Sunteți pe pagina 1din 32

Curs DIALECTOLOGIE Semestrul II

Tematică:

1. Obiectul dialectologiei. Varietăţile teritoriale ale limbii (dialect, subdialect, grai,

subgrai); graiuri de tranziţie şi graiuri mixte. Interdialectul, idiolectul.

2. Dacoromâna. Structura dialectală. Descrierea varietăţilor dialectale. Subdialectul

bănăţean: arie, principalele trăsături tipologice fonetice, morfosintactice şi lexicale.

3. Subdialectul moldovenesc: arie, principalele trăsături tipologice fonetice,

morfosintactice şi lexicale.

4. Subdialectul crişean: arie, principalele trăsături tipologice fonetice, morfosintactice

şi lexicale.

5. Subdialectul maramureşean: arie, principalele trăsături tipologice fonetice,

morfosintactice şi lexicale.

6. Subdialectul muntenesc: arie, principalele trăsături tipologice fonetice,

morfosintactice şi lexicale.

Obiective:

Dobândirea unor cunoştinţe generale de dialectologie. Însuşirea terminologiei de specialitate. Cunoaşterea structurii dialectale a dacoromânei. Cunoaşterea trăsăturilor fonetice, morfosintactice şi lexicale ale subdialectelor dacoromânei.

Timp alocat: 12 ore

Bibliografie minimală:

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (coord. Maria Marin), Dicționarul graiurilor dacoromâne sudice, București, 2009. Caragiu-Marioţeanu, M., Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud- dunăreană), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

Caragiu-Marioţeanu, M., Giosu, Şt., Ruxăndoiu, L., Todoran, R., Dialectologie română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Coteanu, I., Elemente de dialectologie a limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1961.

Densusianu, O., Istoria limbii române, I, II, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1961. Gheţie, I., Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975. Ivănescu, Gh., Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980. Kramer, Johannes, Aromunisch, în Lexicon der Romainistischen Linguistik III, Max Niemayer Verlang, Tübingen, 1989, pp. 423-435. Livescu, M., Varietăţile diatopice ale limbii române, Editura Universitaria, Craiova,

2004.

Mărgărit, Iulia, Vocabularul graiurilor muntenești actuale, Editura Academiei Române, București, 2009. Marin, M., Mărgărit, I., Neagoe, V., Pavel, V., Cercetări asupra graiurilor româneşti de peste hotare, Bucureşti, 2000. Marin, M., Mărgărit, I., Neagoe, V., Pavel, V., Graiuri româneşti din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului, Texte dialectale şi glosar, Bucureşti, 2000. Puşcariu, S., Limba română. I. Privire generală, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. Rusu, V. (coord.), Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984. Sârbu, R., Frăţilă, V., Dialectul istroromân, Editura Amacord, Timişoara, 1998. *** Atlasul lingvistic român, II Texte (ALRT II), Sibiu, 1943.

Unitatea de învățare I Timp alocat: 2 ore.

Obiectul dialectologiei. Varietăţile teritoriale ale limbii (dialect, subdialect, grai, subgrai); graiuri de tranziţie şi graiuri mixte. Interdialectul, idiolectul.

1.1. Dialectologia este o ramură a lingvisticii care studiază, prin metode specifice, varietățile teritoriale ale limbii, fie în evoluția lor (diacronic), fie la un moment dat (sincronic). Ea face descrierea dialectelor și a unităților mai mici, felul în care au apărut varietățile teritoriale, evoluția acestora, raportul dintre varietățile teritoriale și limba comună sau limba literară, soarta varietăților teritoriale în diferite perioade.

1.2. Varietățile teritoriale ale limbii reprezintă diferențe ale limbii pe un teritoriu dat. Ele sunt subordonate limbii și sunt dispuse într-un sistem ierarhic: dialect, subdialect, grai, subgrai.

