Sunteți pe pagina 1din 28

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Secţiunea 1: Originea dreptului

Înaintea apariţiei societăţii organizate în structuri şi instituţii sociale, bazată


pe reguli cu un caracter de normă juridică, omenirea a trăit într-o formă biosocială
numită orânduirea gentilică sau comuna primitivă.
Orânduirea gentilică a avut ca element fundamental al organizării sociale,
ginta.
Mai multe ginte înrudite formau o frăţie, iar mai multe frăţii alcătuiau un
trib.
În orânduirea gentilică nu exista o organizare de tip statal şi, prin urmare,
nici dreptul.
Relaţiile dintre oameni se bazau pe reguli de conduită de tip tradiţional ce
impuneau respectul nesilit al tuturor. Încălcarea acestor reguli atrăgea reacţia
generală a întregii comunităţi sau a victimei, privită ca subiect individual.
Apariţia celor trei diviziuni sociale a muncii – prima, creşterea animalelor şi
apariţia păstoritului; a doua, despărţirea meseriilor de agricultură; a treia, realizarea
unui schimb organizat, stabil şi permanent, specializat şi facilitat de apariţia
bunurilor a condus, pe plan social, la constituirea comunităţilor teritoriale săteşti,
alcătuite din mai multe familii înrudite între ele şi aşezate în acelaşi teritoriu.
Se simte tot mai mult nevoia unei organizări sociale a puterii, care să
înlocuiască vechea formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite
apărarea şi consolidarea privilegiilor dobândite, noua formă de organizare
reprezentând-o statul1.

1
Ioan Santai, Teoria Generală a Dreptului, Editura Riso-print, Cluj-Napoca, 2007, p. 19

11
Statul este expresia organizată şi manifestă a puterii publice, pe un anumit
teritoriu, exercitată prin intermediul autorităţilor specializate asupra unei populaţii,
fiind un fenomen social specific societăţii umane superior constituite2.
Apariţia statului presupune existenţa unor reguli, obligatorii, care servesc
intereselor generale ale societăţii şi interesele specifice individuale, garantate la
nevoie, în respectarea şi realizarea lor, de forţa de constrângere a statului. Aşa fiind,
apariţia statului determină şi existenţa dreptului.

Secţiunea 2: Noţiunea de drept. Accepţiunile noţiunii de „drept”

Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni.


Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului – ansamblu de
idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora
dreptul poate fi gândit3.
Într-un alt sens, dreptul este şi o tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu de
norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane,
destinată să disciplinizeze convieţuirea umană şi să apere societatea de excese.
Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv.
În afara acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui
subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes,
protejat de lege.
Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de libertate.
Cuvântul „drept” mai este asociat ca adjectiv în aprecierile de natură morală
(ex: om drept, pedeapsă dreaptă etc.).
Romanii credeau în veşnicia dreptului, în sensul că acolo unde există
societate există şi drept.

2
Ioan Santai, op. cit., p. 19
3
Prof. univ. dr. Nicolae Popa, judecător la Curtea Constituţională, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1998, p. 44

12
Hugo Gratino (1583 - 1645), reprezentantul de seamă al Şcolii Dreptului
Natural, consideră dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care raţiunea le
dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa socială.
Kant concepe dreptul în dependenţă cu ideile morale, ca o totalitate a
condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor,
potrivit unei legi universale de libertate.
Dreptul, se arată într-o lucrare americană „este unul din cele mai profunde
concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi
anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea
libertăţii şi ordinei împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale”4.
Prof. Nicolae Popa defineşte5 dreptul ca fiind „ansamblul regulilor asigurate
şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific
manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
statornicirii spiritului de dreptate”.
Într-o altă definiţie6, dreptul reprezintă „ansamblul normelor generale de
conduită, obligatorii de respectat, instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat,
exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale
în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este
garantată prin forţa de constrângere a statului”.

Secţiunea 3: Tipologia dreptului

Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapuse de drept, fapt ce


conduce la problema tipologiei acestor sisteme, a clasificărilor.

