Sunteți pe pagina 1din 61

Cuprins

Prefata…………………………………………………… 2

Partea intai - PRIMATUL IMAGINII

1. Homo Sapiens …………………………………. 3

2. Progresul tehnologic …………………………

4

3. Video-copilul …………………………………

5

4. Progrese si regres ……………………………… 6

5. Saracirea intelegerii …………………………… 7

6. Contra-deductii ………………………………

7. Internetul si navigatia cibernetica …………… Note …………………………………………… 11

8

9

Partea a doua - OPINIA TELEDIRIJATA

1. Video-politica ………………………………… 13

2. Formarea opiniei ……………………………… 13

3. Guvernarea sondajelor ………………………

4. Mai putina informatie ………………………… 16

14

5. Mai multa dezinformare……………………. … 18

6. … Note ………………………………………….… 22

Si imaginea minte …………………………

21

Partea a treia – SI DEMOCRATIA ?

1. Video-alegeri ………………………………

24

2. Politica video-modelatoare …………………

25

3. Satul global …………………………………

27

4. Demosul slabit ……………………………….… 29

5. “Regnum Hominis” si oamenii-vite ………….… 31

6. Concurenta nu e un remediu ………………….… 33

7. Rationalitatea si post-gandirea ………………

34

Note …………………………………………

36

Apendice

1. Oul si gaina ……………………………………… 38

2. Ce fel de cetatean ? ……………………………… 38

3. Democratia continua si democratia deliberative … 40

4. Concurenta si Auditel ………………………….… 40

5. Ne sufocam in ignoranta ……………………….… 43

6. De la video-copil la destructurarea eului ………… 44

7. Tot despre vizibilitate si abstractiune ………….… 46

8. Universul virtual e gol …………………………… 47 Note ……………………………………………… 48

Prefaţă

„De ce nu oferiţ i oamenilor că rţ i despre Dumnezeu?" Din acelaşi motiv pentru care nu le oferim nici Othello; sunt vechi; sunt c ă rţ i despre Dumnezeu cel de acum o sută de ani. Nu despre Dumnezeu cel de astă zi. „Dar Dumnezeu nu se schimbă ." Oamenii, însă, da.

ALDOUS HUXLEY, Minunata lume nou ă

Ne afl ă m în plină şi extrem de rapidă revoluţie multimedia. Un proces cu multe tentacule (Internet, calculatoare personale, ciberspaţiu) care se caracterizează îns ă printr-un numitor comun: tele-vederea, şi prin aceasta o tele-tră ire a noastră . Aşadar, în această carte focul se concentrează asupra televiziunii, iar teza de bază este c ă

fenomenul video îl transformă pe homo sapiens produs de cultura scris ă într-un

 

homo videns, în care cuvântul e detronat de imagine. Totul devine vizualizat. Dar în

cazul acesta ce se întâmpl ă cu non-vizualizabilul (care e mai ră spândit)?

 

Astfel, în timp ce ne preocupă cine controlează media, nu ne dăm seama c ă de fapt instrumentul în sine şi pentru sine este cel care ne-a sc ă pat de sub control. In legătură cu televiziunea ne lamentăm c ă încurajează violenţa, sau c ă informează puţin şi prost, sau c ă este înapoiată din punct de vedere cultural (aşa cum a scris Habermas). E adevă rat. Dar este şi mai adevărat şi chiar mai important s ă înţelegem c ă tele-vederea schimbă treptat natura omului. Ăsta e miezul problemei, esenţa ei, care până astă zi a sc ăpat în mare măsură atenţiei noastre. Şi totuşi e destul de limpede c ă lumea în care trăim se sprijină deja pe umerii firavi ai „video-copilului": un exemplar foarte recent de fiinţă umană educată de tele-vedere — în faţa unui televizor — înainte chiar s ă înve ţe să scrie şi să citeasc ă . Aşadar, în prima parte a acestei c ărţi mă ocup şi mă preocup de primatul imaginii, adic ă de precumpă nirea vizibilului asupra inteligibilului, care îl face pe om s ă vadă fă ră s ă înţeleagă . Şi, pornind de la această premis ă, examinez în continuare video- politica, adic ă puterea politic ă a televiziunii. Dar, de-a lungul acestui parcurs, atenţia mea rămâne concentrată pe paideia, pe educarea video-copilului, şi deci pe procesele de formare a opiniei publice şi pe ceea ce trece, sau nu trece, prin canalele de comunicaţie în mas ă. Cel mai caustic, în această privinţă, este Baudrillard:

„Informaţia, în loc s ă transforme masa în energie, produce şi mai multă mas ă."

este c ă

televiziunea —spre deosebire de instrumentele de comunicare care au

precedat-o (până la radio) — mai mult distruge decât transmite în materie de

cunoaştere şi înţelegere

.

Cert

Să fie limpede: dac ă pornesc la atac împotriva lui homo videns nu înseamnă c ă îmi fac iluzii. Nu intenţionez s ă provoc un blocaj al epocii multimedia. Ştiu prea bine c ă nu peste mult timp majoritatea popula ţiei din ţă rile bogate va avea în cas ă, pe lângă televizor, un minicalculator conectat la Internet. Această dezvoltare e inevitabil ă şi, în anumite limite, folositoare; dar folositoare numai dac ă nu se scufundă în viaţa inutil ă , într-o existenţă care înseamnă doar omorârea timpului. Prin urmare, eu nu pretind s ă opresc inevitabilul. Sper îns ă s ă -i sperii îndeajuns pe părinţi cu ceea ce se va întâmpla video-copilului lor, astfel încât să -i transform în pă rinţi mai responsabili. Sper ca şcoala s ă se debaraseze de pedagogia ei dăună toare şi s ă ias ă din degradarea în care a c ă zut, sper, aşadar, într-o şcoal ă aptă s ă lupte împotriva

acelei post-gă ndiri pe care astăzi o între ţine. Sper de asemenea s ă avem ziare mai bune, şi la urma urmei şi o televiziune mai bună. Şi apoi, chiar dac ă bătă lia mea e dinainte pierdută , asta n-are importanţă. Cum spunea William de Orania, „point n'est besoin d'esperer pour entreprendre, ni de reussir pour perseverer", nu e nevoie s ă speri pentru a întreprinde, nici s ă reuşeşti pentru a persevera.

PARTEA ÎNTÂI

PRIMATUL IMAGINII

1. „Homo sapiens"

Homo sapiens: astfel clasifica Linne specia umană în lucrarea sa Sistemul naturii din 1758. Din punct de vedere fiziologic, acest homo sapiens nu are nimic care să -1 fac ă unic între primate (din genul c ă rora neamul omenesc face parte ca specie). Ceea ce îl face unic pe homo sapiens este capacitatea lui de a opera cu simboluri; este ceea ce 1-a îndemnat pe Ernst Cassirer s ă-1 defineasc ă pe om drept un „animal simbolic". Cassirer explic ă astfel:

Omul nu tr ăieşte într-un univers pur fizic, ci într-un univers simbolic. Limba, mitul, arta şi religia [

sunt diferitele fire care alc ă tuiesc ţ esă tura simbolic ă [

experien ţă întăreşte această ţ esă tură f

valabilitatea [

al ături de limbajul conceptual există un limbaj al sentimentului, al ături de limbajul logic sau ştiinţ ific există limbajul imagina ţiei poetice. La început, limbajul nu exprim ă gânduri sau idei, ci sentimente şi afecte. (1948, pp. 47^19)

Aşadar, expresia animal symbolicum îmbrăţişează toate formele vie ţii culturale. Iar capacitatea simbolic ă a oamenilor se manifestă prin limbaj, prin capacitatea de a comunica prin articularea unor sunete şi semne „semnificante", purtătoare de semnificaţie. Astă zi vorbim despre limbaje la plural, şi deci despre limbaje a c ăror unitate semnificantă nu este cuvântul: de pildă, limbajul cinematografului, al artelor figurative, al emoţiilor şi aşa mai departe. Dar acestea sunt accepţii metaforice. Pentru c ă

]

]

Orice progres uman în gândire şi

]

Defini ţ ia omului ca animal raţional nu şi-a pierdut deloc

]

dar e lesne de vă zut că această defini ţ ie este doar o parte dintr-un întreg. Pentru că

limbajul fundamental care îl caracterizează şi îl instituie cu adevărat pe om ca animal

simbolic este „limbajul-cuvânt", limbajul vorbirii noastre

. Să formul ă m prin urmare

astfel:

omul este un animal vorbitor, un animal loquax „în permanenţă conversând cu

sine însuşi"

(Cassirer, 1948, p. 47), iar aceasta este principala însuşire care îl

 

deosebeşte radical de orice altă specie de fiinţă vie.

