P. 1
Elegii de pe strada mea - Florin Dochia

Elegii de pe strada mea - Florin Dochia

5.0

|Views: 165|Likes:
Published by Flowerin Flow
36 de poeme extraordinare!
36 de poeme extraordinare!

More info:

Published by: Flowerin Flow on Feb 18, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/10/2013

pdf

text

original

Sections

Florin Dochia

Elegii
de pe strada mea
Premier 2011

Prima elegie de pe strada mea

Se deschide asfaltul şi răsare un fir de iarbă. El iubeşte cel mai mult lumina şi nu lasă praful să zboare în vânt. Tălpile fiinţei pe care o locuiesc lunecă pe asfaltul încins. Femei se târăsc în genunchi şi se roagă firului de iarbă. Femei de asfalt iubesc firele de iarbă care le pătrund Şi se întrepătrund - le îmbracă în haine de mireasă şi în haine de doliu. Femeile de asfalt de pe strada mea nu visează. Numai eu le visez pe ele cum nasc, îmbrăcate în iarbă, copii de iarbă, copii de flori. Dumnezeu ştie de ce firul de iarbă e atât de fragil. Şi atât de puternic. Dumnezeu ştie de ce firul de iarbă nu se lasă strivit de roţile maşinilor Nu se lasă strivit de paşii indiferenţi ai femeilor şi ai bărbaţilor care se întorc de la muncile câmpului

sau de pe câmpul muncii – nici nu ştiu cum e mai bine să spun după ce veacul trecut m-a umplut de amprente murdare şi de iubiri neîmpărtăşite M-a umplut într-atâta încât acum sunt golit pe dinăuntru precum nucile seci de octombrie, precum o caroserie de automobil predată la depozitul de fiare vechi. Pe strada mea nu se blochează roţile automobilelor – avem voie să parcăm oriunde – nimeni nu apără firele de iarbă care sparg asfaltul, nimeni nu mă apără de asfaltul sfărâmat al trecutului, de sloiul care locuieşte împreună cu mine în acest trup, aisberg singuratic de care nu se loveşte nici o corabie, nimeni nu mă apără de mine însumi Pe strada mea.

A doua elegie de pe strada mea

Am un vecin de iulie. El are un câine. Câinele are. La poarta lui cresc trandafiri galbeni. Roză, rug, rujă, răsură, cacadâr, mărăcine, rujiţă, sipică, spânz, smirdar…

Pe la poarta lui trec arar pentru că nu are asfalt. Şi iarba creşte nebună iarba creşte liberă în devălmăşie. Nu pot schimba o vorbă cu ea nici măcar o privire ori un biet surâs. Iarba lui nu zice nici pâs. Am o vecină de şoapte. Stă la etajul şapte. Mă părăseşte noapte de noapte şi se duce la coadă la lapte. Dar asta era în alt veac şi în altă ţară, poate în altă existenţă, cine mai ştie ce-a fost. Am o vecină de şoapte. Am o vecină de vis. Ea nu-l cunoaşte pe vecinul de iulie. Nici pe vecinul de august. Ea stă de vorbă cu câinele lor – vorbesc prin semne şi el dă din cap şi zâmbeşte, ea nu ştiu ce-i spune. Chiar şi vecinii se întorc cu spatele, cred că vecina are un

limbaj indecent, mai ales că locuieşte la etajul al şaptelea şi copiii ei cad constant de la balcon ca nişte popice. Nu mai tăvăliţi iarba! – strigă vecinul de iulie şi vecinul de august îi ţine isonul. Femeia plânge şi-şi şterge copiii de praf cu petale de trandafir. Ceva-ceva aş mai vrea să-nşir Despre strada mea şi despre străzi vecine, am cămările pline de amintiri, de viziuni, de vise Despre cartierele lisboeze unde am iubit negrese obeze care nu vor trece nicicând pe strada mea, Despre blondele suedeze cu ţâţele dezgolite, pe tărmul lacului Siljan, lângă oraşul Rättvik din ţinutul Dalarna – şase sute de kilometri până la Cercul Polar şi tot atâţia până la Trelleborg, unde marea este atât de baltică Sau rusoaicele dansatoare şi kamenoviste de la Cracovia cu care-am desfăcut o singură conservă de peşte şi-am spart atâtea pahare de votcă. Dar pe vecinul meu de iulie nu-l interesează decât vecinul de august, iar pe vecina de şoapte o poţi tenta doar cu un kil de lapte şi la poarta mea nu cresc trandafiri. Roze, rugi, ruje, răsuri, cacadâri, mărăcini, rujiţe, sipice, spânzurătoare, smirdari…

A treia elegie de pe strada mea

De-acum încolo mă voi lua în serios. Voi face mărturisiri complete. Voi recunoaşte că-l iubesc pe willie nelson chiar dacă nu va trece niciodată călare pe cal nărăvaş să mă vadă şi să mă bucure cu cântecul său, ci va rămâne să bântuie pe drumuri desfundate din munţii stâncoşi. Nici mierla nu va tângui în teiul stingher din faţa ferestrei, ci doar nişte vrăbii obraznice mă vor trezi la patru dimineaţa înainte ca soarele să se uite peste dealul din zare. Asta e. Strada mea nici nu urcă, nici nu coboară strada mea nu produce nici o surpriză, e totuna de la un capăt la altul – asta în cazul în care strada mea are capăt, începe de undeva sau duce undeva. Ca şi mine, strada mea nu vine şi nu se duce. Ea stă. Şi priveşte. Şi ascultă noaptea câinii lătrând

preventiv - ei ştiu că le va frică şi cheamă neîncetat zorii până la cel dintâi cântat al cocoşului. Astăzi cel dintâi cântat al cocoşului a fost şi ultimul. Au trecut gunoierii şi femeia de la opt l-a rugat pe unul să-l taie, că are o pomană de patruzeci de zile. Mai târziu, a sunat şi l-a mine, dar n-am deschis. Era cu porţia de colivă şi farfuria de abureală care se dă la douăsprezece case cu bărbaţi. Pleacă femeie! M-am hrănit deja cu primul cântat al cocoşului. Cred că voi lipsi de la moartea mea. Înlăuntrul meu mierla se tânguia.

A patra elegie de pe strada mea

Cântă emma shapplin şi-mi trimite mesaje sumbre: Lucifero, quel giorno, tanto fu come ti... ch’ivi l’aire maligno ad altra vita torni! E un păpuşar undeva care ne joacă zilele ca pe nişte răni care se-nchid afară şi se deschid înlăuntru. Mie îmi aduce uneori un mic paradis al memoriei stinse în care adorm ca un prunc. Infernul înseamnă să nu uiţi – e o şoaptă de şarpe care măncercuieşte, aşteptă la marginea visului. E un echilibru care mă păstrează un echilibru al terorii che si lancia come l’onda poi se ne va – ah, ce se bagă şi emma asta tocmai când vreau să mă salvez, mă locuieşte când vreau să fug dincolo de nisipuri, dincolo de mare, dincolo de mine, dincolo de îndrăgostitul cel fără de noroc. Dunque fuggisti i sogni vuoti dunque perdersi iI brevi vortici. Fugite-s visele deşarte, pierdute-s scurtele emoţii.

E un echilibru între nesfârşitul cel mare şi nesfârşitul cel mic, un echilibru pe care nu vreau să-l stric. Ea vine şi zice: la dolcezza tua m’accompagne é mi rammente la mia sorte! Mă ia gura pe dinainte: Ah, Emma, l‘amor è breve sogno. La mia vita fugge. Ô, Donna! Apoi îmi astup gura cu pământ şi mă ascund sub rădăcinile teiului de dincolo de fereastră Acolo sunt alte ritmuri, acolo micul paradis al uitării mănvăluie - iubito la care nu mă voi întoarce niciodată, pentru că nici nu am plecat niciodată - de la o iubită închipuită nu poţi pleca, nu te poţi întoarce, poţi numai să deschizi rănile absenţei pentru totdeauna precum stele în implozie Sub rădăcinile teiului de pe strada mea.

Elegia a cincia - magnetica

Dacă mă atrage pe mine strada mea nu e nimic de mirare Dacă atrage fluturii, albinele, viespile, ţânţarii şi muştele iarăşi nu e de mirare căci sunt câţiva tei în oraş, iubito, tocmai pentru asta am venit să-ţi spun, pe trotuare, sub ploaia de vară, florile lor se descompun, e unul dintre aceştia chiar la fereastra mea Şi sub el se recompune imaginea pentru care am revenit la tastatură: haitele de câini şi de îngeri care apar de cum se-ntunecă Pe strada mea Şi umbrele lunecă stranii sub tufişuri, se înnoadă de tulpinile subţiri ale măceşului pe care-l credeam trandafir şi-l sugrumă (roză, rug, rujă, răsură, cacadâr, mărăcine, rujiţă, sipică, spânz, smirdar) Ar fi bună o descriere a morţii măceşului, ai putea să

plângi, iubito, la auzul acestei poveşti triste despre petalele adunându-se în jurul sepalelor şi acestea în jurul pistilului şi uscându-se încetîncet-încet, îmbrăţişându-se unele pe altele, ca şi cum un vortex al transcendenţei le-ar atrage neabătut înspre lăuntrul care ştie Aşa se duce el spre o nouă frontieră, asta e moartea florii măceşului, care a ratat strivirea între paginile unui jurnal de adolescentă („cei vii se mişcă şi ei descompuşi… şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat”). Orice lege e o frustrare şi cea mai gravă frustrare o aduce legea gravitaţiei. Mă uit cum cade o frunză. Chiar cade – o frunză? Mă uit cum se leagănă voind să prindă o boare ascendentă – uneori chiar o prinde! ah, şi o pierd din ochi, mă uit la altă frunză – mă uit cu se leagănă ca-ntr-un lamento bocitoarea de serviciu.

Moale covorul de frunze peste care trec haite de câini şi de îngeri. Udă blana câinilor care se însoţesc cu îngerii. Albe aripile desenate pe spatele îngerilor care deschid drumul câinilor de pe strada mea. Cineva a ucis hingherii, a şters şi meseria din nomenclator. Îngerii s-au eliberat de orice zbor, nici cât frunzele nu mai au a pluti vreodată. Aceştia sunt îngerii comunitari şi asociaţii de toate felurile îi apără,

Ele se simt atât de atrase de îngeri! Desigur nu sunt îngeri păzitori - verii lor încă rămân nevăzuţi, cum nevăzuţi rămân şi îngerii căzuţi, ei nu trec frontiera zborului, ei nu se îmbată de cercuri şi de alte figuri ei rămân prizonierii fractali ai iubirii neîmpărtăşite Numai îngerii cu aripile desenate pe spate vin pe strada mea, deschizând drumul câinilor, iar tristeţea care te îmbracă, iubito, e a mea şi îi atrage atât de mult! La fiecare nivel voi lăsa o frontieră. O va trece acela care va şti să-mi spună traiectoria frunzei. El este un înger, iubito, el este Îngerul.