4
M. Bergman, The Historical Background of American Low, in Talks on American Law, New York, p. 3
5
Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 97
6
Ioan Santai, op. cit., p. 27

13
Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea laturilor
conţinutului dreptului, cât şi de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare a
acestui conţinut7.
S-au cristalizat, în acest sens, mai multe criterii de clasificare:
A. După criteriul sistemelor de organizare socială există: dreptul sclavagist,
dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist.
B. Potrivit apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (familia
de drept) se poate vorbi de: familia romano-germanică, anglo-saxonă (common
law), dreptul socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul
japonez (al Extremului Orient), dreptul Africii negre şi al Madagascarului.
C. Dreptul comunităţilor europene
Se compune din: drept instituţional comunitar şi substanţial comunitar.
Ordinea juridică comunitară poate fi asemuită cu una de tip federal sau
confederal.
Fiind vorba de o tipologie juridică nouă, este nevoie mai întâi de existenţa
unei voinţe autonome, voinţă care nu reprezintă o sumă aritmetică a voinţelor
individuale ale statelor membre U.E. În acest proces, statele se obligă să se supună
unei voinţe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeană îmbină într-o dialectică
specifică supranaţionalul cu naţionalul în cadrul unui ordin cu determinaţii
calitative noi8.
Din punct de vedere al voinţei generale, care comandă elaborarea normativă
şi conturează ordinea juridică comunitară, tipul dreptului comunitar se structurează
în: drept originar şi drept derivat.
Dreptul comunitar originar îşi are izvoarele mai întâi în tratatele
constitutive (cel de la Paris şi cel de la Roma) şi în acordurile care au modificat şi
adoptat pe cele constitutive.

7
Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 84
8
Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 89

14
Dreptul comunitar derivat este alcătuit din actele unilaterale ale instituţiilor
comunitare (regulamente, directive, decizii, recomandări).

Secţiunea 4: Principiile fundamentale ale dreptului

Sistemul de drept dispune de anumite reguli fundamentale esenţiale, care


stau la baza normelor ce compun diverse ramuri de drept. Există principii care se
regăsesc în toate normele de drept (principiul egalităţii), altele doar la nivelul unor
ramuri de drept (principiul separaţiei puterilor în stat – în dreptul constituţional şi
administrativ).
În literatura juridică actuală părerile sunt diferite atât în ceea ce priveşte
numărul, denumirea şi conţinutul principiilor.
Prof. Ioan Santai9, formulează şi enumeră principiile fundamentale ale
dreptului, după cum urmează:
a) principiul exercitării suverane, de către popor, a puterii de stat prin
organele sale reprezentative, în interesul întregii societăţi, astfel
încât nici un grup sau persoană să nu-şi poată aroga exercitarea
suveranităţii în nume propriu;
b) principiul pluralismului politic, în conformitate cu care în societatea
noastră se pot constitui şi funcţiona partide politice, în condiţiile
prevăzute de lege, care participă la definirea şi exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, ordinea
constituţională şi principiile democraţiei;
c) principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia realizarea puterii
revine celor trei mari sisteme de autorităţi publice independente
unele faţă de altele, dar cu posibilităţi reciproce de control. Ne
referim la puterea legislativă creatoare de legi, puterea executivă

9
Ioan Santai, op. cit., p. 38

15
chemată să le aplice şi puterea judecătorească investită cu
soluţionarea încălcării lor şi stabilirea răspunderii juridice;
d) principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în
faţa legii, inclusiv a organelor de stat, indiferent de rasă,
naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere;
e) principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţeneşti pe care
autorităţile publice sunt obligate să le respecte şi să le protejeze,
nefiind admis nici un privilegiu în beneficiul uneia dintre
categoriile sociale, restrângerea acestora fiind posibilă numai în
cazurile expres limitativ şi temporar prevăzute de legislaţie;
f) principiul umanismului juridic reflectat în caracterul stimulativ,
protector şi neoprimant al reglementărilor juridice, cât şi în scopul,
felul şi limitele răspunderii juridice care urmăreşte reeducarea şi
reintegrarea socială, deplină a celui care încalcă legea, fără a-l
supune la suferinţe inutile ori la înjosirea demnităţii umane;
g) principiul apărării ordinei de drept şi a legalităţii, în conformitate cu
care toate subiectele de drept, persoane fizice şi juridice, cetăţeni
români şi străini, autorităţi de stat şi organizaţii nestatale, au
îndatorirea fundamentală de a respecta legea şi toate celelalte acte
juridice întemeiate pe cea aplicabilă raporturilor sociale în care
participă sub garanţia sancţiunilor, în caz de încălcare a regulilor
juridice.