1.2.1. Dialectul este cea mai mare varietate teritorială subordonată limbii, cu particularități proprii, mai ales fonetice și de vocabular; structura gramaticală și lexicul fundamental sunt, cu mici deosebiri, aceleași cu ale limbii comune. Dialectele se deosebesc de limba comună prin aceea că în unele privințe sunt mai arhaice, iar în altele, mai inovatoare, și aceasta pentru că la nivel dialectal funcționează permanent două tendințe: de fărâmițare dialectală și de unificare.

1.2.2. Subdialectul este o varietate teritorială mai mică decât dialectul, dar mai mare decât graiul, delimitat mai ales prin particularități fonetice și lexicale, mai rar și gramaticale.

1.2.3. Graiul reprezintă o unitate teritorială redusă la una sau la câteva localități și se carcterizează prin unele particularități fonetice, gramaticale și lexicale individualizatoare în raport cu limba sau cu dialectul al cărui sistem fonetic, morfosintactic și lexical îl posedă în esență.

Granițele dintre două unități dialectale sunt constituite dintr-una sau dintr-un grup de isoglose.

1.2.4.

În zona de contact dintre două arii pot exista graiuri care să prezinte trăsături și

de la o arie și de la cealaltă:

- graiuri de tranziție – graiuri în care se produce o interferență sau o coexistență a sistemelor a două graiuri sau dialecte în contact. Asemenea graiuri se găsesc între aria moldovenească și cea muntenească, în zona Buzău, Focșani. Ele se caracterizează vocalism de tip moldovenesc și consonantism de tip muntenesc.

- graiuri mixte – sunt graiuri care au aparținut unei arii, au ieșit din sfera de influență a acesteia și au suprapus un strat mai nou, aparținând celeilalte arii vecine. Astfel de graiuri se întâlnesc în zona de contact dintre Banat și Oltenia de vest. Ele au un strat mai vechi bănățean și unul mai nou, oltenesc.

1.3.1 Interdialectul este o formă de comunicare ce se situează între aspectul standard, literar și aspectul regional al limbii.

1.3.2. Idiolectul reprezintă particularitățile de grai ale unui vorbitor care se deosebește

de alți vorbitori ai aceluiași grai prin vârstă, grad de instruire, cultură, sex, receptivitate.

Noțiunile: dialect, subdialect și grai sunt relative. Pentru limba română, există diferențe între diverși lingviști în a atribui un anumit statut unei anumiteunități dialectale. Pentru una și aceeași varietate teritorială în unele lucrări se folosește termenul dialect, în altele, subdialect.

1.4. Structura dialectală a unei limbi este dată de inventarul varietăților dialectale și de raporturile ierarhice între aceste unități, stabilite în baza analizei și descrierii domeniului lingvistic respectiv. Precizarea raportului între limbă și dialect este fundamentală.

1.4.1. Limba română are patru dialecte: unul norddunărean – dacoromân (= limba

română în sens restrâns) și trei suddunărene – aromân, meglenoromân și istroromân. Dintre

acestea, numai în dacoromână și în aromână se disting subdialecte.

1.4.2. Dialectul dacoromân are cinci subdialecte: muntenesc, moldovenesc, bănățean,

crișean și maramureșean, fiecare dintre acestea având un anumit număr de graiuri.

Evaluare

Definiți varietățile teritoriale ale unei limbi. Ce se înțelege prin: graiuri mixte, graiuri de tranziție, interdialect, idiolect? Care sunt dialectele limbii române? Comentați.

Unitatea de învățare II Timp alocat: 2 ore

Subdialectul

bănăţean:

morfosintactice şi lexicale

arie,

principalele

trăsături

tipologice

fonetice,

2.1. Subdialectul bănățean se vorbeşte în sud-vestul teritoriului dacoromân, în

judeţele: Timiş, Caraş-Severin, în sudul judeţului Hunedoara, în sudul judeţului Arad, până la

Mureş şi în provincia autonomă Voivodina (Banatul sârbesc).

