UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA: SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE ORIENT ŞI
OCCIDENT

Referat
Represiunea religioasă a regimului comunist
din România. Studiu de caz: mişcarea de
renaştere spirituală Oastea Domnului

Student masterand: George SPIRIDON

Disciplina: Spaţiul spiritual românesc între Orient şi Occident

Anul: I
 2011

Introducere

În România comunistă a existat diverse forme de represiune religioasă datorată

caracterului ateu al regimului ce nu agrea prezenţa religiei într-un stat socialist. Aceste forme de
represiune religioasă s-au făcut simţite atât în cadrul Bisericii Ortodoxe cât şi în cadrul cultelor
protestante şi neoprotestante. În cadrul Bisericii Ortodoxe cei care au avut de suferit represiuni
religioase au fost „Rugul Aprins”, călugării în urma Decretului 410 din 1959, dar mai ales
mişcarea de renaştere spirituală Oastea Domnului.

Despre Oastea Domnului s-a scris extrem de puţin, mărind într-un fel o aură de mister
asupra acestei mişcări de revigorare spirituală în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Aceste
scrieri se împart în două categorii: scrieri partizane şi scrieri cu caracter contestatar al acestei
mişcări. Primele scrieri contestatare apar sub influenţa propagandei regimului comunist precum
lucrarea lui Simion Asandei Ateism şi religie şi cea a lui Petre Hladchi-Bucovineanu Faţete
reale ale sectelor religioase. În Ateism şi religie Oastea Domnului „a fost interzisă de Sinodul
Bisericii Ortodoxe Române. Principiile ei dogmatice sunt preluate din religia creştină, însă sunt
însoţite de practici şi ritualuri religioase prelungite prin predici, cântări şi rugăciuni; practică un
bigotism excesiv urmărind să dezvolte fanatismul mistic la adepţii săi, să-i pregătească pentru
,,împărăţia veşnică>>. Secta îndeamnă pe credincioşi la izolare socială, la îndepărtare de
problemele curente ale vieţii noastre cotidiene [s. n.]”1. Petre Hladchi-Bucovineanu considera că
Oastea Domnului „a devenit o grupare anarhică chiar în cadrul Bisericii Ortodoxe, punându-se,
înainte de al doilea război mondial, la dispoziţia organizaţiei fasciste <<Garda de Fier>>. Mai
târziu s-a dovedit a fi un instrument de acţiune subversivă al acestei organizaţii, acţionând
împotriva libertăţilor democratice acordate de statul nostru”2. Aceste lucrări prezintă punctul de
vedere al Securităţii faţă de această mişcare, punct de vedere pe care îl vedem şi în dosarul de
urmărire informativă de 9 volume întocmit de aceasta poetului creştin Traian Dorz, conducătorul
acestei mişcări. Totuşi, scrierile contestatare ale acestei mişcări apar şi după recunoaşterea
acesteia de către Sfântul Sinod al BOR din 26 martie 1990. Una dintre ele este şi cartea unui
reputat profesor de teologie Petru David intitulată Călăuza creştină. Sectologie în care se
precizează că ar fi o grupare separatistă3. În raportul final al Comisiei Administraţiei
Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, această mişcare este menţionată
de patru ori şi privită fie din punctul de vedere al Securităţii ca o „grupare anarhică”4, fie ca o

1
Simion Asandei, Ateism şi religie, Bucureşti, 1980, p. 181.
2
Petre Hladchi-Bucovineanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Bucureşti, 1983, p. 25.
3
Pentru detalii vezi Petru I. David, Călăuza creştină. Sectologie, Curtea de Argeş, 1994, pp.
166-170.

2
„mişcare reformistă din sânul bisericii ortodoxe”5. O altă lucrare cu caracter contestatareste şi cea
care-i aparţine lui Carmen Chivu-Duţă Cultele din România între prigonire şi colaborare,
denumind acestă mişcare un cult6.

În privinţa scrierilor partizane despre această mişcare, merită să consemnăm câteva

