Capitolul 1

Aprecierea factorilor de microclimat din adăposturile de animale

Introdusă în igiena animală de către Geiger în 1930, noţiunea de microclimat se

referea doar la temperatură, umiditate şi curenţi de aer. Ulterior, termenul a fost adoptat şi
în medicina veterinară, unde a dobândit un sens mai larg, datorită unor condiţii particulare
care se întâlnesc în adăposturile de animale, microclimatul fiind rezultatul unor multipli
factori biotici si abiotici. În acest context, noţiunea de bioclimat este definită prin
totalitatea factorilor fizici (temperatură, umiditate, curenţi de aer), chimici (gaze toxice) şi
biochimici (bacterii, virusuri, ciuperci), care prin acţiunea lor succesivă sau simultană,
influenţează în mod hotărâtor şi producţia animalelor.

1. Studiul caracterelor fizice ale aerului

1.1 Determinarea temperaturii aerului

Ca excitant absolut al mecanismului de termoreglare, temperatura reprezintă factorul
esenţial de menţinere a homeostaziei termice la animalele homeoterme. Pentru
determinarea temperaturii se folosesc termometrele, iar pentru înregistrarea variaţiilor
acesteia, termografele.
Termometrele sunt constituite în principiu dintr-un rezervor şi un tub capilar.
Rezervorul poate fi umplut cu mercur, acool, toluen, petrol, iar cu tubul capilar este
înscrisă scara termometrului, care poate exprima valorile temperaturii în grade Celsius,
Reaumur sau Fahrenheit. Punctul de topire al gheţii este notat cu zero pe scara Celsius şi
Reaumur, şi cu 32 pe scara Fahrenheit, iar punctul de fierbere al apei cu 100 pe scara
Celsius, cu 80 pe scara Reaumur şi cu 212 pe scara Fahrenheit. Gradele Celsius pot fi
transformate in Reaumur si Fahrenheit, pe baza următoarelor formule:

0
C /100 = 0R / 80 = 0F (-32)
10C = 0,80R
10C = 1,80F
 Scările termometrice exprimate în grade
0 0 0 0
Celsius Reaumur Fahrenheit Kelvin Obs.
100 80 212 373,15 ..punctul
90 72 194 363,15 de fierbe-
80 64 176 353,15 re al apei
. . . .
. . . .
. . . .
10 8 50 283,15
0 0 32 273,15 ..punctul de
-10 -8 14 263,15 fierbere al
-20 -16 -4 253,15 apei
. . . .
. . . .
-50 -40 -58 223,15
. . . .
-273,15 . . 0 zero absolut
Pentru a se evita erorile datorate fenomenului de paralaxă, este important ca în
momentul citirii, ochiul să se afle la acelaşi nivel cu lichidul din tubul capilar.

1.1.1. Termometrul de minimă. Este format dintr-un rezervor şi un tub

capilar, în care se găseşte un indice din sticlă colorată, care va arăta
temperatura minimă înregistrată pe o anumită perioadă de timp.
Rezervorul este bifurcat, pentru a-i mări suprafaţa de contact cu
atmosfera şi pentru a fi umplut cu alcool sau toluen, deoarece mercurul
îngheaţă la temperaturi coborâte (punctul de îngheţ -38,70C). Pentru
determinarea temperaturii, aparatul se aşază în poziţie orizontală pe un
suport (cu acest termometru se lucrează numai în poziţie orizontală). În
cazul în care temperatura creşte, alcoolul se dilată trecând din rezervor
în tubul capilar, depăşind indicele şi indicând valoarea temperaturii în
momentul citirii. În cazul când temperatura scade, alcoolul se contractă,
antrenând şi indicele colorat, care rămâne în coloana de lichid datorită
tensiunii superficiale a acestuia. Temperatura minimă se va citi la
 extremitatea indicelui opus rezervorului. Pentru o nouă determinare a
temperaturii minime, termometrul se întoarce cu rezervorul în sus până
ce indicele alunecă la extremitatea coloanei de alcool.
1.1.2. Termomentrul de maximă. Este reprezentat de orice termometru
medical ( de uz uman, de uz veterinar) având deasupra rezervorului o
structură care nu mai permite mercurului odată avansat în capilar, să
revină în rezervor, decât prin scuturări violente.
1.1.3. Termometrul de maximă şi minimă (Six – Bellani). Este format dintr-
un tub de sticlă în formă de U, care dispune de 2 rezervoare: cel din
stânga plin cu alcool, cel din dreapta numai pe jumătate. În ramura
recurbată a tubului capilar se găseşte mercur şi 2 indicatori de sticlă
colorată care au în interior un fir metalic.
Mod de lucru: Termometrul se aşază pe un suport în poziţie orizontală şi se
aduc, cu ajutorul unui magnet indicatorii de mercur. În cazul în care temperatura creşte,
alcoolul şi mercurul se vor dilata deplasându-se numai către rezervorul din dreapta întrucât
acesta nu este plin complet. Concomitent, coloana de mercur din ramura dreaptă a
capilarului va antrena temperatura maximă existentă într-un interval de timp. Dacă
temperatura scade, coloana de mercur se va deplasa către rezervorul plin, împingând de
data aceasta indicele din ramura stângă a capilarului, care va indica temperatura cea mai
scăzută. Valorile maxime şi minime ale temperaturii se vor citi la extremitatea indicelui
metalic care vine în contact cu coloana de mercur. Poziţia termometrului pentru
determinarea temperaturii poate fi verticală sau orizontală.
În ultimul timp se folosesc termometre (obişnuite, speciale, etc.) la care temperatura
este afişată electronic pe un ecran direct în grade, nemaiexistând scări gradate.
1.1.4. Alte tipuri de termometre
Termometrele electrice sunt aparate de mare precizie, care se folosesc pentru
cercetarea temperaturii de la distanţă şi simultan în mai multe puncte.
Termomentrul ecologic conţine ca substanţă sensibilă un lichid nepoluant.
Termometrul cu termocuplu. Utilizarea captării termice cu termocuplu este în
plină dezvoltare.
 Avantajele utilizării sunt: - citirea între limite mari de temperatură (1600C – 200000C).
- răspuns rapid cu o bună precizie la temperaturi înalte, etc.
1.1.5. Termometrul înregistrator (termograful) serveşte pentru înregistrarea
variaţiilor temperaturii pe o perioadă limitată de timp (24 sau 7 zile). Este format din 3
elemente principale: - partea receptivă, constituită fie din 2 plăci metalice sudate care au
coeficient de dilataţie diferit (fier şi cupru, oţel şi invar), fie din tuburi manometrice
(Bourdon), în care se găseşte alcool, toluen, etc;
- sistemul transmiţător, reprezentat de un angrenaj de pârghii, care
preiau şi transmit oscilaţiile elementului sensibil;
- partea înregistratoare, formată dintr-un cilindru metalic, acţionat de
un mecanism de ceasornic, pe care sunt înscrise valorile temperaturii cu o peniţă specială.
Cerneala folosită are proprietăţi deosebite şi se prepară din glicerină pură (100 cc), un
colorant de anilină (1,2 g), gupă arabică (1,5 g dizolvată în prealabil în 50 ml apă), alcool
rectificat (5ml). Înainte de a fi instalat în adăpost, termograful este verificat cu ajutorul
unui termometru cu mercur şi a unui higrometru de precizie, iar peniţa înregistratoare va fi
fixată pe diagramă în ziua şi la ora când aparatul este pus în funcţiune. Principiul aparatului
este simplu : sub influenţa temperaturii se produce o modificare a curburii lamei hitatice
sau a tubului Bourdon, care prin sistemul de pârghii este transmisă peniţei înregistratoare,
ce va înscrie pe diagramă oscilaţiile temperaturii.