A şasea elegie de pe strada mea
- se dedică lui Baki Ymeri

«Par une belle matinée du mois de mai, une élégante amazone parcourait, sur une superbe jument alezane, les allées fleuries du Bois de Boulogne.» Pe strada închipuirii mele ies la plimbare poeţii. Unii chiar se aşează pe bănci şi conversează cu pensionarele. Starea naţiunii e luată la bani mărunţi. Pensionarele nu umblă cu bancnote. Vine poştaşul la aceeaşi oră şi-mi strecoară pe sub uşă plicuri albastre. Alberto îmi scrie din kosova lui că acolo are fete frumoase ca o câmpie de căpşuni. Io am fete frumoase ca florile de măceş. Virgil are fete ca piersica de piteşti. Ana are mere. Baba are sere. Io m-aş duce la alberto, îmi place la ţeara lui cea mare, care se visează la valuri adriatice, îmi plac wilhelminele şi sabilele sale, care se poezesc pe unde le prinde briza. Pe strada mea se plimbă buldozere şi muncitori cu veste reflectorizante, trece şi poliţia sub acoperire. Fetele nu trec. Pe strada mea fetele se trec. Care

scapă, se sinucide. Excepţiile se mărită. Oricum ratez. De asta îmi place la casa lu alberto unde visele se fac puf de gutuie sub degete umede. Pe strada mea nu e casa lu alberto, casa lu alberto e pe plaja adriatică la care visez io şi cu vecinul de iulie. Vecinul de august visează la pescuitul de noapte. El e braconier. Poposeşte dis de dimineaţă pe mal de lac, să le facă broaştelor pe plac. Vecinul de august nu prinde nimic. De asta am să-l mut în septembrie. Aici e ceaţă şi nu-l vede nimeni. Aici e altă poveste. L-am legat de o salcie cu fire de aur. La răsărit vin wilhelminele şi sabilele să-i ia hainele. Vecinul meu de septembrie va fi sacrificat pe altare. Are urechile înfundate cu ceară. L-aşteptă undeva clitemnestra. Castor, polux şi elena s-au scufundat în uitare. E furtună pe mare. Valurile aruncă la ţărm penelope. Peste creste vine oreste. Se face linişte. Doar strălucirea stiletului sau scânteia electroşocului. Nimeni nu ştie precis. Regizorul e un proscris. Penelopele se revarsă din culise şi vecinul de septembrie se-n toarce în august şi mă ia la palme. Fug pe ştrase… Alberto! adu wilhelminele şi sabilele, că aedul e orb şi uituc. Vecinul de august se preface în eunuc. Închid ferestrele. Atât mai apuc. Poştaşul e deja la casa următoare. Corabia se scufundă pe strada mea. Într-o seară va cădea şi o stea.

Elegia a şaptea - incredibila

Viaţa cui trece pe strada asta? Uneori am impresia că trece chiar viaţa mea. Am impresia că o trăiesc. Dacă nu cumva mă trăieşte ea pe mine. Adevărul să mi-l spună - cine? Vecinii nici nu mă bagă-n seamă, stau ascunşi în cramă cu paharele pline şi nimeni nu cheamă poliţia prohibiţiei. Io-s viu pentru ei ori e doar o părere? Lasă-i în plata Domnului! Mai bine o ascult pe diana krall - the night we called it a day – oricum la mine-s amestecate, io nu o iau niciodată de la capăt nici măcar cu ecoul visului, sunt mereu în miezul dulce al lucrurilor şi ele mă înghesuie până la pierderea respiraţiei - e nevoie să ne mai odihnim uneori, plămânii se usucă de oboseală, inima adoarme şi numai anumite dezmierdări ne îngăduie revenirea, revederea, resuscitarea, recitirea, res rei - e şi asta o afacere, o materie vie, o reverie - rex reges regis regum regi regibus regem rege, cineva care va înţelege că vin familiile peste noi, vine domnul smith cu doamna martin sau domnul martin cu

doamna smith ori invers alungaţi de pompier din casa lor de pe rue crillon Gerere gessisse gestúrus esse - acesta este secretul secretelor! Se pare că soseşte dezmierdătoarea – hopa sus! treci la aparat! vine cu nuntaşii chagallului scoborâţi cu toţii din vitebskul copilăriei, vine şi zice: cum se mai piaptănă cântăreaţa? sau cam aşa ceva, pentru că nu ştie dulceaţa că am aici Şi o ladă de gunoi. E mereu plină cu tot felul de personaje pe care le aruncă Istoria. Toţi macbeţii, richarzii, henricii, fraţii lor, copiii fricii scoşi din gropi, din orificii, văduviţi d-orice delicii cu neveste muribunde până unde, până unde: văd mâna timpului cum, crudă, sfarmă bogatul preţ al vârstelor tocite, văd turnuri cum din temelii se darmă şi bronzul-sclav rugina cum l-înghite… Pe strada asta trece nemurindă ispita nopţilor cu lună plină, tu tot aştepţi inima să se aprindă, să simţi în pântec visul de albină, să speli cu busuioc din grindă fierbintea-ţi piele de-orice vină să te cuprindă dalbă şi-n oglindă, să mi te-ncoroneze drept regină. O, desfrânat ce schimbi în bine răul nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul scump desfrânat, suav până şi-n rău, ucide-mă:

tot nu-s duşmanul tău lascivious grace, in whom all ill well shows, kill me with spites; yet we must not be foes. Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime’… - mult dragule de will mă pierzi în rime.

A opta elegie de pe strada mea

Azi am primit cadou o carte de îndoieli. Am s-o citesc fără s-o deschid, pentru că cititul în tăcere mi se pare arid, aşadar o voi imagina cu voce tare, de la apus la răsărit de soare. Ce-ai să te faci când vei fi mare? Am să mă fac insomniac, chiar dacă nu mi se vor plăti orele de noapte. Insomniacii se iubesc ziua, deci rup orice relaţie de creaţie cu îngerii transparenţei. Mă însoţesc cu umbrele şi hălăduiesc. Strada e moale, e catifelată, e o amintire uitată. Quand vous serez bien vieille au soir à la chandelle când însuşi glasul gândurilor tace, mă-ngână cântul unei dulci evlavii, atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei? Aşa se trec veacurile… şi trece diana krall: hould I leave you alone here in the dark? holding my broken heart while a promise still hangs in the air why should I care? ar trebui să rămân singur aici în întuneric? stăpân pe inima-mi rănită în timp ce o promisiune încă atârnă în aer - de ce ar trebui

să-mi pese? Cole porter i-a făcut cadou nişte alibiuri sentimentale Why shouldn’t we fall in love? – şi-şi mişcă şoldurile pe street live live live Happiness nu e tocmai ce mi se cuvine, o închid pe diana în cutie şi scriu „KRALL - a nu se deschide” aşa cum am văzut pe conservele cu „air de paris”. Nu găsesc decât o listă. Tabla de materii. Nu pot trece dincolo de ea. E ca şi cum: accesul interzis în camera străină. Mă salvează doamna smith: „în viaţă, trebuie să priveşti pe fereastră.” Îmi voi tăia o fereastră în suflet – care e locul sufletului? Deschid o fereastră în creier. Legătura se face; apusul vine netulburat.

A noua elegie de pe strada mea sau trecea senină babydia

Seara o văd pe babydia maiestuoasă nu ştiu unde se duce /unde seduce?/ dar pot să-mi imaginez că undeva este o poartă spre o lume paralelă în care babydia este prinţesa fluturilor sau sora libelulei aşa mersul ei este de lin Nici nu ştiu dacă o cheamă aşa, poate e doar un nickname sub care se ascunde o mare mirare sau o mică timiditate. În fundal se aude numai diana krall trio - boulevard of broken dreams. Live. (I walk along the street of sorrow The Boulevard of Broken Dreams Where gigolo and gigalette Can take a kiss without regret So they forget their broken dreams You laugh tonight and cry tomorrow When you behold your shattered dreams And gigolo and gigalette Awake to find their eyes are wet With tears that tell of broken dreams) (comment: tambien es mi idolo, amo esta mujer – el tigre) Babydia este un abur albastru. Sau altceva. Sau altceva se aude când trece ea dinspre livezi, se aude o înflorire sau se aude un fel de zbor. Mărul se face privighetori, nimeni nu mai ascultă de

gravitaţie, ascultă de babydia şi o urmează – du-mă oriunde ai vrea, du-mă spre oricare stea… (Fly me to the moon Let me play among the stars Let me see what spring is like On Jupiter and Mars In other words, hold my hand In other words, darling, kiss me) (comment: she’s so sexy ... as she sings great! – bernard) Deja sunt alte ritmuri, viaţa poposeşte la mine acasă, aduce cadouri strălucitoare, swing me mormăie contrabasul de lângă degetele aurii ale pianistei şi se leagănă împreună într-o îmbrăţişare ascunsă sub pleoape e un back end îndepărtat ca un pod între două ţărmuri necunoscute nu ştiu de ce eu sunt totdeauna pe ţărmul celălalt, spune babydia, hei, babydia, nimeni nu-ţi va răspunde, pentru că toate răspunsurile sunt pe ţărmul celălalt, spălate de valuri Să iau asupra mea tăcerea? Cred că viaţa va accepta să rămână la mine peste noapte, măcar o saltea de pus pe podea am pentru ea, o văd cum adastă încă şi tot zâmbeşte, swing me swing me swing me, babydia renunţă la întrebări şi mă ajută să încropesc un cântec de leagăn… afară se înghesuie la ferestre marile probleme ale lumii, cincizeci şi şase de filosofi abordează temele importante ale gândirii abstracte. Babydia dezmiardă fulgerul şi-l supune la chinuri

imaginabile, el se înclină în faţa tandreţii şi arde mocnit, lasă cenuşile fierbinţi sub tălpile îngerilor Babydia se hotărăşte să nască fluturi şi libelule, abandonează transparenţele şi fură rozele de la poarta vecinului de iulie să le ducă vecinului de miercuri cu care visează să aibă treizeci de fete nurlii. Babydia mi-a legat viaţa de pat ca pe un câine, lesa e scurtă şi nu mă descurc şi şi şi şi şi swing me babydia swing me, de departe se aude stins: rock me rock me şi babydia trece pragul oglinzii de pe ţărmul celălalt într-o ploaie de îngeri dezaripaţi şi în aplauzele asistenţei - live in paris / ça va! cine-ar fi crezut că în piaţa raiului se face curăţenie, asta e o anecdotă destul de plicticoasă… Locul e ocupat de altcineva, jandarmeria ne dă afară, ne trimite în cartierele mărginaşe, babydia se întoarce spăşită la matcă, trupul ei proaspăt îşi dezvăluie secretele tatuaje de portative şi de cuvinte elle chante dans les rues: Je ne rêve plus Je ne fume plus Je n’ai même plus d’histoire Je suis laide sans toi Je suis sale sans toi Comme une orpheline dans un dortoir Je n’ai plus envie De vivre ma vie Ma vie cesse quand tu pars Je n’ai plus de vie Et même mon lit Se transforme en quai de gare Quand tu t’en vas... Je suis malade Complètement malade