articole publicate în periodicul oficial al organizaţiei britanice ce se ocupa cu monitorizarea
situaţiei religioase din ţările comuniste Keston College, Religion in Communist Lands, precum:
The Evangelical Wing of the Orthodox Church in Romania semnat de Alan Scarfe7, The Lord’s
Army Movement in the Romanian Orthodox Church8 şi Christians in Eastern Europe: A Decade
of Aspirations and Frustrations semnat de Philip Walters în care precizează că “Oastea
Domnului, o aripă a Bisericii Ortodoxe care se angajează în activităţi de evanghelizare şi cult în
afara spaţiului bisericii, este ilegală şi este pusă sub presiune puternică, iar conducătorul acesteia,
Traian Dorz, a petrecut ani în închisoare şi condamnat în continuare în termen de doi ani în iunie
1982”9. O primă lucrare cu caracter partizan este un capitol din cartea lui Sergiu Grossu Calvarul
României creştine în care se prezintă această mişcare mai mult din contactele autorului cu
conducătorul acesteia, Traian Dorz şi bazându-se pe documentele ce circulau clandestin în
Occident10. Cele mai notabile scrieri partizane aparţin memoriile unor membrii ai acestei mişcări
ce au fost publicate după Revoluţia din decembrie 1989 precum poetul creştin Traian Dorz şi a
compozitorului Cornel Rusu.

Prezentul studiu îşi propune să facă o pată de lumină asupra evenimentelor acestei
mişcări ce a trebuit să activeze ilegal în cadrul regimului ateu. Am ales ca subiect principal
studierea acestei mişcări în cadrul represiunii religioase dusă de către regimul comunist din ţara
noastră pentru a vedea cum a putut supravieţui această mişcare atunci când a existat o presiune
foarte puternică din partea autorităţilor comuniste de a rezolva definitiv această problemă, mai
ales că în viziunea organelor de represiune ca fiind cea mai periculoasă asociaţie religioasă.

4
Cf. Raportului final, p. 467 (postat pe site-ul http://www.corneliu-
coposu.ro/u/m/raport_final_cadcr.pdf).
5
Cf. Ibidem, p. 611.
6
Cf. Carmen Chivu-Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Iaşi, 2007, p. 91.
7
Pentru detalii vezi Alan Scarfe, The Evangelical Wing of the Orthodox Church in Romania, în
Religion in Communist Lands, vol. 3, nr. 6, 1975, pp. 15, 17-18.
8
În acest articol publicat în Religion in Communist Lands, vol. 8, nr. 4, 1980, pp. 314-317
este un document trimis de către Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii
Religioase şi de Conştiinţă (ALRC) emis în 23 august 1978.
9
Cf. Philip Walters, Christians in Eastern Europe..., în Religion in Communist Lands, vol. 11,
nr. 1, 1983, p. 20.
10
Pentru detalii vezi Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, Chişinău, 1992, pp. 295-306.

3
 Originile Oastei Domnului

Apariţia mişcării de renaştere spirituală Oastea Domnului este plasată la începutul

perioadei interbelice, în anii 1920, fiind contemporană cu mişcarea iniţiată de preotul Tudor
Popescu din Bucureşti. Aceasta din urmă nu a avut o influenţă directă asupra corpului Bisericii
din moment ce aceasta s-a despărţit de Biserică, formând gruparea ,,Creştinii după Scripturi”,
grupare ce se va uni cu cultul ,,Creştinii după Evanghelie”. Cea care va exercita o puternică
influenţă asupra Bisericii Ortodoxe este mişcarea de renaştere spirituală Oastea Domnului.

Această mişcare a fost întemeiată în sânul Bisericii Ortodoxe, propunâdu-şi revigorarea

sentimentului religios în rândul poporului român datorită metehnelor prezente în societatea
românească precum alcoolismul şi sudalma. Întemeierea Oastei Domnului a fost un proces
îndelungat datorită specificităţii de asociaţie de revigorare spirituală în cadrul Bisericii Ortodoxe
Române şi al caracterului divino-uman, acest lucru presupunând organizarea tuturor activităţilor
în timp. Începutul acestui proces îndelungat a fost articolul din “Lumina Satelor”11 numărul 1 din
14 ianuarie 1923 intitulat ,,Să facem o intrare creştinească în anul cel nou” urmat de o ,,Hotărâre”
contra sudalmei şi beţiei, scrise în în noaptea de an nou de către preotul Iosif Trifa din Sibiu12.

Perioada de apogeu al acestei mişcări a fost în anii 1930, devenind o mişcare puternică,
ajungându-se la 300.000 de ostaşi în 1938, deşi era o perioadă tulbure pentru această mişcare.
Această perioadă tulbure a izbucnit odată cu celebrul conflict dramatic dintre preotul Iosif Trifa şi
mitropolitul Nicolae Bălan. Acest conflict a culminat cu caterisirea întemeietorului acestei
mişcări, preotul Iosif Trifa, în 1935, caterisire ce a devenit definitivă în anul 1937, după cum
vedem în articolul Mi s-a luat numele şi haina de preot din “Iisus Biruitorul” numărul 15 din
1937. O ultimă încercare de împăcare dintre fostul preot Iosif Trifa şi mitropolitul Bălan a fost
Moţiunea din 12 septembrie 1937 care, deşi nu a avut efectul scontat prin respingerea delegaţiei
formată din zece ostaşi de către mitropolit, această moţiune a rămas testamentul preotului Iosif
Trifa cu privire la Oastea Domnului, devenind un fel de statut oficial al acestei mişcări şi fiind
valabilă şi astăzi în cadrul celor două grupări13.

