristic
- maleabilitate şi ductilitate
În scoarţa terestră metalele se găsesc în minereuri, din care, prin diferite procedee
metalurgice, se obţine metalele tehnice, care conţin diverse impurităţi, în procente
stabilite prin standarde.
Proprietăţile metalelor depind atât de compoziţia chimică cât şi de structura lor.
Sub acţiunea unor agenţi din atmosferă, în procesul de coroziune, metalele au
tendinţa de a se oxida, revenind la starea în care se găseau iniţial în natură.
Turnarea, deformarea plastică la cald sau la rece şi sudarea sunt prelucrări care au
efecte importante asupra structurii.
Prelucrările prin deformare plastică la cald sunt următoarele:
- laminarea
- forjarea
- presarea
- extrudarea
Aceste prelucrări constau în deformări succesive sub efort, executate la
temperaturi superioare celei de recristalizare.
Prelucrările prin deformare plastică la rece sunt:
- laminarea
- presarea
- ambutisarea
- trefilarea
Acestea constau în deformări succesive sub efort, executate la temperaturi
inferioare recristalizării, de obicei la temperatură normală.

Tratamentele termice
Tratamentele termice se caracterizează prin viteza de încălzire, temperatura
maximă, perioada de timp cât aceasta este menţinută şi viteza de răcire.
Principalele tratamente termice sunt următoarele:
- recoacerea
- călirea
- revenirea
Recoacerea, este un tratament termic, care constă în încălzirea la diferite
temperaturi, funcţie de scopul urmărit, după care se face o răcire lentă. Se aplică pieselor
metalice, în special celor din oţel, cu scopurile următoare:
- omogenizare chimică (recoacere de omogenizare)
- înlăturării efectului ecruisării (recoacere de recristalizare)
- înlăturării tensiunilor interne (recoacere de detensionare)
- obţinerea unor structuri cu cristalite fine (recoacere de normalizare)

Călirea se caracterizează prin răcirea bruscă a piesei încălzite şi conduce la

structuri cu tensiuni interne mari, ca urmare a menţinerii la temperatura normală.
Revenirea este un tratament care se aplică pieselor călite pentru atenuarea
efectelor călirii, cu tendinţa de a reface echilibrul fizico-chimic şi structural.

6
 Convenţional, metalele se clasifică în:
- feroase (Fe, Co, Ni)
- neferoase
În construcţii se folosesc în mod deosebit metalele feroase, sub formă de oţel şi fontă.
Dintre metalele neferoase cele mai utilizate sunt aluminiul, cuprul şi zincul.
Fonta
Fonta este un aliaj fier-carbon, cu un conţinut de carbon de peste 1,7% , de obicei
cuprins între 2...4%.
Conţinutul în carbon intensifică grafitizarea îmbunătăţeşte proprietăţile de turnare,
dar micşorează proprietăţile mecanice.
Fonta este lipsită de plasticitate, este dură, casantă, neprelucrabilă prin deformare
(laminare, forjare) nici la rece nici la cald, dar se toarnă uşor (punct de topire 1 050-1
250°C), piesele obţinute putând rămâne neprelucrate sau putând fi prelucrate ulterior.
Avind in vedere ca se prelucreaza greu, fonta este puţin folosita in construcţii, şi anume,
numai sub forma de piese turnate care lucrează la compresiune (stâlpi, coloane, tubinguri
pentru tuneluri, tuburi pentru reţele de alimentare cu apă, pentru canalizare etc.),
elemente de instalaţii (radiatoare, căzi de baie, bucătărie, sifoane de pardosea, tuburi şi
piese de legătură, capace de cămine de vizitare, etc.
Oţelul
Oţelul este materialul cel mai utilizat pentru execuţia construcţiilor cu structură
metalică. În construcţii se mai utilizează şi sub forma barelor de armătură în structurile
din beton armat.
Există următoarele categorii de oţeluri, mai des folosite:
- oţeluri de uz general pentru construcţii
- oţeluri cu rezistenţă mărită la coroziunea atmosferică
- oţeluri cu granulaţie fină pentru construcţii sudate
- oţeluri cu rezistenţă la rupere fragilă la temperaturi joase (criogenice)
Din categoria oţelurilor de uz general pentru construcţii, oţelul notat OL 37 are
răspândirea cea mai largă deoarece satisface în cea mai mare măsură condiţiile cerute de
tehnica actuală a construcţiilor.
Denumirea de OL 37 are semnificaţia următoare: oţel laminat cu rezistenţa
minimă de rupere de 37 daN/mm2. Un alt tip de oţel de uz general des utilizat în
construcţii este OL52, care, având proprietăţi mecanice superioare, se recomandă pentru
elementele de construcţii puternic solicitate
Principalele avantaje pe care le prezintă utilizarea oţelului în construcţii sunt
următoarele:
- siguranţă mare în exploatare a structurilor, datorită omogenităţii materialului
- rezistenţe mecanice mari, pentru toate tipurile de solicitări, inclusiv vibraţii
- greutate specifică redusă a structurii
- timp de execuţie redus, putând fi realizat în orice anotimp
- posibilitatea recuperării integrale a materialului la demolarea construcţiei
- se pretează la executarea construcţiilor cu înălţime foarte mare de tip turn
- structurile metalice se pot realiza cu deschideri foarte mari; astfel se elimină
stâlpii intermediari, răspunzând cerinţelor impuse la diverse hale industriale, săli
de sport, etc.;

7
 Principalele dezavantaje, care limitează utilizarea oţelului în construcţii sunt:
- oţelul se corodează, tinzând să revină la starea iniţială în care se afla ca minereu
- necesită operaţiuni de întreţinere periodică prin vopsire
- are comportare slabă la temperaturi ridicate; astfel, la 500°C, capacitatea portantă
se reduce cu peste 50%
- preţ de cost relativ ridicat
Cele mai importante produse laminate din oţel fabricate în România şi
folosite în mod curent pentru execuţia construcţiilor cu structură
metalică sunt prezentate în anexă în tabelele 1, pînă la 19, după cum
urmează:
- oţel I – tabelul 1
- oţel I economic – tabelul 2
- oţel U – tabelul 3
- oţel U economic- tabelul 4
- oţel cornier cu aripi egale- tabelul 5
- oţel cornier cu aripi neegale – tabelul 6
- oţel T – tabelul 7
- oţel pătrat – tabelul 8
- oţel rotund – tabelul 9
- ţevi din oţel fără sudură, laminate la cald – tabele 10, 11
- şuruburi de înaltă rezistenţă – tabelul 12
- ţevi profilate din oţel fără sudură, dreptunghiulare – tabelul 13
- bandă din oţel – tabelul 14
- oţel lat – tabelul 15
- platbandă - tabelul 16
- ţevi pătrate profilate din oţel fără sudură - tabelul 17
- tablă striată - tabelul 18
- tablă ondulată - tabelul 19
Îmbinările elementelor de construcţie din oţel se pot realiza în trei moduri:
- cu nituri
- cu şuruburi
- prin sudură

Îmbinări nituite
Niturile sunt elemente de îmbinare care odată realizate nu mai pot fi dezmembrate
şi asamblate din nou. Sunt alcătuite dintr-o tijă cilindrică şi un cap iniţial numit cap de
aşezare. Cel de-al doilea cap se formează în procesul de nituire şi se numeşte cap de
închidere.
Atât capul de aşezare cât şi cel de închidere pot avea diferite forme, aşa cum se
arată în figura de mai jos.

8
 Fig. 4.1 –Diferite tipuri de nituri: a) semirotund; b) bombat; c) înecat;
d)semiînnecat; e) seminînecat mic; f) tronconic
Diametrele niturilor sunt standardizate şi sunt mai mici decât diametrul găurilor în
care se introduc deoarece prin batere gaura este umplută.
Operaţia de batere se numeşte nituire. Tehnologia nituirii la cald cuprinde
operaţiile următoare:
- găurirea pieselor de îmbinat
- încălzirea nitului la 1050...1150°C
- baterea nitului
Baterea nitului şi formarea capului de închidere se face cu presa pneumatică
prevăzută cu buterolă (la capul de închidere) şi contrabuterolă (la capul de aşezare).

Fig. 4.2 – Realizarea prinderilor nituite: 1 – buterolă;

2- contrabuterolă; 3-bară; 4-guseu.

Îmbinările cu şuruburi
Şuruburile sunt elemente de îmbinare demontabilă, alcătuite dintr-o tijă cilindrică,
care la extremitate au un cap cu diferite forme, iar la cealaltă este filetat, pe o anumită
lungime. În multe ţări, la fel ca şi în România se folosesc filete metrice notate cu M. În
construcţiile metalice se folosesc şuruburi cu cap hexagonal.
Strângerea pieselor care se îmbină se realizează cu ajutorul unei piuliţe cu cap
hexagonal. Între piuliţă şi piese se aşează o şaibă, pentru a evita ca zona filetată să
pătrundă în grosimea pieselor care se îmbină

9
 Fig. 4.3 – Îmbinarea cu şuruburi: 1 – piesele care se îmbină;
2 – şurub; 3-piuliţă; 4-şaibă;
Există şi alt tip de şuruburi, numite de înaltă rezistenţă.
Şuruburile obişnuite pot fi păsuite sau brute. Cele păsuite se introduc forţat în
găuri alezate, care au diametrul mai mare cu 0,3mm decât al şurubului. În acest caz
diametrul tijei şurubului trebuie prelucrat cu precizie mare.
La şuruburile brute găurile pieselor sunt cu 1...2 mm mai mari.