(1)

In replic ă se poate argumenta c ă şi animalele comunic ă printr-un limbaj al lor. Da, dar mai degrabă nu. Aşa-numitul limbaj animal transmite semnale. Iar diferenţa esenţial ă este c ă omul posedă un limbaj capabil s ă vorbeasc ă despre sine însuşi. Omul reflectează asupra a ceea ce spune. Şi nu numai comunicarea, ci şi gândirea şi

cunoaşterea care îl caracterizează pe om ca animal simbolic se construiesc în limbaj şi prin limbaj. Limbajul nu este doar instrumentul comunic ă rii, ci şi al gândirii.(2) Iar gândirii nu îi este necesară vederea. Un orb are dificultăţi, în actul gândirii, fiindc ă nu poate citi, deci din cauza unui suport minor al cunoaşterii scrise, dar nu pentru c ă nu vede lucrurile despre care gândeşte. Intr-adevă r, lucrurile pe care le gândim nu le văd nici cei care văd: ele nu sunt „vizibile". Civilizaţiile se dezvoltă o dată cu scrierea şi tocmai trecerea de la comunicarea oral ă la cuvântul scris este ceea ce determină dezvoltarea unei civilizaţii (cf. Havelock, 1973). Dar până la inventarea tiparului cultura oric ărei societăţi rămâne în mare parte bazată pe transmiterea oral ă. Deoarece textele scrise trebuie reproduse de mână de c ă tre copişti, nu se poate înc ă vorbi de „omul care citeşte". A citi, şi a avea ceva de citit, era, până la sfârşitul secolului al XV-lea, privilegiul unui numă r foarte restrâns de învăţaţi. Homo sapiens care îşi multiplic ă propria cunoaştere este deci aşa-numitul om al lui Gutenberg. Este adevă rat c ă Biblia tipă rită de Gutenberg între 1452 şi 1455 a avut un tiraj (pentru noi ridicol) de 200 de exemplare. Dar acele 200 de exemplare erau retipăribile. Saltul tehnologic se petrecuse. Aşadar, numai o dată cu Gutenberg transmiterea scris ă a culturii devine potenţial accesibil ă tuturor. Progresul reproducerii prin tipărire a fost lent dar constant şi culminează o dată cu apari ţia — la grani ţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea — a jurnalului care se tipă reşte zilnic, a „cotidianului".(3) In acest timp, de la jumătatea secolului al XlX-lea încoace, începe un ciclu nou şi bogat de progrese tehnologice. Mai întâi, inventareai telegrafului, apoi a telefonului (de Alexander Graham Bell). Datorită acestor două invenţii dispărea distanţ a şi începea era comunicaţiilor directe. Radioul, care elimina şi el distanţele, adaugă un element nou: o voce uşor de difuzatîn toate casele. Radioul este primul formidabil difuzor al comunic ă rii; dar un difuzor care nu ştirbeşte natura simbolic ă a omului. Dat fiind c ă radioul „vorbeşte", el răspândeşte mereu lucruri spuse prin cuvinte. Aşadar, c ă rţile, ziarele, telefonul, radioul sunt toate elemente purtătoare de comunicaţie lingvistic ă . Ruptura survine, la jumă tatea secolului al XX-lea, o dată cu televizorul şi cu televiziunea.(4) Televiziunea — o spune şi numele — înseamnă „vedere de departe" (tele), cu alte cuvinte aducerea în faţa unui public spectator a unor lucruri de văzut de pretutindeni, din orice loc şi de la orice distanţă. Iar în televiziune, vederea e precumpă nitoare faţă de vorbire, în sensul c ă vocea de la faţa locului, sau cea a unui vorbitor, se afl ă pe planul doi, depinde de imagine, comentează imaginea. în consecinţă , telespectatorul este mai mult un animal vă ză tor decât un animal simbolic. Pentru el lucrurile înfăţişate prin imagini înseamnă şi cântă resc mai mult decât lucrurile spuse prin cuvinte. Iar aceasta e o schimbare radical ă de direc ţie, deoarece în timp ce capacitatea simbolic ă îl îndepărtează pe homo sapiens de animal, vederea îl apropie de capacităţile sale ancestrale, de genul din care homo sapiens face parte ca specie.

2. Progresul tehnologic

Orice progres tehnologic a produs, la apari ţia sa, teamă sau mă car aversiune. Şi se înţelege de la sine c ă orice inovaţie produce o tulburare fiindc ă schimbă rânduieli existente. Dar nu putem şi nici nu trebuie s ă generalizăm. Invenţia care a provocat cea mai mare aversiune a fost, din punct de vedere istoric, cea a maşinii, a maşinii industriale. La apari ţia sa, maşina a provocat cea mai mare teama deoarece — se spunea — ea răpea oamenilor locurile de munc ă. Timp de două secole nu s-a întâmplat acest lucru. Dar a fost şi rămâne un adevăr: costul uman al primei revoluţii industriale a fost teribil. Chiar dac ă maşina era de neoprit, şi

în ciuda tuturor imenselor beneficii pe care le-a adus, chiar şi în zilele noastre criticile aduse civilizaţiei maşinii ating probleme reale. In comparaţie cu revoluţia industrial ă , invenţia tiparului şi progresele în comunica ţii nu au întâmpinat vreo ostilitate deosebită; dimpotrivă, ele au fost aproape de fiecare dată aplaudate şi însoţite de previziuni euforice.(5) La apari ţia lor, ziarul, telegraful, telefonul, radioul (las în suspensie cazul televiziunii) au fost salutate, aproape de toată lumea, ca nişte „progrese" providenţiale în propagarea informaţiei, a ideilor şi a culturii.(6) In acest context obiec ţiile şi temerile nu se refereau la instrumente, ci la conţinutul lor. Cazul emblematic al acestei rezistenţe — repet, nu faţă de comunicare, ci faţă de ceea ce se comunica — a fost cazul Marii Enciclopedii. L'Encyclopedie a lui Diderot (al c ă rei prim volum a apărut în 1751) a fost interzis ă şi apoi a fost pus ă la index în 1759 sub pretextul c ă ascundea o conspiraţie urmărind distrugerea religiei şi sl ăbirea autorităţii statului. Papa Clement al XII-lea a ajuns s ă decreteze c ă toţi catolicii care posedau exemplare din ea trebuiau s ă le predea spre a fi arse de c ă tre un preot, sub pedeapsa excomunic ă rii. Dar în pofida acestei excomunic ă ri, a dimensiunii şi costului lucră rii (nu mai puţin de 28 de volume in folio, culese manual), Enciclopedia s-a tipă rit între 1751 şi 1789 în circa 24 000 de exemplare, un numă r într-adevă r colosal pentru acea epoc ă. Progresul „luminilor" s-a dovedit de neoprit. Şi dac ă nu trebuie să confund ăm niciodată instrumental cu mesajele sale, mijloacele de comunicare cu conţinuturile pe care le comunic ă , legă tura e simpl ă : fă ră instrumentul tiparului am fi ră mas fără Encyclopedie, deci fă ră Iluminism. Să ne întoarcem la instrumente. Chiar şi atunci când un progres tehnologic nu stârneşte temeri deosebite, fiecare invenţie prilejuieşte previziuni asupra efectelor sale, asupra consecinţelor pe care le va avea. Nu este adevărat c ă tehnologia comunica ţiilor a stârnit previziuni catastrofice (ba chiar dimpotrivă). Dar e adevărat c ă deseori am avut previziuni greşite, în sensul c ă ceea ce s-a întâmplat era neprevă zut. Să luă m cazul invenţiei telegrafului. Problema asupra c ăreia nimeni nu a atras dinainte atenţia era c ă telegraful acorda un monopol formidabil asupra informaţiilor celui care instala primul firele (telegrafului). Intr-adevăr, în Statele Unite compania WesternUnion (de ţină toarea monopolului serviciului telegrafic) şi Associated Press (prima agenţie de ştiri) au devenit rapid aliaţi fireşti; şi această alianţă prefabrica aşa-zicând ziarele, pentru c ă Associated Press era cea care stabilea care ştiri anume urmau s ă treac ă , iar Western Union era cea care fă cea s ă soseasc ă buletinul de ştiri cu o iuţeal ă imbatabil ă. F ără tevatură şi pe neaşteptate, această problemă s-a rezolvat eo ipso graţie telefonului: înc ă un fir, care îns ă permitea utilizatorilor individuali să comunice ce doreau. Radioul a avut şi el efecte secundare neprevă zute, de pildă „muzicalizarea" vie ţii noastre cotidiene (pe lângă lansarea pe scară largă a unor sporturi „narabile", cum ar fi fotbalul). Dar televiziunea? lată -ne ajunşi la subiectul nostru. Până la apari ţia televiziunii la jumătatea secolului XX, vederea omului se dezvoltase în două direc ţii: ştiam s ă mărim minusculul (cu ajutorul microscopului) şi ştiam să vedem departe (cu ajutorul binoclului şi mai departe cu al telescopului). Televiziunea ne permite în schimb s ă vedem totul fă ră s ă ne deplas ă m ca s ă vedem: cele vizibile ne intră aproape gratis în cas ă de pretutindeni. Şi asta nu e totul. în doar câteva decenii progresul tehnologic ne-a introdus în era cibernetic ă(7), astfel desc ălecând — după cum se afirmă — televiziunea. De fapt am intrat, sau suntem pe cale de a intra, într-o eră „multimedial ă " în care, cum ne spune şi cuvântul, media sunt multe, iar televiziunea nu mai este regina acestei multimedialităţi (8). Noul suveran este, de-acum, calculatorul. Deoarece calculatorul (şi cu ajutorul acestuia digitalizarea tuturor media) nu numai c ă unific ă cuvântul, sunetul, imaginile, dar introduce în rândul celor „vizibile" realităţi simulate, realităţi virtuale.