De la moartea lui Iosif Trifa din 12 februarie 1938 şi până la instaurarea regimului
Antonescu în 1941, la conducerea acestei mişcări este învăţătorul Ioan Marini, unul din apropiaţii
întemeietorului acestei mişcări, fiind asistat de către tânărul poet creştin Traian Dorz. În această
perioadă plină de frământări interne şi externe, mai ales după pierderile teritoriale din vara anului
1940, publicaţiile Oastei Domnului14 sufereau de instabilitate cronică.
11
Ce apărea din ianuarie 1922 la Sibiu, iar preotul Iosif Trifa era redactorul acestei publicaţii.
12
Pentru detalii vezi Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 1, Sibiu, 1998, pp. 63-69.
13
Gruparea de la Sibiu şi gruparea de la Simeria.
14
Cu excepţia anului 1939 până la începutul lui septembrie1940 când se retrocedează N-V
Ardealului Ungariei, când apărea regulat printre ostaşi gazeta “Viaţa creştină” şi suplimentul

4
 Situaţia acestei mişcări se schimbă odată cu venirea la putere a mareşalului Antonescu în
ianuarie 1941, acest regim fiind precursorul regimului comunist. Acest lucru este dovedit prin
arestarea învăţătorului Ioan Marini din ianuarie 1942 de către jandarmii din Sâmbăteni, judeţul
Arad, sub pretextul tulburării ordinii publice15. De fapt, învăţătorul Marini, conducătorul Oastei
Domnului, a fost arestat ca urmare a ueni reclamaţii venite din partea preotului paroh Ioan
Stoicuţa din Săsciori cu privire la desfăşurarea unei adunări ,,trifiste” în satul natal al acestuia.
Totuşi, pe 15 ianuarie 1942 învăţătorul Marini a avut loc un proces al acestuia la Curtea Marţială
din Sibiu. Acesta a depus un memoriu de apărare la masa judecătorului care l-a citit după
audierea învăţătorului Marini. Situaţia părea în favoarea lui Ioan Marini şi a celorlalţi doi
consăteni de a fi achitaţi deoarece o ostaşă din Săsciori a descris corpului de judecată cum s-a
desfăşurat o adunare a Oastei Domnului din Săsciori, iar preotul şi-a retras reclamaţia. Însă prin
intervenţia preotului consilier Nicolae Vonica, omul mitropolitului Nicolae Bălan, învăţătorul
Marini a fost condamnat la 3 luni de închisoare, conform articolelor 6 şi 7 Decret Lege Nr.
230/194116. O ultimă condamnare a acestuia a avut loc la Galaţi în cadrul procesului din 17
martie 1943 la Tribunalul Militar din Galaţi, fiind condamnat la 3 luni de închisoare.

Această situaţie va lua sfârşit pe 23 august 1944 când mareşalul Ion Antonescu a fost
demis şi arestat. Astfel, după 1945, reapare ziarul “Iisus Biruitorul” care, chiar dacă a fost iarăşi
suspendat la intervenţia mitropolitului Bălan, în 1946 vă apărea regulat până la ultima săptămână
din anul 1947, când a fost sistat definitiv de către autorităţile comuniste.

Situaţia Oastei Domnului în timpul regimului comunist

acesteia din ianuarie 1940, “Misionarul vieţii creştine”.

15
Conform unui decret din 5 februarie 1941 care impunea pedepse severe celor ce tulburau
ordinea publică.
16
Nicolae Marini, Învăţătorul Ioan Marini – o viaţă de apostol, Sibiu, 2002, pp. 49-60.

5
 Mişcarea de renaştere spirituală Oastea Domnului a început să fie în atenţia autorităţilor
comuniste, dar mai ales în atenţia Securităţii încă de la preluarea tuturor pârghiilor puterii de
către comunişti după abdicarea forţată a regelui Mihai I din 30 decembrie 1947. Prin acest fapt,
conducătorul acestei mişcări, Traian Dorz, a fost arestat abuziv tocmai pe 31 decembrie 194717
sub pretextul că ar fi înjurat regimul şi că ar fi distribuit ilegal unor soldaţi sovietici broşura în
limba rusă ,,Crede în Dumnezeu!” după cum vedem în Dosarul de urmărire Informativă întocmit
de către Securitate lui Traian Dorz în primul volum. De fapt, Dorz a fost arestat ca urmare a
activităţii sale în cadrul acestei mişcări care este percepută ca fiind cea mai periculoasă asociaţie
religioasă pentru un regim ateu militant.