Îmbinări sudate
Sudarea este un procedeu de îmbinare nedemontabilă a pieselor din metal, la o
anumită temperatură şi presiune, cu sau fără folosirea unui material de adaos. Sudarea se
realizează prin legătura metalică şi formarea unor cristale comune între piesele care se
sudează, sub forma unor cordoane sau puncte de sudură.

Fig. 4.4 – Cordon de sudură: 1-metal de bază; 2-cordon de sudură;

3-rădăcină; 4-zona influenţei termice;
Sudarea prin topire se poate face manual sau automat, cu ajutorul unei surse de
căldură şi a unui metal de adaus. În zona sudurii piesele şi sârma se topesc într-o baie
metalică, care prin răcire formează apoi cordonul de sudură. Pe măsură ce sârma se
topeşte şi cordonul se formează, sunt necesare două mişcări ale sârmei: de apropiere faţă
de piese şi de înaintare în lungul îmbinării.
La sudura electrică topirea se realizează cu ajutorul arcului electric format între sârmă şi piese.

10
 Fig. 4.5 – Schema sudării: a) manuală cu electrod metalic: 1- electrod; 2-cleşte
portelectrod; 3-piese care se sudează; 4- cordonul de sudură;b) – automată sub flux: 1-
buncăr de flux; 2-flux; 3-sârmă de sudat; 4-piesele care se sudează; 5- cordon de
sudură

Aluminiul
Aluminiul se găseşte în natură sub forma unor compuşi care reprezintă circa 8%
din scoarţa terestră. Rezervele de aluminiu se apreciază la mai mult de dublu faţă de cele
de fier, de aceea este considerat metalul viitorului.
Aluminiul tehnic, se poate obţine cu o puritate de 99,5% şi are culoarea albă-
argintie, lucioasă. Este maleabil, ductil, bun conducător de căldură şi electricitate.
Principalele caracteristici care fac să fie folosit aluminiul în construcţii, şi să
înlocuiască în unele cazuri oţelul, sunt următoarele:
- greutate specifică mică în raport cu rezistenţa;
- rezistenţă ridicată la coroziune; oxidul de aluminiu format la suprafaţa
elementelor din aluminiu împiedică avansarea procesului de coroziune spre
interior
- durabilitate mare
- oferă largi posibilităţi de industrializare şi prefabricare
- elementele din aluminiu se îmbină şi se montează uşor pe şantier
- are un aspect plăcut, suprafeţele fiind netede, cu posibilităţi variate de finisare
- are o comportare bună la temperaturi foarte scăzute
Dezavantajele care duc la limitarea utilizării aluminiului sunt următoarele:
- rezistenţă scăzută la temperaturi mari; la 300°C rezistenţa scade până la 20%
din rezistenţa la temperatură normală
- este foarte deformabil
- preţul de cost este ridicat, datorită consumului mare de energie la fabricaţie

11
 Produsele din aluminiu care sunt cel mai des utilizate în construcţii
sunt cele laminate şi extrudate.
Extrudarea este un procedeu de obţinere a unor bare cu secţiuni de forme variate
prin deformarea plastică a materialului.

Construcţii industriale cu structură metalică

În domeniul construcţiilor industriale, structurile metalice au cea mai largă
aplicabilitate, în toate ţările lumii.
Halele industriale care adăpostesc diverse procese tehnologice au forme simple
şi înălţime redusă, în mod obişnuit realizându-se cu un singur nivel.
Pe lângă rolul de adăpostire a oamenilor, maşinilor, instalaţiilor şi materialelor,
halele mai au şi rolul de a susţine diverse utilaje şi instalaţii care funcţionează în
interior, aşa cum sunt podurile rulante.
Aceste hale au forme simple în plan: dreptunghi, L, U, T, E sau contur închis, în
funcţie de succesiunea operaţiilor industriale care se desfăşoară în interior.
Forma dreptunghiulară este cea mai simplă şi se utilizează atunci când operaţiile
se desfăşoară în serie, de-a lungul halei. Dezavantajul acestei forme este acela că rezultă
pereţi longitudinali cu suprafaţă specifică mare raportată la metrul pătrat de suprafaţă
utilă a halei.
Formele în L şi U sunt utilizate atunci când fluxul procesului de producţie
necesită o lungime mai mare decât a terenului disponibil pentru construcţia halei.
Forma în T este utilizată atunci când în interior trebuie să se desfăşoare două
fluxuri de producţie în acelaşi timp, sau când o parte a halei trebuie să adăpostească
utilaje grele de ridicat.
Forma în H şi E este folosită pentru realizarea unor spaţii de depozitare în
apropierea liniei tehnologice, sau pentru adăpostirea mai multor fluxuri tehnologice care
trebuie să se desfăşoare concomitent.

12
 Fig. 4.6 – Formele uzuale pentru halele metalice industriale
Forma pătrată (contur închis) se utilizează atunci când nu este necesară izolarea
unor fluxuri tehnologice faţă de altele care se desfăşoară simultan.
Atunci când este necesar aceste forme de bază se pot combina, pentru optimizarea
desfăşurării unor procese tehnologice complexe.

Caracteristicile construcţiilor industriale cu structură metalică

O hală industrială de tip parter, sau cu mai multe niveluri, este caracterizată în
principal de următoarele mărimi:
- mărimea deschiderilor – distanţa transversală dintre stâlpii de susţinere
- mărimea traveelor - distanţa longitudinală dintre stâlpii de susţinere

Fig. 4.7 – Deschiderile şi traveile halelor industriale

Stâlpii de susţinere a acoperişului şi a căilor de rulare a podurilor rulante, se pot
amplasa numai pe conturul exterior, atunci când deschiderile sunt mai mici de 30...36 m
(fig. 4.8). Pentru lăţimi mai mari sunt necesari stâlpi interiori, intermediari, rezultând hale
cu mai multe deschideri (fig. 4.9).

13
 Fig.4.8 – Hală industrială cu o singură deschidere

Fig. 4.9 – Hală industrială cu deschideri multiple

14
 Halele industriale cu structură metalică în funcţie de destinaţia lor şi de
capacitatea de ridicare a podurilor rulante care funcţionează în interior se pot împărţi în
trei grupe:
1. hale industriale uşoare – adăpostesc procese tehnologice care necesită instalaţii de
ridicare de capacitate redusă; se întâlnesc în industria bunurilor de larg consum
electronice şi electrocasnice, în industria uşoară şi alimentară, comerţ en-gros şi
en-detail, etc.
2. hale industriale medii – adăpostesc procese tehnologice de amploare medie, în
interiorul cărora funcţionează poduri rulante având capacitatea cuprinsă între 20 şi
100 tone; sunt destinate pentru fabrici de locomotive, de vagoane, de
autocamioane; deschiderile acestor hale variază între 15 şi 30 m
3. hale industriale grele – folosite în industria siderurgică şi metalurgică, precum şi
la centrale termo, hidro sau atomoelectrice; acestea au deschideri de 24...36 m, şi
înălţimi care pot depăşi 30 m; sunt prevăzute cu poduri rulante cu sarcini mai mari
de 100 tone
Elementele componente ale halelor industriale sunt prezentate în figura x şi sunt
următoarele:
- acoperişul – asigură închiderea la partea superioară a halei, protejând de
intemperii procesul tehnologic, oamenii, utilajele; este format la rândul lui din
învelitoare, pane, luminatoare şi ferme; fermele pot fi înlocuite uneori de grinzi
sau arce
- grinzile căilor de rulare – sunt dispuse în sens longitudinal şi se reazemă pe
stâlpi; au rolul de a susţine podurile rulante care funcţionează în hală şi de a
asigura posibilitatea de mişcare a acestora
- cadrul transversal al halei – este elementul principal de rezistenţă, asigurând
rigiditatea transversală a structurii; preia toate încărcările care acţionează asupra
halei şi le transmite la fundaţii; cadrul transversal este format la rândul lui din
stâlpi şi grindă (sau riglă);
- contravântuirile- au rolul de a asigura rigiditatea longitudinală a halei; sunt
dispuse atât în planul acoperişului cât şi în planul vertical al pereţilor halei
- pereţii halelor – asigură închiderea laterală şi frontală a halei delimitând spaţiul
destinat producţiei
- fundaţiile – se execută din beton armat sau beton simplu şi au rolul de a susţine
stâlpii cadrului transversal
- elementele auxiliare ale halelor – acestea au rolul de a deservi procesul de
producţie din hală, asigurând circulaţia (scări de acces, platforme de circulaţie,
etc)

4.2.2 Betonul ca material de construcţie

Betonul este cel mai răspândit material produs de mâna omului, datele statistice
arătând că în lume se produc aprox. 6 miliarde de tone de beton în fiecare an, ceea ce
înseamnă în medie o tonă pe cap de locuitor. Este un material durabil, relativ ieftin şi
folosit în toate tipurile de construcţii civile, industriale şi agricole, precum şi la
construcţiile inginereşti.