Anumite trăsături bănăţene se resimt în graiurile din nord-vestul Olteniei (vestul

judeţelor Mehedinţi şi Gorj),

2.2. Trăsături tipologice

2.2.1. Fonetica

2.2.1.1. Vocalismul

Tendinţa de închidere a vocalelor neaccentuate:

a

> ă

papuc > păpuc

e

> i

plecat > plicat

o

> u

îngropat > îngrupat

E accentuat urmat în silaba următoare de un alt e se deschide şi se diftonghează (é …

e > ę/i ę …e):

verde > vi ęrđe,

peşte > pi ęşće

Diftongul o a se monoftonghează la o :

co ajă > co jă,

o ală > o lă

După consoanele s, z, ş, j, ţ, , care au caracter dur, vocalele anterioare trec în seria

centrală, iar diftongul e a se monoftonghează la a:

săc, săcure, sară; îc, î; ţavă, cuţît; şî, prăjînă.

După labiale, vocala e devine ă, iar diftongul e a se monoftonghează la a:

lovesc > lovăsc, să lovească > să lovască

Absenţa diftongului îi în cuvintele câine, pâine, mâine, mâini: câne, pâne, mâne,

mâni.

Conservarea fonetismelor arhaice: îmblu, împlu, întru, înflu.

2.2.1.2. Consonantismul

Conservarea fonetismelor arhaice n(< N + E, I, I ) şi (< D + E, I, I ):

CUNEU > cun, CALCANEU > călcîn, DICO > îc.

Napare şi în sufixele -on(< ONEUS), -o ane

(< ONEA): vînătu

o

ne „vineţie”

Palatalizarea dentalelor t şi d urmate de e, i, i :

t + e, i, i > ć: bate > baće, frunte > frunće

d + e, i, i > đ: bade > bađe, de > đe

Africatele prepalatale devin fricative muiate:

ĉ > ś: cine > śine, cinci > śinśi ĝ > ź: sânge > sînźe, sparge > sparźe.

Absenţa palatalizării labialelor.

Muierea sonantelor l, n, r urmate de e sau i:

lemne > lemne, vine > vine, mare > mare.

Întrebare: Care sunt principalele particularități fonetice bănățene?

2.2.2. Morfosintaxa

Substantivele feminine terminate în -ă tind să-şi formeze un plural în -i pentru a

evita omonimia morfologică determinată de caracterul dur al consoanelor s, z, ş, j, ţ, :

casă – case > casă – casă > casă – căşi

Articolul posesiv este invariabil a: a meu, a mele, a mei.

Articolul demonstrative are formele ăl, a, ăi, ale.

Existenţa unor pronume şi adjective nehotărâte specifice: altăśe „ceva”, măcar śini „oricine”, măcar śe „orice”, tot natul „fiecare”.

Imperfectul are marca -u la persoana a 6-a.

Perfectul simplu este viu la toate persoanele şi are şi unele forme sigmatice: io fusai / fusăi, spuşăi.

6-a:

Auxiliarul perfectului compus are formele: o la persoana a 3-a şi or la

el o îs - ei or îs; el o mărs – ei or mărs.

persoana a

Verbele de conjugările I şi a IV-a care se conjugă la indicativ prezent şi conjunctiv prezent cu sufixele -ez, respectiv -esc, apar fără aceste sufixe:

lucru, lucră…, (floarea) înfloare.

Identitatea între persoanele 1 şi a 6-a la indicativ prezent la verbele de conjugarea a

IV-a:

eu cobor – ei cobor

Existenţa formelor perifrastice de mai mult ca perfect formate cu auxiliarul a fi:

am fost avut, m-am fost dus, o fost mâncat.

La persoana a 5-a, imperativul negativ se formează cu infinitivul lung:

nu fugireţ(i)!, nu mâncareţ(i)!

La conjunctiv perfect, auxiliarul are forme variabile:

eu să fiu mâncat „eu să fi mâncat” tu să fii mâncat „tu să fi mâncat” el să fie mâncat „el să fi mâncat”.