Un alt val de arestări a unor lideri marcanţi ai acestei mişcări precum compozitorul de
muzică creştină Cornel Rusu din Simeria a fost la sfârşitul anului 1952, tot o arestare abuzivă
făcută de către organele represive ale regimului. Cornel Rusu a fost eliberat în mai 1954, pe când
Dorz a fost din 1954 încă doi ani sub domiciliu obligatoriu în satul Dropia din Bărăgan.

Totuşi, în 1956 au loc multe sfaturi frăţeşti – un fel de comitet central al unei asociaţii
în care se dezbat chestiuni organizatorice la ordinea de zi – cu scopul de a se clarifica poziţia
Oastei în Biserică datorită infiltrărilor învăţăturilor neoprotestante de către anumiţi ostaşi precum
compozitorul creştin Nicolae Moldoveanu din Sibiu, fostul cântăreţ bisericesc Gaia Gligor şi un
anume Constică Magdici. De cealaltă parte sunt cei care vor să păstreze linia lăsată de preotul
Iosif Trifa în Moţiunea din 12 septembrie 1937 precum Traian Dorz, Cornel Rusu, Sergiu Grossu,
David Bălăuţă, Valer Irinca, Popa Petru din Săucani, Popa Petru din Batiz şi alţii. Pe lângă aceste
fracţiuni din interiorul acestei mişcări, un ostaş de frunte pe nume Alexandru Pop din Feleac,
regiunea Cluj, avea pretenţia de a fi unul care organiza mari adunări pe ţară şi-şi dădea foarte
mare importanţă, dar era şi informator al Securităţii fapt dovedit de organizarea unui sfat frăţesc
în seara de 6 noiembrie 1956 şi în plecarea din timpul acestui sfat şi venirea sa cu un ziar din Cluj
care apărea ziua următoare dimineaţa cu câteva ore de apariţie în chioşcuri care cuprindea
revoluţia din Ungaria.

De asemenea, situaţia se va înrăutăţi în anul 1958 când conducătorii pe ţară ai acestei

mişcări vor fi arestaţi ca urmare a demersului acestora în acţiunea de relegalizare a acestei
mişcări ce a fost desfiinţată oficial în 1948, dar spre deosebire de alte asociaţii ce au activat în
perioada interbelică18 aceasta exista de fapt nefiind recunoscută nici de ierarhii Bisericii Ortodoxe
Române şi de statul ateu.Totuşi în anii 1956-1958 Traian Dorz împreună cu ceilalţi conducători
pe ţară19 întocmesc memorii pentru legalizarea acestei mişcări pe care le trimit la Sfântul Sinod
al BOR, la Departamentul Cultelor şi la Ministerul de Interne. În cele din urmă, acţiunea
relegalizării Oastei Domnului a fost un eşec datorită faptului că Securitatea sprijinea pe
Alexandru Pop din Feleac în acţiunile sale şi gruparea separatistă neoprotestantă din cadrul

17
Cf. Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, vol. 1, Sibiu, 1995, pp. 290-295.
18
Asociaţia ,,Patriarhul Miron”, ,,Frăţia Ortodoxă Română”, Societatea pentru tineret ,,Sf.
Gheorghe”.
19
Excepţie fac Nicolae Moldoveanu şi Alexandru Pop.

6
acestei mişcări în frunte cu Nicolae Moldoveanu care a trimis un memoriu prin care după
relegalizare afirmă că această mişcare se va separa de Biserica Ortodoxă. Aceste memorii a
furnizat Securităţii şi o listă a conducătorilor Oastei Domnului şi a dorit cu orice preţ să anihileze
această mişcare prin arestarea conducătorilor acestei mişcări, însă această acţiune a eşuat
lamentabil. Arestarea tuturor acestora a avut loc la sfârşitul anului 1958, iar pe 18 noiembrie 1959
a avut loc o farsă de proces îndreptat împotriva conducătorilor Oastei Domnului, fiind
condamnaţi pentru ,,delictul contra ordinii sociale”.

Acţiunea de anihilare a Oastei Domnului dusă de către ministrul de Interne de atunci

Alexandru Drăghici a eşuat pentru că, deşi conducătorii acestei mişcări din ambele tabere au fost
închişi până în 196420, adunările Oastei au continuat nestingherite în ciuda piedicilor şi
pericolelor.