15
 Romanii au utilizat pentru prima dată un liant hidraulic pe care l-au obţinut prin
amestecarea varului gras cu cenuşa vulcanică de la poalele Vezuviului. Cu acest material
de construcţii aceştia au construit structurile monumentale păstrate până în ziua de
astăzi: podul lui Apollodor din Damasc (ale cărui pile sunt vizibile la Drobeta Turnu
Severin) amfiteatrele din Pozzuoli şi din Verona, Pantheonul din Roma, etc.
Inventatorul betonului armat este considerat Joseph Monier, un grădinar francez
care a realizat vase de flori prin îmbrăcarea unor schelete de sârmă cu un mortar de
ciment. În perioada anilor 1870 J. Monier a obţinut o serie de brevete pentru grinzi, bolţi,
plăci, planşee, podeţe. Oţelul s-a folosit încă din antichitate pentru ancoraje între blocuri
masive de piatră, pentru ancorarea arcelor şi bolţilor.
Abia la începutul secolului XX au fost puse bazele calculului elementelor
structurale din beton armat, prin publicarea primelor norme în Germania, Elveţia şi
Franţa.
La execuţia elementelor de construcţii betonul poate fi utilizat sub formă de:
- beton simplu
- beton armat
- beton precomprimat.
Betonul simplu este un material de construcţii care se obţine din amestecul de
apă, ciment, agregate precum şi unele adaosuri menite sa îmbunătăţească proprietăţile
produsului rezultat, toate acestea amestecate în anumite proporţii. După hidratare şi
hidroliză cimentul se întăreşte înglobând agregatele rezultând un produs care după
întărire devine o masă solidă de tipul pietrei. Avantajul esenţial al betonului simplu este
că în stare proaspătă poate fi turnat, din el putându-se modela teoretic forme şi volume
oricât de complicate, care, după perioada de întărire, devin rezistente şi durabile.
Calitatea betonului simplu depinde de natura şi cantitatea constituienţilor săi
precum şi de modul de preparare şi de punere în operă. În proporţii de volum betonul
simplu se compune din 60...80% agregate, 10...15% ciment, 15...20% apă, 2...3% aer.
Betonul simplu normal are densitatea aparentă în stare uscată cuprinsă între 2000
kg/m şi 2500 kg/m3.
3

Cimentul influenţează calitatea betonului simplu prin fineţe, marcă şi dozaj.

Agregatele influenţează prin formă, dimensiuni, rezistenţă mecanică şi compoziţie
chimică. Agregatele constau în general din materiale naturale inerte de tip granular –
nisip, pietriş, piatră spartă. La prepararea betonului se folosesc mai multe sorturi de
agregate care pot fi împărţite în funcţie de provenienţa şi mărimea granulelor: nisip
natural, pietriş, piatră mare, balast pentru betoane, nisip de concasare, piatră spartă, etc.
Apa de amestecare trebuie să fie limpede, fără miros şi să fie neutră din punct de
vedere chimic.
Aditivii sunt produşi chimici care se adugă în cantităţi mici faţă de masa
cimentului înainte sau în timpul amestecării betonului, cu scopul de a modifica
proprietăţile betonului atât în stare proaspătă cât şi întărită (de exemplu pentru reducerea
cantităţii necesare de apă, pentru a accelera sau întârzia timpul de priză, pentru a
îmbunătăţi caracteristicile de durabilitate a betonului, omogenitate, etc.).

16
 Adaosurile sunt materiale anorganice fine cu proprietăţi active sau inerte, care se
adugă în cantităţi de peste 5% substanţa uscată faţă de masa cimentului, în scopul
îmbunătăţirii proprietăţilor betonului cum ar fi: lucrabilitatea, gradul de impermeabilitate,
rezistenţele mecanice, rezistenţa la acţiunea agenţilor chimici, etc.
Dacă mărimea maximă a granulei de agregat este de 3 mm., materialul care
rezultă este denumit mortar.
Betonul simplu se utilizează în mod deosebit pentru realizarea fundaţiilor masive,
la îmbrăcăminţi rutiere şi la unele construcţii hidrotehnice.
Betonul armat rezultă din dispunerea unor bare din oţel, denumite armături, în
general cu secţiunea circulară, în zonele întinse ale elemetelor de rezistenţă. Betonul preia
în element eforturile de compresiune, iar armătura preia în special eforturile de întindere.
În anumite cazuri, armătura se dispune şi în zonele comprimate pentru a mări rezistenţa
elementelor şi la compresiune.
În acest fel elementele alcătuite din beton armat sunt capabile să preia toate
tipurile de solicitări: întindere sau compresiune, încovoiere, torsiune ş.a.m.d.
Barele de oţel care se introduc în beton trebuiesc aşezate în zonele unde se produc
eforturile de întindere şi se împart în funcţie de caracteristicile fizico-mecanice ale
oţelului precum şi în funcţie de modul de fabricare şi rolul pe care îl au în elementul de
construcţie:
- oţel-beton rotund neted OB,
- oţel-beton cu profil periodic PC,
- bare netede cu secţiuni pătrate sau dreptunghiuare,
- sârmă trefilară mată,
- plase sudate
Conlucrarea dintre cele două materiale pe de o parte betonul, pe de altă parte
armătura, este posibilă deoarece la suprafaţa de contact dintre acestea se realizează o
legătură cunoscută sub numele de aderenţă care ia naştere în cursul procesului de întărire
a betonului. Aderenţa este cea care împiedecă lunecarea armăturii şi în acelaşi timp
asigură caracterul monolit al elementului de beton armat, până la rupere. Chiar dacă
betonul solicitat la întindere fisurează şi armătura lunecă în beton pe o anumită porţiune
în imediata vecinătate a fisurii, conlucrarea dintre cele două materiale continuă pe
intervalul cuprins între fisuri.
Avantajele folosirii betonului armat sunt următoarele:
a) durabilitatea este foarte bună atît în aer cât şi în apă necesitând lucrări minime de
întreţinere în lipsa agenţilor agresivi;
b) rezistenţa la foc este mare – poate rezista circa 3 – 4 ore la temperaturi ridicate,
protejând armătura înglobată (oţelul neprotejat îşi pierde rezistenţa la temperatura
de 600 oC);
c) se pot realiza elemente cu cele mai diverse forme arhitecturale, deoarece betonul
proaspăt ia cu uşurinţă forma cofrajului;
d) preţul de cost este relativ scăzut comparativ cu cel al altor materiale, datorită
faptului că agregatele reprezintă componenta preponderentă
e) comportarea sub acţiuni exterioare este bună fie datorită monolitismului, fie prin
realizarea corespunzătoare a îmbinărilor la structurile prefabricate;
Limitarea utilizării betonului armat este dictată de următoarele dezavantaje:

17
 a) betonul este permeabil datorită structurii sale poroase; apa poate transporta agenţi
agresivi, sau poate cauza cicluri de îngheţ-deszgheţ în masa betonului;
b) se poate produce coroziunea în medii agresive ca ape dulci, ape sulfatice, ape de
mare, etc.
c) conductivitatea termică şi fonică este destul de ridicată;
d) necesită cofraje şi eşafodaje – transformările ulterioare sau eventualele
consolidări sunt greu de executat şi pot avea unele rezultate negative asupra
structurii;
e) demolarea este costisitoare iar materialele rezultate nu pt fi reutilizate;
f) fabricarea cimentului poate ridica unele probleme legate de protecţia mediului;
g) rezistenţa redusă la întindere provoacă fisurarea zonei întinse şi pot apărea
probleme de corodare a armăturii în anumite condiţii;
h) greutatea proprie este relativ mare în cazul betonului armat;
Măsurile pentru asigurarea unei durate de viaţă adecvate sunt alese în funcţie de
condiţiile de mediu şi de importanţa construcţiei. În general se estimează să se atingă cel
puţin următoarele durate de viaţă:
- 10 ani – pentru construcţii de importanţă redusă;
- 50 – 100 de ani pentru construcţii importante (blocuri de locuinţe, spitale,
clădiri publice, etc.);
- 100 – 120 de ani pentru poduri.
Cauzele deteriorării structurilor de beton sunt inseparabile de condiţiile de
exploatare şi de caracteristicile materialelor componente şi pot fi:
- cauze externe (produse de mediu) de natură fizică, chimică, biochimică sau
mecanică, cum ar fi acţiunea electrolitică, atacul unor substanţe solide
agresive, care pătrund în beton, temperaturi extreme, etc.
- cauze interne (procese chimice sau fizice în interiorul masei betonului) cum ar
fi permeabilitatea betonului, reacţia dintre alcalii şi agregate, etc.
Betonul precomprimat se obţine prin crearea în beton a unei stări favorabile de
tensiune, înainte de aplicarea solicitărilor exterioare prin întinderea prealabilă a
armăturilor. Betonul precomprimat este de fapt o varietate a betonului armat,
caracterizată printr-o stare iniţială de eforturi şi deformaţii.

6.2 Forma halelor în plan şi în elevaţie

Alegerea formei halelor în plan depinde în primul rând de procesul
tehnologic pe care îl adăpostesc. În cazul proceselor tehnologice simple, care se
desfăşoară linear, forma dreptunghiulară este cea mai indicată, ea permiţând
desfăşurarea unui flux tehnologic continuu, cu aceleaşi mijloace de transport
(fig.6.1).