Dar s ă nu amestec ă m prea multe lucruri. Deosebirea pe care trebuie s-o re ţinem este c ă vizibilele în chestiune sunt de două tipuri şi c ă ele sunt extrem de diferite. Televiziunea ne face să vedem imagini ale unor lucruri reale, este fotografia şi cinematografia celor existente. In schimb, computerul cibernetic (pentru a prescurta astfel) ne face s ă vedem imagini imaginare. Aşa-numita realitate virtual ă este o irealitate creată pe ecran şi ea este realitate numai pe ecran. Virtualul, simul ările l ă rgesc peste măsură posibilităţile realului; dar ele nu sunt, ca atare, realitate.

3. Video-copilul

Momentul de cotitură 1-a constituit modul de a ne informa: văzând. Această cotitură începe o dată cu apari ţia televiziunii. Aşadar, încep şi eu de la tele-vedere.

Oricare ar fi după televiziune dezvoltă rile virtuale ale tele-vederii (vezi infra, pp. 35 şi urm.), televiziunea e cea care modific ă prima, şi într-un mod fundamental, natura îns ăşi a comunic ă rii, deplasând-o din contextul cuvântului (fie el tipărit sau radiodifuzat) în contextul imaginii. Deosebirea e radical ă. Cuvântul este un „simbol" dizolvat în întregime în ceea ce semnific ă, în ceea ce ne face s ă înţelegem. Iar cuvântul ne face s ă înţelegem numai dac ă e înţeles, cu alte cuvinte dac ă cunoaştem limba c ăreia îi aparţine; altminteri este literă moartă, un semn sau un sunet oarecare. Imaginea, dimpotrivă , e pur şi simplu reprezentare vizual ă. Imaginea se vede şi gata; iar pentru a o vedea e suficientă vederea, e de ajuns s ă nu fim orbi. Imaginea nu se vede în chineză , în arabă sau în engleză. Repet: se vede şi gata. Atunci e limpede: cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie, cu alte cuvinte ca şi când televiziunea ar fi o continuare şi o simpl ă extindere a instrumentelor de comunicare ce au precedat-o. O dată cu televiziunea ne aventurăm într-o noutate radical nouă . Televiziunea nu este un adaos; ea este mai ales o substituire care ră stoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea. Până astăzi, lumea, evenimentele lumii, ne erau relatate (în scris); azi ele ne sunt prezentate vederii, iar relatarea (explicarea lor) este aproape întotdeauna doar în func ţie de imaginile care apar pe ecran. Dar, dac ă acest lucru e adevă rat, înseamnă c ă televiziunea este pe cale s ă produc ă o transformare, o metamorfoză , care priveşte natura însă şi a lui homo sapiens. Televiziunea nu este doar un instrument de comunicare; ea este, în acelaşi timp, şi paideia (9), un instrument „antropogenetic", un mediu care generează un

ă nthropos nou, un tip nou de fiinţă uman ă .

Aceasta este teza sau, dac ă dori ţi, ipoteza care stră bate întreaga carte şi asupra c ă reia în mod evident voi reveni în mai multe rânduri. O teză care se bazează, în chip de premis ă , pe simplul fapt constatat c ă micuţii noştri privesc la televizor, ore şi ore în şir, înainte de a învăţa s ă citeasc ă şi s ă scrie.(10) In mod curios, această expunere e pus ă sub acuza ţie mai ales deoarece (se spune) îl obişnuieşte pe copil cu violenţa şi îl face, ca adult, mai violent.(11) Spun în mod curios pentru c ă aici o pă rticic ă din problemă înlocuieşte şi ascunde problema. Argumentul c ă un copil având sub trei ani nu înţelege ceea ce vede, dar cu atât mai abitir „absoarbe" violenţa ca pe un model incitant şi chiar de success din viaţa adultă este cu siguranţă adevă rat. Dar de ce s ă ne limită m la violenţă? Adevărul mai cuprinz ă tor, şi de ansamblu, este c ă copilul a c ărui primă şcoal ă (şcoala distractivă , care precede şcoala plicticoas ă ) e televiziunea, este un animal simbolic care îşi primeşte imprint-ul s ău, tiparul s ău formativ, de la nişte imagini ale unei lumi în întregime centrată pe vedere. In această paideia predispunerea la violenţă este, spuneam, doar o mic ă parte a problemei. Problema este c ă copilul e un burete care înregistrează şi absoarbe fără discernă mânt (dat fiind c ă el înc ă nu are capacitatea de a discerne) tot ce vede. Dimpotrivă , şi din cealaltă perspectivă, copilul format de vedere se mărgineşte la a fi

un om care nu citeşte, şi deci, de cele mai multe ori, un „ramolit de ecran" înrobit pe viaţă de videogames. “La început a fost cuvântul": aşa începe Evanghelia lui Ioan. Astăzi s-ar putea spune c ă „la început este imaginea". Şi o dată cu imaginea care ia locul cuvântului se însc ă unează o cultură juvenil ă perfect descris ă de Alberoni (1997):

Copiii trec prin lumea adultă a şcolii, a statului [

cu apatie nişte lec ţii [

camer ă împreun ă cu posterele eroilor lor, privesc la propriile lor spectacole, merg pe stradă cufunda ţ i în muzica lor. Se trezesc numai atunci când se adună noaptea la discotecă . Când, în sfârşit, gustă din plin beţ ia de a se înghesui unii în alţ ii, beatitudinea de a exista ca unic trup colectiv

d ăn ţuitor.(12)

Nici c ă l-aş putea zugră vi mai bine pe video-copil, adic ă pe copilul educat de video- vedere. Copilul acesta nu devine oare niciodată matur? Devine în oarecare măsură, prin forţa lucrurilor. Dar e vorba întotdeauna de un adult care rămâne surd pe viaţă la

stimulii cititului şi ai cunoaşterii transmise de cultura scris ă. Stimulii la care continuă s ă răspundă , ca om mare, sunt aproape exclusiv audio-vizuali. Prin urmare, video- copilul nu creşte mai mult de atât. La treizeci de ani se trezeşte c ă e un adult s ărăcit, educat de mesajul „cultura, ce pis ălogeal ă " lansat de Ambra Angiolini (copilul minune care a animat un sezon marele sat de vacanţă preluat de televiziune), şi deci un adult marcat pe viaţă de atrofie cultural ă . Cuvântul cultură are două înţelesuri. In accepţia sa antropologico-sociologic ă vrea s ă spună c ă orice fiinţă umană trăieşte în sfera unei culturi proprii. Dac ă omul este, aşa cum şi este, un animal simbolic, rezultă eo ipso c ă tră ieşte într-un context cognitiv de valori, credinţe, concepţii şi, într-un cuvânt, de simbolizări care constituie cultura sa. In această accepţie generic ă, aşadar, chiar şi primitivul sau analfabetul posedă o cultură. Şi tocmai în această accepţie vorbim astăzi, de pildă , despre o cultură a distrac ţiei, despre o cultură a imaginii şi despre o cultură juvenil ă. Dar cultura

e de asemenea sinonimă cu „cunoaşterea": o persoană cultă este o persoană care

cunoaşte, cu lecturi solide sau oricum bine informată . In această accepţie îngustă şi

apreciativă, cultura este a celor „cul ţi", nu a ignoranţilor. Şi aceasta e accepţia care ne permite s ă vorbim (fă ră contradic ţii) despre

o „cultură a inculturii" şi tot astfel despre atrofie şi s ărăcie cultural ă. Este o realitate c ă „societăţile au fost întotdeauna modelate mai mult de natura

mijloacelor prin care ele comunic ă decât de conţinutul comunic ării. Alfabetul, de

pildă, e o tehnologie absorbită de copil [

]

a profesiei ca nişte clandestini. La şcoală ascultă

]

Se baricadează în propria

]

pe care le şi uită repede. Nu citesc ziarele [

]

prin osmoză, aşazicând" (McLuhan şi

Fiore, 1967, p.l). Dar este inexact c ă „alfabetul şi tiparul au favorizat un proces de fragmentare, de specializare şi de detaşare, [pe când] tehnologia electronic ă favorizează unificarea şi implicarea" (ibid.). Ba chiar e adevă rat contrariul.(13) Şi nici aceste consideraţii nu pot demonstra vreo superioritate a culturii audio-vizuale asupra culturii scrise. Mesajul cu care noua cultură se recomandă şi se laudă este:

cultura c ă rţii aparţine celor puţini (elitistă ), pe când cultura audio-vizuaî ă aparţine celor mul ţi. Dar numărul beneficiarilor — puţini sau mul ţi — nu modific ă natura şi valoarea unei culturi. Şi dac ă pre ţul pl ătit pentru o cultură a tuturor este declasarea într-o sub-cultură , care e de fapt — din punct de vedere calitativ — „incultură " (ignoranţă cultural ă ), atunci operaţiunea aduce doar pierdere. Cu toţii incul ţi sună oare mai bine decât puţini cul ţi? Dorim oare o cultură în care nimeni s ă nu ştie nimic? Intr-un cuvânt, dac ă învăţă torul ştie mai mult decât elevul, trebuie atunci s ă-1 ucidem pe învăţă tor; iar cine nu judec ă aşa e un elitist. Dar asta e

o logic ă lipsită de orice logic ă .