După 1964, autorităţile au adoptat metode de intimidare ce constau în aplicarea de

amenzi usturătoare asupra celor surprinşi rugându-se în grup în casele particulare şi în biserici21,
prezentări la sediul Securităţii regulat pentru dare de seamă a activităţii celor ce au fost închişi şi
percheziţii. În ceea ce priveşte amenzile dure, acestea erau menite de a-i intimida pe credincioşi
de a se mai aduna şi de a-i pune în imposibilitatea de plată a acestora. Astfel, în 1967 400 de
familii de ostaşi au fost amendate de două ori: 40.000, respectiv 60.000 lei. În anii următori
amenzile au fost date în mare abundenţă precum: în 1970 la Comăneşti 20.000 lei, în 1972 la
Simeria 1.300 lei plătită de Cornel Rusu şi 1.000 lei plătită de Traian Dogaru, în 1973 la Cluj
9.000 lei, din 1973 până în 1974 la Alba Iulia 55.000 lei şi exemplele pot continua. O altă metodă
de intimidare folosită de către autorităţi, dar mai ales de către Securitate, o reprezintă
percheziţiile inopinante. Acestea se bazau pe diferite pretexte precum posesie de aur, bijuterii,
valută străină sau arme, dar de fapt aveau ca obiectiv confiscarea de Biblii şi de literatură
religioasă clandestină, în special a manuscriselor lui Traian Dorz şi a înregistrărilor de cântări şi
cuvântări care circulau printre ostaşi. Cei care au fost percheziţionaţi au fost: Sabin Oprean din
Simeria în 1971, Cornel Rusu în 1974, Traian Dorz în mai multe rânduri, Petru Popa din Batiz în
1976 şi învăţătoarea Virginia Cojocaru din Măgireşti, jud. Bacău la care au fost găsite mai multe
exemplare a manuscrisului voluminos de 600 de pagini de istorie a Oastei Domnului de la
sfârşitul anului 1947 până în anul 1975 scris de poetul creştin Traian Dorz22.

Chiar dacă după 1965 conducătorii acestei mişcări erau monitorizaţi de către Securitate,
totuşi au avut loc mai multe sfaturi frăţeşti pentru rezolvarea chestiunii de dinainte de arestarea
conducătorilor Oastei Domnului în loturi pe ţară din 1958. Cel care a avut un rol hotărâtor în
clarificarea situţiei din interiorul acestei mişcări a fost Sfatul Frăţesc de la Poiana Braşovului din
7 noiembrie 1976 la locuinţa unui pădurar ostaş din zonă unde au participat 35 de ostaşi de frunte
însă Nicolae Moldoveanu, Alexandru Pop şi Constantin Tudose din Galaţi au lipsit din dorinţa de

20
Când majoritatea conducătorilor Oastei Domnului au fost eliberaţi.
21
În afara timpului regulamentar al slujbelor.
22
Despre percheziţia de la casa Virginiei Cojocarui vezi Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 4,
Sibiu, 2002, pp. 62-64.

7
a nu clarifica lucrurile. În cele din urmă, în acest sfat toţi participanţii au luat aminte la linia pe
care întemeietorul acestei mişcări, preotul Iosif Trifa, o lăsase testament în Moţiunea din 12
septembrie 1937 şi chestiuni legate de învăţătura acestei mişcări prin aceea promovată de
Biserica Ortodoxă. Însă, din cauza unor agitatori care au participat la acest sfat care i-a denunţat
pe ceilalţi participanţi în frunte cu Dorz la Securitate care i-a redeschis acestuia dosar de urmărire
informativă. Acest dosar va fi clasat tocmai după moartea lui Dorz pe 20 iunie 1989.

În anii 1980, situaţia acestei mişcări s-a ameliorat foarte puţin, dar începând cu anul
1983 încep să apară articole şi cărţi care contestau această mişcare, fiind numită ,,sectă” foarte
periculoasă şi având ,,caracter legionar”. Acest aşa-numit ,,caracter legionar” s-a datorat
implicării nepotului preotului Iosif Trifa, Viorel Trifa23 în Garda de Fier în anii 1930. Chiar dacă
a fost concediat din administraţia publicaţiilor Oastei Domnului de către unchiul său, acţiunea sa
a condus la represalii din partea regimului ateu imediat după preluarea tuturor pârghiilor puterii
din 30 decembrie 1947. Semnificative în acest sens sunt scrierile lui Simion Asandei şi a lui Petre
Hladchi-Bucovineanu pe care le-am menţionat mai sus. Însă situaţia se va schimba atunci când
Dorz va fi arestat în vara anului 1982 sub acuzaţia că ar fi difuzat şi multiplicat materiale
religioase neautorizate. La procesul de la Judecătoria de la Alba Iulia din 29 iunie 1982, Traian
Dorz a fost condamnat la 2 ani de închisoare, din care va executa doar şase luni24.