1.2 Determinarea umidităţii aerului

Starea higrometrică a atmosferei reprezintă conţinutul acesteia în apă la un moment

dat. Ea poate fi exprimată în diferite mărimi higrometrice şi anume:
umiditatea absolută este cantitatea de apă, în g/m3 de aer ;
- umiditatea maximă este cantitatea cea mai mare de vapori de apă, care poate fi
conţinută de 1 m3 de aer, la o anumită temperatură, fără a se produce condensarea
lor; ea este dependentă de temperatură, fiind proporţională cu acesta.
- umiditatea relativă, exprimă gradul de saturaţie al aerului în vapori de apă, la
un moment dat;
Pentru determinarea umidităţii aerului se folosesc aparate speciale, numite
psichrometre sau higrometre, iar pentru înregistrare sunt utilizate higrografele.
 1.2.1. Psichrometrul Assman este folosit pentru determinarea precisă a
umidităţii absolute, fiind constituit dintr-un cadru metalic, pe care sunt fixate un aspirator
acţionat de un resort şi 2 termometre dintre care unul numit umed, are rezervorul înfăşurat
în tifon.
Modul de lucru. Se umectează cu ajutorul unei pipete, tifonul ce acoperă
rezervorul termometrului umed, eliminându-se surplusul de apă care poate influenţa viteza
curentului de aer. Se pune în funcţiune aspiratorul şi se urmăresc pe cele 2 termometre,
valorile temperaturii, până când acestea se stabilizează. Umiditatea absolută se determină
aplicând următoarea formulă: Ua = M - K (t-t1) în care:
Ua – umiditatea absolută în g/m3;
M – umiditatea maximă, corespunzătoare temperaturii indicate de
termometrul umed;
K – coeficientul psichrometric (0,5)
t – temperatura indicată de termometrul uscat;
t1 – temperatura indicată de termometrul umed.

1.2.2. Higrometrul cu fir de păr. Permite estimarea cantitativă a umidităţii

relative din adăpost. Cel mai utilizat în ţara noastră este higrometrul Koppe, format dintr-
un cadru metalic, pe care se fixează un fir de păr blond degresat şi uscat. În partea
inferioară a cadrului, firul este trecut peste un scripete, de axul căruia este prins un ac
indicator, ce oscilează în faţa unei scări gradate de la 10 la 100, indicând umiditatea
relativă direct în procente. Firul de păr este menţinut în extensie de o bilă metalică,
suspendată de un fir de aţă. Aparatul este protejat de o mască metalică, în care se găseşte o
ramă de sârmă pe care este fixată o pânză sau tifon. Înainte de a fi instalat, aparatul se
verifică. În acest scop se umectează pânza sau tifonul şi se introduce în dispozitivul de
acoperire al cadrului metalic, unde prin evaporarea apei se creează o atmosferă saturată de
vapori de apă. Acul indicator va trebui să arate după aproximativ 10 minute, diviziunea
100. În cazul depăşirii acestei valori sau dimpotrivă nu o atinge, cu ajutorul unei cheiţe
care se introduce în axul superior de care este fixat firul de păr, se aduce acul indicator în
dreptul diviziunii 100. Această verificare trebuie făcută periodic, sau ori de câte ori se
constată o dereglare a aparatului. În adăpost, higrometrul se instalează fără mască
protectoare, firul de păr venind în contact nemijlocit cu aerul atmosferic.
 Umiditatea maximă (tensiunea de saturaţie pentru diferite temperaturi ale aerului).
Temperatura aerului in 0C Presiunea parţială în mm Hg Vaporii de apă în g/m3 de aer
-40 0,093 0,116
-34 0,167 0,203
-30 0,280 0,334
-25 0,471 0,550
-20 0,95 1,08
-15 1,43 1,60
-10 2,14 2,35
-5 3,16 3,41
0 4,58 4,81
2 5,30 5,57
4 6,10 6,37
6 7,01 7,27
8 8,04 8,28
10 9,21 9,41
12 10,52 10,66
14 11,98 12,07
16 13,63 13,65
18 15,48 15,39
20 17,54 17,32
22 19,83 19,45
24 22,38 21,80
26 25,51 24,40
28 28,35 27,25
30 31,82 30,38
32 35,66 33,82
34 39,90 37,60
40 55,30 51,10
45 71,90 65,40
 Umiditatea relativă se poate determina şi cu ajutorul psichrometrului, utilizându-se
relaţia : U rel.= (A / M) X 100, în care A = umiditatea absolută, determinată cu
psichrometrul
M = umiditatea maximă corespunzătoare temperaturii
indicate de termometrul uscat.
Pentru anumite valori, umiditatea relativă se poate afla direct şi imediat, pe baza
indicaţiilor termometrului umed şi uscat al psichrometrului.
Există şi higrometre murale ce indică valoarea umidităţii relative exprimate de
la 1 la 100. Unele dintre acestea indică umiditatea relativă în 3 sectoare:
- sectorul foarte uscat UR – 0-40%
- sectorul foarte umed UR – 70-100%
- sectorul favorabil UR – 40-70%
În general acest tip de higrometre au o formă circulară şi sunt plasate în cutii de
material plastic sau metalice protejate de un cadran transparent de sticlă. Au un ac indicator
central ce indică umiditatea relativă cu valori cuprinse între 0-100.

1.2.3. Higrometrul înregistrator (Higrograful). Este un aparat cu ajutorul căruia

se pot înregistra variaţiile umidităţii relative pe o perioadă de timp. Principiul aparatului se
bazează ca şi în cazul higrometrului, pe proprietatea firului de păr de a se retracta sau
alungi sub acţiunea vaporilor de apă. Higrograful este alcătuit din mai multe mănunchiuri
de fie de păr blond degresate, fixate pe garnituri metalice de susţinere. Ele reprezintă
elementul sensibil al aparaturii. Modificările de lungime ale firelor de păr, preluate de un
sistem de pârghii (partea transmiţătoare) sunt transmise peniţei înregistratoare , care înscrie
pe o higrogramă, valorile umidităţii relative. Cu ajutorul higrogramei se pot stabili
retrospectiv, variaţiile umidităţii relative din 2 în 2 ore. Verificarea aparatului se efectuează
periodic, prin crearea în jurul firelor de păr a unei atmosfere saturate în vapori de apă când
peniţa înregistratoare va trebui să indice cifra 100. În caz contrar se aduce peniţa la
diviziunea maximă (100) prin acţionarea unui şurub plasat în garnitura metalică. Controlul
aparatului poate fi efectuat în paralel, cu ajutorul unui higrometru sau a unui psichrometru.
Centrele de meteorologie sunt dotate cu higrografe electrice sau cu izotopi radio-activi.
Pentru înscrierea concomitentă a variaţiilor temperaturii şi umidităţii relative,
se utilizează în ultima vreme, termohigrografele, care cumulează termograful şi
higrograful, fiind mult mai practice.
 1.3 Stabilirea direcţiei de mişcare şi a vitezei maselor de aer