4. Progrese şi regrese

Noi socotim din capul locului c ă orice progres tehnologic este, prin defini ţie, un progres. Da şi nu. Depinde ce înţelegem prin progres. In sine, progres înseamnă doar un „mers înainte" care presupune o creştere. Şi nu se spune c ă această creştere trebuie s ă fie pozitivă. Chiar şi despre o tumoare se poate spune c ă se afl ă în progres; iar în cazul acesta ceea ce creşte e un rău, o maladie. In diferite contexte, aşadar, noţiunea de progres e neutră. Dar atunci când se referă la progresul istoriei, noţiunea de progress este pozitivă . Pentru Iluminism, şi chiar şi în zilele noastre

pentru noi, progres înseamnă o creştere a unei civilizaţii, o sporire în bine, o îmbună tăţire. Şi atunci când televiziunea e declarată un progres, se subînţelege c ă e vorba despre o creştere „bună ". Atenţie: nu vorbim aici despre progresul televiziunii (despre creşterea ei), ci despre o televiziune care produce progres.

A doua punere în gardă : o îmbună t ăţire care e doar cantitativă nu este în sine o

îmbună tăţire; e doar o extindere, o sporire sau o includere. Progresul unei epidemii, adic ă al ră spândirii ei, nu este — aşa-zicând — un progres care ajută progresul. O creştere cantitativă nu îmbună tăţ eşte nimic dac ă nu este însoţită de un progres esenţial. Ceea ce echivalează cu a spune c ă o creştere cantitativă nu este un progres calitativ, adic ă un progres în sensul pozitiv şi apreciativ al termenului. Şi în timp ce

un progress calitativ poate s ă se lipseasc ă de creşterea cantitativă (adic ă poate ră mâne în sfera celor puţini), contrariul nu este valabil: difuzarea la scară largă a unui lucru înseamnă progres numai dac ă ce e difuzat este pozitiv, sau cel puţin nu e dă ună tor, dac ă nu cumva se iroseşte.

O dată clarificat acest lucru, întrebarea este: în ce sens televiziunea se afl ă „în

progres", adic ă îmbună tăţ eşte o stare de lucruri preexistente? Este o întrebare la

care trebuie s ă se răspund ă nuanţat. Televiziunea face bine şi face rău, ajută şi dă uneaz ă. Ea nu trebuie l ă udată în bloc, dar nici nu poate fi condamnată fă ră

discernă mânt. In linii mari (vom vedea în detaliu mai târziu), e sigur c ă televiziunea distrează şi amuză : homo ludens, omul ca animal ghiduş, c ăruia îi place s ă se joace, nu a fost niciodată atât de mul ţumit şi de recompensat în întreaga lui istorie. Acest fapt pozitiv se referă îns ă la „televiziunea spectacol". Dar dac ă televiziunea transformă totul în spectacol, atunci aprecierea se schimbă .

O a doua generalizare: e cert c ă televiziunea „trezeşte", în parte acest lucru l-a

fă cut deja radioul; dar efectul de trezire al televiziunii este violent şi, în plus, diferit. A

trezi cu ajutorul cuvântului (radioul) e o nimica toată în comparaţie cu trezirea provocată de vizibilitatea întregii lumi, ajuns ă potenţial vizibil ă în casele tuturor. Până în secolul XX, trei sferturi dintre muritori stă teau închişi şi adormi ţi în satele lor (cel mult în oră şelele lor). Acum suntem cu toţii, şase miliarde la număr, trezi ţi sau trezibili. Este o schimbare colosal ă, al c ărei impact exploziv înc ă nu-1 putem măsura. Pe moment, oricum, e sigur c ă o trezire înseamnă o deschidere spre progres în accepţia iluministă a termenului. Dar, dimpotrivă , e tot atât de sigur c ă în faţa acestor progrese se afl ă un regres fundamental: s ărăcirea înţelegerii.

5. S ăr ă cirea în ţ elegerii

Homo sapiens — s ă revenim la el — datorează întreaga sa cunoaştere şi chiar întregul s ă u progres în înţelegere capacităţii sale de abstractizare. Se înţelege c ă cuvintele care alc ătuiesc limbajul uman sunt simboluri care evoc ă chiar şi „reprezentări", cu alte cuvinte care readuc în minte reprezentări, imagini ale unor lucruri vizibile şi pe care le-am vă zut. Dar asta nu se întâmpl ă numai cu numele proprii. Şi cu „cuvintele concrete" (mă exprim astfel pentru a simplifica expunerea), adic ă cu cuvinte precum cas ă, pat, mas ă, carne, automobil, pisic ă, soţie şi altele asemenea; vocabularul nostru, s ă zicem, practic.(14)

Altminteri aproape întregul nostru vocabular cognitive şi teoretic constă din cuvinte abstracte care nu au nici un corespondent în lucrurile vizibile, şi a c ă ror semnificaţie nu e raportabil ă la şi nici nu e traductibil ă în imagini. Oraş este un alt cuvânt „vizibil"; dar naţiune, stat, suveranitate, democraţie, reprezentanţă, birocraţie şi aşa mai departe nu sunt; ele sunt concepte abstracte, elaborate prin procese mentale de abstragere, care indic ă entităţi construite de mintea noastră ; sunt de asemenea abstrac ţiuni „non vizibile" conceptele de justi ţie, legitimitate, legalitate, libertate, egalitate, drept (şi drepturi). Tot astfel, şi de-a valma, cuvinte ca şomaj, inteligenţă , fericire sunt şi ele abstracte. Şi toată capacitatea noastră de a gestiona realitatea politic ă , social ă şi economic ă în care tră im, şi, mai mult, de a supune omului natura se bazează exclusiv pe o gândire prin concepte care sunt —pentru ochiul liber — entităţi invizibile şi inexistente. Aşa-numi ţii primitivi sunt astfel deoarece în limbajul lor primează (l ăsând fabula ţia deoparte) cuvintele concrete, ceea ce produce comunicare, dar indic ă o foarte slabă capacitate ştiinţifico-cognitivă . Şi, într-adevă r, primitivii s-au oprit de milenii la micul s ătuc şi la organizarea tribal ă. Dimpotrivă, popoarele avansate sunt astfel pentru c ă au dobândit un limbaj abstract— care e de asemenea un limbaj cu o structură logic ă — ce favorizează cunoaşterea analitico-ştiinţific ă. Să ne înţelegem. Unele cuvinte abstracte (unele, nu toate) sunt într-un fel traductibile în imagini. Dar e vorba întotdeauna de traduceri care sunt doar surogate infidele şi s ă răcite ale conceptului pe care caută s ă-1 „vizibilizeze". De pildă, şomajul se traduce prin imaginea şomerului, fericirea prin fotografia unei fe ţe mul ţumite, libertatea prin imaginea unei persoane care iese din închisoare. La limită putem de asemenea s ă ilustrăm cuvântul egalitate arătând două bile de biliard şi spunând „iată lucruri egale", sau s ă ilustrăm cuvântul inteligenţă arătând un creier. Dar acestea ar fi doar nişte distorsiuni ale conceptelor respective. Şi de asemenea traductibilităţile de care aminteam mai înainte nu traduc aproape nimic. Imaginea unui şomer nu ne face s ă înţelegem în nici un fel de ce există şomajul şi cum poate fi el prevenit. Urmând aceeaşi regul ă, imaginea unui de ţinut care pă ră seşte închisoarea nu explic ă libertatea, vederea unui s ărac nu explic ă s ărăcia, iar imaginea unui bolnav nu explic ă boala. Aşadar, rezumând: întreaga cunoaştere a lui homo sapiens se dezvoltă în sfera unui mundus intelligibilis (din concepte, din concepţii mentale) care nu e în nici un fel mundus sensibilis, lumea percepută de simţurile noastre. Iar problema e c ă televiziunea inversează progresia de la sensibil la inteligibil şi o răstoarnă prin ictu oculi, printr-o întoarcere la simpla vedere. Televiziunea produce imagini şi anulează conceptele; dar în felul acesta atrofiază capacitatea noastră de abstragere şi o dată cu aceasta întreaga noastră capacitate de a înţelege. (15) Pentru senzualism (o doctrină epistemologic ă abandonată de multă vreme de toţi) ideile sunt calcuri derivate din experienţele sensibile. Dar se întâmpl ă invers. Ideea, scria Kant, este „un concept necesar al raţiunii c ăruia nu i se poate da în simţuri nici un obiect corespunză tor (kongruirender Gegenstand)" (16). Prin urmare, ceea ce noi vedem sau percepem în mod concret nu produce „idei", ci se inserează în idei (sau concepte) care îl încadrează şi îl „semnific ă". (17) Şi tocmai acesta e procesul care se atrofiază atunci când homo sapiens este înlocuit de homo videns. La acesta din urma limbajul conceptual (abstract) e înlocuit de un limbaj perceptiv (concret) care e infinit mai s ărac: mai s ărac nu doar în cuvinte (prin numărul de cuvinte), ci mai ales în bogăţia de semnificaţii, în capacitatea conotativă .