A zecea elegie de pe strada mea – masonica

Unde se termină zidul de aer începe zidul de apă Aici apar tot felul de spasme sentimentale, de spaime animalice – cine le mai ştie numi când ceaţa se aşterne peste mintea oricum tulbure înaintea extincţiei Am închis strada sub pleoape să nu se piardă la răspântii. Acolo e locul cel mai periculos, acolo unde faci popasurile. Îndată ce te opreşti, drumurile încep să te soarbă, tu nu poţi face nimic altceva decât să te diluezi treptat, nu mai ştii din ce direcţie ai venit şi în ce direcţie te duci, nu-ţi mai recunoşti chipul, mama, feciorii, degetele, nici cuvintele nu te mai recunosc şi se despart în silabe şi pleacă de la tine. Am închis strada sub pleoape să nu se piardă la răscruci. Am o singură moarte şi o întorc pe toate părţile, să nu fie roasă la încheieturi – ar fi păcat să se rupă exact atunci când o voi îmbrăca, în ziua

aceea de sărbătoare, când se vor şterge hotarele şi toate zidurile fi-vor de spumă, ziua aceea de sărbătoare, ca o noapte nesfârşită de dragoste, ca un sărut al prinţesei nedormite mirosind a mosc, mirosind a dor, mirosind a zbor uşor de cocor, de asta am închis strada sub pleoape, azi nu trece babidya şi pot veni poetesele, wilhelminele şi sabilele, să mă prade, să-mi fure mănăstirile, rugile, mătăniile, îngenuncherile, singurătăţile, ce-aş putea să mă fac fără pustnicia de toate zilele pe care o strâng cu drag la piept? Numai tăcerea babidyei mă înţelege, numai absenţa ei este un răspuns satisfăcător mon doux mon tendre mon merveilleux amour de l’aube claire jusqu’à la fin du jour Am ştiut că juliette mă va trăda - et plus le temps nous fait cortège et plus le temps nous fait tourment mais n’est-ce pas le pire piège que vivre en paix pour des amants - mais ou est La Chanson Des Vieux Amants? Je me déchire un peu plus tard şi totul s-a prăbuşit între zidul de apă şi zidul de aer I tore a little later Ho strappato un po ‘più tardi Ich riß ein wenig später Arranqué un poco más tarde Я сорвал немного позже Έσχισα λίγο αργότερα … să nu se piardă la răspântii

A unsprezecea elegie de pe strada mea (endecasilabă)

cine păzeşte pentru mine drumul? / poate într-o zi voi pleca voi pleca / poate într-o zi chiar mă voi întoarce / poate într-o zi voi fi altcineva / sau nimeni nu voi fi nimeni nu voi fi / tu vei aştepta o atingere tu / iar eu nu te voi aştepta nu prea mult / va trebui să încerci să mori puţin / o moarte mică puţin câte puţin / doar cât orgasmul stelei abia stinse / un somn un zbor un vis şi alb un flutur / să laşi pe strada mea sălaş să-l scutur / să vin să vreau să-nvăţ să apăr şi nopţi / întregi să mă cufund în trup de abur / cine păzeşte pentru mine drumul? / şi cine pentru mine cuib tocmeşte? / cine priveşte-n locul meu imagini / ce mâine abia se anunţă a fi? / cine se uită-n zarea iar venindă / s-o schimbe cu ochii de aur şi cer? / au cine stârneşte ritmuri şi mai noi? / din haos mă scoate-va cine şi / cine cu mir mă va unge şi cine / uitarea salva-va - otrava de dat / lui socrate au cine o va scoate?

fugit e paznicul şi drumul vraişte / mă recompun din treişpe şi din paişpe / mă încarnez din aripi de albină / teenager sunt – iubito, tu, divină! (I cried a tear. For nobody but you. I’ll be a lonely one If you should say we’re through. Each night I ask the stars up above, Why must I be a teenager in love?)

Elegia a douăsprezecea – dodecaphonica

DO SOL RE LA MI SI FA DIEZ DO DIEZ SOL DIEZ RE DIEZ LA DIEZ MI DIEZ SI DIEZ DO FA SI BEMOL MI BEMOL LA BEMOL RE BEMOL SOL BEMOL DO BEMOL FA BEMOL SI DUBLU BEMOL MI DUBLU BEMOL LA DUBLU BEMOL RE DUBLU BEMOL

Vom aşeza acest material sonor în ordine ascendentă, în cadrul unei octave. Vom obţine astfel gama netemperată pitagoreică, formată din sunetele rezultate din lanţul de cvinte natural. (OSC) ############### Mi se pare firesc să nu-ţi fi plăcut muzica asta – au fugit toate fiinţele sălbatice de pe strada mea, numai pisicile – unele de tot sălbatice, refugiate din pădurile patriei rase de pe faţa şi de pe spatele pământului – numai pisicile s-au putut adapta, au privit cu mirare instrumentiştii şi şi-au văzut de vânătoare înainte – nu mai erau de vânat decât feliile de parizer pe care le aruncă tanti varvara pe fereastra bucătăriei, dar felinele

aleargă şi după mucurile de ţigări pâlpâinde abandonate de bărbatul ei rezident pe balcon – aşa că Hai să-ţi pun căştile pe urechi, să dau drumul blândei voci a helimei şi trompetei dragului ei consort chet baker [my funny valentine sweet comic valentine you make me smile with my heart your looks are laughable unphotographable yet you’re my favorite work of art is your figure less than Greek? is your mouth a little weak? when you open it to speak are you smart? but don’t change a hair for me not if you care me stay little valentine stay each day is valentine’s day] Nu schimba nici măcar un fir de păr pentru mine, fii aşa cum eşti, simte-te ca acasă, te-am adus din lumea de dincolo în această zi de februarie ca să nu fiu singur-singur - nu-i aşa că semăn cu ulise răstignit pe catarg? Cele douăsprezece sirene dansează în jurul meu, unduiesc trupurile lor lucioase, e un swing obişnuit, cine mai vrea acum să fie altceva decât ceea ce credem că este? e plină lumea de idoli falşi şi de vraci violeţi, helima se multiplică sub sfântul sunet al trompetei şi vocea ei e una singură, dragul de chet baker o însoţeşte, ochii lui strălucesc de lumina melanjului, mirodenia e bine ascunsă în buzunarul pentru ceas, încă n-a sărit prin fereastra hotelului din amsterdam ca întâlnească odihna lunii de mai veşnic pe

trotuarul străzii zeedijk Sunt multe lucruri pe care nu le ştii şi pe care nici eu nu ţi le voi spune, lasă totul să piară-n uitare, închide-mi ochii şi poartă-mă peste mările de sare, poartă-mă deasupra cascadelor, aceasta să fie dezmierdarea ta pentru asta te-am adus aici, unde Sunt atâtea lucruri pe care nimeni nu le vede, nici măcar cei care-şi plimbă câinii seara pe lângă tufişuri, nici măcar varvara, când îşi scarpină vag gânditoare negul de sub cearcăn şi-şi smulge firele negre de păr din bărbie Sunt atâtea fapte ascunse de femeile care rămân invariabil gravide cu sfântul duh, ca să refacă riguros întâmplarea de acum atâtea şi atâtea milenii – cine le mai ştie – de asta te-a adus aici, leoaica mea pierdută sub ierburi, răspândită-n ţărâne, cu tot cu marile furnici ale câmpului Ştiu că ai să pleci iar - am văzut cât de jos zboară cele douăsprezece pisici -

A treisprezecea elegie de pe strada mea

Arredamenti d’interni scrie pe firmă - dincolo de vitrine se tranşează active sentimentale, hectare întregi de suflet ca subiect de tranzacţii mai mult sau mai puţin oneroase Circulaţia a fost interzisă, în pasajul pietonal se va face un târg de vise, acum e doar şantier, sunt lucrările în toi, sosesc transporturi de plante halucinogene, tone de păpădie şi de busuioc, de rostopască şi de muşeţel La margine, un bătrân desculţ vinde pe sub mână fotografii vechi, până când vine poliţia călare şil încalţă (aici jocul de cuvinte rămâne intraductibil!) mai dă-i în pegasul mă-si! - strigă vecinul de la şapte şi varsă peste ei apă clocotită Bazar de speranţe în subterane pe strada mea, colcăie femei deşucheate care-şi ard sutienele, ne aşteaptă o decădere a imperiului, un matriarhat măcinat de orgolii, de impudoare şi de mori de

porumb şi - de mori să nu uiţi să te-ntorci uneori Va ninge cu şopârle, va ploua cu peşti, vor râde mieii tineri la fereşti, şerpii se vor încolăci cuminţi între pulpe, vor pica îngeri limpezi din cer, nu va fi furtună, căci un pescar cu vâsla landemână va sparge norii care ne ascund de styx E o zi cu noroc şi o noapte aşişderea, totul se decorează atât de frumos, cele mai straşnice feministe sunt aici şi dansează din buric Pe strada mea Se scurg în grupuri lascive spre arenele circului, unde vor aplauda luptătorii pentru drepturile animalelor, insectelor, păsărilor, pentru drepturile poeţilor de a fi vegetarieni şi sedentari

A paisprezecea elegie de pe strada mea - o lume de lunci -

Într-o grădină de pe strada mea creşte un mesteacăn. Nu ştiu de ce. Lângă tulpina lui vine adesea un doctor de melancolii. Eu sunt tot ce am pe lume – mărturiseşte bolnava închipuită şi plânge de ţi se rupe sufletul I can hardly wait to hold you Feel my arms around you How long I have waited Waited just to love you Now that I have found you De abia aşteaptă să te cuprindă Braţele-i să le simtă în juru-i Cât de mult timp a aşteptat A aşteptat doar pentru că te iubeşte Şi acum, că te-a găsit Don’t ever go Don’t ever go Don’t ever go E o lamentaţie indecentă, desigur, dar doctorul de melancolii e plin de bun simţ o ia cu binişorul o conduce pe căi numai de el ştiute şi o scoate la liman În crângul de arini, unde miroase dulceag a nămol

sapropelic, mintea i se umple de acest miros, ea ştie că va juisa îndelung, cu ochii deschişi înspre un sunet fierbinte picurând în urechi, cu nări fremătând şi flămânde, aici, într-un crâng inventat de un doctor viclean, de un doctor de melancolii Seal it with a kiss – se încheie curând consultaţia cu un sigiliu pe noul bagaj de fantasme, doctorul de disipează-n văzduh ca un praf auriu smuls de vânt de pe un trup de albină, pacienta doarme în iarbă şi sforăie uşor.