16
Secţiunea 5: Normele juridice

5.1. Definiţia normei juridice

În societate se stabilesc raporturi sociale, fie în cadrul procesului producţiei,


repartiţiei sau schimbului de bunuri, fie în procesul conducerii societăţii (relaţii
politice), ori în cadrul practicării credinţei (relaţii religioase).
Acest lucru presupune existenţa unor reguli de conduită, exprimate prin
intermediul normelor care pot fi economice, politice, religioase etc10.
Normele sociale devin juridice în situaţia în care determină obligativitatea
respectării lor de către membrii societăţii, prin aplicarea forţei de constrângere a
statului.
Prof. I. Santai11 defineşte norma juridică, ca fiind acea categorie a normelor
sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatoriu de respectat în raporturile
dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei, la nevoie, a forţei de
constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.
Într-o altă definiţie12, norma juridică este: o regulă generală şi obligatorie de
conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi
adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

5.2 Trăsăturile normei juridice

a) Este o regulă de conduită.


- norma juridică are un caracter general şi impersonal. Ea se aplică în
mod unitar tuturor situaţiilor reglementate, care cad sub incidenţa ei.
Ea este impersonală întrucât nu se adresează unui subiect

10
M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti, 1975, p. 8
11
Ioan Santai, op. cit., p. 49
12
Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 189

17
predeterminat ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile stipulate în
ea, sunt supuse şi aplicării normei;
- norma juridică prescrie o conduită tipică, stabilind un etalon de urmat de
către subiectele de drept, atunci când intră în raporturi juridice;
- norma juridică este abstractă;
- norma juridică este de aplicabilitate repetată, în funcţie de numărul
situaţiilor şi a persoanelor ce necesită aplicarea normei.
b) Norma juridică are un caracter obligatoriu.
Acest lucru presupune respectarea ei, iar în caz contrar, posibilitatea
intervenţiei statului în procesul aplicării dreptului.
c) Norma juridică are un caracter voluţional, în sensul că legiuitorul reflectă în
normă voinţa umană care, în manifestările sale concrete, trebuie să fie
conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică.
d) Norma juridică determină anumite efecte juridice dând naştere, modificând sau
desfiinţând drepturi şi obligaţii, atunci când subiectele de drept intră în
relaţia juridică reglementată de ea.
e) Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Prin răspundere se urmăreşte
repararea prejudiciului cauzat sau sancţionarea celui vinovat. Declanşarea
răspunderii juridice este însoţită de aplicarea constrângerii de stat.
Constrângerea juridică poate viza bunurile, veniturile celui vinovat
sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi de felul
sancţiunilor aplicate.

5.3 Structura normei juridice

Norma juridică are o structură internă logico-juridică şi structură externă


dată de modul de exprimare al reglementării în cadrul actului normativ.

18
Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică este alcătuită
din următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
A) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de
aplicare a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte dobândesc
semnificaţia juridică.
Ipoteza poate fi: determinată, când sunt stabilite, în mod absolut, condiţiile
de aplicare a normei (ex: prevederea potrivit căreia cetăţeanul are dreptul la un
singur vot pentru Comera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României) sau relativ
determinată atunci când conţinutul faptic concret al normei este lăsat la aprecierea
subiectului de drept. De exemplu, posibilitatea de a dona un bun sau de a dispune
prin testament.
După gradul de complexitate, ipoteza poate fi simplă (infracţiunea de omor)
sau complexă, când se prevăd mai multe împrejurări prin a căror reunire (cumulare)
totală, sau parţială, devine posibilă aplicarea normei (ex: arestarea unei persoane se
poate dispune când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate a autorului reprezintă un pericol
pentru ordinea publică).
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei,
ipoteza poate fi unică atunci când o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a
declanşa incidenţa legii (ex: infracţiunea de violare de domiciliu) sau alternativă
(ex: abuzul de încredere este infracţiunea săvârşită de cel care deţine, cu orice titlu,
un bun mobil al altuia şi-l însuşeşte, sau dispune de acesta pe nedrept, ori refuză
să-l restituie).
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică
sau cauzală.
În primul caz poate fi dată ca exemplu infracţiunea de furt şi în al doilea caz
abuzul de încredere.