18
 Figura 6.1
Dacă configuraţia terenului pe care urmează să fie amplasate halele
cu procese tehnologice simple nu permite realizarea lor sub formă
creptunghiulară, atunci ele pot avea formă de L (fig. 6.1b) sau U (fig. 6.1d) situaţii
în care apar însă întoarceri ale fluxului tehnologic. Întoarcerile impun de obicei
schimbarea mijloacelor de transport (poduri rulante, grinzi rulante, căi ferate),
astfel că la asemenea soluţii pe lângă cheltuieli de investiţii mai mari, se produce
şi o îngreunare a desfăşurării procesului tehnologic.
În cazul proceselor tehnologice mai complicate, compuse din mai
multe fluxuri tehnologice, corespunzătoare subansamblelor din care e format
produsul final, se pot folosi fie hale de formă dreptunghiulară, cu fluxuri
tehnologice paralele, fie hale de diverse forme : T, H, E (fig. 6.1 c, e, f), a căror
formă poate coincide mai bine cu configuraţia terenului disponibil, a reţelei căilor
de comunicaţii, cu cerinţele iluminării naturale etc.
La alegerea formei în plan a halelor trebuie avut în vedere şi faptul
că mărimea perimetrului lor, care determină în final suprafaţa pereţilor laterali,
depinde direct de această formă. Halele cu perimetrul cel mai mic, la aceeaşi
suprafaţă construită, au formă pătrată. Perimetrul halelor dreptunghiulare, cu
suprafaţa echivalentă cu a unui pătrat, creşte odată cu creşterea raportului laturilor
b/a după legea :
n +1
P=2a
n
unde n=b/a, iar a este latura mică a dreptunghiului. Sporul de creştere al
perimetrului halelor dreptunghiulare şi deci şi al suprafeţei pereţilor laterali,
pentru câteva valori ale raportului b/a, este dat în tabelul 1.

b/a 1 4 10 16
Spor pereţi - 25% 75% 112%
laterali

Aşa cum rezultă din tabel, creşterea suprafeţei pereţilor laterali este
importantă, ea conduce la ridicarea costului iniţial al investiţiei, precum şi la

19
 cheltuieli de întreţinere mai mari, datorită pierderilor mai însemnate, produse atât
din cauza creşterii suprafeţei de contact cu exteriorul, cât şi din cauza
conductivităţii termice mai pronunţate a ferestrelor în comparaţie cu învelitoarea
acoperişului. Alegerea soluţiei optime a formei halelor în plan trebuie făcută deci
în urma unui studiu tehnico-economic amănunţit, care ţine seama de toţi factorii
ce pot influenţa funcţionalitatea şi economicitatea variantelor analizate.
Stabilirea dimensiunilor în plan a halelor industriale trebuie corelată însă şi cu
soluţionarea lor în elevaţie. În funcţie de lăţimea spaţiului necesar desfăşurării procesului
tehnologic, halele pot rezulta cu o deschidere (fig. 6.2 a,b) sau cu mai multe deschideri
(fig. 6.2 c..i). Alegerea numărului de deschideri şi a mărimii acestora L, se face în funcţie
de specificul fazelor componente ale procesului tehnologic sau pe baza unor criterii de
economicitate.

Figura 6.2
Înălţimile deschiderilor se adaptează de asemenea necesităţilor procesului
tehnologic cu respectarea cerinţelor coordonării modulare. Din motive de uşurinţă a
execuţiei şi mai ales a exploatării (curăţirea zăpezii, reparaţii) sunt preferate halele având
deschideri cu înălţime constantă.
Stabilirea înălţimii halelor industriale precum şi a încăperilor industriale etajate se
face ţinând seama de gabaritul utilajelor de producţie şi al mijloacelor de transport
utilizate.
În cazul halelor industriale prevăzute cu poduri rulante sau mijloace de transport
suspendate, stabilirea înălţimii rezultă în funcţie de :
- înălţimea utilajului fix ;
- gabaritul necesar transportului ;
- spaţiile de siguranţă necesare .
Înălţimea utilajului (h7) se consideră cea reală, dar minim 2300 mm.

20
 Gabaritul necesar transportului se compune din gabaritul mijloacelor de transport
(I+1) şi gabaritul pieselor cu dimensiuni maxime ce urmează a fi transportate, inclusiv
dimensiunea dispozitivului de agăţare (h5 + h4).
Spaţiile de siguranţă se referă la distanţa care trebuie să rămână între partea
superioară a utilajului şi partea inferioară a pieselor transportate h6, spaţiu care trebuie să
fie de cel puţin 400 mm şi distanţa dintre partea superioară a gabaritului podului rulant şi
axa tălpii inferioare a formei acoperişului, respectiv partea inferioară a tălpii riglei
cadrului f.
Spaţiul de siguranţă f se alege de cel puţin 300 mm şi astfel încât înălţimea liberă
a halei H = h7+ h6+ h5+ h4+ h3 +I+f, să rezulte un multiplu de 100 mm.
O altă cotă semnificativă pe verticală este cea care defineşte nivelul superior al
şinei căii de rulare faţă de cota zero : Hs. Ea rezultă din însumarea : h7+ h6+ h5+ h4+ h3 =
Hs şi se rotunjeşte de asemenea la un multiplu de cel puţin 100 mm.
Înălţimea şinei căii de rulare b, rezultă din STAS 800-68, în funcţie de capacitatea
nominală a podului Q.
Înălţimea grinzilor căii de rulare hg se estimează, în funcţie de : material, schema
statică şi mărimea traveii T, după cum urmează .
Pentru grinzi metalice simplu rezemate :
1 1
hg = ( ... ) T
8 12
iar pentru grinzi metalice continui :

1 1
hg = ( ... ) T
12 20
Pentru grinzile de beton :
1 1
hg = ( ... ) T
10 12
Pentru adâncimea ht, cu care baza stâlpului coboară sub nivelul cotei o, se alege o
valoare cuprinsă între 0,5 şi 2m. Această cotă rezultă din cerinţa de-a amplasa baza
stâlpului sub nivelul pardoselii, pentru a-i asigura protecţia în decursul exploatării,
precum şi din necesitatea amplasării unor canale (pentru conducte de apă, abur, aer
comprimat ).
Înălţimea fermelor la reazem h0 se alege în funcţie de deschiderea halei L, din
relaţia :
1 1
ho = ( ... ) L
15 20
pentru fermele metalice şi din relaţia :
1 1
ho = ( ... ) L
10 12
pentru fermele de beton.
Atât la fermele metalice cât şi la cele din beton, înălţimea la mijloc h m se
determină cu relaţia :
1 1
hm = ( ... ) L
7 9

21
 Din condiţii de transport înălţimea fermelor nu trebuie să depăşească 3500 mm.
Evaluând înălţimea grinzii de rulare ho, înălţimea fermelor sau riglelor la reazeme
ho şi adâncimea bazei stâlpilor ht, pot fi determinate lungimile ramurilor superioare şi
inferioare a stâlpilor cu relaţiile :
hS = hg+ b+ I+f +ho
şi
hi = HS- b- hg+ ht
O soluţie uzuală este cea corespunzătoare aşezării cadrelor la intersecţia tuturor
axelor principale (fig. 6.3) şi legarea lor la partea superioară cu rigle, alcătuind astfel
cadre transversale identice. Această soluţie se aplică în special în cazul folosirii
elementelor tipizate şi este avantajoasă prin faptul că simplifică proiectarea şi uşurează
execuţia, datorită folosirii unui număr mai redus de elemente. Din cauza faptului că
prefabricatele pentru pereţii laterali se produc cu lungimi relativ reduse, această soluţie se
foloseşte la hale cu travei relativ mici (6...9 m).

Figura 6.3
La halele cu travei de la 9 la 18 m, alcătuirea pereţilor laterali impune folosirea
unor stâlpi secundari, amplasaţi la jumătatea sau treimea traveii (fig. 6.3b). De obicei în
asemenea cazuri se folosesc elemente de acoperiş a căror lungime este egală cu una din
dimensiunile tramei : T, când rezemarea se face pe riglele cadrelor şi L, când rezemarea
se face pe grinzi marginale longitudinale, numite şi grinzi jug. Stâlpii secundari participă
doar la susţinerea elementelor de închidere ale pereţilor şi la preluarea acţiunilor vântului
asupra pereţilor laterali. Ei se calculează ca elemente supuse la încovoiere şi
compresiune, rezemate în fundaţii şi la nivelul acoperişului.
La halele cu stâlpii amplasaţi neuniform este necesară o atentă contravântuire a
acoperişului pentru a-i asigura rigiditatea necesară, precum şi pentru asigurarea
transmiterii forţelor orizontale din vânt şi poduri rulante la cadrele transversale şi
fundaţii.
CAPITOLUL 7
ILUMINATUL NATURAL AL CLĂDIRILOR INDUSTRIALE

22
7.1 Principii generale privind iluminarea clădirilor industriale

7.1.1 Posibilităţi de realizare a iluminatului industrial

Dimensiunile clădirilor industriale sunt de obicei mari, iar cerinţele iluminării
diferite, se face o diferenţiere a iluminatului industrial în : iluminat general şi iluminat
local.
Iluminatul general trebuie să asigure cel puţin intensitatea minimă necesară
desfăşurării operaţiilor comune, care au loc în toată încăperea sau în zone mari ale
acesteia . Astfel de operaţii sunt : încărcarea, descărcarea, depozitarea, circulaţia.
Iluminatul local, a cărui intensitate este dependentă de natura diverselor operaţii
din cadrul proceselor tehnologice de detaliu, se obţine prin sporirea iluminatului general
până la nivelul cerut, numai în punctele sau zonele de lucru unde el este efectiv necesar.
Astfel de puncte sunt : zonele de prelucrare a maşinilor unelte, mesele de lucru, punctele
de control etc.
Iluminarea încăperilor clădirilor industriale se poate face pe două căi : cu ajutorul
luminii naturale şi cu ajutorul luminii artificiale . De obicei întreprinderile industriale
lucrează în 2 sau 3 schimburi şi deci este necesară şi asigurarea iluminatului artificial.
Iluminatul artificial permanent este admis numai în încăperile clădirilor
industriale la care accesul luminării naturale nu este posibil sau nu este admis de natura
procesului tehnologic.