A cincisprezecea elegie de pe strada mea

Nu m-am uitat niciodată după colţ – acolo e viitorul, acolo e altă lumină sau alt întuneric sau nu este nimic din ceea ce aş dori. Dacă te uiţi la el, viitorul se schimbă. Vine cum vrea el. Sau nu mai vine deloc. Vecinul de iulie este acela care începe să mă povestească şi atunci am cu adevărat iluzia vieţii, aud chiar strigătul pescăruşilor care trec spre undeva, aud merele căzând în iarbă, aud foşnetul transparent al libelulei în aerul pur - chiar dacă despre toate acestea vecinul de iulie nu spune nimic! Vecinului de iulie îi datorez această iluzie cineva m-a îndrumat la el – el te salvează de viitor – mi-a zis şi nu l-am crezut şi am avut de pierdut, vai, am avut de pierdut atâtea nopţi de nesomn, atâtea sunete şi culori, dar Vecinul de iulie m-a primit cu braţele deschise şi m-a compus. Din cuvinte necunoscute.

Veí de juliol em va rebre i em va fer. Një fqinj e korrik kam marrë me krahë hapur dhe më ka bërë. julā’ī parōsī nē mērā svāgata kiyā aura mujhē banāyā. Fqinj korrik përshëndeti mua dhe më ka bërë. July neighbor welcomed me and made me. ‫ئوژ تار خم الد‬ Červenec soused uvítala mě a mě. Июль соседа приветствовал меня и заставил меня. Juli Nachbarn begrüßt mich und machte mich. Ιούλιος γείτονας µου εξέφρασε την ικανο οίησή του και µου έκανε. Srpanj susjed mi je pozdravio i mene napravio. Le voisin de Juillet, m’ai reçu à bras ouverts et m’ont fait. ‫اسم لابقتسا‬ ‫.ارم و نم ب‬

A şaisprezecea elegie de pe strada mea: setea şi izvorul

Pe strada mea am desenat un lac. Imediat a venit cineva şi mi-a spus că-i e sete. A venit Cineva. Nu putea fi decât El. Nimeni altcineva nu vedea lacul meu desenat. Era singur. A trebuit să-l copiez de câteva ori pe curat ca să-i pot răspunde. Şi mi se părea că sunt închis între oglinzi. Şi era bine. Da, era bine. Din larg venea înotând babydia, înotând voiniceşte, şi plasa ei era plină cu peşte, ştiam cum privirea ei mă vrăjeşte, aşteptam cu inima strânsă, lacul era nesigur, se putea răsturna la orişice pală de vânt Bine că El îşi potolise setea - on assistait au délire romantique - peut-on être heureux sans Dieu? Peuton atteindre la joie en plénitude, peut-on connaître le bonheur, peut-on vraiment être comblé, sans Dieu? Şi mi-a lăsat un set de întrebări banale fâşii tăiate dintr-o carte a lui michel van aerde, un blabla pentru babele bigote din île-de-france. Voici que je suis sauvé de la mort, ou plutôt de ma finitude et de la peur de la mort, par la mort de Jésus qui me conduit dans un mystère de communication et de

communion, une relation toute nouvelle qui me transforme et qui m’épanouit. Iată-mă salvat de la moarte sau mai degrabă de finitudinea mea şi frica de moarte, prin moartea lui Iisus, care mă conduce într-un mister al comuniunii şi al comunicării, o relaţie cu totul nouă care mă transformă şi mă înseninează. Babydia a ajuns cu bine la ţărmul pe care îl desenasem bine cu creion albastru, şlefuisem pietrele colţuroase, smulsesem buruienele putrefacte, adunasem resturile de cochilii şi făcusem şiraguri, aveam cu ce s-o primesc, în afară de nespusa emoţie şi zâmbetul cu gura până la urechi Bine ai venit babydia! ce peşti mi-ai adus? am strigat nerăbdător şi ecoul m-a corectat cu grăbire: ce veşti mi-ai adus? instalasem opţiunea spelling and grammar F7 şi asta-şi cam făcea de cap, dar, decât să mă fac de râs, mai bine să nu obţin răspunsurile potrivite - toujours déçus, toujours frustrés... always always always… Babydia m-a înţeles, s-a scuturat de urmele acvatice şi-a adormit pe umărul meu; peştii căscau şi ei de somn pe nisipul uscat, aşa că le-am presărat sare pe urechi, am împăturit foile şi am intrat în casă. Pe fereastră L-am zărit plecând agale, cu bidonul de apă plin la şold – avea drum lung de parcurs. Eram fericit. El fusese setea, eu izvorul.

A şaptesprezecea elegie de pe strada mea

E o democraţie de speriat pe strada mea! Aici călăul şi victima au drepturi egale, satârul şi gâtul se pot iubi pe buturuga de stejar după dorinţă, pot face ouă sau pui vii hrăniţi cu lapte M-am gândit să fac alegeri generale, dar nimeni n-a vrut să candideze pentru cele două posturi de dictatori adjuncţi, aşa că am rămas eu să împart dreptatea, să comunic adevărul - în ţara orbilor eu eram chiorul, eu eram nefericitul, nevindecatul, eram pictorul, poetul, soldatul şi femeia lui, negustorul, pasărea minervei îndrăgostită de crepuscul Am ales, aşadar, să privesc înlăuntru, să-mi tai în felii fiecare gând şi din această disecţie să deduc o direcţie, să întocmesc o formă, să numesc un obiect şi el să fie – aşa am făcut cu babydia, am numit-o şi ea a fost, aşa am făcut cu vecinul de iulie, l-am numit şi el a fost, ca să poată să mă

povestească, să mă dăruiască cu viaţă, aşa mam numit pe mine şi sunt prins bine de aripile bufniţei cu un ochi întors în afară, ca să mă doară. Am ales. Prost am ales. Acum e o democraţie de speriat pe strada mea. Călăul se-nsoară cu victima, graurii îşi pun cireşe la urechi, paingii se omoară de drag de muşte, iar fluturii refuză să mai iasă din crisalidă, aceasta din larvă şi aceasta din ou, toate albinele sunt regine şi florile se trec nenuntite, nopţile sunt reci, nucile sunt seci Prevăd că va fi o lovitură de palat. După atâta democraţie, voi trage jaluzelele şi voi asculta swing. Gone away is the bluebird, Here to stay is a new bird He sings a love song, As we go along, Walking in a winter wonderland

A optsprezecea elegie de pe strada mea

Realitatea se vede cel mai bine de la fereastră – avea dreptate doamna smith pronunţând cu emfază cuvintele tatălui ei adoptiv: „în viaţă, trebuie să priveşti pe fereastră” şi domnul smith avea dreptate să nu o contrazică, mai ales că nu înţelegea nimic şi oricum el nu privea pe fereastră, poate era convins că noaptea e perpetuă (nu reiese de nicăieri că domnul smith era orb, de fapt, nu reiese nimic de nicăieri) Dar să las aceste persoane deoparte, ele nici nu vin vreodată pe strada mea – cel mai bine se vede realitatea de la fereastră pentru că dacă ieşi te cuprinde şi nu te mai surprinde Cum ar spune domnul ionas [Ιωνάς]: din burta chitului chiar nu se vede marea [κοιλιά δεν είναι στολίζουν ακόµη και µια ολύ µεγάλη] Realitatea de afară te îmbracă în crepuscul şi-n cenuşi vechi, te înfrăţeşte cu ùmbrele, chiar cu ùmbrele tale, pe care le-a adunat în fiece zi, la fiece ceas, de când te ştie pe lume şi le-ai ascuns într-un loc secret

Cel mai bine se vede realitatea de la fereastră, totul are de aici o coerenţă, o ordine, haosul e neputincios sau poate s-a dus la tratament în insulele balneare (cineva mi-a spus că i-a spus altcineva că auzit cândva că haosul ar fi reumatic, dar cine mai crede azi în zvonuri?) Mi-am golit buzunarele de orice revelaţie nesănătoasă, am renunţat la visele erotice, nu mai vreau să definesc femeia, chiar cântarea cântărilor mă lasă rece, domnul solomon nu este sigur că nu era posedat - trecutul cumva ne minte. Dar cine ne spune adevărul? Dar cine ne spune ce? Dacă stai la fereastră şi priveşti realitatea, nimeni nu-ţi spune nimic. Cel mult buzele vecinei de la şapte se vor mişca abia perceptibil când va trece cu gunoiul. Pe chipul ei se va vedea că este îndrăgostită şi, urmărind-o atent, vei afla că are ascuns în buzunarul şorţului de bucătărie un sandviş pentru vagabondul care aşteptă dincolo de gardul viu. E un sandviş cu şuncă. Cu siguranţă bărbatul ei e vegetarian, aşa că ne putem închipui orice. Ne putem închipui că deschidem fereastra, dar asta e foarte periculos, aşa că mă opresc peste zece litere.

Elegia a nouăsprezecea sau tentaţia puiului de şarpe de sub teiul înflorit

Ele intră în biserică cu telefonul mobil deschis, aşteptând să le sune Cel De Sus sau măcar vreun Intermediar, cineva care să dea un semn. Ele au nevoie de un semn, au nevoie de o confirmare, au nevoie de o certitudine pe care să se sprijine fie şi pentru o clipă, ele intră în biserică pentru un vis, ele au sinceritatea valului înspumat în retragere strategică - ah, ce reflux la intrarea lor! ce spectacol de chipuri flămânde pe ziduri! - de patimi, şi lacrimi, şi muguri, şi ruguri, şi focuri, satanice jocuri… Ar trebui să vină pe strada mea! Că e plină de semne. Ceea ce caută ele este chiar aici, trăieşte aici, e destul să ai ochii deschişi şi să vezi, să ai rănile deschise şi să simţi tot ce este, să te umpli de suferinţă cum suferinţa s-a umplut de prezenţa Lui, asta pot face?