Din momentul clarificării situaţiei pe planul învăţăturii acestei mişcări în urma sfatului
frăţesc din 7 noiembrie 1976, Traian Dorz a reînceput acţiunea de relegalizare a Oastei Domnului
ce va dura până pe 14 septembrie 1988 când a fost redactat acest memoriu. Tot în anul 1988 a
fost anul jubiliar al acestei mişcări. Remarcabil a fost prezenţa lui Traian Dorz în oraşul Galaţi pe
11 şi 12 iunie, iar ziua următoare a participat la catedrala din acest oraş, fiind invitat de
arhiepiscopul Tomisului şi Dunării de Jos, Î. P. S. Antim Nica, la vecernia misionară ţinând o
scurtă cuvântare25.

Totuşi, prezenţa multelor note informative date de către unii ostaşi care nu-l agrează pe
26
Dorz Securităţii în anii 1988-1989 demonstrează faptul că tot ce se întâmpla în cadrul acestei
mişcări erau urmărite şi supravegheate de către ofiţerii Securităţii.

23
viitorul arhiepiscop Valerian Trifa al Americii şi Canadei între anii 1952-1980.
24
În privinţa procesului din 29 iunie 1982 şi a perioadei de detenţie vezi Traian Dorz, Hristos
– mărturia mea, vol. 3, Sibiu, 1995, pp. 193-229; Philip Walters, Christians in Eastern
Europe..., în Religion in Communist Lands, vol. 11, nr. 1, 1983, p. 20.
25
Această cuvântare a lui Traian Dorz se află în Dosarul de Urmărire informativă I 4964, vol.
8, ff. 65-70.
26
Aceşti ostaşi îl linguşeau pe acesta însă dădeau note informative dându-le mult de lucru
organelor represive ale regimului până la moartea lui Dorz din 20 iunie 1989.

8
Acţiunea de relegalizare a mişcării de renaştere spirituală Oastea Domnului

În ceea ce priveşte acţiunile de relegalizare a Oastei Domnului, în dosarul de urmărire

informativă a lui Dorz nu găsim decât memoriul din 1988 adresat Sfântului Sinod al BOR,
celelalte le găsim în scrierea de istorie a acestei mişcări întocmită de către poetul creştin şi
conducător al Oastei Domnului. Această acţiune de relegalizare a acestei mişcări consta în
recunoaşterea de către Biserică şi de statul ateu a acestei mişcări care nu exista de drept şi exista
de fapt, activităţile sale desfăşurându-se clandestin.

Acţiunea de relegalizare a acestei mişcări de renaştere spirituală cunoaşte două etape: în

prima etapă cuprinsă în perioada de la sfârşitul anului 1956 până în toamna anului 1958 când
conducătorii pe ţară ai Oastei Domnului au fost arestaţi, iar a doua etapă se desfăşoară în perioada
de început a anilor 1970 şi a continuat până în septembrie 1988. În prima etapă, memoriile erau
colective, însă erau redactate de către Traian Dorz şi făcute în triplu exemplar, câte unul fiind
trimis la Departamentul Cultelor, la Ministerul de Interne şi la Patriarhia Bisericii Ortodoxe
Române. În cea de-a doua etapă, memoriile sunt redactate de Traian Dorz.