6. Contra-deductii

Acuza ţia e gravă ; iar una din intenţiile mele este ca, în timp ce o expun cu toată gravitatea, s ă vă d felul cum acuza ţii — video-l ă udă tori, multimedialişti sau ce-or fi — ştiu s-o combată cu argumente. Răspunsul ritual este c ă fiecare descoperire tehnologic ă a avut de înfruntat demonizatori care au greşit întotdeauna. Dar s-a văzut deja c ă această aserţiune e fals ă .(18) Cine a demonizat inventarea tiparului? Cine a demonizat telegraful şi telefonul? Inventarea radioului a fost ca o stră fulgerare aproape pentru toţi. A ră spunde invocând demonizatori inexistenţi înseamnă aşadar lipsa unui răspuns, ocolirea problemei prezentate. Un al doilea ră spuns este c ă trebuie s ă acceptăm inevitabilul. Părere unanimă:

ră spândirea televiziunii şi mai apoi a tehnologiei multimedia e într-adevăr inevitabil ă. Dar un lucru inevitabil nu trebuie acceptat orbeşte. Unul din efectele induse şi neprevă zute ale societăţii industriale a fost poluarea, otră virea aerului şi a mediului înconjură tor. Şi poluarea este un fenomen inevitabil pe care îl combatem în prezent. Tot astfel, apari ţia erei nucleare, şi o dată cu ea a bombei atomice care ne poate extermina pe toţi, a fost ceva inevitabil; totuşi, multa lume are re ţineri faţă de producerea nucleară a energiei, şi cu toţii se tem şi caută să împiedice folosirea în scopuri războinice a atomului şi a bombei cu hidrogen. Progresul tehnologic e de neoprit, dar tocmai de aceea nu avem voie s ă -1 sc ă pă m de sub control şi s ă acceptăm pasivi capitularea. Un al treilea ră spuns — cel serios — este c ă nu e nici o contradic ţie între cuvânt şi imagine. Contrar celor ce se afirmă , înţelegerea prin concepte şi înţelegerea prin văz se combină în „sumă pozitivă", sus ţinându-se sau cel puţin integrându-se una cu cealaltă . Teza ajunge s ă fie, astfel, c ă omul cititor şi omul privitor, cultura scris ă şi cultura audio-vizual ă dau naştere unei sinteze miraculoase. La care eu răspund la rândul meu c ă, dac ă aşa ar sta lucrurile, ar fi cât se poate de bine. Soluţia problemei trebuie de fapt c ă utată într-o sinteză eficientă . Lucru care nu poate ascunde adevărul c ă pentru moment faptele dezmint evident afirmaţia c ă omul cititor şi homo videns s- ar integra cu sumă pozitivă. Relaţia dintre cei doi este — în realitate — de „sumă negativă " (ca într-un joc în care pierd toţi). De fapt, omul care citeşte se afl ă în sc ădere rapidă, fie c ă e vorba de cititorii de c ă rţi sau de cei de jurnale. în Italia, un adult din doi nu citeşte nici măcar o parte pe an. In Statele Unite, între 1970 şi 1993, cotidienele au pierdut aproape un sfert din numărul cititorilor. Oricât ar vrea unii s ă sus ţină c ă vina pentru această sc ă dere precipitată s-ar datora proastei calităţi sau unei adaptă ri greşite a jurnalelor la concurenţa cu televiziunea, această explicaţie nu l ă mureşte îndeajuns lucrurile. Explic ă mult mai mult constatarea c ă în Statele Unite audienţa televiziunii în nucleele familiale a crescut de la trei ore zilnic în 1954 1a peste şapte ore pe zi în 1994, şi deci, în afara orelor de munc ă, nu mai ră mâne deloc timp pentru altceva. Şapte ore de televizor, plus nouă orc de munc ă (inclusiv drumul), plus şase-şapte orc pentru dormit, spă lat şi mâncat, fac două zeci şi patru de ore: ziua e completă. L ă sând deoparte calculele mă runte, ră mâne problema de fond: imaginea nu asigură, prin ea îns ă şi, aproape nici un fel de inteligibilitate. Imaginea trebuie s ă fie explicată ; iar explicaţia care ni se dă pe micul ecran este în mod substan ţial insuficientă . Dac ă în viitor va lua fiinţă o televiziune care va explica mai bine (cu mult mai bine), atunci discuţia despre o integrare pozitivă dintre homo sapiens şi homo videns se va putea redeschide. Dar pentru moment ră mâne adevă rat faptul c ă nu e vorba de nici o integrare, ci de o sc ă dere, cu alte cuvinte vederea este pe cale de a atrofia înţelegerea. Un al patrulea răspuns este c ă — admi ţând c ă vederea ar s ărăci înţelegerea — această s ă ră cire este în mare mă sură compensată de difuzarea mesajului prin televiziune şi de accesibilitatea pentru toţi. Pentru triumfaliştii noilor media cunoaşterea prin concepte înseamnă elitism, în timp ce cunoaşterea prin imagini e democratic ă. Ins ă acest elogiu e o neruşinare şi o înşel ătorie, aşa cum voi arăta în continuare.

Am explicat deja c ă un progres care e doar cantitativ şi care comportă un regres calitativ nu constituie un progress în accepţia pozitivă a termenului. Prin urmare, concluzia este c ă o „cunoaştere prin imagini" nu e o cunoaştere în sensul cognitiv al cuvântului şi c ă, în loc s ă răspândeasc ă cunoaştere, ea mai mult îi erodează premisele. Un ultim posibil răspuns este acela prin care s-ar recunoaşte c ă criticile formulate aici sunt îndreptăţite în privinţa televiziunii, dar nu şi în privinţa universului multimedia care se naşte. Este ceea ce vom examina în continuare.

7. Internetul şi „navigaţ ia cibernetic ă

Oare televiziunea este, sau va fi, depă şită ? La puţin peste cincizeci de ani de la apari ţia sa, televiziunea este deja declarată vetustă. Noile frontiere sunt Internetul şi ciberspaţiul, iar noul cuvânt dc ordine este „s ă devenim digitali". Saltul e substanţial, iar diferenţa e c ă televizorul este un instrument monovalent care primeşte imagini pentru un spectator pasiv care le priveşte, în timp ce lumea multimedial ă este o lume interactivă (şi deci de utilizatori activi) şi polivalentă (cu utilizare multipl ă) a c ărei maşină este un calculator care primeşte şi transmite mesaje digitalizate. Prin urmare, televiziunea e depăşită? Dac ă se compară maşinile, atunci maşina superioară este fără urmă de îndoial ă calculatorul. Printre altele, calculatorul e o maşină cu ajutorul careia gândim si care ne modific ă modul de a gândi. Dar de aici nu rezultă c ă omul obişnuit se va arunca asupra calculatorului personal abandonând tele-vederea. Aşa cum radioul nu a fost ucis de televizor, nu există nici un motiv s ă presupunem c ă televiziunea va fi ucis ă de Internet. Intrucât aceste instrumente oferă produse diferite, e limpede c ă se pot adăuga unul altuia. Problema nu este cea a depă şirii, ci a centralităţii. Internetul, „re ţeaua re ţelelor", este un instrument prodigios bun la toate:

transmite imagini, dar şi texte scrise; se deschide dialogului între utilizatorii care se caută şi interac ţionează ; şi permite o aprofundare aproape nelimitată a oric ărei curiozităţi (este ca o bibliotec ă universal ă conectată pentru retransmisii). Pentru a ne orienta într-o asemenea abunden ţă trebuie să facem distinc ţia între trei posibilităţi de folosire: i) o utilizare strict practic ă, ii) o utilizare pentru divertisment, iii) o utilizare educativ- cultural ă . In legă tură cu utilizarea Internetului pentru a ne gestiona afacerile şi serviciile previziunea e indubitabil ă: copiii de astăzi vor fi toţi, mâine, „internetişti practici". Dubiile încep în legătură cu celelalte utiliză ri. Dac ă Internetul este divertisment, utilizat pentru divertisment, atunci nu mai e atât de sigur c ă televiziunea va fi învins ă. Partea slabă a televiziunii pe care o cunoaştem este aceea c ă c „generalistă ", în sensul c ă nu oferă produse îndeajuns de diferenţiate. Pe calea eterului, televiziunea trebuie s ă ofere produse de mas ă , produse care s ă câştige un public vast (şi o dată cu acesta vaste beneficii din publicitate). Internetul în schimb oferă produse pe măsură. Dar şi televiziunea se fragmentează — prin cablu ori prin satelit: — în sute de canale pentru audiences speciale. Şi specializându-se astfel, televiziunea va oferi şi ea servicii de „niş ă" care se vor dovedi competitive cu nişele re ţeliştilor. (19)Aşadar, în mă sura în care Internetul constituie un divertisment, o distrac ţie, televiziunea va învinge în rândurile celor „trândavi" sau al celor obosi ţi care preferă s ă stea s ă priveasc ă , în timp ce Internetul va învinge în rândurile celor „activi", ale celor c ă rora le place s ă dialogheze şi s ă caute. Dar faptul c ă numărul video- amatorilor ar rămâne mai mare sau ar ajunge s ă fie mai mic decât numărul dependenţilor de re ţele mă face doar s ă observ c ă fiecare se distrează după cum are chef. Problema e dac ă Internetul va produce sau nu o creştere cultural ă. In teorie, aşa ar trebui s ă se întâmple. Pentru c ă cine caută cunoaştere pe Internet o găseşte.