19
B) Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice.
În dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raporturile sociale, conduita acestora. Pentru acest motiv se afirmă că dispoziţia
normei juridice formează conţinutul acesteia.
Dispoziţia normei juridice poate să ordone o anumită conduită – dispoziţie
onerativă. De exemplu, plătitorii de impozite trebuie să depună declaraţia de venit
la un anumit termen.
Prin dispoziţie se poate prevedea obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei
fapte – dispoziţie prohibitivă. De exemplu, obligaţia de a nu conduce autoturismul
în stare de ebrietate. În aceste cazuri dispoziţia este determinată.
Dispoziţia poate cuprinde anumite permisiuni şi, în acest caz, este relativ
determinată (ex: la căsătorie soţii pot păstra numele avut înainte de căsătorie, pot
prelua numele reunite sau numele unuia dintre soţi).
C) Sancţiunea reprezintă pedeapsa aplicată celui ce nu a respectat
dispoziţiile normei. Sancţiunea este o consecinţă a nerespectării normei şi a
existenţei instituţiei răspunderii juridice a celui vinovat. Ea poate viza persoana,
patrimoniul ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem armonizat
de valori şi criterii.
Ele nu trebuie să fie disproporţionat de mari faţă de efectele faptei, pentru a
nu se ajunge la efecte distructive ale elementului uman.
„Legiuitorul - scria – Lucian Blaga trebuie să reglementeze nu doar spiritul
de supunere, ci şi spiritul de libertate care există în oameni”13.
Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după natura juridică, pot fi: penale, civile, administrative, disciplinare
etc;

13
Lucian Blaga, Elanul insului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 174

20
b) după scopul urmărit, pot fi: reparatorii, de constrângere-represive, de
anulare sau desfiinţare a unui act;
c) după conţinutul lor, pot fi: patrimoniale (materiale) sau nepatrimoniale
(personale);
d) după modul de determinare, sunt: absolut determinate (nulitatea
absolută) sau relativ determinate (aplicarea pedepsei între limitele
minime şi maxime ale pedepsei);
e) după numărul lor, pot fi: unice (pedeapsa închisorii) sau multiple.
Acestea pot fi alternative (pedeapsa închisorii sau amenda) şi
cumulative (pedeapsa închisorii şi confiscarea parţială a averii);
f) după ramura de drept în care intervin, pot fi: administrative, penale,
civile, disciplinare, financiare etc.

5.4 Clasificarea normelor juridice

Se realizează după un număr limitat de criterii, fapt ce ajută la o mai bună


înţelegere a sensului şi caracterului normei.
A) Unul din criteriile importante este cel al conduitei prescrise subiectelor
de drept.
Din acest punct de vedere, normele sunt:
- onerative – prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune. Ex: persoanele ce au
capacitate contributivă sunt obligate să plătească impozite şi taxe.
- prohibitive – interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă. Ex:
normele penale sau electorale. Este interzis să votezi de două sau mai multe ori;
- permisive – subiectul are facultatea de a opta pentru o anumită conduită. Ex:
Preşedintele României poate participa la şedinţa Guvernului. Normele permisive
pot fi: de împuternicire, supletive, de stimulare şi de recomandare.
B) După caracterul lor, normele pot fi imperative şi dispozitive.

21
Normele imperative prescriu o conduită obligatorie, care constă într-o
acţiune sau inacţiune.
C) După gradul lor de generalitate, normele pot fi generale, speciale şi de
excepţie.
D) După modul de redactare, normele pot fi complete şi incomplete. Cele
complete cuprind toate elementele structurale (ipoteză, dispoziţie,
sancţiune), iar cele incomplete nu cuprind toate elementele, făcându-se
trimitere la alte categorii de norme ce există sau urmează a fi emise.

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp

A) Momentul din care începe să producă efecte juridice.


Principiul fundamental este cel al aplicării imediate a legii noi.
Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin
superioritatea noii reglementări care reprezintă, de regulă, un progres juridic în
materie, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea, prin
situaţiile nou create14.
Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I-a), după ce au
fost adoptate de parlament şi promulgate de Preşedintele Republicii. Potrivit art. 78
din Constituţia revizuită şi republicată, legea intră în vigoare la 3 zile de la
publicare, sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei.
Legea se aplică acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare. De
aici concluzia că ea acţionează numai pentru viitor, ea neavând un caracter
retroactiv. Sunt şi excepţii de la acest principiu şi dăm ca exemplu actele de
amnistie şi cele de graţiere.
B) Durata producerii efectelor juridice.