7.1.2 Cerinţele iluminatului natural în industrie

La soluţionarea iluminării încăperilor industriale şi a locurilor de muncă din
aceste încăperi, trebuie avute în vedere următoarele cerinţe :
- intensitatea iluminării să fie suficientă . Pentru asigurarea unei iluminări
naturale suficiente încăperile clădirilor industriale se prevăd cu ferestre şi
luminatoare. Ferestrele se folosesc la construcţiile etajate şi la halele cu
deschideri mici. Luminatoarele se folosesc de obicei în combinaţie cu
ferestrele, la halele cu deschideri mari sau la cele cu mai multe deschideri.
- iluminarea să aibă continuitate în spaţiu şi uniformitate în timp.
- să se evite fenomenul de „orbire” (reflectarea luminii pe suprafeţe
strălucitoare sau prea albe), precum şi existenţa unor umbre prea intense .
Îndeplinirea acestei cerinţe se face prin folosirea geamurilor opace sau colorate,
precum şi a maselor plastice. Aceste materiale fie că permit trecerea difuză a luminii, fie
atenuează efectul de „orbire”.

7.1.3 Noţiuni despre lumina naturală

Lumina naturală percepută de ochiul omenesc reprezintă doar o parte din energia
radiantă emisă de soare, energie care se compune din :
- radiaţii ultraviolete, cu λ = (0,1...0,37)μ, (≈ 5%) ;
- radiaţii luminoase, cu λ = (0,38...0,77)μ, (≈ 52%) ;
- radiaţii infraroşii, cu λ = (0,78...340)μ, (≈ 43%) .

23
 Fluxul luminos Φ , reprezintă puterea radiaţiei luminoase, apreciată după senzaţia
pe care o produce asupra ochiului observatorului şi se măsoară în lumeni.
Intensitatea luminoasă I, reprezintă densitatea spaţială a fluxului luminos radiat
într-o anumită direcţie :
φ
I=
Ω
Unghiul solid Ω este definit ca raportul dintre suprafaţa S pe care el o delimitează
pe suprafaţa sferei circumscrise din vârful său şi pătratul razei acestei sfere :
S
Ω=
R2
Unitatea de măsură a unghiului solid este steradianul, adică unghiul
solid care delimitează pe suprafaţa sferei circumscrise din vârful său o
suprafaţă egală cu pătratul razei sferei rsepective.
Iluminarea E, defineşte densitatea superficială a fluxului luminos Φ care cade pe o
anumită suprafaţă A :
φ
E=
A
Unitatea de măsură a iluminării este luxul (lx), care reprezintă iluminarea unei
suprafeţe de 1m2 cu un flux uniform repartizat de 1 lumen. Iluminarea pământului
noaptea, pe lună plină, este de ordinul 0,2 lx, iar ziua, în mijlocul verii de circa 100.000
lx.
Iluminarea produsă de fluxul Φ se poate scrie :
φ I *Ω I *S I
E= = = 2
= 2
A A A* R R
unde s-a admis că pentru valori mari ale razei R se poate considera A=S .
Luminanţa sau strălucirea B, este definită de raportul dintre intensitatea luminoasă
a unei suprafeţe A şi proiecţia acesteia pe planul perpendicular direcţiei de observaţie.
I
B=
A * cos ε

7.1.4 Coeficientul iluminatului natural

Pentru uşurinţa calculului iluminatului natural în faza de proiectare, s-a definit o
unitate de măsură abstractă, numită coeficientul iluminatului natural.
EM
c.i.n.=cM= 100
EC
Iluminarea naturală exterioară depinde de latitudinea geografică, anotimp, condiţii
meteorologice şi ora din cursul zilei.

7.2 Luminatoare

7.2.1 Generalităţi, clasificare

Luminatoarele reprezintă părţi ale construcţiilor industriale special concepute şi
amenajate în vederea pătrunderii luminii naturale. Ele se amplasează la partea superioară

24
a clădirilor (pe acoperiş) şi se distribuie ca suprafaţă şi orientare în funcţie de cerinţele
iluminării naturale impuse de procesul tehnologic care se desfăşoară în clădirile
respective .
În general în categoria luminatoarelor intră toate golurile pentru lumină (şi chiar
unele pentru ventilaţie) a căror proiecţie verticală se încadrează în interiorul suprafeţei
planului orizontal al clădirii. Golurile a căror proiecţie verticală corespunde cu perimetrul
planului orizontal se numesc ferestre.
Luminatoarele sunt necesare doar la halele cu deschideri mari sau la cele cu mai
multe deschideri, unde ferestrele laterale nu mai pot asigura o iluminare suficientă pe
toată deschiderea acestora.
În practică se consideră că razele solare pătrund sub o înclinare de 27°, astfel încât
luminatoarele sunt necesare doar la halele cu deschiderea L > 2h+d, când există ferestre
doar pe un perete şi L > 4h+d, când există ferestre pe ambii pereţi.
Din punctul de vedere al aşezării suprafeţei vitrate faţă de planul învelitorii se
deosebesc :
- luminatoare situate în planul învelitorii, care au de cele mai multe ori o
alcătuire plană ;
- luminatoare oblice ;
- luminatoare verticale .
În cadrul fiecărui grup se deosebesc mai multe tipuri de luminatoare, fiecare
îndeplinind doar unele din următoarele cerinţe, pe care ar trebui să le îndeplinească
luminatoarele pentru a fi perfecte :
- să evite formarea condensului pe faţa interioară ;
- să evite înzăpezirea iarna ;
- să nu favorizeze depunerile de praf, funingine ;
- să fie etanşe la intemperii ;
- să asigure o bună funcţionare a ventilării naturale ;
- să se poată întreţine uşor ;
- să asigure cerinţele unei iluuminări corespunzătoare (intensitate suficientă,
continuitate şi uniformitate, precum şi evitarea pătrunderii directe a razelor,
respectiv evitarea alternanţelor puternice de lumină şi umbră în sensul fluxului
tehnologic).
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească luminatoarele pentru o bună
funcţionalitate, deşi simple în aparenţă, sunt greu de realizat în practică.
Din punctul de vedere al raportului dintre luminatoare şi structura de rezistenţă se
deosebesc :
- luminatoare independente aşezate pe structura de rezistenţă ;
- luminatoare înglobate în structura de rezistenţă.
Din punctul de vedere al aşezării luminatoarelor în raport cu axele halei, ele pot
fi:
- longitudinale ;
- transversale ;
- mixte .

25
7.2.2 Luminatoare situate în planul învelitorii
O variantă cu performaţe superioare a luminatoarelor situate în planul învelitorii o
constituie cupoletele, tabacherele şi luminatoarele tip omidă.
Aceste luminatoare se fac din mase plastice ca : polisteri armaţi cu fibră de sticlă
(PAS), polimetacrilat de metil sau plexiglas, policlorură de vinil (PVC) şi acetobutirat de
celuloză (ABC) şi au configuraţii care ies din planul învelitorii.
Din punctul de vedere al formei în plan, ele pot fi circulare sau dreptunghiulare.
Cele circulare cu diametrul de ordinul 1,5 m sunt alcătuite sub forma unor
semisfere, cu perete simplu sau dublu, de unde şi denumirea de cupolete.
Cele dreptunghiulare, când lungimea nu depăşeşte cu mai mult de 2 ori lăţimea,
sunt alcătuite sub forma unor suprafeţe cilindrice, care la cele 2 capete se racordează prin
suprafeţe înclinate cu latura mică a dreptunghiului. Dimensiunile lor variază între 40*70
şi 250*160 cm şi pot fi simple sau duble.

7.2.3 Luminatoare oblice

La acest tip de luminatoare, suprafaţa translucidă, care asigură pătrunderea
luminii, se află într-un plan înclinat, care face cu orizontala un unghi mai mare decât
planul învelitorii.
Ca tipuri constructive diferite de luminatoare oblice, se deosebesc :
- luminatoare triunghiulare ;
- luminatoare trapezoidale ;
- luminatoare fluture ;
- luminatoare şed .
Luminatoarele triunghiulare pot fi : longitudinale şi transversale.
Luminatoarele triunghiulare longitudinale se dispun pe coama acoperişului şi au
deschideri relativ mici (1,5...6m) pe de o parte pentru a nu necesita structuri de rezistenţă
proprii prea puternice, iar pe de altă parte, pentru a nu crea dedesupt suprafeţe prea mari
expuse însoririi.
Înclinaţia suprafeţei translucide trebuie să depăşească 45° pentru a asigura
alunecarea zăpezii şi o cât mai bună autospălare sub efectul ploii.
Luminatoarele triunghiulare transversale se dispun de obicei simetric, de la coamă
spre streaşină şi se realizează fie prin aşezarea lor peste pane, fie prin introducerea unor
modificări la alcătuirea obişnuită a acoperişului.

7.2.4 Luminatoare verticale

Luminatoarele verticale au suprafaţa translucidă situată într-un plan vertical.
Acest lucru contribuie la satisfacerea în bune condiţii a majorităţii cerinţelor impuse
luminatoarelor.
Luminatoarele verticale se întâlnesc sub formă de luminatoare dreptunghiulare,
luminatoare tip monitor şi luminatoare şed.