Intrebarea este dac ă Internetul va fi utilizat, şi de câţi, ca instrument de cunoaştere. Obstacolul de-a lungul acestui parcurs e c ă micuţul de trei-patru ani începe cu televizorul. Prin urmare, atunci când ajunge la Internet interesul lui cognitiv nu e sensibilizat în cheie abstractizantă . Şi cum fară capacitate de abstrac ţie nu se poate intra în mundus inteligibilis, e foarte probabil ca ştiinţa înmagazinată în re ţele s ă

ră mână în cea mai mare măsură neutilizată. In teorie, spuneam, Internetul ar trebui

s ă promoveze creşterea cultural ă , în practic ă, se poate întâmpla chiar contrariul, de

vreme ce homo videns există deja ca atare atunci când descoperă

re ţeaua. Desigur, Internetul ne poate ajuta s ă ieşim din închiderea în mundus

sensibilis. Dar pe câţi dintre noi? Generalizând, sunt deci îndemnat s ă conchid, împreună cu Sergio Lepri, c ă:

dar o mare pe care,

„Internetul e o mare vastă pe care e pasionant s ă navighezi [

]

după câteva zile de mic cabotaj, e de preferat s-o priveşti fără s ă te mai mişti din

port" (1996, p. 22). Ca instrument practic, dar şi ca raită prin târgul de vechituri sau ca ghid al celor mai variate hobhv-un ale noastre, Internetul are un viitor exploziv. (20) Ca instrument cultural, de elevaţie cultural ă , îi prevăd în schimb un viitor modest. Adevă raţii cercetă tori vor citi în continuare c ă rţi (21), folosindu-se de Internet pentru umpluturi, pentru bibliografii şi pentru informa ţii pe care mai înainte le gă seau în dic ţionare; dar mă îndoiesc c ă vor face o pasiune pentru el. Furio Colombo remarc ă: „Edenul re ţelei se afl ă dincolo de o poartă care se

deschide [

calculatoarele, se vor juca şi vor face experienţe cu ele. Pentru cei excluşi rămâne

jocul interactiv [

puţini" ai lui Furio Colombo nu sunt oamenii de cultură . Ei sunt, mai degrabă, cei implicaţi în lucrări, noii stăpâni ai media şi noua nomenklatură a universului computerelor. Pentru omul de cultură salvarea nu stă în a trece de poarta care l-ar introduce în Edenul re ţelei; ea stă, mai degrabă, în porţile care îl protejează de avalanşa de mesaje. Pentru c ă de Internet, şi în Internet, te poţi sufoca. Prea multe opţiuni ne fac s ă plesnim de opţiuni; iar năvala de mesaje ne omoară cu mesajele.

Repet: potenţialităţile Internetului sunt aproape infinite, iar asta atât în ră u cât şi în bine. Ele sunt şi vor fi positive atunci când utilizatorul va folosi instrumentul pentru

a dobândi informaţii şi cunoştinţe, adic ă atunci când va fi însufle ţit de interese

intelectuale autentice, de dorinţa de a şti şi de a înţelege. Dar majoritatea utilizatorilor de Internet nu este, şi prevă d c ă nici nu va fi, din această categorie. Paideia universului video promite s ă paseze Internetului analfabe ţi culturali uitând repede puţinul pe care au fost nevoi ţi să -1 înve ţe în şcoal ă , deci analfabe ţi culturali care îşi vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovă ră şia unor „suflete gemene" sportive, erotice, sau a unor hobby-un mă runte. Pentru soiul acesta de utilizator Internetul este mai ales un terrific way to waste time, un mod formidabil de a- ţi omorî timpul, investindu-1 în futilităţi.(22) Unii vor spune c ă nu e nimic rău în asta. Da, dar nici ceva bun nu este. Şi cu atât mai puţin vreun progres. Ba dimpotrivă. (23) Dar ultima achizi ţie nu e Internetul; este „ciberlumea" profetizată şi promovată, mai mult decât de oricare alt autor individual, de Nicholas Negroponte. In cartea sa, Being digital (1995),noul salt înainte e rezumat astfel:în universal digital, cel care recepţionează poate elabora informa ţia „resetând-o" după bunul s ă u plac; prin aceasta, controlul formal asupra mesajului se individualizează, devine al să u. Rezultă de aici o „cibernavigaţie" — în mare mă sură vizual ă şi vizualizată — în aşa-numitele realităţi virtuale, printr-o descompunere şi recompunere (asamblare) aproape infinită de imagini, de forme şi figuri.(24) Nu neg c ă navigaţia în virtual — adic ă în simul ă ri —poate fi deosebit de stimulatoare. Proiectanţii de forme aerodinamice, de pildă, „simulează" de câteva decenii; şi poate c ă evanghelia lui Negroponte fură ideea — extinzând-o la miliarde de persoane — de la specialiştii care au aplicat tehnici de simulare, de când dispun de sisteme de prelucrare a datelor. Oricum, pentru muritorii de rand navigaţia cibernetic ă este doar un soi de joc video generalizat. Şi dac ă această naviga ţie e

]

doar pentru cei puţini [

]

Diferite ierarhii de creiere vor manevra

] ca s ă le ocupe imensul timp liber" (1995, p. 16). Atenţie: „cei

luată prea în serios de cibernauţii „de rând", ei risc ă să piardă simţul realului, adic ă al grani ţelor dintre adevă rat şi fals, dintre real şi imaginar. Pentru ei totul devine manipulare şi confuzie, totul poate fi manipulat şi amestecat. Dar întrucât realităţile virtuale sunt doar nişte jocuri care e puţin probabil să devină realităţi actuale, negropontismul risc ă s ă genereze, la o extremă , un sentiment al puterii alienat şi frustrat şi, la cealaltă extremă , un public de eterni copii vis ă tori care îşi petrec întreaga viaţă în lumi imaginare. Atrac ţia erei digitale este atrac ţia unui drog. Vom sfârşi oare cu toţii „digeraţi" (25 ) şi în ciberlume? Sper din toată inima c ă nu. Negroponte este oare într-adevăr ucenicul vră jitor al post-gândirii. In lumea pe care o promovează şi o ridic ă în sl ă vi, maşina e cea care într-adevă r face totul. El se preface c ă nu ar fi aşa povestindu-ne c ă lumea multimedia-cibernetic ă este o lume guvernată de o „logic ă circulară" (nu o lume guvernată de o logic ă liniară şi de înl ănţuirea cauzal ă), nemaiavând nici un centru. Sună bine, dar nu înseamnă nimic. Pentru c ă „logica circulară" e doar o metaforă . Ca logic ă nu există . Logica stabileşte regulile gândirii corecte (care, fiindc ă

veni vorba, sunt reguli de înl ă nţuire deductivă , nu de înl ă nţuire cauzal ă); iar noţiunea

de centru aparţine logicii în aceeaşi măsură în care noţiunile de dreapta şi stânga

aparţin matematicii. Prin urmare „circularitatea" lui Negroponte evoc ă numai o horă ame ţitoare de incoerenţe.(26) Intr-unul din comentariile sale la Infernul lui Dante,

T.S. Elliot îl descria ca pe un loc în care nimic nu se leagă cu nimic. Păstrând criteriile, logica circulară e un infern (logic). L ă sând deoparte speranţele, previziunea mea ca locul central al televiziunii va ră mâne ca atare — în pofida cibernaviga ţiei şi a sirenelor ei — se bazează şi pe considerentul c ă televiziunea nu are un plafon. In 1992 deja existau în lume un miliard de televizoare. Excluzându-i numai pe cei lipsi ţi de adăpost şi pe cei care într- adevă r mor de foame, televiziunea acoperă , acolo unde ajunge, aproape sută la sută din c ă mine. Pentru celelalte invenţii, în schimb, există un plafon. Internetul te blochează (27), iar „vederea pasivă" e mai facil ă şi mai comodă decât „vederea activă " din navigaţiile cibernetice. F ă ră a mai pune la socoteal ă c ă, aşa cum remarcam deja, televiziunea ne face s ă vedem un real care ne atinge într-adevă r, pe când ciberlumea ne face s ă vedem imagini imaginare. A trăi în ciberspaţiu este ca şi cum ai trăi cu Star Trek şi cu filme S.F. Toată ziua şi în fiecare zi? Ce plictiseal ă. Şi, aş spune, prea mult plictis. Se înţelege c ă previziunea mea despre locul central al televiziunii s-ar putea dovedi greşită .(28) Se prea poate, de pildă, ca eu s ă fi subevaluat importanţ a unei comunic ă ri active şi interactive.(29) Chiar şi aşa, problemele pe care le-am ridicat ră mân aşa cum sunt. Prin urmare, ră mâne adevărat faptul c ă spre sfârşitul secolului

XX homo sapiens a intrat în criză, în criza pierderii înţelepciunii şi a capacităţii de

cunoaştere.