14
Ioan Santai, op. cit., p. 63

22
Este perioada de timp în care actul normativ produce efecte juridice şi
anume perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a actului şi cel al ieşirii
din vigoare.
Actele normative ies din vigoare prin abrogare, care poate fi expresă sau
tacită.
În cazul abrogării exprese, noul act normativ prevede că vechiul act iese din
vigoare.
Abrogarea tacită apare în situaţia în care actul nou este contradictoriu celui
vechi şi se impune în acest mod.
Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa
juridică egală cu actul desfiinţat.
Actele normative îşi încetează efectele şi prin căderea în desuetudine, care
apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice, ce nu permit
aplicarea vechilor norme (Ex: Codul Comercial în perioada socialistă).
În sfârşit, actul normativ îşi încetează existenţa prin ajungerea la termen
(ex: Legea de adoptare a bugetului este o lege ce produce efecte pentru o perioadă
determinată de timp: 1 an sau 3 ani).
C) Acţiunea normelor juridice în spaţiu
Norma juridică acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor
săi.
Pentru acest considerent susţinem că este teritorială şi personală.
În cazul statelor federale, sau federative, actele organelor federale, sau
federative ori unionale, produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale
federaţiei, iar actele acestora din urmă au efecte limitate numai în teritoriul statului
component.
Se poate vorbi de aspectul intern aplicării legii în spaţiu, în sensul că ea este
aplicabilă în interiorul statului şi de aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu.

23
În sens juridic, teritoriul15 cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele
interioare, marea teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestuia.
Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti, aflate în afara
graniţelor naţionale, sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.
În ceea ce priveşte aplicarea legii asupra persoanelor, acestea pot fi
persoane fizice sau juridice.
Principiul general de drept internaţional public, admis în drept, este acela că
fiecare stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra tuturor
persoanelor care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au cetăţenia lui, cu
excepţia personalului misiunilor diplomatice, ce dispune de privilegii şi imunităţi.
În ceea ce priveşte cetăţenii români, legile naţionale îşi extind incidenţa şi
atunci când aceştia se află în străinătate16, iar legea penală se aplică chiar
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean
român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (principiul
personalităţii legii penale17).
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la
jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea personalului,
a teritoriului şi a clădirii misiunii diplomatice, cât şi a bunurilor diplomaţilor.
Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat pot avea unul din următoarele regimuri
juridice:
- regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii
statului de reşedinţă;
- regimul special, bazat pe reciprocitate, când aceştia au drepturile
stabilite prin legi şi tratate;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă
cetăţenilor străini, aflaţi pe teritoriul său, drepturi egale cu cele

15
L. Takacs, M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 132
16
Art. 2 alin (2) din Codul civil
17
I. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 163

24
acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o discriminare. Acest
regim se aplică în relaţiile comerciale ce vizează taxele vamale.

Secţiunea 6: Izvoarele dreptului

6.1 Noţiune

Varietatea relaţiilor sociale conduce la o multitudine de norme juridice cu


specificul determinat de relaţiile sociale pe care le reflectă. Aceste modalităţi
specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale
dreptului sau surse ale acestuia.
Izvorul de drept a fost definit18, în literatura de specialitate, ca fiind forma
specifică pe care o îmbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a
impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor sociale,
determinate de modul de exprimare a regulilor juridice.

6.2 Sensuri şi caracteristici

Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri.


A) După criteriul raportului dintre conţinut şi formă, există izvor material şi
izvor formal.
Primul exprimă condiţiile materiale şi spirituale care determină apariţia unei
reglementări, iar al doilea reprezintă forma prin care se exteriorizează voinţa
socială.
B) După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe (imediate)
ale dreptului (actele normative) şi izvoare indirecte, necuprinse în acte normative,
dar care fac trimitere, cum ar fi obiceiul, regulile de convieţuire socială etc.

18
Ioan Santai, op. cit., p. 71

25
C) După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare
scrise (documente, inscripţii) şi izvoare nescrise, precum elemente arheologice,
tradiţii orale etc.

6.3 Caracteristicile izvoarelor dreptului

Existenţa mai multor forme de exprimare ale dreptului, în care dreptul scris
este forma principală şi determinantă.
Obiceiul juridic sau cutuma, ca şi regulile de convieţuire socială, constituie
numai în mod excepţional izvoare de drept şi numai în domeniul în care legea face
trimitere la ele.
Nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice, caracterul de izvor
de drept.

6.4 Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan

Este compus din diferite acte normative şi alte categorii.


Referindu-ne la acte normative, acestea pot fi:
- actele normative ale organelor statului (organele puterii
legislative şi ale celei executive) din care fac parte legea şi actele
subordonate legii;
- actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane
juridice, toate cu caracter nestatal privat;
- alte categorii de izvoare, cum sunt contractul normativ şi, în
mod cu totul excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum şi regulile
de convieţuire socială;

26
- practica judiciară şi doctrina juridică, care nu sunt considerate
izvoare ale dreptului, în sistemul nostru de drept.