Datorită repartiţiei neuniforme a presiunii atmosferice, pe suprafaţa

pământului, masele de aer sunt într-o continuă mişcare în plan orizontal sau vertical.
Deplasarea maselor de aer pe direcţie orizontală poartă numele de vânt. Acest element
meteorologic se caracterizează prin direcţie şi intensitate.
Direcţia vântului se apreciază, fie prin punctul cardinal dincotro suflă vântul,
fie prin unghiul în grade pe care-l face vectorul vânt, cu direcţia nordului geografic,
socotind unghiul în sensul de rotaţie al acelor de ceasornic. Direcţia vântului se stabileşte
practic cu ajutorul giruetei Wild. Aceasta este formată dintr-un ax vertical, fixat pe un
stâlp, la înălţimea de minimum 10 m, dintr-o vergea metalică orizontală prevazută la o
extremitate cu un ampenaj, iar la cealaltă cu o bilă care se orientează în direcţia de unde
bate vântul.
Intensitatea sau tăria vântului reprezintă forţa pe care acesta o exercită
perpendicular pe unitatea de suprafaţă şi se măsoară în Kgf/m2. Întrucât presiunea
exercitată de vânt asupra obiectelor este proporţională cu pătratul vitezei lui, intensitatea
vântului se poate aprecia şi prin această viteză, care se exprimă în m/sec sau km/oră. Viteza
vântului reprezintă spaţiul parcurs de masele de aer în unitate de timp.
Aprecierea cu aproximaţie a intensităţii vântului se poate face şi pe baza
efectelor mecanice pe care le produce asupra obiectelor întâlnite în cale. În acest scop se
foloseşte scara Beaufort. Pentru determinarea precisă a vitezei de deplasare a maselor de
aer se folosesc aparate numite anemometre.
1.3.1. Anemometrul static este constituit dintr-un cadru metalic, pe care este
fixată o placă de tablă cu dimensiunile de 15/30 cm, ce pendulează în faţa unui segment de
cerc pe care sunt montate 8 ştifturi.
Este o strânsă legatură între viteza vântului şi unghiul de oscilaţie al plăcii
încât pentru fiecare ştift corespunde o anumită viteză a vântului în m/s sau în 0Beaufort.
Viteza vântului în 0Beaufort şi în m/s.
Nr. de ordine al ştiftului 1 2 3 4 5 6 7 8
Grade Beaufort 0 2 3 4 5 6 7 8
Viteza vântului m/s 0 2 4 5 8 10 14 20
De obicei, anemometrul static se montează la extremitatea superioară a axului
vertical al giruetei Wild.
 1.3.2 Anomometrele dinamice pot fi cu palete sau cu cupe. Sistemul de
recepţie al aparatului ce se învârteşte sub influenţa mişcării aerului, este fixat pe un ax
central, care printr-un sistem de angrenaje este pus în legătură cu acele indicatoare a 3
cadrane. Pe un cadran se înregistrează şi se citesc miile, pe altul sutele, iar pe cadranul
excentric, zecile.
Mod de lucru. Se citesc şi se notează diviziunile indicate de cele 3 cadrane. Se
orientează apoi sistemul receptiv al aparatului perpendicular pe direcţia vântului, aşa încât
indicatoarele să se rotească în sensul acelor de ceasornic.
Se declanşează mecanismul de funcţionare, notându-se în acelaşi moment şi
timpul. Se lasă aparatul să funcţioneze 1-3 minute după care se citesc din nou diviziunile
pe cele 3 cadrane şi se face diferenţa între a 2 şi prima citire. Raportând cifra obţinută la
timpul în secunde cât a durat determinarea, se află viteza vântului în m/s.
Există tipuri de anemometre dinamice cu care viteza vântului se află cu ajutorul
unor grafice speciale care însoţesc fiecare aparat. Tehnica de lucru este aceeaşi, dar din
calcul nu mai rezultă direct viteza, ci numărul de rotaţii în unitatea de timp. Exemplu, dacă
prima citire a cadranelor arată cifra 1,270 iar a doua 2230, dupa 60 secunde de funcţionare
a aparatului, numărul de rotaţii pe secundă va fi de 8,8.
Cu ajutorul graficului se poate afla viteza vântului, mergând de la această cifră
înscrisă pe coordonată în plan orizontal, până la o diagonală de la care se coboară
perpendicular pe abcisă, unde se citeşte direct viteza în m/s. Anemometrele dinamice
servesc pentru determinarea vitezei curenţilor de aer a căror valoare depăşeşte 0,2 m/s.
În interiorul adăposturilor, mişcarea maselor de aer poartă numele de curenţi de
aer. Pentru determinarea vitezei acestora se folosesc aparate mult mai sensibile,
catatermometrele, care permit măsurarea vitezei curenţilor de aer până la 0,04 m/s. Există 2
tipuri de catatermometre, uscate şi umede, al căror rezervor cu alcool colorat poate fi
cilindric sau sferic.
1.3.3.Catatermometrul Hill, este format dintr-un rezervor inferior cu suprafaţa
de 22,6 cm2, de la care porneşte un tub capilar lung de 20 cm care se termină cu o dilataţie,
ce formează al 2 rezervor. Pe tubul capilar sunt notate gradaţiile corespunzătoare
temperaturilor de 35 şi respectiv 380C. Pentru determinarea vitezei curenţilor de aer este
necesar să se cunoască indicele şi factorul catatermometrului, care diferă de la unul la altul,
în funcţie de suprafaţa rezervorului.
 Factorul catatermometric F reprezintă pierderea de căldură în milicalorii de pe
suprafaţa de 1 cm2 al rezervorului, în timp ce alcoolul coboară de la diviziunea 38 la 33. El
este stabilit de constructor şi trecut pe certificatul de însoţire al aparatului, sau direct pe
aparat.
Indicele catatermometrului H, exprimă pierderea de căldură în milicalorii de pe
suprafaţa de 1 cm2 al rezervorului într-o secundă, în timpul coborârii alcoolului de la 38 la
35. Valoarea acestui indice se află raportând factorul catatermometric la timpul în secunde
necesare coborârii alcoolului de la 38 la 35.
H = F / f , în care:
F – factorul catatermometrului;
f – timpul în secunde necesar coborârii alcoolului
de la diviziunea 38 la 35.
Tehnica determinării curenţilor de aer cu catatermometrul. Se introduce
rezervorul principal al aparatului într-un vas cu apă la temperatura de 70-800C şi se
menţine până când alcoolul din rezervorul inferior ajunge la dilataţia superioară, formând o
coloană continuă. Se scoate din apă, se şterge rezervorul cu tifon şi se menţine într-o
poziţie verticală în locul unde se face determinarea. Se notează timpul în secunde necesar
coborârii alcoolului de la diviziunea 38 la 35. În acelaşi timp se determină şi temperatura
mediului ambiant. Pentru aflarea vitezei curenţilor de aer se foloseşte formularea:
V = viteza curenţilor în m/s;
H = indicele catatermometrului;
V = (H / Q - 0,14)2 / 0,49 Q = diferenţa între temperatura medie a celor 2
valori ale catatermometrului (36,5) şi tempe
ratura aerului în momentul determinării.