1. Gehlen (1990, pp. 91-92) noteaz ă o altă discontinuitate între om şi animal, şi anume c ă

„animalului [

vital ă, cum ar fi cazul unor semnale care indic ă duşmanul, prada, sexul opus [

unei inundatio de excita ţ ii, unei abundente a perceptibilului.11 Da, e adevă rat şi acest lucru. Dar mie mi se pare că optica simbolistico-lingvistic ă a lui Cassirer este mai profundă decât optica antropologico-cultural ă a lui Gehlen. Cert e c ă avem de-a face cu optici complementare.

2. Este o tez ă pe care o dezvolt în La politica (1979), în specia! pp. 23-26, unde susţ in c ă a gândi

înseamn ă „onomatologie", logos construit în cuvinte şi prin intermediul cuvintelor.

3. Chiar şi ziarul era cules manual pân ă la inventarea linotipului (care turna caracterele în plumb

topit), ap ărut abia în 1884, şi care permitea asamblarea a 6 000 de caractere pe oră (faţă de cele 1 400 prin culegerea manual ă ).

4. Folosesc cuvintele „televiziune" şi „televizor" interşanjabil şi pentru a ară ta c ă raportul dintre

televizorul-maşin ă şi teleprivitor e foarte strâns. Televizorul intră , aşa-zicând, înl ă untrul teleprivitorului şi îl modeleaz ă.

]

îi r ămâne ascuns ceea ce nu trebuie să ajung ă la percepţ ie ca fiind de importan ţă

] Omul însă e expus

5.

Dintre puţ inele voci care s-au opus, îl amintesc aici pe Squarciafico, un literat care se declara

împotriva abunden ţ ei de c ăr ţi devenită posibil ă graţ ie tiparului, întrucât ea ar fi putut duce la

sl ă birea memoriei şi a minţ ii. Nu a fost, la momentul acela, o obiecţ ie memorabil ă . Astă zi însă ea

dobândeşte un dram de adevă r.

6. Dac ă au existat, rezervele s-au manifestat faţă de ziare. Şi nu fă ră motiv, deoarece la sfârşitul

secolului al XVIII-lea multe jurnale erau în realitate nişte „fi ţuici". Thomas Jefferson, la capă tul experien ţ ei sale de preşedinte al Statelor Unite, scria unui prieten: „Nimic din ce poţi vedea într-un jurnal nu poate fi crezut. însă şi no ţiunea de adevă r devine suspectă când e vârâtă în acest vehicul de poluare." Chiar şi în zilele noastre, de altfel, aşa-numitele tabloide nu au nici un conţ inut informativ demn de acest nume.

7. Cuvântul cibernetic ă a fost inventat de Norbert Wiener pentru a desemna (este titlul c ă rţ ii sale

din 1948) „controlul şi comunicarea în organismele vii şi în sistemele tehnice". In esen ţă , cibernetica

lui Wiener îmbr ăţişeaz ă „mesajele de comand ă " pe care omul le transmite maşinii, dar şi pe cele pe care maşina le transmite maşinii şi dup ă aceea, înapoi, omului. Înţ elesul etimologic al cuvântului cibernetic ă este „arta pilotului"; dar piloţii în chestiune sunt acum circuitele de comandă şi de control din maşinile electronice.

8 . Prin multimedialitate se înţ elege, din punct de vedere conceptual, unificarea într-un singur mediu

a cuvântului scris şi vorbit, a sunetului şi a imaginii.

9. Paideia, din greac ă , înseamn ă educarea copilului (pais, paidos). In studiul să u devenit clasic,

Werner Jaeger (1946) extinde semnificaţ ia cuvântului la întreaga formare a omului.

10. Televiziunea o înlocuieşte pe baby sitter (iar baby sitter e cea dintâi care aprinde televizorul),

deci copilul începe să vadă inclusiv programele pentru adulţ i la trei ani. Potrivit unui recent sondaj ISTAT, în Italia pân ă la 95% dintre copiii având între trei şi zece ani — în numă r de aproape patru milioane şi jum ătate — privesc la televizor aproape zilnic. Alte date arată că micuţ ii italieni cu vârste între patru şi şapte ani stau la televizor timp de dou ă ore şi jumă tate pe zi (din care 19 la sută ajung chiar la cinci-şase ore zilnic). In Statele Unite media se ridică la trei ore pe zi pentru copiii care nu merg înc ă la şcoal ă , şi la cinci ore zilnic pentru copiii între şase şi doisprezece ani.

11. Potrivit calculelor unui profesor american, fă ră televiziune în Statele Unite ar fi cu 10 000 de

asasinate şi cu 700 000 de agresiuni mai puţ in pe an. Eu n-aş bă ga mâna-n foc pentru calculul

respectiv. Dar această influen ţă există cu certitudine. Despre televiziune şi violen ţă vezi Salerno,

1996.

12. Leg ă tura dintre cultura juvenil ă şi muzica rock este explicată cu multă fineţ e de Allan Bloom

(1987, pp. 68-81) care observă c ă „o dată cu rock-ul, baza adună rii laolaltă o constituie iluzia unor senzaţii comune, contactul fizic şi formulele bolborosite care, se presupune, ar avea o semnificaţie ce dep ă şeşte cuvântul" (p. 75).

13. Mai ales atunci când se ajunge (vezi infra, pp. 39-43) la descompunerea digital ă (binară ) a

mesajelor. Pentru c ă digitalizarea este un instrument formidabil de descompunere-recompunere care într-adevă r fragmenteaz ă totul. Pentru un „digerat" (omul unei culturi digitale) nu mai există o realitate care „să stea în picioare". Pentru el orice ansamblu poate fi manipulate şi recombinat ad libitum, dup ă bunul să u plac, în mii şi mii de feluri.

14 . In logic ă , cuvintele concrete sunt numite „denotative": cuvinte care ţ in locul unor lucruri (observabile) pe care le denotă . Conţ inutul semnificant al cuvintelor este în schimb „conotaţ ia" lor. Reformulând ethnic problema, toate cuvintele conoteaz ă, dar nu toate cuvintele denotă.

15. Gad Lerner (1997) replic ă afirmând c ă „recunoaşterea faptului c ă apariţ ia imaginii de televiziune

aduce modific ări capacităţii de abstrac ţie nu înseamn ă c ă implicit o blocheaz ă". Poate c ă nu. Dar aş dori un exemplu concret. Care sunt abstrac ţ iunile alternative la cunoaşterea analitico- ştiinţ ifică

aflată la temelia civiliza ţiei occidentale şi a tehnologiei sale?

16. Critica raţiunii pure, Dialectica transcendental ă , Cartea I, par. 2.

17. Pe această premisă s-a elaborat ulterior „psihologia formei" (Gestalt) de la care am învăţ at — în

mod experimental — c ă percep ţ iile noastre nu sunt niciodată reflectă ri sau calcuri imediate a ceea ce observă m, ci reconstruc ţii mentale „înr ămate" ale lucrului observat.

18. Dac ă au existat greşeli de previziune notorii, acestea nu au fost greşeli demonizante, ci de

fezabilitate. De pild ă , Poincare, mare fizician francez, considera în 1905 că e imposibil ca undele radio să se propage la o distanţă de peste 300 de kilometri, exact în timp ce Marconi era pe punctul de a trimite semnale radio din Cornwall, Anglia, până în Terra Nova, Canada. Chiar şi Herz,

descoperitorul undelor radio, a negat toată viaţ a posibilitatea telefonului fă ră fir. Dar acestea sunt greşeli de previziune tehnic ă, nu de catastrofism.

19. Aceasta este transformarea de la broadeasting, un casting „larg", la narrowcasting, adic ă

„restrâns". Iniţ ial, radioul era cel care se apă ra de televiziune prin narrowcasting; în prezent,

procesul se repetă cu televiziunea.

20. Astăzi deja, în 1996, megareţ eaua informatic ă e utilizată în America timp de 130 de milioane de

ore pe să ptă mân ă, tot atâtea ore câte sunt destinate televiziunii. Dar, a se reţ ine, grosul acestui trafic este commercial şi pentru rezolvarea unor treburi practice m ă runte.

21. „Nu ne vom putea lipsi de c ă rţ i", observă cu mult bun-simţ Umberto Eco. „Dacă mă conectez la

Internet şi accesez programul Gutenberg, pot lua de acolo Shakespeare complet. Dar la ce bun să -mi

îndes computerul cu o masă de bi ţi [

imprimanta, când cu 5 dolari [

22 . Fraza în englez ă îi aparţ ine lui Clifford Stoll (1996), un astronom de la Berkeley, expert în securitatea computerelor, care după ţ iva ani de interneto-manie declară acum c ă Internetul nu este altceva decât „o ţ esă tură impalpabil ă fă cută din nimic" şi un surogat jalnic al vieţ ii reale. După cum bine se vede, Stoll a încheiat-o cu tastatura şi cu mouse-ul. Lucrul acesta li s-ar putea întâmpla multora.

23 . Arbasino (1995-1996, p. 74) se întreab ă: „Imensele autostr ă zi astfel celebrate în exaltă rile Internetului, pe lâng ă o mare cantitate de informaţii folositoare nu cumva par să transporte şi o imensă cantitate de tâmpenii, nici distractive şi nici utile?" Intrebarea e retoric ă . Revă rsarea de tâmpenii este evidentă, iar Internetul este în sine un formidabil multiplicator al acestora.