A. Actele normative ale autorităţilor publice

Legea are un sens juridic, ea fiind actul normativ emanat de la puterea


legislativă şi în sens politico-juridic, desemnând orice normă de drept provenind de
la un organ de stat şi exprimată printr-un act normativ.
Clasificarea legilor se face după mai multe criterii19:
a) după însemnătate şi forţă juridică, se disting:
- legi fundamentale sau constituţionale;
- legi organice (Legea de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale);
- legi ordinare (Legea taxelor de timbru);
- legi excepţionale şi temporare (Legea declarării stării de
necesitate);
b) după conţinut, pot fi:
- materiale – Codul civil, Codul fiscal;
- procedurale – Codul de procedură civilă şi cel de procedură
fiscală;
c) după ramura de drept:
- legi civile;
- penale;
- administrative;
- financiare
d) în statele federale distingem legile federaţiei şi legile statelor
componente.

19
Ioan Santai, op. cit., p. 75

27
B. Actele normative subordonate legii ale autorităţilor publice

- Decretele prezidenţiale.
- Hotărârile guvernului.
- Ordonanţele guvernului.
- Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile
miniştrilor.
- Actele normative ale organelor locale ale administraţiei
publice cuprind: hotărâri, dispoziţii şi ordine.
- Tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care
România este parte, constituie izvoare externe ale dreptului.

C. Alte izvoare ale dreptului

Actele normative ale organizaţiilor nestatale (neguvernamentale).


Aceste organizaţii încheie numeroase acte juridice, cum sunt cele
civile, comerciale, de dreptul muncii. Uneori, emit acte unilaterale
specifice, cu caracter individual şi chiar normativ, ce pot produce efecte
chiar în afara lor, fiind recunoscute sau sancţionate de stat şi garantate, în
aplicarea lor, prin forţa de constrângere publică20.
Obiceiul juridic sau cutuma.
Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită, constituită în
decursul vremii, neelaborată de stat, dar ulterior recunoscută de acesta,
exprimând voinţa unei colectivităţi care o aplică în mod constant şi o
consideră obligatorie, garantată la nevoie prin forţa publică de constrângere.

20
Ioan Santai, op. cit., p. 79

28
Obiceiul constituie, în istoria izvoarelor dreptului, prima formă de
exprimare generală şi obligatorie, căreia statul a căutat la început sa-i
asigure forţă juridică.
În dreptul contemporan putem observa scăderea considerabilă a
cutumei, ca pondere în sistemul izvoarelor dreptului.
Contractul normativ.
Este un acord de voinţă care stabileşte reguli cu caracter general, ce
se are în vedere, cu ocazia încheierii contractelor concrete. Actualmente, în
dreptul intern, contractul normativ se manifestă sub forma contractului
colectiv de muncă, iar pe plan extern se manifestă sub forma tratatului
internaţional bi şi multi lateral.
Reguli de convieţuire socială.
Ele reprezintă un izvor indirect al dreptului, în măsura în care legea
face trimitere expresă la ele.

Secţiunea 7: Raporturile juridice

7.1 Noţiune

Raporturile juridice sunt21 o categorie a raporturilor sociale reglementate


prin normele juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de
regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de
drepturi şi obligaţii, a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.

21
Ioan Santai, op. cit., p. 85

29
7.2 Trăsăturile caracteristice

a) Sunt o categorie a raporturilor sociale, întrucât se referă la relaţii ce se stabilesc


între oameni, fie luaţi individual, fie organizaţi şi al căror conţinut este
reglementat prin norme juridice.
b) Sunt raporturi ideologice întrucât, înainte de a se forma, trec prin conştiinţa
oamenilor.
c) Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional, întrucât sunt bazate pe
voinţa legiuitorului şi pe voinţa părţilor aflate în relaţia de drept concretă.

7.3 Elementele (structura) raportului juridic

A. Părţile raportului juridic

Sunt indivizi umani luaţi în mod separat sau organizat, ca titulari de drepturi
sau de obligaţii. Pentru formarea unui raport juridic este necesară prezenţa a minim
două subiecte cu drepturi şi obligaţii, constituite în părţi ale raportului juridic.
Pentru a intra în relaţii ce pot conduce la consecinţe juridice, prin formarea
unui raport juridic, subiectele trebuie să dispună de capacitate juridică. Aceasta
exprimă opţiunea de a avea drepturi şi obligaţii proprii, executate în cadrul relaţiei
la care participă.
Capacitatea juridică poate fi generală şi specială.
În dreptul civil se face distincţia între capacitatea de folosinţă (aptitudinea
generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (capacitatea
de a-şi exercita personal drepturile şi de a-şi asuma obligaţii).
Capacitatea de folosinţă apare de la naşterea copilului sau chiar înainte, cu
condiţia ca acesta să se nască viu, dar nu viabil. Capacitatea de exerciţiu se

30
dobândeşte la majorat (la vârsta de 18 ani), iar între 14 – 18 ani minorii au o
capacitate de exerciţiu restrânsă.