Pot închide telefonul mobil, pot închide sunetul lui în clopote şi clopotele în biserici şi bisericile le pot închide În inima lor, dar să deschidă rănile către prezenţa Lui şi să vină pe strada mea cum vin păsările primăvara din ţările calde, cum vin albinele la corole după polen, cum vin visele să mă înconjoare, să mă îmbrace, precum pe un cocon de mătase, şi chiar femeile vin să culeagă flori de tei pentru că La rădăcina teiului locuieşte un pui de şarpe care tocmai le-a invadat fantasmele din zori, ele vin pentru ca el să le pască iarba, nemurirea le sperie şi nopţile fug în extaze, să nu le crească aripi, să nu le crească flori la subsuori, rădăcini aeriene cum vâscului îi cresc şi-i înfloresc La rădăcina teiului vin femeile să alăpteze, să se vindece mângâindu-l cu mişcări încete ca pe un caduceu aducător de pace şi lumină… şi câte nu mai vor ele să împlinească la rădăcina teiului, atunci când puiul de şarpe se învredniceşte să se arate în lumina de pe strada mea Poate că îl aşteptă să-şi lepede pielea, femeile totdeauna aşteaptă o schimbare, aşteptă un semn, ele uită că sunt însele semn, că sunt însele pierdere de sine şi umplere de tot, sunt uitare sub teiul de pe strada mea, unde locuieşte un pui de şarpe, ele uită, de la un timp, de ce au venit şi pleacă

seara fiecare cu un şarpe verde încolăcit în jurul gleznei, ca o rană deschisă, cu telefonul mobil ascuns în corset, ca un şoarece mic abia respirând Deja nu le mai e frică - sunt trei, se pot ajuta, pot spera, cu trei există stabilitate, există legătură, există duh sau măcar îmi pot închipui acest lucru, cum îmi pot închipui că am strada asta a mea, pe care o adulmec de la o fereastră închipuită, după ce am închis telefonul mobil care mă închipuise pe mine.

A douăzecia elegie de pe strada mea

Viaţa trece pe lângă mine. O văd cu coada ochiului. Am adesea senzaţia unui déjà vu. La intersecţie aşteaptă o lumină, se spune că e aceea chemată de Dumnezeu, se spune că ar fi şi venit – desigur sunt zvonuri neconfirmate oficial, sursele de încredere sunt scrierile apocrife însemnate cu alb pe liste negre Lumina aia nu trece neam de intersecţie! A rămas înţepenită acolo parcă e bătută-n cuie. Am de ce să mă întreb dacă este lumină cu adevărat – ce înseamnă lumină? De unde până unde se întinde? De ce nu e pentru toţi la fel? Biù are pielea arămie ea vine şi luminează cu un vag crepuscul - eu aşa zic - ea susţine că e un cântec de întâmpinare a zorilor, că violoncelul pe carel aud în spatele cuvintelor e sursa tuturor sentimentelor, ea vine pe strada mea la începutul primăverii şi comandă înflorirea mărului de lângă drum cel făr’ de gard, ea vine împodobită cu o mulţime de nuri şi de dantele,

are pulpe tronconice, gambe subţiri şi uşor arcuite în lateral Biù trece pe lângă mine. O văd cu coada ochiului. Îşi flutură rochia de iasomie lângă nările mele, bine că e dincolo de geam, dincolo de dincolo, altfel pielea mi s-ar lichefia şi ar curge râu în urmele ei şi m-ar robi cu acel lamento stins: Mommy cries, Daddy lies Everyday they die Everybody’s in shock Losing control Daddy cries, Mommy lies What does it feel like Discovering you’re stuck here? Aceste cuvinte nu le-am auzit - oricum am pierdut controlul, oricum sunt blocat aici, cu căştile pe urechi şi cu emma shaplin în playlist – ce să mai caute această biù? Ce să mai caute atâtea clone ale clipelor vieţii mele trecând alene de undeva spre altundeva? Biù are pielea arămie ea vine şi luminează cu un vag crepuscul. Îi dărui o minciună şi un gând minuscul. Mă-ncearcă senzaţia de pahar gol, nostalgia aceea a vegetaţiei cu miros de strugure – e un dar de la biù, un abandon du travail pour toujours. Şi ce dacă dintr-odată totul pare să conteze? Şi ce dacă-n noaptea asta vor muri la metereze toţi soldaţii mei de abur, toţi soldaţii mei de vânt? Şi ce dacă viaţa asta mă va-nchide în cuvânt?

Elegia 21

Dincolo de geamul întunecat e un întuneric şi mai mare, în care se prăbuşesc rând pe rând castele din cărţi de foc Ca pe un ecran murdar de cinema, se proiectează imaginile din gura peşterii cu femeile de la fabrica de confecţii aşteptând ca pe un copil autobuzul de cinci şi zece, cu bărbaţii lor înghesuiţi după schimbul trei în baia de lângă forjă încercând inutil să-şi scoată amintirile fontei de sub unghii şi mirosul persistent de zgură, oh, unde sunt amintirile de altădată? Nimic dincolo fereastra ca un monitor de laptop aflat în stand by, nici o informaţie pentru zilele noastre, negrul nu e culoare, nu am decât să mă umplu de absenţa luminii nu am decât să-ţi plâng plecarea şi să nu te mai aştept în nici o gară – pe strada mea am demolat gările imediat ce anna karenina şi-a ales trenul potrivit, am şi pus pancarte pe care se poate citi „no exit”, nimeni

nu scapă din viaţa mea, e loc destul, odihniţi-vă îndelung lângă iubitele mele închipuite. Am un somn incendiar, simt absenţa celor zece milisecunde cu care a scăzut durata zilei după cutremurele din chile, e o uşurare, desigur, prieteni, numai umbra zâmbetului femeii de mâine mă doare, e va veni să caute de lucru, ştie că am lăsat grădinile de izbelişte, ştie că îmi stăpânesc domeniile în devălmăşie, sunt teritorii pe care le nu le doreşte nimeni şi ea va veni ca să le îngrijească.

Elegia 22

N-am numărat niciodată câte nopţi şi câte zile am adunat pe strada mea. Chiar de vi s-ar părea supărător, aflaţi că numărul lor nu este egal. Ştiu că nu veţi suferi din această cauză, ştiu că puţin vă pasă de nopţile mele, dar eu sunt dator să vă previn. După noapte vine zi - cum zice un cântecel - nu are nici o semnificaţie pe strada mea. Asta pentru că trec tot felul de vagabonzi care fură ce le pică la îndemână. Nişte boschetari au furat câteva bătălii strategice pe care nu le-am mai apucat, alţii mici războaie de apartament. S-au furat numeroase orgii, desigur, s-au furat ideolo[r]gii de toate felurile, o fantomă cutreieră universul, împarte speranţe deşarte, s-au furat cantităţi uriaşe de vise, aşa că, una peste alta, raftul nopţilor e pe jumătate gol. Sunt câteva nopţi pe care nu le-a dorit nimeni, erau la coşul de gunoi al istoriei trecute şi viitoare. Una este noaptea care s-a fost lăsat când pe strada mea s-a exersat comunismul. Nu se putea exersa ziua, că îi vedea lumea şi se făceau de

baftă. Chiar dacă oricum s-a aflat, de la un timp, şi s-au stârnit nişte murmure, exerciţiul a continuat aşa de mult, cu laude deşănţate pe champs elisée şi-n saint germain des prés, că nici nu mai credeam că totul se va sfârşi deplorabil şi tragic. Echipele erau stabilite dinainte, bine antrenate, au venit de departe pe aripile vântului – şi mâine e o zi, nu? ce să ne grăbim aşa! – pe aripile reci ale vântului de răsărit. Şi-au făcut loc la masa mea, în casa mea, lângă familia mea, loc mare, norocul meu a fost că m-am ferit la timp, altfel mă striveau sub bocanci. Kazaciok! Am asistat din colţul meu la toată întâmplarea, de multe ori m-a cuprins vârtejul, totul era atât de poleit, atât de promiţător, dar de la mine se vedeau şi temeliile putrede, cu haitele de şobolani ce rodeau orice seminţe proaspete.

Să nu mai fiţi fericiţi – a spus tovarăşul care ne păzea de influenţele mic-burgheze. Fericirea este o stare viitoare a poporului, nu a individului. Pe individ îl face moale, îi slăbeşte vigilenţa, îl predispune la reverie. Să nu mai visaţi – a spus tovarăşul care ne organiza locul de muncă şi sistemul de procreaţie. Cine visează aduce pierderi în producţie şi întârzie cucerirea naturii, se lasă pradă spiritului care desfide materia atotputernică.

Din colţul meu mi-am permis să fiu de câteva ori fericit, biete clipe furate, aveam câţiva vecini care au observat acest lucru, dar nu m-au dat în vileag, ba chiar s-au înfruptat şi ei pe ascuns din roadele aduse de visele mele, câteva cuvinte frumoase, câteva imagini iscate din lumina haosului, câteva fructe din pomul recunoştinţei, câteva flori furate de pe răzoare – nu am refuzat nimănui nimic, nici paznicului de la uşa celulei, care închidea ochii când mă strecuram cu gândul afară, să respir aerul înmiresmat al nopţii de mai, ştiam că mă adulmeca la întoarcere, se umplea şi el de ceva ce nu ştia că se numeşte speranţă, în definitiv era fratele meu sclavul, era fratele meu călăul, era fratele meu regele dezcoronat, dezcăpăţânat, dezbrăcat de hlamidă şi de sentimente, era fratele meu geamăn, trup din trupul meu rupându-se în fiece secundă. Nu se inventase nimic nou, am observat târziu, doar se reluau vechile metode de a supune, de a ucide. Aceleaşi ruguri şi spânzurători, aceleaşi scule în beciuri, doar mai performante, mai strălucitoare, moartea nu mai era chiar aşa de creştinească, nici creştinismul nu mai era ce fusese. Dumnezeu a murit, nu-i aşa? A declarat sus şi tare acel nelegiuit care ratase rugul la mustaţă! Şi ce mustaţă! În acea noapte se cerea şi o nouă dragoste, dragostea pentru balamuc, dragostea pentru nero, dragostea pentru caligula, dragostea pentru călăul salvator! Se

zvonea că şi aceştia avuseseră o mamă, poate chiar mai multe, avuseseră o patrie, poate chiar mai multe, avuseseră o moarte, poate chiar mai multe – în noaptea asta au murit iar de mai multe ori şi eu am murit de mai multe ori, nu toţi suntem datori doar cu o moarte, fraţii mei mor cu fiecare lacrimă a unei femei, cu fiecare lacrimă a unui copil singur, cu fiecare lacrimă părăsită de ochi pentru totdeauna. Şi pilat se spăla întruna pe mâini, sindrom pe care moş freud nu l-a descris niciodată. Cea mai potrivită eutanasie este aceea a omului sănătos – astfel el nu se va mai îmbolnăvi niciodată, aşadar, hai la spălat de creiere, veniţi, privighecioara cântă şi rănile în suflet înfloresc. La răstimp, din colţul meu părea că vin zorii. Nu se grăbeau. Pe strada mea noaptea cade brusc şi zorii vin încet, atât de încet de parcă soarele ar fi teribil de obosit, stors de puteri. Uneori coşmarurile rulează în culori vii, în haine subţiri, transparente, te ademenesc cu chipuri de prinţese oarbe, cu flăcări violet pe comori dispărute de mult în nisipurile mişcătoare. De aceea vin şi întreb: Cum e soarele pe strada ta, iubito?