Pentru a se elimina aceste calcule, vitezele curenţilor de aer corespunzătoare unor

anumite valori ale raportului H/Q sunt trecute în tabelele 4 şi 5.
Tabelul 4
H/Q Viteza în m/s H/Q Viteza în m/s H/Q Viteza în m/s
0,28 0,040 0,39 0,226 0,50 0,563
0,29 0,051 0,40 0,250 0,51 0,601
0,30 0,063 0,41 0,276 0,52 0,640
 0,31 0,076 0,42 0,303 0,53 0,681
0,32 0,090 0,43 0,331 0,54 0,723
0,33 0,106 0,44 0,360 0,55 0,765
0,34 0,122 0,45 0,391 0,56 0,810
0,35 0,141 0,46 0,423 0,57 0,856
0,36 0,160 0,47 0,466 0,58 0,903
0,37 0,181 0,48 0,490 0,59 0,951
0,38 0,203 0,49 0,526 0,60 1,000

Tabelul 5
H/Q Viteza în m/s H/Q Viteza în m/s H/Q Viteza în m/s
0,60 1,00 0,83 2,22 1,15 4,71
0,61 1,04 0,84 2,28 1,18 4,91
0,62 1,09 0,85 2,34 1,20 5,30
0,63 1,13 0,86 2,41 1,23 5,48
0,64 1,18 0,87 2,48 1,25 5,69
0,65 1,22 0,88 2,54 1,28 5,95
0,66 1,27 0,89 2,61 1,30 6,24
0,67 1,32 0,90 2,63 1,35 6,73
0,68 1,37 0,91 2,76 1,40 7,80
0,69 1,42 0,92 2,82 1,45 7,88

H/Q Viteza în m/s H/Q Viteza în m/s H/Q Viteza în m/s

0,70 1,47 0,93 2,90 1,50 8,49
0,71 1,52 0,94 2,97 1,55 9,13
0,72 1,58 0,95 3,04 1,60 9,78
0,73 1,63 0,96 3,12 1,65 10,50
0,74 1,68 0,97 3,19 1,70 11,20
0,75 1,74 0,98 3,28 1,75 11,90
0,76 1,80 0,99 3,35 1,80 12,60
0,77 1,85 1,00 3,43 1,85 13,40
0,78 1,91 1,03 3,68 1,90 14,20
 0,79 1,98 1,06 3,81 1,95 15,00
0,80 2,03 1,08 4,03 2,00 15,80
0,81 2,08 1,10 4,26 -- --
0,82 2,18 1,13 4,52 -- --

1.4 Temperatura efectivă. Acţiunea cumulată a temperaturii, umidităţii şi a

curenţilor de aer, condiţionează mecanismul de termoreglare al organismului animal şi deci
sănătatea şi chiar producţia acestuia. Efectul lor combinat poate fi exprimat prin
temperatura efectivă cu valori diferite în funcţie de specie, vârstă, starea fiziologică.
Temperatura efectivă poate fi determinată pe baza valorilor temperaturii, umidităţii şi a
curenţilor de aer din adăpost, folosind nomograma.
În acest scop, sunt necesare valorile termometrelor uscat şi umed ale
psichrometrului şi viteza curenţilor de aer. Modul de lucru este următorul: se uneşte printr-
o linie punctul de pe scara stângă corespunzătoare indicaţiei termometrului uscat, cu cel de
pe scara dreaptă, care coincide cu valoarea termometrului umed. Locul de încrucişare al
acestor linii cu curba de viteză a curenţilor, va arăta temperatura efectivă. Este
recomandabil ca pentru fiecare specie şi categorie de animale să se stabilească limitele
temperaturii efective, constituindu-se astfel zonele de confort.
1.5. Determinări actinometrice. Omul şi animalele suportă permanent
’’bombardamentul’’ undelor electromagnetice dintre care mai importante prin acţiunea şi
efect sunt radiaţiile cuprinse în spectrul optic, adică razele luminoase, infraroşii şi
ultraviolete. Pentru măsurarea energiei radiante, se folosesc aparate numite actiometre, care
absorb radiaţiile luminoase, ultraviolete şi infraroşii, transformându-le în energie
calorimetrică.
1.6 Radiţiile luminoase. Cantitatea de energie radiantă percepută de ochi ca
senzaţie luminoasă, poartă numele de flux luminos. Unitatea de măsură a acestuia este
lumenul, care reprezintă fluxul de lumină emis de o sursă punctiformă, cu intensitatea de o
lumânare internaţională, în interiorul unghiului solid de un sterradian. Lumânarea
internaţională este o unitate convenţională, a cărei intensitate este egală cu 1/20 din energia
radiantă emisă de 1 cm2 de platină topită, în momentul solidificării. Luminozitatea poate
constitui un indicator fizic de apreciere a microclimatului. Unitatea de măsură a
luminozităţii este luxul, care reprezintă gradul de iluminare care îl poate realiza un flux
luminos, de un lumen pe o suprafaţă de 1 m2.
 1.6.1. Aprecierea luminozităţii din adăposturile de animale.
Cea mai mare parte a lucrărilor în sectorul zootehnic se desfăşoară în timpul
zilei, încât adăposturile trebuie să fie corespunzător iluminate. În plus, lumina naturală
exercită o acţiune favorabilă asupra organismului, stimulând activitatea nervoasă
superioară, metabolismul, funcţiile endocrine, cu precădere cea de reproducţie.
Radiaţiile luminoase pot proveni din surse naturale sau artificiale. Intensitatea
luminozităţii naturale sau cum mai este denumită – lumina zilei, este dată de radiaţia solară
directă, sau de lumina difuză. Ea poate fi influenţată de latitudine, anotimp, nebulozitate,
grad de puritate al aerului, orientarea adăposturilor faţă de sursa de lumină, de capacitatea
de reflexie a mediului înconjurător, de numărul, dimensiunile, forma şi aşezarea ferestrelor,
de calitatea geamului, de coeficientul de reflexie a diferitelor suprafeţe din interiorul
adăpostului.
1.6.1.1. Criterii de apreciere a iluminatului natural.
Pentru determinarea gradului de iluminare al unui adăpost sunt folosite metode
variate, unele precise, altele aproximative. Tehnicile de măsurare a intensităţii luminoase,
care se bazează pe stabilirea coeficientului de lumină şi a unghiului de incidenţă si
deschidere, deşi relative, sunt totuşi folosite în practică fie din conservatorism, fie din lipsa
unor mijloace moderne.
Coeficientul de lumină (indicele de iluminare, raport de iluminare) reprezintă
raportul între suprafaţa utilă a ferestrelor şi suprafaţa pardoselii. Valoarea acestui coeficient
este diferită în funcţie de specie, vârstă, mod de exploatare.
Tabelul 7
Categoria de adăposturi Coeficient
Adăposturi pentru vaci de lapte 1/12
Adăposturi pentru bovine puse la îngrăşat 1/15
Adăposturi pentru tineret bovin 11/8 – 1/10
Adăposturi pentru porcine de reproducţie 1/10
Adăposturi pentru porcine la îngrăşat 1/15
Adăposturi pentru tineret porcin 1/8 – 1/10
Hale de ouat şi coteţe de selecţie 1/8 – 1/10
Puiurniţe 1/6 – 1/8
Săli de incubaţie şi depozite de ouă 1/15
Adăposturi pentru ovine (saivane) 1/25 – 1/30
Compartimente pentru fătări la oi 1/15
Încăperi pentru însămânţări artificiale 1/8 – 1/10
Adăposturi pentru iepe – mamă cu mânji 1/10
Adăposturi pentru armăsari reproducători 11/10 - 1/12
Adăposturi pentru boi şi cai de muncă 1/15