Clasificarea subiectelor de drept se face după mai multe criterii.


După natura dreptului sau obligaţiei născute titularului, se distinge
subiectul activ sau creditor şi subiectul pasiv sau debitor.
După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului din
raportul juridic, distingem: subiecte calificate (ex: organele financiare) şi subiecte
necalificate.
După numărul subiecţilor participanţi la raportul juridic, distingem subiecte
unice (persoană fizică), subiecte colective (persoana juridică).

B. Conţinutul raportului juridic

Este format din drepturile şi obligaţiile privite în conexiune şi


interdependenţă.
Dreptul subiectiv – este dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui raport
juridic virtual sau posibil a se forma dintr-un raport juridic existent, în mod concret.
Obligaţia – este corelativă dreptului subiectiv. Reprezintă îndatorirea
stabilită prin lege titularului ei de a avea o conduită determinată, pe care este nevoit
să o urmeze corespunzător interesului titularului dreptului subiectiv şi care îi poate
fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului22.

Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor


După importanţă pot fi: fundamentale (prevăzute de constituţie) şi
nefundamentale (consacrate prin diferite acte normative).

22
Ioan Santai, op. cit., p. 93

31
După natura lor juridică se clasifică în funcţie de ramura de drept (civil,
financiar, administrativ, penal, procesual).
După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale şi procesuale.
După gradul de opozabilitate pot fi: drepturi absolute şi drepturi relative.
După natura conţinutului, drepturile şi obligaţiile pot fi: patrimoniale
(evaluabile în bani) şi personale nepatrimoniale (dreptul la nume, onoare etc.).

C. Obiectul raportului juridic


Este conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret
stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Conduita poate consta dintr-o atitudine activă sau pasivă.

7.4 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Raporturile juridice sunt condiţionate de existenţa unor fapte şi acte


juridice.

Noţiunea de fapte juridice


S-a consacrat în literatura de specialitate că evenimentele din natură şi
societate, precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile
dintre indivizi umani, sunt împrejurări reale, cunoscute sub termenul generic de
fapte23.
Faptele juridice se definesc24 ca reprezentând împrejurările care, potrivit
normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor
juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
Clasificarea faptelor juridice :

23
M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti, 1975, p. 67
24
Ioan Santai, op. cit., p. 100

32
a) în sensul larg, faptele juridice se pot clasifica în: evenimente, acţiuni, care pot fi
licite şi ilicite;
b) o altă clasificare este în acte juridice şi fapte material-juridice.

Actele juridice
Actele juridice sunt manifestări de voinţă, făcute cu intenţia de a produce
efecte juridice în acord cu reglementarea legală.
Clasificarea lor se face după mai multe criterii:
- după natura raporturilor juridice, actele juridice pot fi acte de drept
constituţional, acte civile, administrative, financiare;
- după întinderea efectelor, sunt acte juridice normative şi acte
individuale;
- după caracterul voinţei pe care o exprimă, actele juridice se clasifică
în acte uni, bi şi multilaterale;
- după efectele pe care le produc, pot fi:
• constitutive de drepturi (o hotărâre de divorţ);
• acte translative de drepturi (contractul de vânzare-
cumpărare);
• acte declarative de drepturi: care se cunosc, drepturi
preexistente actului (actul de partajare a bunului între
proprietari);
- după conţinutul lor, actele juridice pot fi: de drept materiale şi de
drept procedurale;
- după modul de realizare, sunt acte pure şi simple, acte complexe şi
acte afectate de modalităţi.

33
Secţiunea 8: Sistemul de drept şi diviziunile sistemului de drept

Este rezultatul unităţii ramurilor şi instituţiilor dreptului.


El este diferit de sistemul legislaţiei, care reprezintă o organizare a
legislaţiei pe baza unor criterii alese de legiuitor.

8.1 Ramura de drept

Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.