Elegia 23 – antract cardiac

Impachetez să mă mut. Pun nişte cearşafuri albe peste fotolii, peste amintirile proaspete, peste datoriile vechi, trag draperiile, împăturesc desenele neterminate şi le strecor într-un buzunar ascuns. Locanta cea nouă e veche, are şase paturi, trei ocupanţi, aparatură de resuscitare, doctoriţe rujate violent, asistente scunde, tinere, atente, sentimente amestecate, fire de speranţă, măşti ale durerii, flori din arborele fricii. Aleg un colţ cu supliment - două fotolii şi-un scaun aproape o canapea, aici îl voi chema pe domnul freud la o şedinţă de noapte! he he he

Salonul trei de la etajul patru. Ceva cardioform pe uşă. Unul dintre vecini tuşeşte, tuşeşte, tuşeşte; apoi vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte. Dincolo de geam, doi porumbei se iubesc pe pervaz, ah, o iubire

destul de înaltă! Altădată i-aş fi văzut? Altădată ar fi venit? Dacă voi suna la 112 şi voi spune: „sunt câţiva morţi în oraş, iubito!” – vor trimite descarcerarea? [O absenţă mă însoţeşte pretutindeni. Ar putea fi absenţa mea, dar n-o privesc niciodată în ochi, nu vreau să mă dezamăgească.] Porumbeii dorm undeva. Dincolo de geam, un pervaz în întuneric. Acolo dansează o mănuşă albă. Sunt sigur că a venit cu un mesaj de la prinţesa de pe malul mării. Adorm înainte să deschid fereastra şi mănuşa albă se mută-n vis tiptil. Prinţesa visează îngeri cu şase aripi. A fost ziua întâi. Dimineaţa, vecinii dinspre fereastră dezbat despre urşi şi lupi. Eu fac donaţie de fluide, prin branulă primesc antibiotice. E un schimb cinstit. Adorm din nou. Va veni ziua a doua şi va trece. Va veni ziua a douăzecia şi va trece. Mănuşa albă îmbracă palpitaţiile inimii. Blând. Mângâietor. Mănuşa albă e tăcută. În lăuntrul ei păstrează urmele acelei absenţe. Unde sunt porumbeii? Feeling. Fever. Spente le stele. Refrenuri care pot smulge un surâs. Somn pustiu. Noapte cleioasă. Totul este aşezat în ordine, la îndemână. Pachetul cu

şerveţele nazale, sulul de hârtie igienică, paharul cu periuţa de dinţi, pasta de dinţi, aparatul de ras de unică folosinţă. Apoi rândul al doilea: şerveţelul cu tablete în dreptul inscripţiilor: dimineaţă–prânz–seară, cana cu lingura, furculiţa, linguriţa. Şi două cărţi. Şi butelia cu ceai. Un caiet şi un pix. Trei sertare murdare pentru pachete bine sigilate. O familie de gândaci roşii scot capul curioşi la răstimpuri. (E destul de plictisitor: nici un şobolan nu urcă până la etajul patru!) Desigur, toată ordinea asta e numai o potemkinadă, în spate se ascunde haosul care s-a instaurat în trup, inima care lucrează aproape în gol şi flămânzeşte plămânii şi ficatul, şi gândul, un defect de fabricaţie, mi se spune, dar sunt încă în garanţie şi cândva voi intra din nou în circulaţie. Însă foarte puţin? Între timp, lumea trece pe lângă noi, dacă o vedem ne e mai bine, chiar de nu ştim î n c o t r o se-ndreaptă. Opresc strigătul: Opreşte, clipă! Aici îmi permit să spintec realitatea şi să fac analize vag distructive. Iată, florile tăiate mor, cele rupte se regenerează, prind rădăcini. Moartea e naturală, uciderea nu. Aşadar spintec realitatea, o tai în felii cu lipsă de respect şi metodă, desigur. Analizele vor ieşi bine, căci eşantionul e totalmente mort! Şi vine îngerul dezolării ascuns în florile uitate în parc, pe o bancă, căci iubita nu şi-a mai amintit să te

anunţe că tocmai murise surâzând pe un scaun din metrou, cu o mână sprijinită de sânul stâng sub care nu se mai aude nici o fluturare de inimă. Vine îngerul ca un abur albastru când parcurgi aleile pustii – e şi asta o frustrare, ieşirea din obişnuinţa ferestrei de la care vedeai vecinii de iulie, de august, de septembrie. Porumbeii dorm, undeva, îmbrăţişaţi.

Elegia 24 - alt antract cardiac

Fii însuţi izvor. Taina e-n cele ce curg. Cineva mi-a spus asta cândva şi am crezut şi făcut. S-a întâmplat mereu să întâlnesc însetaţi şi să-i iubesc necondiţionat. Nesecat sunt, doamnelor şi domnilor, veniţi şi potoliţi-vă! Locanta asta de la etajul al patrulea s-a umplut deja în seara de duminică şi care mai de care chefuieşte cu soluţii alcaline îndesate în àcele subţiri ale branulei. Deja banu’ mărăcine tuşeşte mai puţin, moş popa se vrea acasă, preotul în exerciţiu e vizitat de sute şi sute de fini şi de cele două fiice blonde, plinuţe şi nurlii. Au venit şi doi bătrâni tăcuţi, obişnuiţi ai locului. Un medic m-a întrebat ce mai fac – respir, i-am răspuns, greu, dar respir, voi dormi până când, până când… va veni iarăşi mănuşa albă a prinţesei, va veni iarăşi babydia. Şi chiar am să visez marea!

A venit optimistul şi a zis: orice lucru ce stă se va mişca la un moment dat. A venit pesimistul şi a zis: orice lucru ce se mişcă se va opri cândva. Sau poate am încurcat eu personajele, era dis de dimineaţă şi nimeni nu-mi spusese dacă sunt treaz sau nu, nici măcar bătrâna asistentă care-mi administrase antibioticul la şase dimineaţa. Ce se întâmplă, doctore? Ce se întâmplă cu viaţa mea? Şi el zice că nu mă poate vindeca de cleptospinoză, iar eu îl cred, nimeni nu te poate vindeca de bolile inventate. Am uitat să vă spun că asta nu mai e strada mea, e strada lor. Cineva a schimbat imaginea din diaporamă. Ce caută în peisaj palatul preşedinţiei? Ce caută academia militară? Ce caută clădirea facultăţii prin care am trecut acum atâtea decenii? ce caută aceste simboluri ale imprevizibilului? Unde s-a ascuns buna mea decadenţă naturală? Salonul 26 de la etajul zece. Altă locantă. Atra face del ver, giuseppe! Pervazul ferestre este prea îngust ca să poposească porumbeii, dar ei vin şi mă privesc interogativ. Destul ca să recuperez sângele pe care asistenta mi l-a recoltat la şase dimineaţa – recoltă încă bogată, sânge proaspăt, vioi, poate chiar albastru! Asta nu e strada mea. E strada sirenelor de ambulanţe alergând bezmetice pe malurile dâmboviţei. Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din noi! Vine şi nu găseşte nimic. Am ars lanurile, am

otrăvit fântânile, am tăiat pădurile, sterpe-s femeile, pribegi bărbaţii, au rămas doar spitalele între care aleargă ambulanţe întârziate, mereu întârziate. Aleargă goale, ca nişte fantome care nu mai sperie pe nimeni, căci nici un turist nu mai vizitează castelul, cetatea, oraşul, insula de verdeaţă de unde durerea a dispărut cu totul. Asta nu e stradă. Asta este umbră. E umbra aleii 46 nord. Plină cu memorii abandonate, rătăcite printre monumentele funerare. Trece paznicul şi zice: prinde orizontul şi suceşte-i râtul. (Parcă am mai auzit chestia asta undeva.) Ca să nu te mai cheme ca o spinare de vier ascunsă în vegetaţia sălbăticită, rai de luncă-nchipuit, trai de pustnic înnuntit cu o fată de cremene nimănui să semene. Şi aşa n-a mai plecat EnGhiDu la vânătoare de lei. Dar despre asta vom vorbi cu alt prilej.

Elegia a 25-a: despre vânătoare

Si dacă sunt eu nenăscutul? Mai bine nu întorc capul. Dacă în spatele meu e un zid? Mai bine privesc muchia îngustă a orizontului. Şi mă abandonez labirintului, se spune că e o formă frumoasă de libertate individuală. Cândva voi face saltul. Dar tu nu erai. Am ştiut-o de mult. Singuratic vânam păsări desenate pe cer cu arc şi cu săgeţi cu vârful de fier. Apoi dormeam. Şi la trezire tu tot nu erai. Era doar cerul deasupra cu păsări decupate în el prin care se strecurau fire din ţesătura neantului. A trebuit să desenez ceva între noi, un sentiment, o plantă, o nălucă, o caleaşcă-n stare să mă ducă o noapte mai departe. Apoi am vânat. Apoi am dormit. La trezire tu tot nu erai. Dar era ceva între noi, ceva mai mult decât o absenţă. Şi inima mi s-a umplut de bucurie. Au înflorit câţiva cireşi. Sau rupt câteva stăvilare. Pe stradă a trecut o ţigancă măturătoare. Am vânat, am dormit, m-am trezit. Şi tu tot nu erai. Mi-am luat inima-n dinţi şi te-am văzut. Şi de atunci eşti. Ca să mergem azi împreună la vânătoare. Şi să ne-ntoarcem cu spinările îndoite de pradă.