Începutul primei perioade este sfârşitul anului 1956, înainte de 25 decembrie. Totuşi,
primul memoriu a fost redactat de Dorz pe 26 decembrie 1956 în care prezintă situaţia din acel
moment şi dorinţa rezolvării favorabile a problemei adunărilor duhovniceşti ale credincioşilor
din fosta Asociaţie Religioasă „Oastea Domnului”27. Acest memoriu a fost predat unui funcţionar
din Ministerul de Interne după ce Dorz s-a consultat cu Sergiu Grossu. După aceea, Dorz s-a dus
la Patriarhie unde a fost primit cu căldură de către patriarhul Justinian Marina care i-a spus că are
toată bunăvoinţa să-i ajute pe ostaşi şi i-a dat lui Dorz Statutele Bisericii Ortodoxe Române. După
ce a studiat cu atenţie Statutele Bisericii Ortodoxe, Dorz a alcătuit încă un memoriu prin care
Oastea Domnului să fie încadrată ca o secţie misionară din cadrul feicărei parohii, propunând
seniautonomia acesteia în cadrul Bisericii, iar activitatea secţiilor locale să fie stabilită de preotul
local în strânsă colaborare cu conducătorii ostaşilor din localitate. În 1957 s-a impus o condiţie
pentru rezolvarea grabnică a relegalizării din partea ministerului de Interne ca adunările ostaşilor
de orice fel să înceteze, fapt la care Dorz şi ceilalţi conducători ai acestei mişcări28. Însă
Securitatea va profita de facţiunile existente în această mişcare, folosindu-se de principiul folosit
de romani divide et impera şi în acest caz. Din acest motiv, acţiunea de legalizare a Oastei
Domnului va eşua în octombrie 1958 când la o şedinţă a Sfântului Sinod patriarhul Justinian voia
să susţină chestiunea Oastei Domnului în acea şedinţă, trezindu-se singur împotriva tuturor atunci
când mitropolitul Moldovei, pe atunci Justin Moisescu, a citit un memoriu redactat de pastorul
richard Wurmbrandt în care susţinea că după legalizarea acestei mişcări, Traian Dorz şi cu alţii au
27
Pentru detalii vezi Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 3, Sibiu, 2000, pp. 286-289.
28
Cu excepţia lui Alexandru Pop din Feleac care organiza adunări mari, dând dovadă de
neascultare faţă de ordinul venit de la minister şi faţă de ceilalţi conducători ai acestei
mişcări şi vrând să treacă în faţa ostaşilor drept cel mai curajos şi mai vrednic dintre toţi
ceilalţi.

9
hotărât ca aceasta să se despartă de Biserica Ortodoxă29. O altă lovitură a venit din partea lui
Alexandru Pop din Feleac care a organizat un congres al tineretului la Feleac care a fost un eşec
lamentabil datorită promptitudinii miliţienilor30. În cele din urmă, pe 4 noiembrie 1958, Traian
Dorz a primit o telegramă de la Ministerul de Interne şi a avut o confruntare directă cu ministrul
de Interne Alexandru Drăghici în care spunea că „eu voi nimici Oastea Domnului!”31.

Cea de-a doua etapă a acestei acţiuni a început timid în 1971 când, cu ocazia împlinirii a
70 de ani a patriarhului Justinian, Dorz i-a trimis acestuia un memoriu confidenţial datat 20
martie 1971 prin care face o scurtă incursiune în istoria acestei mişcări de la întemeierea acesteia
din 1 ianuarie 1923 până în anul redactării, prezentând şi unele soluţii pentru ameliorarea situaţiei
acestei mişcări şi o mai bună colaborare cu preoţii şi ierarhii Bisericii. În această perioadă Dorz a
făcut dese vizite la diverşi ierarhi ce făceau parte din Sfântul Sinod, respectând dorinţa
patriarhului Justinian din octombrie 1958 ca în chestiunea Oastei Domnului să se ia din vreme
legătura cu ierarhii Bisericii32 precum: mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu; arhiepiscopul
Vadului, feleacului şi Clujului Teofil Herineanu; episcopul Oradiei Vasile Coman. O altă
caracteristică a acestei perioade o reprezintă lucrarea cu caracter imnografic a lui Dorz intitulată
„Taină şi Minune” cu care a fost la preotul profesor de teologie Dumitru Stăniloaie şi la diferiţi
ierarhi ai Bisericii Ortodoxe precum mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, arhiepiscopul
Tomisului şi Dunării de Jos Antim Nica şi patriarhul justin Moisescu33. O caracteristică aparte o
reprezintă memoriile din 1986 şi din 1988. În memoriul din 4 mai 1986 se face o scurtă
incursiune istorică a acestei mişcări de la începuturi până în anul 1958 şi vine cu propuneri ce
priveşte revenirea la situaţia acestei mişcări de dinainte de conflictul dintre preotul Iosif Trifa pe
de o parte şi mitropolitul Nicolae Bălan pe de altă parte. În memoriul din 1988 aminteşte în prima
parte istoria acestei mişcări până în momentul 1986 şi aminteşte şi de vecernia misionară din
Galaţi. În cea de-a doua parte a acestui memoriu sunt incluse 4 propuneri precum: găsirea unei
soluţii realiste şi binevoitoare care să repare greşeala din trecut ce a stat la originea conflictului
dintre preotul Trifa şi mitropolitul Bălan, recunoaşterea meritului activităţii Oastei Domnului faţă
de Biserica Ortodoxă şi faţă de patrie, iniţierea vecerniilor misionare după exemplul de la Galaţi