Aprecierea gradului de iluminare pe baza coeficientului de lumină este relativă

întrucât în 2 adăposturi cu acelaşi coeficient, intensitatea luminoasă poate fi diferită în
funcţie de modul de aşezare şi de construcţia ferestrelor, de calitatea geamului şi de gradul
de curăţenie al acestuia. De asemenea, un mare dezavantaj al coeficientului de lumină
constă în faptul că nu permite cunoaşterea modului de repartiţie a luminii pe diferite
suprafeţe pe diferite din adăpost.
Unghiul de incidenţă este format din 2 drepte ce au punctul de origine în locul
unde se face determinarea, una mergând pe orizontală până la peretele pe care se găseşte
fereastra, iar cealaltă oblică până la marginea superioară a ferestrei, sau marginea
inferioară a streşinei. Pentru calcularea tangentei unghiului de incidenţă, se face raportul
între cateta opusă unghiului şi cea alăturată. Valoarea unghiului se calculează după tabelele
funcţiilor trigonometrice sau folosind datele înscrise în tabel. Pentru locuinţe, valoarea
minimă a acestui unghi a fost stabilită la 270. Pentru adăposturile de animale nu există încă
motive normative.
Unghiul de deschidere se formează între 2 drepte care pornesc din punctul
cercetat, una către marginea superioară a ferestrei, alta spre marginea inferioară. Valoarea
unghiului se determină indirect prin diferenţa între unghiul de incidenţă şi cel inferior
unghiului de deschidere. Pentru locuinţe, acesta este de 50. Intensitatea luminoasă se poate
determina precis cu ajutorul unor aparate numite “luxemetre” sau “fotometre”.
Tabelul 8
Valorile unghiului de incidenţă
Tg ∞ ∞ tg ∞ ∞ tg ∞ ∞
0 0 0,32 18 1,00 45
0,01 1 0,36 20 1,11 48
0,02 1 0,40 22 1,23 51
0,03 2 0,44 24 1,38 54
0,05 3 0,49 26 1,39 55
 0,07 4 0,50 27 1,54 57
0,08 5 0,53 28 1,60 58
0,09 5 0,57 30 1,73 60
0,11 6 0,62 32 1,96 63
0,12 7 0,65 33 2,05 64
0,14 8 0,67 34 2,25 66
0,16 9 0,70 35 2,47 68
0,18 10 0,73 36 2,60 69
0,21 12 0,78 38 3,7 72
0,25 14 0,80 39 4,01 76
0,29 16 0,84 40 5,67 80
0,30 17 0,90 42 -- --

Luxmetrul. Principiul de funcţionare al luxmetrului se bazează pe capacitatea

unui fotoelement de a produce curent electric, în momentul în care este iluminat de o sursă
de lumină. Elementul sensibil al luxmetrului este deci un fotoelement, constituit dintr-o
placă metalică, acoperită cu un strat semiconductor de seleniu, peste care se fixează un
strat unipolar de blocare şi în sfârşit un al 2 strat metalic permeabil la lumină. Sub acţiunea
radiaţiilor luminoase stratul de seleniu emite electroni, care traversează stratul de blocare
ajungând la al 2 strat metalic, care va câştiga electroni. Între cele 2 metale se creează astfel
o diferenţă de potenţial electric, care se poate măsura cu un microampermetru intercalat pe
circuitul ce leagă straturile metalice. Aparatul dispune de un cadran gradat de la 0 la 100,
pe care indicaţiile microampermetrului sunt traduse în lucşi. Dacă fluxul luminos este
mare, pentru a putea fi măsurat se conectează la circuit o rezistenţă electrică, ce micşorează
intensitatea curentului de 10 ori şi în acest caz se pot face măsurători până la 100 lucşi.
Pentru intensităţi luminoase şi mai mari ce depăşesc această valoare, sunt utilizate filtre
care aplicate pe suprafaţa fotoelementului pot micşora fluxul luminos de 100 ori. Cu
luxmetrul se fac deci determinări până la 100.000 lucşi.
Luxmetrul este un aparat simplu şi precis, cu ajutorul căruia se determină rapid
intensitatea luminoasă într-un adăpost şi ceea ce este foarte important, modul de repartizare
a luminii în diferite puncte ale acestuia. Suprafaţa fotoelementului se orientează
perpendicular pe direcţia de propagare a radiaţiilor luminoase.
 Tabelul 9
Norme privind intensitatea iluminării exprimării în lucşi
Destinaţia adăposturilor Intensitatea iluminării în lucşi
Vaci de lapte 50-60
Viţei, tineret taurin, taurine adulte la îngrăşat 60-70
Scroafe gestante, scroafe în maternitate 50-60
Porci la îngrăşat 30
Ovine 20
Găini ouătoare şi puicuţe de înlocuire 20
Pui broiller 5-20
Iluminat de veghe 5

1.6.1.2. Criterii de apreciere a iluminatului artificial

Iluminatul artificial se poate aprecia în funcţie de intensitatea şi uniformitatea
luminii.
Intensitatea iluminării artificiale se exprimă în W/m2. Pentru aceasta se
determină numărul şi puterea becurilor incandescente, se însumează intensitatea lor, iar
valoarea obţinută se împarte la suprafaţa fizică a adăpostului.
Dacă se folosesc surse fluorescente, numărul de W/m2 se reduce la circa 1/3 din
normativul stabilit pentru becurile incandescente, întrucât acestea produc o lumină mai
intensă. Cerinţele privind intensitatea iluminării artificiale pe specii şi categorii de animale
sunt redate în tabelul 10.
Tabelul 10
Felul adăpostului Intensitatea iluminării W/m2
Adăpost pentru taurine 2,5
Maternităţi pentru vaci 4,5
Încăperi de muls 5,6
Maternităţi pentru scroafe, adăpost pentru tineret porcin 5,0
Adăposturi pentru porci la îngrăşat 2,0
Saivane 1,2
Hale pentru găini ouătoare şi pentru curci 1,2
Hale pentru tineret aviar de reproducţie 3 – 3,5
Hale pentru pui de carne după vârstă 1,2 – 2,0
 Adăposturi pentru raţe şi gâşte 1,2 – 2,0
Iluminat de noapte pentru control 0,5
Încăperi pentru colectarea laptelui 15,0
Laboratorul pentru însămânţări artificiale 15,0.
Uniformitatea iluminării artificale se estimează după modul de dispunere al
corpurilor de iluminat, pentru o apreciere mai precisă se foloseşte luxmetrul.