Elegia a 26-a: câteva obsesii

A deschide fereastra nu ar fi o greşeală, ar fi o trădare, ultima, poate, căci plutonul abia aşteaptă comanda foc! abia aşteaptă să-şi descarce încărcătoarele şi să plece pe la casele lui, unde-s nerăbdătoare nevestele cu copii noi, proaspeţi, vioi jucându-se-n praful uliţei. Dar strada mea e într-un alt cartier al inimii, undeva unde funcţionează toate valvele şi fantezia se oxigenează suficient ca să producă ceva ca un zbor de fluturi. Aşadar nu am de ce să deschid fereastra, nu am de ce să iubesc la întâmplare, nu am de ce să caut o ieşire spre tramvaiul 30, cu care a avut ultima întâlnire antoni plàcid guillem gaudí i cornet înainte de a-şi părăsi sagrada familia. Era într-o zi de luni din iunie, el vagabond zdrenţăros părea pe străzile aglomerate ale barcelonei şi după întâlnire chiar s-a vrut la spitalul din mahala, între săraci, joi ochii s-au stins, când abia trecuse o săptămână de la ivirea fericită a lui irwin allen ginsberg What sphinx of cement and aluminum bashed open their skulls and ate up their brains and imagination? – ah, ce călătorii vom face împreună de-a lungul şi de-a latul continentului şi ce vom mai urla, băieţi! (am văzut cele mai strălucite minţi din

generaţia mea distruse de nebunie, de foame, goi, isterici). Dar ce vină avea abia născutul irwin allen ginsberg? Sunt multe alte întâmplări fericite în acest cartier, multe scrisori, mărturisiri, recunoaşteri, trădări de fluturi închişi între geamuri. Iată ce am citit deunăzi: Moi, Pierre Ménard, auteur du Quichotte, j’approcherai Almotasim dans le jardin aux sentiers qui bifurquent. Je pourrai aussi visiter la bibliothèque de Babel et les ruines circulaires après avoir gagné à la loterie de Babylone. Je n’oublierai pas Funès, je réhabiliterai Judas et je mettrai en scène la mort du traître et du héros, car je fais partie du Congrès ainsi que de la secte des Trente et de celle du Phoenix. Mais le livre des sables est infini, au contraire du poème composé d’un seul mot... Tot caut un refugiu. Cu masca pe figură, mă târăsc în tranşeele unei realităţi închipuite, mângâi fecioare tolănite în umbrele ierbii, stârnesc stoluri de cocori şi de vrăbii, respir otrăvurile încă neinventate de doamnele de onoare ale reginei – quelle traîtresse, belle traîtresse, plus dangereux qu’il ne le paraît! – pentru bastardul care voi fi. Poate că ar trebui să-mi schimb numele, după noaptea aceasta strălucitoare, da, voi fi jorge luís! sau miguel? sau antoni? sau alonso? Ei, lasă, zi-mi simplu: maestre!

Elegia a 27-a: rătăcit în expoziţie

Trei femei locuiesc în mine – una plânge, alta râde, cealaltă moare încet. Ele construiesc o catedrală a seminţelor. Ele sunt cu totul o durere şi o tăcere. Asta nu înseamnă că există vicii de comunicare, nu. E tot o învolburare de vorbe! De unde iei cuvintele acestea cu care clădeşti castele de aer în aer, corăbii de apă în apă, tot felul de imagini ale sentimentelor transparente, tot felul de umbre şi de arome? De la tine le iau, şi de la tine, şi de la tine, şi de la tine… Cuvintele nu-mi aparţin, ele sunt un bun al poporului pe care-l prad lipsit de parcimonie şi de pudoare şi pe care-l dau celor bogaţi în dorinţe. E un fel de haiducie, desigur, e un fel de iubire, precum aceea a lui goethe pentru lotte-charlotte, dar mai cu seamă pentru adolescenta minna herzlieb – ah, ce de afinităţi naturale cu inima chiar ca o dragoste! herzlieb, gutlieb, grossenlieb, schönlieb, grossenherz – ori pentru sora ei de întâmplare, prea mândra

theodora ulrike sophia von levetzow din marienbad. Ichliebedich-ul nostru cel de toate zilele! Ştiu bine c-am să decad, pentru a treia tinereţe nu mai e vad, vino, iubito, să batem câmpii, ca tâmpii! Ia-ţi cu tine binecuvintele şi vânătoarea de efemeride va fi plină de roade! Vin rugile la poalele rugurilor însoţindu-se cu flaute şi alăute. Ia-ţi moartea în cârcă şi du-te, spune călăul dăruindu-mi sărutul pe frunte. De-acum am să urc un munte. Schimb labirintul pe o pereche de cai, e un târg mai cu folos decât cel al lui richard al treilea. Umplu raniţa cu ciuperci, iubita mea, nevăzuto, drumul acesta haide şi tu să-l încerci! Tu, răstignito pe crucea din mine, urcă în şa şi porneşte-n galop! Una plânge, alta râde, cealaltă moare încet. În aerul rarefiat desenez un vultur cu şase capete. Cele şase ciocuri ascuţite sfâşie carnea, şi râsul, şi plânsul, şi moartea. Schimb caii pe doi iepuri. O vulpe iese din hăţişuri şi ne adulmecă. Desenez o puşcă şi trag în vulpe cu puf. Apoi îi prind blana la uscat cu şase cârlige de rufe. Vine marcel: şi-a cumpărat o madlenă.

Elegia a 28-a: le bateau ivre dans le cimetière marin

Prinţesa mării de sare vine cu sabia duhului şi-mi mângâie rănile. Sunt în stare de joc. Plaja mi se întinde sub piele ca o platoşă interioară. Ceva trebuie să mă apere de răul ascuns în carne. Ceva ca o furtună sahariană îngropând caravane după caravane. Pe obraz, o lacrimă, aici a-nchis Prinţesa oceanul cu delfini şi cefalopode, cu alge şi scoici perlifere, aici ţine în frâu câteva uragane de sentimente, aici se scufundă căutătorii de comori după epavele războaielor de pedepsire a oricăror trădări – din bătălia de la trafalgar a mai rămas numai trafalgar squar, din iubirile prinţesei doar această lacrimă de sare. Ce strategie, amirale, ce strategie! Ce corabie scufundată, ce corabie beată, ce perpendiculară pentru gloria eternă a albionului te-nlănţuie de ţărâne! Cum se vede lumea de acolo de sus? Cum se văd mormintele din cimitirul marin? Prinţesa

închide pleoapa şi o nouă lacrimă o şterge pe cea veche, cum ştergi o pagină de istorie din memoria unui popor dispărut, cum ştergi zeci de evanghelii apocrife şi de necredincioşi, spre gloria Domnului. J’ai vu fermenter les marais énormes, nasses où pourrit dans les joncs tout un Léviathan! O lacrimă nouă închide acelaşi ocean cu delfini şi cefalopode, cu pescari târând după ei scheletul balenei, cu albatrosul care mi se odihneşte pe umăr, acelaşi vis cu sirene încântând marinari rătăciţi pe vecie în drum spre ithaca, acelaşi cimitir de sunete, de plânsuri: Beau ciel, vrai ciel, regarde-moi qui change! Pe strada mea te-aşteptă doar cerul ce-i deasupră-mi atât de plin de stele! Ţi-e lacrima oglindă pentru îndepărtate constelaţii care au murit de mult, Prinţesă! Şi scoica ce o păstrezi în palmă cântă: La mer fidèle y dort sur mes tombeaux!

Elegia a 29-a: concert pentru violoncel de mosc

Aşteptam să vină cineva. Am desenat o gară, pe strada mea. A ieşit grăbit un ceferist transpirat şi s-a dus la linia a şasea. L-am abandonat acolo şi am desenat un heliport cu faţa spre răsărit. De aici voi aborda soarele, mi-am zis. Dar înainte de asta au fost paraşutate şapte violoncele trăgând după ele şapte femei tinere. Elicopterul s-a depărtat ca o pasăre fericită. De fapt, ca o pasăre, căci nu am văzut niciodată o pasăre tristă. Prin faţa gării trece ultimul vagon ca o fantomă a unui trecut abandonat. Un tren prin faţa gării inexistente, cu sala de aşteptare de la clasa a doua plină cu navetişti etern adormiţi. Un tren inexistent, ca o umbră a dorinţei de ducă a femeii stând la coadă la lapte la două dimineaţa. O fantomă a unui trecut uitat, a unei feciorii care nu se va mai întoarce vreodată. Dulce lenevie - aşteptarea.

Trebuia să vină cineva. Am desenat o cărare printre copaci, jakob ludwig felix mendelssohn bartholdy păşea ca pe apă cu un zâmbet permanent lipit între perciunii lungi. Şapte femei au izbucnit în aplauze. Ceferistul a fluierat degeaba marşul nupţial: nu mai sosea nici un tren. Şapte văduve strâng genunchii în jurul violoncelelor şi cântă copiilor care vor înflori, aerul se umple de mosc de parcă pielea violoncelelor e unsă cu androsteron, ştiu ele ce ştiu visând un concert atât de subtil. Jakob ludwig felix mendelssohn bartholdy le sărută pe frunte şi pleacă. Şapte femei adorm la marginea ierbii, în timp ce bătrânul ceferist stinge luminile. Eu închid fereastra şi fur violoncelele.

Elegia a treizecia: political correctness

Urc într-un autobuz care pleacă. Voi merge până la ultima staţie. Până la ultima respiraţie.
Climb into a bus departing. You go to the last station. Until the last breath. Je monte dans un bus en partance. Je vais aller jusqu'à la dernière station. Jusqu’au dernier souffle. Me subo a un bus de salida. Voy a ir a la última estación. Hasta el último aliento. Mi arrampico su un autobus in partenza. Andrò alla stazione precedente. Fino all’ultimo respiro. Én mászni egy busz indul. Én megyek az utolsó állomás. Mindaddig, amíg az utolsó lehelete. I wsiąść do autobusu wychodzących. Pójdę do ostatniej stacji. Aż do ostatniego tchnienia. I ngjit në një autobus niset. Unë do të shkojnë në stacionin e fundit. Deri në frymën e fundit. Σκαρφαλώνω σε ένα λεωφορείο αναχωρεί. Θα άω να τον

τελευταίο σταθµό. Μέχρι την τελευταία του νοή. Ich steige in einen Bus abfliegen. Ich werde zu der letzten Station gehen. Bis zum letzten Atemzug. ‫המישנה דע .הנורחאה הנחתה לא ךלא ינא .אצויה סובוטוא ךותל ספטמ ינא‬ ‫.הנורחאה‬ Subo em um ônibus que partem. Eu vou para a última estação. Até o último suspiro. Сам успон у одласка аутобуса. Ја ћу ићи на последњу станицу. До последњег даха. Jag klättrar in i en buss som avgår. Jag kommer att gå till sista stationen. Fram till sista andetag. バス に が る。 は最 の に きます。最 の まで。

Я поднимаюсь в автобус уходят. Я пойду на последнем месте. До последнего вздоха. ‫سفنلا ىتح .رخ زكرم ىلإ ب ذأ فوس .ليحرلا يف ةلفاح ىلا دوعصلا انأ‬ ‫ريخألا‬ Mimi kupanda katika mabasi ya kuondoka. Nataka kwenda kwa kituo cha mwisho. Hadi pumzi ya mwisho.