În unele arii apar forme de condiţional prezent cu auxiliarul a vrea:

eu (v)re aş faśe

tu (v)re ai faśe

el (v)re faśe.

Existenţa aspectului verbal (pe valea Almăjului), realizat cu ajutorul prefixelor:

do-: a dogăta „a termina de tot”; ză-: a zăuita „a uita de tot”; pro-: a se proînsura „ a se însura a doua oară”.

Preferinţa, în cadrul flexiunii nominale, pentru construcţii analitice, în detrimentul celor sintetice:

piciorul de la scaun „piciorul scaunului” dau apă la cal „dau apă calului”.

Întrebare: Care sunt principalele particularități morfosintactice bănățene?

2.2.3. Lexic iorgan „plapumă”, iorgovan „floare de liliac”, răipleţ „chibrituri”, şcătulă „cutie”, tişlăr „tâmplar”, şnaidăr „croitor”, piparcă „ardei iute”, imală „noroi”, paor ţăran”, naică „dadă”, cotoroage „piftii”, goşt „musafir”, nămaie „animal mic”, ai „usturoi”, beteag „bolnav”, morminţi „cimitir”, farbă „vopsea”, foale „burtă”, golumb „porumbel”, cozeci „pojar”, mereu mereuaş „lent, încet”, a pişcura „a ciupi” etc.

Evaluare

Identificaţi particularităţile bănăţene din textele date:

Noi stăm cu turta î̃ spinarea vaśi s-o frînźim turta. Şî mulźĕ lapćį şî punim lapćį pră

vacă. Alalalt lapći d la fată şî la copil să mănî̃śi.

Întîmplarea o fost aşa: L-ã luvat đĕ lanţ. I ĕl m-o pus capũ-spinare ş-o plecat cu

şî m-o

mine đim pări ęćĕ- m pări ęćĕ.

trînćit jos.

I -am pus mîna-ntr-uŋ c u orn

ş-ai laltă-ntr-alt c u orn

Gazda faśį um prînpintru naşu şî pintru mu o şa. Şî mai vinį şî cîć-un nam.

[Când se întorc de la botez zic]:

-Să trăi ască

śį s-o boćiat!

Să duc fi ęćili unđ-o cosît [flăcăii] măi năi inćį,

îtu are să li vină źuni, să li voi asacă.

p-a luvat cîta fîn, p-a făcut foc la

● Atũśa la şasă săptămînsă duśĕ o mui ęre şî slobu o đĕ

apa: faśe o lumină đĕ śară cruśĕ

şî o aprinđĕ la tu o će patru căpătînili ş-o punĕ pi -o i aşkii ĕ đį lęmn şî-i dă drumu pi apă.

I -a luvat lapćili frămăcătu are

a. Cătăm uŋ copil ş-o fată. Fata ş î ăđi

la stîŋga, vaca-ntră i ei .

la điri apta, copilu

Cî̃ să-mpre u nă

şasă săptămîn, sparźĕ u o la

vi ędre đĕ apă sau śinḑăś, după cum îi u omu

đi bătrîn.

la cruśa lui şî o fată traźĕ patruḑăś đĕ

Aduśĕ, în do u ă vasă điŋ casa stăpînului , apă đįla izvor. Pune o pi etriśică mică ş-ũ

fir đį i arbă

în apă.

Ai a placă pį apă şî omu o ră tot pi ęşćili.

Orbi ęşći đį u ok

i ; i asă ŋgur afară la săc.

Cînd îi su o re cald, ćĕ duś ŋgă apă, o upi i a-n

i asă

spumă.

apă şî dai cu i a đį p i etri

pană cînd

mînă.

O culeź îm pădure; are flu o re galbină. Atũśa o faś păki et, cît pu o ćĕ

omu luva-n

Îŋcălzîm apă ş-o faśĕm f i erbinćĕ şî turnăm pį i a. [Lâna stă în apă] vo do u ă śasur i .