Ramura de drept este25 ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode
specifice de reglementare şi a unor principii comune.
În dreptul român contemporan se regăsesc următoarele ramuri de drept:
drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, drept civil, drept
comercial, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul penal, drept internaţional privat,
dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional public etc.
Diversificarea raporturilor sociale economice, ca urmare a existenţei
economiei de piaţă, a condus la apariţia unor noi ramuri de drept, cum ar fi: dreptul
concurenţei, dreptul de proprietate industrială, dreptul asigurărilor, dreptul
proprietăţii intelectuale, dreptul bancar şi valutar, dreptul umanitar etc.
În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în
ansambluri normative mai reduse – instituţii juridice.
Instituţia juridică se defineşte ca o totalitate de norme juridice, organic
legate, aparţinătoare unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de
relaţii sociale înrudite după metoda de reglementare specifică ramurii respective.

25
Nicolae Popa, op. cit., p. 248

34
Secţiunea 9: Răspunderea juridică

9.1 Noţiune

Situaţiile de normalitate socială se manifestă prin comportări umane care


respectă norma de drept printr-o conduită care nu se abate de la prevederile
acesteia.
Încălcarea dreptului şi antrenarea răspunderii juridice sunt situaţii de
excepţie.
Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice.
Răspunderea juridică se defineşte26 ca fiind acea formă a răspunderii sociale
stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit care
determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv
prin utilizarea forţei de constrângere a statului, în scopul restabilirii ordinii de drept
astfel lezate.

9.2 Condiţiile răspunderii juridice

Reprezintă un cumul de factori esenţiali ce se cer a fi întruniţi pentru a se


avea cadrul necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei
sale.
Acestea sunt:
a) fapta ilicită ce se poate manifesta printr-o acţiune sau inacţiune.
Formele concrete ale conduitei ilicite pot fi infracţiuni,
contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte
civile etc.;

26
Ioan Santai, op. cit., p. 158

35
b) vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă
de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia. Formele
vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă
(subiectul acţionează deliberat) şi indirectă (se cunosc
rezultatele faptei şi se privesc cu indiferenţă).
Culpa este o formă a vinovăţiei ce constă în faptul că
subiectul nu prevede consecinţele faptei sale, deşi trebuie
să le prevadă sau prevăzându-le speră, în mod uşuratic, să
nu se producă. Altfel spus, culpa se poate manifesta sub
forma imprudenţei sau a neglijenţei;
c) legătura cauzală. Acest lucru presupune ca rezultatul ilicit să fie
consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea să fie
cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de
drept).
Sunt autori27 care consideră că ar mai fi o condiţie a răspunderii juridice şi
anume subiectul răspunderii juridice, care poate fi persoană fizică sau persoană
juridică.

9.3 Formele răspunderii juridice

Prin acestea se înţeleg modurile concrete în care se manifestă răspunderea


juridică, cum ar fi: scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul
de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor etc.
A) după scopul urmărit există răspundere cu scop reparator şi
răspundere cu scop sancţionator. La rândul lor, sancţiunile pot fi
patrimoniale (amendă, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în
termen a produselor contractate etc.) şi nepatrimoniale

27
Ioan Santai, op. cit., p. 163

36
(administrative – avertisment, disciplinare – mustrare, interdicţii, în
dreptul penal);
B) după felul raportului juridic, generat prin faptă ilicită în care sens
fiecare ramură de drept are un gen propriu de răspundere juridică. De
exemplu:
- în dreptul penal intervin răspunderea penală pentru
faptele considerate a fi infracţiuni, cu aplicarea
pedepselor privative de libertate şi a celor
complementare;
- în dreptul civil există răspunderea patrimonială civilă
care poate fi contractuală sau delictuală;
- în dreptul muncii intervine răspunderea disciplinară
sau/şi răspunderea patrimonială contractuală.

9.4 Principiile răspunderii juridice

Deşi se poate observa că răspunderea juridică se manifestă în mod variat, ea


este guvernată de o serie de principii, cum ar fi:
- principiul legalităţii;
- principiul răspunderii pentru vină;
- principiul răspunderii personale;
- prezumţia de nevinovăţie;
- principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei, de
circumstanţele săvârşirii sale etc.

37
BIBLIOGRAFIE
• Ioan Santai, Teoria Generală a Dreptului, Editura Riso-print, Cluj-Napoca, 2007
• Prof. univ. dr. Nicolae Popa, judecător la Curtea Constituţională, Teoria
Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998
• M. Bergman, The Historical Background of American Low, in Talks on
American Law, New York
• M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti, 1975
• Lucian Blaga, Elanul insului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
• L. Takocs, M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976
• Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979

* * *

Codul civil

38