Elegia a 31-a: somn în bibliotecă

Nici măcar nu e greu: ascut bine creionul, rup o coală din caiet şi încep să desenez un trotuar. Apoi, câţiva copaci scheletici – încălzirea globală îşi spune cuvântul! Colorez jumătate din partea carosabilă cu şotroane. Voi desena copiii mai târziu, întâi să treacă maşina de gunoi. Până atunci. schiţez două femei cu bagaje. Le las să alunece pe o coajă de pepene. Ca să mai treacă timpul, vie ambulanţa. Hop şi poliţistul de cartier cu amenda minimă în 24 de ore. Le eliberez câte un certificat de deces, ca să poată călători mai departe. Jean-marie gustave le clézio iese hotărât în stradă, unde totul se scrie ca-ntr-un proces-verbal. Oraşul întreg este o arhitectură a scriiturii, ne anunţă el şi îngeri cad orfani pe edificii de cuvinte, intonând laudatio florentinae urbis, lamentatio sanctae matris şi alte cântece de pierzanie. Ce caut aici? Nu mai ştiu drumul de ieşire din acest desen, m-am pierdut în sistemul său sanguin, sistemul său limfatic mă vânează ca pe un infractor, mă ascund în subterane uitate ale urbei născătoare de prunci obezi, dar nici un

uter nu mă mai expulzează la timp din această bibliotecă de cadavre, rămân prizonier al unui câmp de luptă după o bătălie pierdută. Ascut creionul, rup o coală din caiet şi încep să desenez acest oraş inundat de lichid amniotic. Alături de mine vine joseph k. purtând dovada că merită să trăieşti, o strânge la piept, lângă rana de glonţ sau de pumnal care-i traversează viaţa ca un fir roşu. Desenez un parc plin de gândaci, joseph k. e un oaspete de onoare! La intrare dormitează meursault, rezemat de spânzurătoare, e o poartă a destinului aici şi el nu putea să lipsească. Mormăie-n barbă: ca un câine, ca un câine, ca un câine… şi ne compostează abonamentele la eşafod. Spectacolul e complet. Mulţimile violează legile firii, turme de mistreţi umplu plajele, vânătorii se-mpuşcă-ntre ei cu ardoare, cerşetorii bat scurt în hubloul nenorocirii şi el se deschide larg şi flămând, precum burta chitului pentru pierdutul pescar. Totul e curat lună. A trecut maşina de gunoi. Le-am dat o litră de ţuică băieţilor în salopete verzi ca să cureţe mâzga cum trebuie. Singurătatea e starea de bine. Cineva mă desenează cu un zâmbet lipit pe faţă. Mă spăl de farduri şi adaug o lacrimă. În ea se odihnesc icrele chitului. Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea!

Elegia a 32-a, a fecioarelor despletite

În şiruri lungi, trec fete de hârtie pe strada-ntunecoasă şi pustie, nu se opresc, nu fac popas, în urma lor mireasma a rămas de sânge şi de lup în hăituire, trec fete de hârtie în neştire, se şterge umbra, lacrima rămâne să sfâşie gâtlejul elocinţei. Un cor ridică imnuri nefiinţei şi închise-n stup albine ard încet, pătrund prin vămi tăcut şi obsolet, nu-s cel ce face vorbelor risipă, nici slabă fâlfâire de aripă, sunt doar stăpân tăcut al străzii mele, pe care-am inventat-o şi spre care deschid câte-o fereastră oarecare cum pleoapa o ridică oarecine clipind în vis şi întorcând spre sine afara stearpă şi lăuntrul gol. Am decupat în şiruri lungi de siluete fecioare de hârtie să mă-mbete cu toată grea aroma cea de mosc. Deacuma pot pleca să le cunosc. Adio, tu!

Elegia a 33-a: visul înfrântului de la samotrace

Să lăsăm deoparte esenţialul, mor măştile deja, s-au degradat demult, s-au tocit de prea îndelungată folosinţă, ginsberg a obosit teribil masca withman-ului, şi-a subţiat propria mască tot spălând-o de praful rătăcirilor, garcia lorca s-a scorojit de tot, îmbrăţişând amintirea tăcerii ¿dónde llevas tu cristal empañado de risas, de palabras y sollozos del árbol? unde îţi duci cristalul aburit de râsete, de cuvinte şi suspine ale pomului? –, frumosul esenin şi el s-a uscat de vânturile stepei, ah, isadora, ce drog ai izbutit să fii, drumurile tale s-au confundat cu acelea ale zăpezii, moartea ta cu somnul primăverii cuprins de tulpinile verzi s-a-ncurcat. Să lăsăm deoparte esenţialul, trec în cohorte poeţii, traversează nopţile cu paşii uşori prin parcul copou, prin grădina pogorului şi prin codrii de aramă, trec rânduri-rânduri truditorii

condeiului prin grădina icoanei, cu inimile zdrenţuite de dor, îmbrăcaţi în cuvinte rare, uitate, trec umbre peste umbre strivite de lumina ucigaşă a minciunii – cine va iubit pe voi? cineva odată v-a iubit! poate publicul generos al lui Homer, pe când erau destui odiseii rătăciţi pe mările-ntoarcerii. Să lăsăm deoparte esenţialul, pilat din pont s-a spălat pe mâini cu mii de poeme nescrise, precum cu nişte copii nenăscuţi, femeile sale au rămas ca şi sterpe întregi generaţii, până când şi-au lepădat măştile lipite de obraz şi carnea s-a arătat vie şi sângerândă, ca orice iertare obţinută prea târziu, ca orice bun-rămas de pe Malul Celălalt al Râului, o fluturare de mână la care nu se mai uită nimeni.

Elegia a 34-a: dust in the wind

Nu mai cunosc lumea aceasta, nimic despre parcuri nu mai ştiu şi nici despre fetele în floare care se întind molatic şi se dezbracă pe jumătate ca să le mângâie iarba umbrele palide sub care-şi păstrează tainele. Trec familii cu copii, alergători de maraton, bunicuţe uitate de Dumnezeu, dar eu nu-i cunosc, aproape nu-i văd, cred că ei sunt acolo pentru că de undeva ajunge mirosul florilor de tei şi-mi îmbracă nările. Este un vis nechemat în care năvălesc imaculate decepţii, orice are loc aici, în punctul de plecare spre nicăieri, voi scrie un text lung despre esenţa nimicului şi el va fi reluat de toate revistele inteligente, va ajunge rugă pe buzele preoţilor oricăror religii, pentru că cine atinge particula primordială nu se mai întoarce decât pe calea credinţei şi scoate cârtiţele la lumină pentru a le salva. Doamnelor şi domnilor, ceea ce vă voi spune este lipsit

de importanţă, nu vocea mea trebuie să vă subjuge, ci privirea care vă aduce mesajul adevărat. E bine că s-a strâns tot parcul în jurul meu, au venit şi păunii, şi peştii cei mari din ascunzătorile de sub poduri, şi fiinţele necunoscute au ieşit din cotloanele cerului şi subpământului, iată vulturaţa, iată cioaratonul, iată cintezebra cu puii roz şi luprigoria nestemata, iată dropiţigoiul şi sora lui papagaiţa de stuf, fluturacul arborascunsus la braţ cu şoimangusta, apoi libelupul de ariniş şi melcocoşelul de vincenne, altele şi altele, de nu le mai ştie nimeni numi, s-au adunat în jurul oamenilor ca să-mi citească adâncul privirii: dacă te uiţi prea mult timp în abis, abisul se va uita la rândul său în tine. Peste toate, închid repede cămaşa de forţă.

Elegia a 35-a: nişte aşteptări

Aprind o lumină în fereastra schiţată mai devreme după un model de salvator dali. Poate o călăuză pentru jidovul rătăcitor? Nebunul a desenat acolo şi o femeie care aşteptă, io şterg femeia, pentru că cere prea mult! Călătorul nu va rămâne peste noapte, popasul e scurt, femeia lar putea momi cu ceva, ea are mereu dulceţuri în cămări, alcooluri vechi şi fine ascunse la piept, snop de flori la subţiori, frunze-n buze, lapte-n ţâţe, drob de sare pe spinare, mălăieş în călcăieş… Vin mii de miliarde de efemeride, precum în poemele lui queneau, niciodată aceleaşi, tot atât de vii cât de moarte, căci şi timpul e mort, suntem închişi într-o singură dimensiune, aceea a aşteptării, aici ne mişcăm cu parcimonie, io ca un fluture între geamuri, în căutarea inevitabilului insectar, last sound, the world going out without a breath ultimul sunet, lumea merge fără să respire

Aşa voi afla cum e să mori cu o zi înainte de a fi fericit, ştii foarte bine că niciodată nu se mai moare după aceea, ziua de mâine e senină, e o nouă dimensiune, mâine te voi privi, femeie, şi vei fi, odihneşte-te până atunci, dormi şi vizează viaţa pe care ţi-o voi dărui din prea-puţinul meu. Ea e acum dincolo de luciul oglinzii, în dulapuri de sidef, aşteptându-te cuminte.

Elegia a 36-a: poduri şi semne

Aş vrea să trec prin peretele de hârtie, pe el am scris legile cu care conduc imperiul de pe strada mea, io nu am avut lespezi, plăcuţe de lut, papirusuri, nu am avut decât suluri peste suluri de hârtie primite cadou în ianuarie 1990 de la nişte nemţi care le aduseseră din finlanda, cu ele mi-am îmbrăcat acasa pe dinăuntru şi pe dinafară Aş vrea să trec prin peretele de hârtie, dar mă tem că voi rupe acéle unice scrisori de dragoste, acéle descrieri pe nisip cu solzii peştilor de aur, acéle urme de trupuri extatice care se visau eternităţi de carton O lume obosită crede că poate trece poduri de hârtie spre mine cum eu poduri de hârtie spre alţii am trecut. Am fost contrabandist de sentimente, m-am ocupat cu fabricarea umanului din resturi reciclabile adunate dintr-o ţară a nimănui pentru memorie prin care mi-am tăiat cale cu

greu. Ceea ce vezi, femeie, tocmai a fost şi nu se mai întoarce, plini de cicatrice, de semne indemne, am coborât de pe ruguri şi n-avem drept la masca suferinţei, suntem condamnaţi să privim înainte spre viitura de viitor care ameninţă să ne răstoarne convingerile, să repete fără oprire waterloo-uri peste waterloo-uri pentru acest imperiu al decadenţei, al singurătăţii, al umbrelor pierdute, al speranţelor strivite de paşii unor armate fantomatice care ne bântuie nopţile, ne bântuie visele, de umplu ochii deschişi spre nicăieri. Aş vrea să trec prin peretele de hârtie, să arunc o privire Dincolo de strada pustie, în Neantul cu care mam îmbrăcat precum mirele unei Nunţi de încheiere.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->