1.7. Precipitaţiile atmosferice sunt rezultatul condensării şi sublimării vaporilor

de apă din atmosferă. Ele pot fi lichide sau solide. Pentru determinarea precipitaţiilor
lichide se măsoară înălţimea stratului de apă în mm, în ipoteza că apa nu se infiltrează în
sol şi nu se evaporă. În aceste condiţii, se consideră că un strat de apă cu grosimea de 1
mm, pe o suprafaţă de 1 m2 este echivalentă cu 1 litru de apă. Deci exprimarea
precipitaţiilor se face în mm sau 1/m2.
Precipitaţiile solide (zăpada, măzărichea, chiciură, grindină) se topesc şi apoi
se măsoară apa rezultată, exprimarea făcându-se tot în mm sau 1/m2. Precipitaţiile se
determină cu ajutorul pluviometrului şi se înregistrează cu pluviograful. Aparatele se
amplasează pe platforma meteorologică sau în locuri ferite de obstacole naturale sau
artificiale. Pluviometrul este format dintr-un cilindru metalic, cu o suprafaţă de colectare
de 200 cm2, în interiorul căruia se găseşte pâlnia receptoare şi un vas colector.
2. Examenul componenţilor chimici ai aerului
Determinările calitative şi cantitative ale unor constante gazoase din aerul
adăposturilor de animale pot fi efectuate în interiorul acestora, sau în laborator, pe probe
medii recoltate în acest scop. Dintre noxele care interesează în mod deosebit prin efectul
lor asupra sănătăţii şi producţiei animale, bioxidul de carbon, amoniacul, hidrogenul
sulfurat, oxidul de carbon sunt cele mai importante şi de mai multe ori servesc drept
indicatori de apreciere ai microclimatului.
2.1. Prelevarea probelor de aer pentru analize. Există foarte multe metode şi
tehnici de recoltare a probelor de aer în vederea studierii conţinutului lor în gaze nocive,
dar indiferent de opţiune, proba trebuie sa reprezinte fidel, compoziţia medie a aerului
inspirat de animale. În acest scop, recoltarea se va face la nivelul de respiraţie al animalelor
şi în diferite puncte ale adăpostului. Nu vor fi recoltate probele din apropierea uşilor, a
ferestrelor sau a orificiilor de ventilaţie. De asemenea, se va respecta un anumit orar de
recoltare, atât ziua cât şi în cursul nopţii.
 Aparatura folosită este simplă şi permite măsurarea exactă a cantităţii de aer.
Metoda cea mai expeditivă utilizează camere de cauciuc în care se pot recolta şi transporta
cantităţi variabile de aer, al căror volum se determină iniţial cu un gazometru, iar ulterior
prin intermediul unor benzi de carton cu care se apreciază distensia camerei de cauciuc în
funcţie de volumul de aer. Această metodă nu poate fi folosită pentru determinarea
hidrogenului sulfurat şi a bioxidului de sulf, întrucât aceste gaze sunt absorbite de pereţii
camerei.
Altă tehnică de recoltare utilizează flacoane metalice sau din sticlă, care
funcţionează pe principiul vaselor comunicante. Vasele au aceeaşi capacitate (5-10 l) şi
sunt prevăzute cu câte un dop de cauciuc traversat de 2 tuburi din sticlă: unul mai scurt
care se închide cu clemă Hoffmann, prin care se face admisia aerului, şi altul care merge
până la fundul vasului şi care este în legătură printr-un furtun de cauciuc cu tubul lung al
celuilalt vas. Principiul metodei constă în aspirarea unui volum de aer egal cu lichidul
dislocat. În acest scop, în locul unde se face recoltarea se trece lichidul dintr-un vas în altul,
locul acestuia fiind luat de proba de aer. Pentru examenul hidrogenului sulfurat, a
amoniacului şi a bioxidului de carbon, gaze care se dizolvă în apă, în vasele de recoltare se
introduce oleu de parafină în loc de apă. Vasele de absorbţie sau de barbotare sunt folosite
pentru estimarea cantitativă a diferitelor noxe. Acestea sunt vase din sticlă în care se
introduc substanţe care absorb şi fixează anumiţi componenţi ai aerului. Pentru aceasta se
folosesc tuburile Petri, Moot, flaconul Dreskel.
Pentru prelevarea probelor de aer se poate folosi şi pompa de mână (drager)
care permite recoltarea de cantităţi precise. Totodată se poate face şi o detectare la faţa
locului ( în adăpost) a noxelor prin introducerea într-un dispozitiv al pompei a unor tuburi
de sticlă (alonje) care conţin o substanţă ce reacţionează specific cu principalele gaze.
Capetele alonjei se deschid în momentul determinării şi pe baza analizei cromatice a
distanţei vitării culorii substanţei din alonje pe baza datelor unui tabel (aflat în cutia ce
conţine alonjele intacte) se determină concentraţia gazului respectiv.
Determinarea diferiţilor componenţi chimici ai aerului se poate efectua
expeditiv cu ajutorul unor aparate portabile de tipul analizatorului de gaze universal care
permite decelarea rapidă a diverselor gaze. Aparatul este constituit dintr-un dispozitiv de
absorbţie a aerului, tuburi indicatoare specifice pentru fiecare substanţă, accesorii.
2.2. Determinarea conţinutului de bioxid de carbon din aer
 Concentraţia acestui gaz este variabilă în adăposturile de animale şi
dependentă în special de sistemul de ventilaţie şi capacitatea funcţională a acestuia. Pentru
estimarea cantitativă a acestui gaz se folosesc tehnici diferite.
2.1. Metoda Wolpert, este expeditivă, aparatura şi modul de lucru sunt
aproximativ, încât este încadrată în grupa metodelor relative.
Principiul determinării se bazează pe interacţiunea dintre bioxidul de carbon din aer şi
carbonatul de sodiu, cu formarea carbonatului acid de natriu.
Materiale necesare: - aparat Wolpert (poate fi înlocuit cu o seringă de 50 la 100 cc)
- soluţie Wolpert
- pipete de sticlă gradate
Aparatul Wolpert este un cilindru de sticlă, gradat de jos în sus, până la
capacitatea de 50 ml, având gravate pe pereţi valorile bioxidului de carbon %0. În cilindrul
culisează un piston a cărei tijă este un tub capilar din sticlă, care permite admisia aerului în
cilindru.
Soluţia Wolpert se prepară din carbonat de sodiu anhidru fenoftaleină, alcool
şi apă distilată. Într-un balon cotat cu capacitatea de 500 ml se introduc 10 ml alcool
purificat, 37,08 mg carbonat de sodiu şi 55 mg fenoftaleină. Se adaugă apoi apă distilată
aproximativ ¾ din volumul balonului şi se agită până la dizolvarea completă a substanţelor,
după care se completează cu apă distilată până la semn. Soluţia astfel preparată are o
culoare roz şi se păstrează în recipiente cu dop rodat, la întuneric.
Tehnica de lucru: Se introduc în aparatul Wolpert sau într-o seringă de 100 cc,
2 ml soluţie Wolpert. Apoi în adăpost se aspiră o cantitate de aer şi se agită energic timp
de 60 secunde. Dacă s-a recoltat o cantitate suficientă de aer, soluţia se va decolora. În caz
contrat prin tatonări, evacuând de fiecare dată soluţia din aparat, se va determina
volumul de aer al cărui conţinut în bioxid de carbon, va fi capabil să neutralizeze
carbonatul de sodiu, întrucât soluţia să se decoloreze, întrucât fenoftaleina în mediu
acid sau neutru este incoloră. Cantitatea de bioxid de carbon exprimată la mie, se
citeşte pe aparatul Wolpert, sau în cazul utilizării seringii, se împarte o constantă
(31,3) la numărul de cc de aer necesari decolorării soluţiei.
2.2.2. Metoda Prohorov, este de asemenea relativă, dar practică.
Principiul metodei: neutralizarea hidroxidului de sodiu de către bioxidul de
carbon din aerul adăpostului şi din atmosferă.
 Materiale necesare: - seringă de 10-20 cc prevăzută cu un orificiu
- eprubetă cu dop, prin care este trecut un ac de seringă
- soluţia reactivă (se prepară din 50 ml apă distilată la care se
adaugă 5 picături de soluţie n/10 de hidroxid de sodiu
- fenoftaleină, soluţie alcoolică
Tehnica de lucru: Se introduc în eprubetă 5 ml soluţie reactivă şi picături de
fenoftaleină. Se astupă cu dopul şi se adaptează seringa cu care se va introduce cantitatea
de aer necesară decolorării soluţiei. Se procedează identic şi în afara adăpostului.
Concentraţia de bioxid de carbon se calculează dupa formula CO2=(n1/n)*0,03
n1 = numărul de seringi folosite pentru decolorarea soluţiei cu aerul recoltat din
atmosferă
n = numărul de seringi de aer necesare decolorării soluţiei în adăpost
0,03% = cantitatea de bioxid de carbon din aerul atmosferic.
2.2.3. Metoda Pettenkofer. Se bazează pe fixarea bioxidului de carbon, cu
ajutorul unei soluţii de hidroxid de bariu cu titru cunoscut. Deşi precisă, această tehnică se
utilizează mai rar, fiind laborioasă.
Materiale şi reactivi : - aspirator, constituit din 2 flacoane de sticlă cu volum cunoscut
- biuretă de 20 cc
- pipete gradate de 25-50 ml
- pahare Erlenmeyer de 100-200 ml
- soluţie de hidroxid de bariu, preparată prin dizolvarea a 6-7 g
substanţă pură în 100 ml apă distilată, la care se adaugă 0,2 g clorură de bariu
- soluţie alcoolică de fenoftaleină
Tehnica determinării. Se recoltează o probă de aer din adăpost cu ajutorul
aspiratorului cotat, în care se introduc în laborator 100 ml soluţie hidroxid de bariu. Se
astupă flaconul şi se agită energic 15 minute. Soluţia clară la început se va tulbura, datorită
formării carbonatului de bariu insolubil. Se lasă în repaus pentru depunerea precipitatului
şi apoi din supernatant se recoltează 25 ml care sunt introduşi în balonul Erlenmeyer, peste
care se adaugă 2-3 picături fenoftaleină. Se titrează cu acid oxalic, până la dispariţia
culorii. Se titrează în acelaşi mod 25 ml soluţie iniţială de hidroxid de bariu. Cantitatea de
bioxid de carbon se află folosind următoarea formulă:
CO2 mg/l = 1000 x 4 (N - n) / V-100, în care:
 N = cantitatea de acid oxalic în ml, folosită la titrarea a 25 ml soluţie proaspătă de
hidroxid de bariu
n = cantitatea de acid oxalic în ml, care a venit în contact cu proba de aer
V = volumul balonului de aspiraţie
Pentru exprimarea conţinutului de bioxid de carbon în volume, se poate folosi
tabelul unde este dată masa unui cc de aer în funcţie de presiunea atmosferică şi
temperatură.
Se raportează cantitatea de bioxid de carbon găsit în mg, la masa de bioxid de
carbon din tabel corespunzătoare temperaturii şi presiunii în care s-a făcut determinarea.
Masa unui cm3 de bioxid de carbon în mg
Tempera Presiunea în mm Hg
tura în 0C 740 744 748 752 756 760 764 768
10 1,82 1,83 1,84 1,85 1,86 1,87 1,88 1,89
12 1,81 1,82 1,83 1,84 1,85 1,86 1,87 1,88
14 1,79 1,80 1,81 1,82 1,83 1,84 1,85 1,86
16 1,78 1,79 1,79 1,81 1,82 1,82 1,83 1,84
18 1,76 1,77 1,77 1,79 1,80 1,81 1,82 1,83
20 1,74 1,75 1,75 1,77 1,77 1,79 1,80 1,81
22 1,73 1,73 1,74 1,75 1,76 1,77 1,78 1,79
24 1,71 1,72 1,73 1,74 1,75 1,76 1,76 1,77