26
PARDOSELI INDUSTRIALE

13.1 Cerinţe funcţionale

Pardoselile industriale, ca element de închidere a spaţiilor tehnologice la partea
lor inferioară, trebuie să răspundă favorabil unui număr mare de cerinţe funcţionale,
specifice diferitelor procese tehnologice.
Cerinţele impuse pardoselilor pot fi împărţite în 2 categorii :
Cerinţe privind asigurarea unor condiţii corespunzătoare de muncă, care cer
ca pardoselile să fie :
- calde, pentru a proteja muncitorii contra frigului la picioare ;
- elastice, pentru a evita obosirea rapidă a muncitorilor care lucrează în
picioare ;
- insonore, în vederea reducerii zgomotului provocat de circulaţie sau
căderea unor obiecte, zgomot care influenţează defavorabil asupra stării
psihice a oamenilor ;
- aderente, pentru a evita lunecarea în timpul circulaţiei sau a ctivităţilor ce
impun tragerea sau împingerea unor obiecte ;
- cu aspect şi colorit plăcut .
Cerinţe impuse de natura proceselor tehnologice, care cer ca pardoselile să
aibă :
- rezistenţă mecanică mare, în funcţie de greutatea utilajelor, pieselor şi
materialelor cu care se lucrează ;
- durabilitate mare, în raport cu frecvenţa solicitărilor ;
- suprafaţă continuă şi netedă pentru a favoriza circulaţia ;
- uzură redusă în vederea evitării reparaţiilor repetate şi a formării prafului
;
- elasticitate, pentru a proteja, contra deteriorărilor, obiectele care cad ;
- rezistenţă la agenţi chimici cu care vin în contact ;
- rezistenţă la foc, pentru a evita pericolul de incendiu ;
- să permită o întreţinere uşoară, care poate fi asigurată fără efort de către
muncitori ;
- să poată fi reparate uşor şi repede, pentru a nu întrerupe procesul
tehnologic timp îndelungat .

13.2. Elementele componente ale pardoselilor industriale

Satisfacerea unui număr cât mai mare de cerinţe impuse pardoselilor industriale,
nu poate fi realizată de către un singur material. Din această cauză în componenţa lor
intră mai multe materiale, care formează împreună un ansamblu omogen :
- fundaţia, care constituie elementul portant, capabil să preia încărcările
verticale provenite din circulaţie, depozitare şi efectele acţiunilor
tehnologice ;
- îmbrăcămintea, care are rolul de a prelua încărcările şi a le transmite
fundaţiei .

27
 13.2.1 Fundaţia pardoselilor industriale
Fundaţii propriu-zise, necesită doar pardoselile de la parterul clădirilor etajate
situate deasupra parterului, elementul de suport al îmbrăcăminţii pardoselii îl constituie
structura de rezistenţă a planşeelor.
Fundaţiile pardoselilor clădirilor industriale pot fi realizate din beton armat,
alcătuind aşa numitele fundaţii rigide sau din piatră spartă bine compactată, constituind
aşa numitele fundaţii semi-rigide.
Fundaţiile rigide se alcătuiesc din dale de beton simplu sau armat, în funcţie de
mărimea încărcărilor şi de sensibilitatea utilajelor la tasări. Betonul se toarnă direct pe
pământul compactat în prealabil (în cazul terenurilor rezistente şi a încărcărilor reduse)
sau pe un pat al fundaţiei, format dintr-un strat de pietriş (balast) de 10…30 cm grosime
(în cazul terenurilor slabe şi a încărcărilor mari), strat care are şi rolul de a întrerupe
capilaritatea apei din teren.
Pentru a evita apariţia fisurilor din cauza contracţiei betonului, fundaţiile
pardoselilor se execută cu rosturi care limitează suprafaţa unui panou la 15…20 m 2 . La
halele cu circulaţie intensă se recomandă ca rosturile transversale să fie dispuse înclinat,
pentru a evita degradarea lor datorită trecerii vehiculelor . Rosturile au 5…10 mm lăţime
şi se umplu cu un mastic elastic.

13.3 Pardoseli
Pardoselile sunt elemente complexe de construcţie situate la faţa superioară a
planşeelor sau direct pe pământ, care alcătuiesc o suprafaţă plană, netedă şi rezistentă la
uzură şi care au rolul de a prelua şi transmite încărcăturile date de circulaţie şi depozitare,
precum şi rol estetic, de izolare termică, fonică.
Structura pardoselii, în general, cuprinde :
- stratul de uzură (pardoseala propriu-zisă), care este supus direct circulaţiei
sau depozitării ;
- stratul suport care primeşte încărcarea de la pardoseala propriu-zisă şi o
transmite elementul de rezistenţă (planşeu sau pământ).
Stratul suport poate fi rigid (fin beton simplu) sau elastic (din nisip, pietriş, balast,
piatră spartă). Grosimea acestuia depinde de încărcările statice şi dinamice care
acţionează asupra pardoselii şi se alege din considerente de rezistenţă şi economice.
Stratul de uzură sau îmbrăcămintea trebuie să îndeplinească condiţiile de
calitate cerute de specificul şi destinaţia încăperilor. Denumirea pardoselii este dată de
materialul din care este realizat stratul de uzură.
Suprafaţa pardoselii trebuie să fie plană, orizontală şi la acelaşi nivel pentru toate
încăperile unui etaj sau pentru un anumit grup de încăperi. La băi, bucătării, grupuri
sanitare, camere de duşuri, pardoseala se execută în pantă pentru a asigura scurgerea apei
către sifonul de pardoseală.
Pardoselile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- să fie rezistente la uzura produsă de circulaţia oamenilor, animalelor sau a
vehiculelor ;
- să fie rezistente, fără a se deforma, la acţiunea încărcărilor uniform repartizate
sau concentrate pe care le suportă ;

28
 - să nu se deformeze sau să nu se deterioreze la şocurile produse de obiectele
care cad ;
- să fie rezistente la poansonare ;
- să fie durabile, adică să-şi păstreze un timpi cât mai îndelungat caracteristicile
iniţiale în condiţiile de exploatare normale pentru care au fost concepute ;
- să prezinte siguranţă contra alunecării pentru a nu se produce accidente ;
- să fie termoizolante pentru a împiedica pierderile de căldură din interior;
calităţile termice diferite în ceea ce priveşte asimilarea căldurii la contactul cu
pardoseala diferenţiază straturile de uzură în calde şi reci ;
- să fie fonoizolante pentru a atenua transmiterea prin structura pardoselii a
zgomotului aerian şi de impact ;
- să fie impermeabile şi rezistente la cţiunea umezelii ;
- să fie uşor de executat, întreţinut, reparat şi înlocuit ;
- să fie rezistente la acizi, uleiuri, grăsimi ;
- să fie rezistente la foc, condiţie necesară în special pentru încăperile unde
există surse de foc sau când materialele cu care se lucrează sunt în stare
incandescentă sau la temperaturi ridicate ;
- să fie estetice, pardoselile contribuind în multe cazuri la aspectul decorativ al
încăperii ;
- să fie economice la execuţie şi întreţinere .
Un criteriu important în funcţie de care se pot clasifica pardoselile îl constituie natura
materialului din care se execută stratul de uzură. Din acest punct de vedere, pardoselile
pot fi :
- din pământ (natural tratat la suprafaţă, stabilizat sau din beton de argilă) ;
- din lemn şi din materiale pe bază de lemn (scânduri brute, duşumele cu lambă
şi uluc, parchet lamelar, plăci fibrolemnoase extradure, pavele din lemn) ;
- din piatră naturală (plăci, dale sau pavele, calupuri de piatră) ;
- din piatră artificială necesară (beton de ciment, mortar de ciment sclivisit,
mozaic turnat, mozaic veneţian, plăci de beton, plăci de mozaic) ;
- din piatră artificială arsă (plăci de gresie ceramică, cărămidă, plăci ceramice) ;
- bituminoase (asfalt turnat, mortar cu suspensie din bitum filerizat) executat la
cald sau la rece ;
- din sticlă (plăci şi pavele) ;
- din produse pe bază de polimeri sintetici (covoare sau plăci din policlorură de
vinil cu sau fără suport textil, masă de şpaclu pe bază de poliacetat de vinil,
covoare sau plăci din cauciuc) ;
Pardoselile se pot executa :
- prin turnare în suprafeţe continue, cu sau fără rosturi de dilataţie (pardoseli din
beton monolit, mortar de ciment, mozaic, xilolit, masă de şpaclu) ;
- prin montarea unor elemente prefabricate (parchete, plăci de piatră naturală
sau artificială, plăci şi pavele din sticlă, covoare şi plăci pe bază de polimeri
sintetici).

13.3.1 Pardoseli din lemn

Sunt folosite în mod curent, datorită calităţilor pe care le prezintă şi anume : sunt
elastice, termo şi fonoizolatoare, antiderapante, estetice ; se execută, repară şi se întreţin