29
De fapt, această intenţie aparţinea facţiunii neoprotestantă a lui Nicolae Moldoveanu care
nu-l agrea pe Traian Dorz .
30
Deşi Dorz voia anularea acestuia din cauza riscurilor prea mari că această mişcare era
urmărită foarte atent de autorităţile regimului, Alexandru Pop nici nu voia să audă de aşa
ceva.
31
Ironia este faptul că Oastea Domnului a supravieţuit cruntei prigoniri din partea regimului
comunist din anii 1959-1964, dar Drăghici a fost eliminat din rândul Ministerului şi din
funcţiile din partid când Nicolae Ceauşescu a venit la putere.
32
În ultima întâlnire de după şedinţa cu pricina dintre patriarh şi Traian Dorz, patriarhul
Justinian i-a spus: „Am fost torpilaţi, frate Dorz. De data asta ocazia s-a pierdut. Dacă
vreodată va mai veni pentru Oastea Domnului vreo astfel de ocazie, dumneavoastră trebuie
să luaţi mult mai din vreme legătura cu episcopii Bisericii, pentru ca cel ce va mai pune
problema Oastei Domnului în Sinod să nu se pomenească singur cum m-am pomenit eu
acum datorită unie lucrături necinstite a unora dintre dumneavoastră...” (Traian Dorz, Istoria
unei jertfe, vol. 4, Sibiu, 2002, p. 192).
33
Pentru detalii vezi Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 4, pp. 354-372.

10
şi rezolvarea unor deficienţe prin folosirea tactului pastoral, a blândeţii părinteşti, a răbdării şi a
dragostei creştine.

Prin urmare, acţiunea de relegalizare a Oastei Domnului s-a realizat după Revoluţia din
1989. Chiar dacă au fost trimise atâtea memorii, totuşi ierarhii Bisericii Ortodoxe nu puteau
realiza relegalizarea Oastei Domnului în timpul opresiunii comuniste.

Concluzii

În cazul mişcării de renaştere spirituală Oastea Domnului din timpul regimului comunist
se poate vorbi de represiune religioasă datorită trecerii în ilegalitate a acestei mişcări încă de la
venirea la putere a comuniştilor din 30 decembrie 1947. În această perioadă când asistăm la
uniformizarea discursului, ea era prezentată ca o sectă periculoasă.

Chiar dacă această mişcare era în cadrul Bisericii Ortodoxe, aceasta a fost dată la o
parte, existând clandestin pe tot parcursul regimului comunist, membrii acesteia fiind supuşi la un
control strict din partea Securităţii, aceasta întocmind dosare de urmărire informativă. Totuşi
aceştia reprezentau un pericol în privinţa răspândirii sentimentului religios, contribuind la
renaşterea creştinismului românesc atunci când regimul dorea anihilarea din rândul populaţiei a
sentimentului religios.

În cele din urmă, mişcarea de renaştere spirituală reprezintă o dovadă a eşecului

regimului comunist în lupta acestuia împotriva religiei. Totuşi, membrii acestei mişcări nu
promovau o ideologie antistatală precum Martorii lui Iehova, fiind cei mai buni cetăţeni şi paşnici
şi urmăriţi de unii preoţi care nu o vedeau cu ochi buni.

Faptul că a fost recunoscută de către Sfântul Sinod în şedinţa din 26 martie 1990 este
rezultatul acţiunii memoriilor trimise către Sfântul Sinod în anii 1986 şi 1988 de către Traian
Dorz şi a vizitelor acestuia la ierarhii Bisericii Ortodoxe pentru rezolvarea acestei chestiuni.

11
 Bibliografie

ALRC, The Lord’s Army Movement in the romanian Orthodox Church, în Religion in
Communist Lands, vol. 8, nr. 4, 1980.

David, P. I., Călăuză creştină. Sectologie, Curtea de Argeş, Ed. Episcopiei Argeşului,
1994.

Dorz, Traian, Istoria unei jertfe, vol. 3-4, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2000-2002.

Idem, Hristos – mărturia mea, 3 vol., Sibiu, Ed. Oastea Domnului, 1994-1995.

Grossu, Sergiu, Calvarul României creştine, Chişinău, Ed. ABC Dava, 1992.

Rusu, Cornel, Cuvântul – cheie a darurilor, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005.

Scarfe, Alan, The Evangelical Wing of the Orthodox Church in Romania, în Religion in
Communist Lands, vol. 3, nr. 6, 1976.

Walters, Philip, Christians in Eastern Europe: A Decade of Aspirations and

Frustrations, în Religion in Communist Lands, vol. 11, nr. 1, 1983.

12