2.2.4. Metoda volumetrică cu aparatul Haldane. Principiul metodei se bazează

pe fixarea bioxidului de carbon dintr-un volum de aer cunoscut, cu ajutorul unor soluţii
fixatoare de hidrat de potasiu sau de sodiu 10-33%.
2.3. Dozarea concentraţiei de amoniac. Acest gaz se întâlneşte în aerul
adăposturilor de animale în cantităţi variabile limita maximă admisă fiind de 0,02 mg/l sau
0,026%. Prezenţa amoniacului poate fi evidenţiată calitativ cu ajutorul organelor de simţ,
datorită mirosului specific sau folosind hârtia roşie de turnesol umectată cu apă distilată şi
care în prezenţa acestui gaz se albăstreşte. Pentru determinarea precisă a concentraţiei de
amoniac se folosesc metode cantitative titrimetrice sau colorimetrice.
Metoda titrimetrică, se bazează principal pe fixarea amoniacului cu ajutorul unei soluţii
de acid sulfeuric n/10 cu formarea sulfatului de amoniu.
 Materiile şi reactivi: - aspirator metalic sau din sticlă
- biurete
- balon Erlenmeyer
- pipete gradate
- acid sulfuric N/10 cu factor cunoscut
- hidroxid de sodiu n/10 cu factor cunoscut
- soluţie alcoolică de fenoftaleină
Tehnica determinării. În balonul Erlenmeyer, se introduce o anumită cantitate
de acid sulfuric n/10 (20-30 ml), peste care se barbotează volumul de aer recoltat în vasul
de absorbtie. Amoniacul din proba analizată va fi fixat de acidul sulfuric, dând naştere
sulfatului de amoniu:
H2SO4 + 2 NH3 = SO4 (NH4)2
Acidul sulfuric în exces (care nu a intrat în reacţie) se titrează în prezenţa fenoftaleinei
ca indicator, cu soluţia de hidroxid de sodiu n/10. Prin diferenţă se află cantitatea de acid,
care s-a combinat cu amoniacul. Ştiind că 1 ml acid sulfuric n/10, fixează 0,0017 g
amoniac, cantitatea acestui gaz din proba de aer, se poate afla cu uşurinţă.
Metoda colorimetrică, presupune folosirea unor substanţe, care în contact cu
amoniacul, dau naştere unei coloraţii de intensivitate variabilă, în funcţie de concentraţia
gazului. Mai frecvent se foloseşte reactivul Nessler.
O tehnică mult mai expeditivă, a fost imaginată şi pusă la punct de Kuranov şi
Sarandina.
Principiul metodei: neutralizarea unei soluţii de acid sulfuric, de către amoniacul
existent în aerul cercetat.
Materiale şi reactivi: - acidul sulfuric n/1000
- reactiv Tashiro (se prepară prin amestecul unor volume egale de