29
uşor. Aceste pardoseli prezintă însă şi o serie de dezavantaje : nu sunt rezistente la uzură,
se deformează la variaţii de umiditate, sunt putrescibila şi combustibile .
Având în vedere avantajele şi dezavantajele arătate se recomandă întrebuinţarea
lor în camere de locuit, birouri, ateliere de mecanică fină.
După forma şi dimensiunile elementelor de lemn din care se execută se disting:
pardoseli din duşumele, din parchete, din plăci fibrolemnoase şi din pavele de lemn.
Pardoselile din duşumele se execută sub formă de :
- duşumele brute, realizate dins scânduri nerindeluite cu grosimi de 18,
24 sau 28 mm şi lăţimi de 80…300 mm, fixate joantiv sau cu
interspaţii ; se utilizează ca pardoseli la magazii, poduri sau ca
duşumea oarbă sub parchet ;
- duşumele date la rindea pe o singură faţă, realizate din scânduri cu
grosimea de 24, 28 sau 38 mm şi lăţimea de 100…300 mm, aşezate
joantiv sau îmbinate cu falţ în jumătatea lemnului ; se execută în
camere de locuit, la construcţii provizorii sau de importanţă redusă;
- duşumele cu lambă şi uluc executate din scânduri sau dulapi având
grosimea de 24, 28, 38 sau 48 mm şi lăţimi de 100 ... 160 mm date
la rindea şi prelucrate pe canturi cu lambă şi uluc; soluţia prezintă
avantajul că prin uscare spaţiile dintre scânduri nu rămân libere,
iar cuiele bătute în interiorul ulucului nu se văd şi nu împiedică
întreţinerea pardoselii.
Pardoselile din duşumele se execută întotdeauna bătute în cuie pe grinzişoare
aşezate la aproximativ 60 cm sau se bat direct pe grinzile planşeului.
Se fabrică din fag sau stejar şi lamele subţiri de 10 mm grosime cu muchii
drepte, care realizează parchetul lamelar.
Lamelele de parchet se pot aşeza, în plan, în diferite moduri: drept, în spic, în
şah, simplu sau cu bordură .
Pardoselile din parchet lambă şi uluc se pot monta:
- pe duşumea oarbă, prin batere în cuie. Duşumeaua oarbă din
scânduri brute de 24 mm grosime sau din PAL de 19 ... 25 mm se
fixează pe grinzişoare de lemn sau direct pe planşeu în mastic
bituminos. Soluţia prezintă însă dezavantajul unui consum ridicat de
material lemnos, iar înălţimea pardoselii este relativ mare;
- pe dale de fibrobeton, prin batere în cuie ;
- pe plăci de PFL poros prin batere în cuie sau lipire cu adezivi sintetici
;
- pe dală flotantă prefabricată din beton, prin lipire cu adezivi sintetici
;
- pe dală flotantă din beton tumat monolit, prin lipire, cu adezivi
sintetici;
- pe dale flotante din fibrobeton, prin lipire sau batere în cuie.
Parchetul lamelar realizat din lamele subţiri (preasamblate în panouri de
aproximativ 50 x 60 cm, lipite provizoriu pe hârtie, care se îndepărtează prin umezire
după lipirea panourilor pe stratul suport) se montează întotdeauna prin lipire cu adezivi
sintetici pe plăci de fibrobeton.

30
 Indiferent de modul de realizare al pardoselii din parchet, în lungul pereţilor se
utilizează lamele speciale denumite frize, cu lungimea de 1 ... 1,50 m, lăţimea de 65 ...
115 mm şi grosimea egală cu a parchetului. Frizele se bat la distanţe de 10 ... 15 mm
faţă de perete. Rostul se acoperă cu pervazuri, fixate de parchet prin cuie, sau cu
plinte fixate de perete cu ajutorul diblurilor, similar pardoselilor din duşumele.
După montarea lamelelor, parchetul se udă şi se dă la rindea pentru a face să
dispară denivelările dintre lamele; urmează apoi operaţia de răzuire cu ajutorul unui
cuţit numit ţigling, după care suprafaţa parchetului rezultă netedă. Finisarea se face
prin ceruire cu ceară pentru parchete (dată în ... 3 straturi) şi după uscarea ultimului
strat parchetul se lustruieşte cu o cârpă moale.
Pardoselile din pavele de lemn se realizează utilizând pavele prismatice (cu
lungimea de 6 ... 25 cm şi lăţimea de 5 ... 10 cm) sau cilindrice (cu diametrul 7 ... 15
cm) din lemn de stejar sau fag; înălţimea pavelelor este de 6, 8, 10 sau 2 cm.
Pavelele sunt pozate pe un strat din nisip cu grosimea de 30 ... 50 mm sau pe un strat
de mastic bituminos în grosime de 5 ...10 mm şi pe o fundaţie care, în funcţie de
destinaţia încăperii.. poate fi un strat de beton B 50 de 10 ... 15 cm grosime, un strat de
balast sau piatră spartă bine compactat cu o grosime de cel puţin 10 cm sau un strat de
nisip.
Rosturile dintre pavele se umplu cu mastic bituminos turnat la cald, iar la
marginea pardoselii către pereţi se aşază o scândură pe muchie; între perete şi
pardoseală se lasă un rost de 3 cm, care se umple apoi cu mastic de bitum.

13.3.2 Pardoseli din piatră naturală

Sunt pardoseli cu aspect estetic deosebit (determinat de calităţile pietrei
utilizate), rezistente la uzură şi la umiditate, dar sunt
scumpe. Se folosesc în special la clădiri social-culturale, administrative şi magazine.
Rocile din care se execută pardoselile trebuie să fie rezistente la uzură şi la
acţiunea agenţilor atmosferici; se întrebuinţează marmură, porfir, granit, calcar
compact, gresie etc, sub diferite forme de prelucrare.
Pardoselile din piatră naturală se folosesc ca îmbrăcăminţi din:
-plăci sau dale de piatră naturală, cu dimensiunile de 400 x 400 ... 1200 x 1200
mm şi grosimi de 20 ... 40 mm, cu feţe netede şi plane, şlefuite, polizate sau
lustruite şi montate într-un strat de mortar plastic în grosime de 15 ... 30 mm.
Rosturile dintre plăci pot fi filiforme (1 ... 2 mm) sau groase (5 ... 10 mm); după
aşezarea plăcilor, rosturile se umplu cu mortar de ciment alb sau colorat;
-mozaic cu rosturi opus-incertum care se execută din spărturi neregulate cu
laturile 60 ... 600 mm (obţinute de la tăierea plăcilor de marmură) şi se aşază
într-un strat de mortar de poză de 15 ... 20 mm grosime, astfel ca să formeze
un desen de asize neregulate, cu rosturi de 10 ... 15 mm lăţime;
-mozaic veneţian, care se execută cu bucăţi de marmură triunghiulare sau cu
spărturile rămase de la prelucrarea placajelor de marmură, având laturile 2 ... 10
cm, aşezate neregulat sau după un desen stabilit şi care se înglobează într-un
pat din mortar de ciment de 30 mm grosime.
Umplerea rosturilor dintre bucăţile de marmură se face cu pastă de ciment
simplu sau cu adaos de praf de piatră amestecată cu diverşi pigmenţi (oxizi metalici);

31
 - mozaic roman, care se execută din plăcuţe având forma apropiată de cub cu
latura de 15 ... 20 mm lipite în panouri pe hârtie, astfel ca rosturile să nu fie mai mari de
1,5 mm. Panourile se fixează într-un strat de mortar plastic de circa 15 mm grosime .

13.3.3 Pardoseli din piatră artificială nearsă

Sunt pardoseli rezistente la uzură şi umiditate, durabile şi uşor de întreţinut; se

utilizează la încăperi cu umiditate mare (băi, bucătării, spălătorii) sau încăperi cu
destinaţie specială, (restaurante, cantine, laboratoare); fiind reci nu se întrebuinţează în
camere de locuit, birouri etc.
În funcţie de natura stratului de uzură utilizat, pot fi:
- pardoseli din beton, executate dintr-un strat de beton în grosime de 8 ... 12 cm,
care formează în acelaşi timp şi stratul suport şi care se întrebuinţează în pivniţe,
magazii, hale industriale. Când pardoseala trebuie să suporte o circulaţie grea, aceasta se
toarnă în două straturi: un strat suport de 10 cm grosime, eventual armat cu o plasă de
oţel-beton cu diametrul barelor Φ 6 ...10 mm, executat cu beton de marcă cel puţin
B150 şi un strat de uzură din beton B 300. Pe suprafeţe mari betonul se toarnă cu
rosturi aşezate la distanţe care nu depăşesc 4 ... 5 m, umplute cu mastic bituminos;
- pardoseli din ciment sclivisit, folosite în grupuri sanitare, spălătorii,
cămări, pivniţe, subsoluri cu circulaţie redusă, ateliere şi hale industriale fără circulaţie
grea şi uzură importantă, garaje, construcţii agrozootehnice. Pardoseala sclivisită se
obţine executând peste stratul de beton o tencuială din mortar de ciment de 2 cm grosime
(cu dozaj de 600 kg ciment la 1 m 33 de nisip), netezită cu drişca de oţel şi presărată
cu ciment în timpul drişcuirii. Pentru a înlătura apariţia fisurilor, dacă suprafaţa
pardoselii este mare, aceasta se toarnă în panouri cu laturile de maximum 2,00 ... 2,50
m;
- pardoseli din mozaic turnat, executate dintr-un strat de mortar de ciment
de 10...15 mm, grosime, preparat cu piatră de mozaic şi aplicat pe un strat de
mortar obişnuit, cu grosime de 20 ... 30 mm, cu suprafaţa rugoasă pentru o mai bună
legătură cu stratul de mozaic ;
- pardoseli din plăci de beton mozaicat, executate din plăci alcătuite dintr-un
strat de bază din beton şi un strat de uzură din mozaic, cu dimensiunile 150 x 150x20;
200 x 200 x 20; 250 x 250 x 20; 300 x 300 x 30 sau 400 x 400 x 30 mm şi care se
montează pe stratul suport sau pe betonul de nivelare prin intermediul unui strat de
mortar de ciment de 25 ... 30 mm grosime.