24 . Termenul tehnic este morphing: o tehnic ă permi ţ ând transformarea fă ră nici o limită a formei şi dimensiunilor oric ă rui obiect.

25. Inven ţia verbal ă îi aparţ ine lui Luis Rossetto, un alt guru al medialităţ ii electronice, şi e formată

din abrevierea expresiei digital generation, generaţ ie digital ă. O generaţ ie (scriu Calvo-Platero şi Calamandrei, 1996,p. 58) al c ărei limbaj „e alc ă tuit din «hipertext, compresie date, l ărgime de band ă şi bi ţ i»", şi care se simte în largul să u „în lumea virtual ă , în acea lume tridimensional ă creată de un computer în care te mişti punându- ţi o masc ă şi nişte mă nuşi speciale".

26. Ferrarotti (1997, p. 193) explic ă ciberspa ţiul astfel: „este un spaţiu care pennite articularea

maxim ă a mesajelor şi a inteligen ţ ei. [

proces de creştere care reuşeşte să fie în acelaşi timp colectiv şi diferenţ iat, general şi specific [ o inteligen ţă distribuită pretutindeni". Cheia se afl ă în cuvântul „permite". Desigur, cibernavigaţ ia permite „creşterea" unei inteligen ţ e articulate difuze. Dar permite de asemenea creşterea unei la fel de difuze stupidităţi instalate într-o magmă nediferenţ iată . Posibilităţ ile sunt multe. Intre a permite şi a realiza se întinde un întreg ocean. Iar posibilul (negropontian) care îl seduce pe Ferrarotti mie mi se pare foarte improbabil.

27. Bineîn ţ eles, Internetul care te blocheaz ă este acela al dialogului interactiv. Aşa cum am subliniat

deja, ca instrument de lucru, Internetul e extrem de util. In utilizarea sa practic ă , Internetul nu se traduce printr-un blocaj, ci prin simplificarea problemelor din viaţ a cotidian ă .

28. Trebuie să fiu clar că acest punct de vedere e valabil şi în ceea ce priveşte radioul. O televiziune

rea, sau lehamitea de televiziune, ar putea să redea segmente consistente de public radioului (aşa cum se întâmpl ă în Italia) neafectat de amprenta formativă .

29 . Poate pentru c ă interac ţiunile în reţ ea sunt doar un palid substitut al interac ţiunilor faţă -n-faţă , adic ă a interac ţ iunilor primare. Schimburile de mesaje pe computer ne lasă tot singuri în faţ a unei tastaturi.

Inteligenţ a colectivă care se dezvoltă în ciberspaţiu este un

]

şi să aştept apoi două să ptă mâni ca să mi-1 scoată

]

pot să cump ăr ediţ ia Penguin?" (1996,p. 17).

]

] e

PARTEA A DOUA

OPINIA TELEDIRIJAT Ă

1. Video-politica

Televiziunea excelează într-o privinţă : ea recreează , amuză, distrează. După cum spuneam, îl cultivă pe homo ludens. Dar televiziunea pă trunde în întreaga noastră viaţă , se afirmă şi ca un demiurg. După ce i-a „format" pe copii, ea continuă s ă-i formeze, sau oricum s ă-i influenţeze, pe adul ţi „informându-i". Informându-i, în primul rând, prin ştiri (mai mult decât prin noţiuni), adic ă oferind ştiri despre ce se întâmpl ă în lume, în vecinătate şi în depărtare. Grosul acestor ştiri sfârşeşte prin a fi din sport, din cronica neagră, din cronica roz (sau l ă cră moas ă) şi despre diverse catastrofe. Ceea ce nu înseamnă totuşi c ă ştirile cu consecinţe majore, de importanţă obiectiv majoră, nu sunt informaţiile politice, informaţiile despre polis (al nostru şi al altora). A avea cunoştin ţe de politic ă e important, chiar dac ă pentru mul ţi nu contează , deoarece politica ne conditioneaz ă întreaga viată individual ă si social ă . “Cetatea rea”ne întemni ţează, ne face prea puţin sau deloc liberi; iar politica rea — care evident include şi politica economic ă — ne s ă ră ceşte (cf. Sartori, 1993, pp. 313 316). Aşadar expresia “video- politic ă ” (poate o expresie nă scocită de mine (1)) cuprinde numai unul dintre multiplele aspecte ale puterii ecranului tv: impactul să u asupra evoluţiilor politice şi, prin aceasta, o transformare radical ă a felului de „a fi oameni politici" şi de „a gestiona politica". Se înţelege c ă video-politica nu caracterizează numai democraţia. Puterea ecranului tv se afl ă şi la îndemâna dictaturilor. Dar în această lucrare mă voi ocupa numai de video-politica din sistemele liberal-democratice, adic ă din sistemele bazate pe alegeri libere. Democraţia a fost adesea definită drept o guvernare a opiniei (de pildă Dicey, 1914, Lowell, 1926), iar această defini ţie ajunge s ă fie cu adevărat potrivită o dată cu apari ţia video-politicii. Deoarece este cert c ă televiziunea e un formidabil formator de opinie. Astă zi poporul suveran „opinează " mai ales în func ţie de felul în care televiziunea îl influenţează să opineze. Iar prin ghidarea opiniei, puterea ecranului tv se afl ă într-adevă r în centrul tuturor evoluţiilor politicii contemporane. Pentru început, televiziunea condi ţionează mult procesul electoral, atât în alegerea candidaţilor (2), cât şi în modul lor de a duce lupta electoral ă, dar şi, în sfârşit, pentru c ă îl face pe învingă tor să învingă . In plus, televiziunea condi ţioneaz ă, sau poate condi ţiona substan ţial, guvernul, adic ă opţiunile guvernului: ce poate un guvern s ă fac ă , ce nu poate s ă fac ă, şi ce decide s ă fac ă în mod concret. In această parte a c ă rţii voi dezvolta trei teme. In primul rând, formarea opiniei publice şi, referitor la aceasta, func ţia sondajelor de opinie, ajungând astfel la o evaluare de ansamblu a „directismului democratic". In al doilea rând, voi zăbovi puţin asupra felului în care video- puterea decide cine va fi ales şi cum. In sfârşit, în al treilea rând, vom c ă uta s ă înţelegem în ce mă sură televiziunea ajută sau, dimpotrivă, împiedic ă „politica bună".

2. Formarea opiniei

Dac ă democraţia ar trebui s ă fie un sistem de guvernare condus şi controlat de opinia celor guvernaţi, atunci întrebarea de la care trebuie s ă pornim este: cum se naşte şi cum se formează opinia public ă ? Aproape întotdeauna, sau oricum foarte adesea, opinia public ă este un „dat" dinainte stabilit. Ea este şi atâta tot. De parc ă părerile opiniei publice ar fi, întocmai ca ideile lui Platon, idei preexistente. Opinia public ă înseamnă , în primul rând, o situare, o plasare: este ansamblul unor opinii care se afl ă înl ă untrul unui public sau înl ă untrul mai multora. Dar noţiunea de opinie public ă înseamnă de asemenea, şi mai ales, nişte opinii generalizate ale publicului, opinii endogene, care sunt ale publicului în sensul c ă publicul constituie

într-adevă r subiectul lor. Să adăugă m c ă o opinie public ă e numită public ă nu numai

fiindc ă este a publicului, dar şi pentru c ă îmbrăţişează res publica, treburi publice, adic ă subiecte de natură public ă : interesul general, binele comun, problemele colective. Merită s ă subliniem ce anume este corect s ă numim „opinie". Opinia este doxa, nu

e episteme, nu e cunoaştere şi ştiinţă ; este pur şi simplu o „părere", o exprimare a

opiniei subiective pentru care nu se cer dovezi.(3) Matematica, de pildă, nu este o opinie. Reciproc, o opinie nu este ca un adevăr matematic. Tot astfel, opiniile sunt convingeri firave şi schimbă toare. Dac ă devin convingeri profunde şi profund înrădăcinate, atunci e cazul s ă fie numite credinţe (şi problema se schimbă ). Din această precizare reiese c ă e uşor de respins obiec ţia c ă democraţia este imposibil ă întrucât poporul „nu ştie". Aceasta este o obiec ţie împotriva democraţiei directe, împotriva unui demos care se guvernează singur pe sine. Dar democraţia reprezentativă nu e o guvernare a cunoaşterii, ci o guvernare a opiniei, întemeiată pe un sentire de re publica cu caracter public. Ceea ce echivalează cu a spune c ă pentru ca democraţia reprezentativă s ă existe şi s ă func ţioneze e suficient ca publicul s ă aibă opinii proprii; nici mai mult, dar de asemenea — atenţie — nici mai puţin. Prin urmare, cum se constituie o opinie public ă autonomă care s ă fie cu adevărat a publicului? E limpede c ă această opinie în formare trebuie s ă fie expus ă unor fluxuri

de informaţii despre starea treburilor publice. Dac ă ar fi „surdă", prea închis ă şi preconstituită în privinţa mersului treburilor publice, atunci ea nu ar sluji la nimic. Pe de altă parte, cu cât o opinie public ă se deschide şi se expune unor fluxuri de informa ţii exogene (pe care le primeşte de la puterea politic ă sau de la instrumentele de informare în mas ă), cu atât gândirea oamenilor risc ă s ă devină