soluţie alcoolică roşu metil 0,1% şi soluţie apoasă de albastru

de metil 0,1%. Culoarea indicatorului este verde închis).
Seringă de 100 cc
- Apă distilată
- 10 litri aer prin soluţia absorbantă, 1 l de aer va
conţine 0,045 mg (0,45:10).
 2.5. Determinarea prezenţei oxidului de carbon din aer
Principiul metodei: sângele defibrinat care conţine acest gaz, în contact cu ferocianura
de potasiu şi acidul acetic, nu-şi modifică culoarea roşie, comparativ cu sângele normal
care dobândeşte o culoare verzuie.
Materiale şi reactivi: - sânge defibrinat
flacon de sticlă
acid acetic 33%
ferocianură de potasiu 20%
Tehnica de lucru: Într-un balon Erlenmeyer, se introduc 50 ml sânge defibrinat, diluat
cu apă distilată de 5 ori. Peste el se trece încet proba de aer suspectă. Într-o eprubetă se iau
10 ml din acest sânge peste care se adaugă 5 ml soluţie ferocianură de potasiu şi 1 ml acid
acetic. Se agită şi se compară cu aceea a sângelui tratat cu aer atmosferic. Reacţia este
pozitivă, când în tubul de lucru culoarea roşietică se păstrează, comparativ cu tenta verzuie
din proba martor. Rezultatul trebuie interpretat imediat, întrucât culoarea dispare după 1-2
minute. Limita maximă de oxid de carbon admisă în aerul adăposturilor de animale este de
0,03 mg/l.
2.6. Aparatura necesară pentru dozarea rapidă a componentelor chimice din aer.
Există aparate portabile care se folosesc la determinarea rapidă a diferitelor
gaze din aerul adăposturilor. Dintre acestea cel mai practic este analizatorul universal de
gaze care este folosit pentru dozarea rapidă a hidrogenului sulfurat, a amoniacului, a
oxidului de carbon, dar şi a altor gaze dacă se dispune de substanţele specifice revelatoare
a componentelor gazoase.
Analizatorul de gaze este format dintr-un dispozitiv de absorbţie a aerului,
comun pentru toate substanţele specifice pentru fiecare component ce se dozează.
Modul de lucru a aparatului de absorbţie: se introduc în aparatul de absorbţie 5
ml apă distilată şi se adaugă 1 ml soluţie de acid sulfuric n/1000 şi 1-2 picături reactiv
Tashiro. Lichidul va dobândi culoarea violet. Se adaptează seringa printr-un racord de
cauciuc la aparat şi se introduc atâtea seringi de aer până când culoarea virează către
galben verzui. Conţinutul în amoniac în mg/l se află după formula:
NH3 mg/l = (0,017 x A) / V ; - 0,017 – reprezintă cantitatea de amoniac în mg,
pe care o figurează 1 ml acid sulfuric n/1000
- A – Volumul unui litru de aer exprimat în cc
 - V – volumul aerului aspirat în cc şi trecut peste
absorbantă.
2.4. Determinarea hidrogenului sulfurat. Acest gaz se formează prin
descompunerea substanţelor organice ce conţin sulf. În adăposturile de animale cantitatea
maximă admisă este de 0,01% sau 0,015 mg/l.
Calitativ, hidrogenul sulfurat poate fi pus în evidenţă organoleptic datorită
mirosului specific pe care-l prezintă sau folosind benzi de hârtie de filtru îmbibate în acetat
bazic de plumb, care se umectează cu apă distilată în momentul determinării. În prezenţa
hidrogenului sulfurat, hârtia capătă o culoare cafenie sau chiar neagră, datorită sulfurii de
plumb.
Cantitativ, concentraţia de hidrogen sulfurat, se determină colorimetric
apreciind comparativ cu o scară etalon, intensitatea culorii galben brune a sulfurii de
carbon, care se formează în urma reacţiilor dintre anhidrida arsenioasă, azotatul de argint şi
hidrogenul sulfurat.
Materiale şi reactivi: - eprubete colorimetrice
- vas de absorbţie
- azotat de argint soluţie 1% în acid sulfuric 5%
- soluţie absorbantă de anhidridă arsenioasă sau arsenit de sodiu
0,2% într-o soluţie de carbonat de amoniu 0,5%
- soluţie standard de tiosulfat de sodiu preparată din 3 ml tiosulfat
n/10 la care se adaugă apă distilată până la 100 cc 1 ml din această soluţie corespunde la
0,1 mg hidrogen sulfurat.
Tehnica de lucru: într-un vas de absorbţie, se introduce o cantitate cunoscută
(30 ml), de soluţie fixatoare, peste care se trece cu viteză redusă, proba de aer recoltată.
Din această soluţie se iau 5 ml şi se introduc într-o eprubetă colorimetrică, se adaugă 0,5
ml amidon soluţie 1% şi 1 ml azotat de argint. Se agită 5 minute şi se compară culoarea cu
aunei scări etalon, care se prepară astfel: se repartizează în 9 eprubete colorimetrice, în
cantităţi crescânde de la 0,1 la 0,9 ml soluţie absorbantă, până la volumul de 5 ml. Se
adaugă apoi în fiecare tub, câte 5 ml soluţie amidon 1% şi câte 1 ml soluţie azotat argint.
Exemplu: culoarea eprubetei de lucru corespunde cu a tubului etalon nr. 8, în care există
0,8 ml tiosulfat de sodiu. Dacă la 1 ml de soluţie standard de tiosulfat corespunde 0,1 mg
hidrogen sulfurat la 0,8 ml tiosulfat va corespunde 0,08 mg hidrogen sulfurat (0,1 x 0,8).
Cum proba de aer a fost trecută peste 30 ml soluţie absorbantă, atunci aceasta va conţine
0,45 mg hidrogen sulfurat (30x0,08) / 5.
3.3. Determinarea cantitativă a pulberilor organice şi anorganice.
Proba de praf recoltată printr-o metodă oarecare (vase sedimentare, tuburi Palmer), se
introduce într-un creuzet tarat şi se menţine la 1050C timp de 40 minute. Se răceşte în
exicator şi se recântăreşte. Creuzetul este apoi introdus într-un cuptor de calcinare la 550-
6000C şi menţinut 60 minute. Se cântăreşte din nou. Diferenţa între primele 2 cântăriri,
reprezintă greutatea substanţelor organice, care se exprimă procentual. Masa particulelor
anorganice se află prin diferenţă între greutatea creuzetului după calcinare şi greutatea
capsulei goale.

4. Determinarea florei bacteriene aerobe din aer

În adăposturile de animale, microorganismele din aer variază cantitativ şi calitativ în
funcţie de o multitudine de factori. Deşi în ţara noastră ca de altfel şi în alte state nu au fost
stabilite norme privind numărul germenilor din atmosferă, totuşi examenul bacteriologic al
microaeroflorei, s-a dovedit util în stabilirea gradului de igienizare al unui adăpost şi poate
constitui un criteriu igienic de apreciere al microclimatului.
Pentru stabilirea numărului de microorganisme din aer se pot folosi:
A) Metode cantitative precise (tehnica sedimentării Kock)
B) Metode cantitative precise (tehnica prin aspiraţie).
4.1. Metoda sedimentării Kock, deşi relativă, este folosită curent în practică,
fiind simplă şi expeditivă.
Materiale necesare: - plăci Petri
- medii nutritive (agar simplu, geloză cu ser sau sânge Czeapek)
- termostat
Modul de lucru: Plăcile cu mediul nutritiv solidificat, sunt expuse în locurile
unde se fac determinările un timp variabil (1-10 minute) în funcţie de gradul de
impurificare al aerului. O parte din plăci sunt incubate la termostat 24-48 ore, altele se ţin
la temperatura camerei 3-5 zile. Este recomandabil ca timpul de expunere să fie astfel ales,
încât coloniile să poată fi numărate pe întreaga suprafaţă a plăcii. În cazul în care acestea
sunt foarte numeroase, se vor număra pe jumătate, un sfert sau chiar pe 1 cm2 al plăcii,
raportându-se apoi la întreaga suprafaţă. Numărul de microorganisme exprimate la m3 de
aer se află folosind următoarea formulă: (stabilită pe baza se află folosind următoarea
formulă (stabilită pe baza observaţiilor lui Omelianski, potrivit cărora, pe suprafaţa de 100
cm2, expusă 5 minute, se depune un număr de germeni egal cu cei deţinuţi în 10 l de aer).
Nr/m3 = (63662 x A) / (D2 x t). în care:
A = numărul coloniilor care au crescut pe toată suprafaţa plăcii
D = diametrul plăcii în cm
t = timpul de expunere în minute
În acest scop se poate folosi şi monograma de calcul a numărului de
microorganisme din aer.
4.2. Tehnica aspiraţiei. Este o metodă precisă, care constă din aspirarea unui
volum de aer cunoscut, printr-un tub Palmer în care se află apă fiziologică sterilizată ce va
reţine praful şi implicit microorganismele. Se însămânţează 1 ml apă într-o placă Petri cu
agar şi se incubează la termostat. După 24-48 ore se numără toate coloniile dezvoltate.
Numărul de germeni se află după următoarea formulă:
Nr / m3 = ( n x a x 1000 ) / V , unde:
n = numărul de colonii dintr-un ml de apă însămânţată
a = cantitatea de apă din tubul Palmer
V = volumul de aer trecut prin tub.
4.3. Examenul bacteriologic calitativ. Urmăreşte identificarea unor specii
microbiene aerobe cu semnificaţie patogenă. În acest scop se folosesc medii de cultură
speciale şi anume : - mediu Chapmann, pentru izolarea şi intensificarea stafilococilor
- mediile Sabouraud, Cyapek, pentru ciuperci
- mediile Levine, Drigalski, Istrati-Meitert, pentru gram-negativi
- agar de sânge sau ser pentru streptococi.