13.3.4 Pardoseli din piatră artificială arsă

În funcţie de stratul de uzură folosit, pot fi;

-pardoseli cu îmbrăcăminţi din plăci de gresie ceramică, executate din plăci
cu dimensiuni mari (100 x 100 x 10; 150 x 150 ... 300 x 300 cu grosimea 12
... 15 mm) sau din plăci cu dimensiuni mici, pătrate ( 1 5 x 1 5 sau 25 x 25 mm
şi grosimea 4 ... 6 mm) sau hexagonale (cu latura 12 ... 15 mm şi grosimea 4 ...
6 mm). Plăcile de gresie care au conturul format din arce de cerc poartă
denumirea de pişcoturi Montarea se face asemănător plăcilor de beton
mozaicat, într-un strat din mortar de ciment de consistenţă vârtoasă, cu

32
 grosimea de 25 ... 30 mm, în rânduri regulate, cu rosturi de 0,5 ... 1,5 mm
umplute cu lapte de ciment . Plăcile din gresie ceramică realizează o
pardoseală elastică, rezistentă la uzură şi care se întreţine uşor. Plăcile netede
se întrebuinţează în general la clădiri cu finisaj mai pretenţios (la
locuinţe, în vestibuluri, coridoare, băi, bucătării, terase, laboratoare). Plăcile
striate se întrebuinţează în spălătorii şi clădiri industriale (hale, abatoare);
-pardoseli cu îmbrăcăminţi din plăci ceramice din argilă arsă executate din
plăci cu dimensiunile 122 x 122 x 24 şi 122 x 61 x 24, prevăzute pe faţa
inferioară cu şanţuri în coadă de rândunică, pentru a asigura o ancorare bună în
mortar şi montate într-un pat din mortar de ciment ca şi plăcile de beton
mozaicat, cu rosturi până la 2 mm grosime.. Se folosesc în depozite, magazii,
vestibuluri şi coridoare din clădiri de locuit, case de odihnă, construcţii sportive
etc;

- pardoseli cu îmbrăcăminţi din cărămidă presată plină, marca cel puţin

100 , calitatea A şi I, cu densitatea specifică aparentă peste 1400 kg/m3. Cărămizile se
aşază pe cant sau pe lat, pe un strat de nisip de poză cu grosimea 30 ... 50 mm sau în
mortar de ciment de lO mm grosime . Rosturile dintre cărămizi, de maximum 10 mm
grosime, se umplu cu mortar de ciment. Domeniul de utilizare este acelaşi ca şi la
pardoselile cu îmbrăcăminţi din plăci ceramice; se folosesc de asemenea şi la unele
construcţii agrozootehnice;
-pardoseli din blocuri ceramice cu goluri, montate în nisip sau într-un
strat proaspăt din mortar de ciment şi care pot avea strat suport elastic sau rigid.
Aceste tipuri de pardoseli sunt rezistente la coroziune, nu sunt alunecoase şi au
comportare bună sub aspectul asimilării căldurii animale, avantaje care le indică
domeniul de utilizare: construcţii zootehnice şi anume în zona paturilor pentru dormit.

13.3.5 Pardoseli din materiale bituminoase

Sunt elastice, impermeabile, suficient de rezistente la uzură, termoizolante,

uşor de reparat, nu produc praf, prezintă siguranţă contra alunecării şi sunt rezistente
la acţiunea acizilor şi alcaliilor. Prezintă însă şi o serie de dezavantaje: sunt inestetice
datorită culorii închise a bitumului şi suprafeţei lui aspre, nu rezistă la
temperaturi înalte, se deformează în timp sub acţiunea sarcinilor concentrate.
Pardoselile din materiale bituminoase se pot executa monolit sau din dale
prefabricate şi se întrebuinţează în ateliere, magazii de mărfuri, remize sau ca
îmbrăcăminţi la trotuare şi pavaje.
Stratul suport poate fi elastic (format din bolovani de râu, pietriş sau piatră
spartă) sau rigid (cărămidă, beton simplu sau beton armat). Înainte de aplicarea
stratului de uzură, suprafaţa suport, în cazul în care este realizată din beton, se
amorsează cu suspensie siluată de bitum filerizat sau bitum tăiat cu petrol.
Stratul de uzură se realizează sub formă de:
- îmbrăcăminţi din mastic bituminos (masă minerală de nisip mărgăritar, nisip
şi filer de calcar sau de var stins, aglomerat la cald cu bitum), în grosime de 2...3 cm,
turnat fierbinte pe stratul suport şi întins cu drişca de lemn până la compactare; peste
masticul cald se presară nisip grăunţos;

33
 - îmbrăcăminţi din dale de mastic bituminos, cu dimensiuni până la 500 x
500 mm, care au pe faţa inferioară striuri executate în relief (pentru o mai bună
aderenţă). Dalele se fixează într-un strat de mortar din bitum sau mortar de var cu ciment
aşezat deasupra stratului suport; rostirea dalelor se face cu mastic de bitum sau
mortar de ciment;
- îmbrăcăminţi din suspensie de bitum filerizat, realizate dintr-un mortar
preparat din susensie de bitum filerizat, ciment, nisip sau piatră de mozaic, turnat în
grosime de 1,5 ... 2 cm deasupra unui strat de mortar de egalizare cu grosimea de 1,5
... 3,0 cm.

13.3.6 Pardoseli din produse pe bază de polimeri sintetici

Sunt pardoseli rezistente la uzură, igienice, au aspect plăcut, sunt bune
izolatoare termice şi fonice, sunt uşor de montat şi se întreţin uşor. Pardoselile din
covoare sau plăci PVC se utilizează la locuinţe (în holuri, vestibuluri, oficii,
camere de locuit, degajamente, băi şi bucătării), la construcţii social-culturale (în
săli de spectacole, săli de lectură, cluburi, săli de aşteptare, saloane şi culoare de
spital, birouri, magazine), în laboratoare, în încăperi de producţie unde nu intervin
solicitări sau agenţi chimici agresivi. Calitatea pardoselilor pe bază de polimeri
este condiţionată de pregătirea suport care trebuie să prezinte o suprafaţă plană,
netedă, rigidă şi uscată. De aceea peste stratul de rezistenţă din beton se aplică un strat
de egalizare din mortar din ciment M 100 de grosime 2,5 ... 3 cm care se drişcuieşte
fin cu drişca de lemn şi apoi se netezeşte cu cea metalică pentru a se obţine o
suprafaţă netedă. În cazul aplicării îmbrăcăminţilor din covor PVC fără suport textil
(care sunt mai subţiri) suprafaţa suport se netezeşte cu glet de Aracet E 50 sau cu glet
de ipsos.
Stratul de uzură se poate realiza din covoare din policlorură de vinil (PVC), cu
sau fără suport textil, din dale PVC (flexibile sau rigide), precum şi din masă de şpaclu
pe bază de poliacetat de vinil (PAV).
Covoarele cu suport textil au grosimea de 2; 2,5 sau 3 mm şi lăţimea de 1,00 m,
cele fără suport textil au grosimea de 1,5 mm şi lăţimea de 1,5 m . Dalele flexibile din
PVC au dimensiunile 35 x 35 cm, cu grosimea de 1,5 mm, iar cele rigide sunt de 25 x
25 cm.
Pentru montare, covorul se croieşte după un plan de montaj care să asigure un
număr cât mai mic de rosturi şi de fâşii mai înguste de 50 cm.
Lipirea covoarelor sau a dalelor din PVC se face cu adeziv prenadez SB sau
Aracet EC aplicat într-un strat cât mai subţire şi uniform atât pe spatele covorului, cât şi
pe stratul-suport în prealabil pregătit.
Racordarea pardoselilor cu pereţii se realizează prin plinte sau pervazuri din
lemn sau din PVC .

13.3.7 Pardoseli din materiale diverse

În afară de categoriile de pardoseli prezentate, în construcţii se mai utilizează

pardoseli cu îmbrăcăminţi din:
- xilolit, executate din mortar de ciment magnezian cu agregate organice sau
anorganice (rumeguş de lemn, azbest, talc, pământ de diatomee, praf de piatră) şi

34
coloranţi, turnat pe strat suport din mortar de ciment, în câmp continuu sau panouri, de
obicei în două straturi de câte cm grosime; după întărire, suprafaţa pardoselii se curăţă şi
se freacă cu piatră de gresie. Aceste pardoseli sunt calde şi se întreţin uşor, de ea se
folosesc în spitale, laboratoare., săli de sport, în localuri publice, şi în general în încăperi
care nu sunt umede şi unde nu este o circulaţie intensă şi grea;
-linoleum, produs dintr-un amestec omogen de făină de lemn, praf de piatră
şi de in fiert sicativ (linoxină), cilindrat pe o ţesătură tare de iută sub formă de
covoare având grosimea de 2 ... 7 mm, lăţimea de 0,6 ... 3,5 m şi lungimea de 10 ... 30m.
Covoarele din linoleum se fixează prin lipire cu cleiuri pe bază de caseină, făină de
secară sau dextrină pe straturi de egalizare din mortar de ciment, ipsos sau mastic
bituminos în grosime de 15 ... 20 mm sau pe plăci fibrolemnoase (PFL) cu grosimea de
5... 10 mm . Suprafaţa-suport pe care se aplică linoleumul trebuie să fie plană, netedă,
perfect curată şi uscată. Pardoselile din linoleum sunt calde, nu reţin praf, sunt igienice,
izolante termic şi fonic, estetice şi uşor de întreţinut; se utilizează în localuri publice,
spitale, case de locuit etc;
- mochete, folosite curent în locuinţe, camere de hoteluri, săli de teatre şi
concerte, săli de conferinţe, biblioteci şi săli de lectură, magazine, birouri,
datorită avantajelor pe care le prezintă: sunt estetice, termo şi fonoizolatoare, se
întreţin, se curăţă şi se montează uşor.
-dale de sticlă, utilizate în cazul în care trebuie asigurată iluminarea unor spaţii
de lumină acoperită, subsoluri etc). Se realizează prin dispunerea distanţată a dalelor
de sticlă şi monolitizarea acestora cu mortar de ciment care înglobează bare din oţel-
beton.

35