Ş-o baćĕm cu mai u ş-o spăl î ăm.

● Atũśa i ĕl o plicat unđ-o auît glasu. Văḑînd şărpili că vrę să mî̃śĕ pį sora lui , i ĕl

s-o plicat cu sabia lui şî i -o tăi at

ć-uŋ-cap, cîć-uŋ-cap.

● Atũś îi dă fi ęći o cărpă şî-i plăćęşćę un pol sau doi ş-uŋ colac, u o u ă sau brînḑă, or i

pi ęşćĕ, dacă-i đĕ post. Şî care -o tămînat, îi dă o sută đĕ lei . Ş-atũś li pofćęşćĕ la pomană la

şasă săptămîn.

Unitatea de învățare III Timp alocat: 2 ore

Subdialectul

morfosintactice şi lexicale.

moldovenesc:

arie,

principalele

trăsături

tipologice

fonetice,

3.1. Subdialectul moldovenesc se vorbeşte în România şi în afara graniţelor.

În România se vorbeşte în judeţele Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galaţi. Unele isoglose mai cuprind părţi variabile din jumătatea de nord-est a Transilvaniei (părţi din judeţele Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna, jumătatea estică a judeţului Cluj, jumătatea de nord a judeţului Mureş), părţi variabile din jumătatea de nord a Munteniei (nordul judeţelor Brăila, Buzău, Tulcea). În afara graniţelor actuale ale României se vorbeşte compact în Republica Moldova şi Transnistria, în Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei (ultimele două aparţinând Ucrainei), în cele trei foste judeţe româneşti de la Gurile Dunării – Cahul, Cetatea Albă, Ismail (care aparţin Ucrainei). Insular se vorbeşte în diferite regiuni din fosta URSS.

3.2. Trăsături tipologice

3.2.1. Fonetica 3.2.1.1. Vocalismul

Tendinţa de închidere a vocalelor neaccentuate:

ă > â

casă > casâ

e

> i

punem > puni7m

o

> u

acoperit > acuperit

Tendinţa de deschidere a lui ă > a (în partea de nord):

batai i, barbat, paduri.

După consoanele s, z, ş, j, ţ, , care au caracter dur, vocalele anterioare trec în seria centrală, iar diftongul e a se monoftonghează la a:

săc, săcuri a, sară, găsît, buză, îc, zamă, cuţît, şî, răşînă, şădé , cojîţă, jăg, jîlavâ

După labiale, vocala e devine ă, iar diftongul e a se monoftonghează la a:

lovesc > lovăsc, să lovească > să lovască

Diftongul e a final se monoftonghează la e deschis (-e a > -é ):

ave a > avé , spune a > spuné

Diftongul i a >i e:

băi et, tămâi et, mui et.

Absenţa diftongului âi în cuvintele câine, pâine, mâine, mâini: câne, pâne, mâne,

mâni.

Conservarea fonetismelor arhaice: îmblu, împlu, întru, înflu, nour, dirept.

Existenţa vocalelor finale asilabice i pădurar i , cojocar i u .

şi

i u :

3.2.1.2. Consonantismul

Existenţa fonetismelor arhaice şi ĝ :

(< D + E, I, I ): îc (< DICO)

ĝ (< D + E, I + O, U) (aflat în variaţie liberă cu j): ĝos / jos (< DEORSUM)

ĝ (< J + O, U): ĝoc / joc (< JOCU).

Palatalizarea labialelor este în fază avansată:

p

+ e, i, i > pk> kcopil > copkil > cokil

b

+ e, i, i > bg> gbine> bgini > gini

f + e, i, i > hsau ŝ fierbe > herbi , ŝerbi

v + e, i, i > g, sau y

> n

m + e, i, i > mn

viţel > giţăl, iţăl, yiţăl

miel >mnel >nel

Africatele prepalatale devin fricative mai puţin muiate ca în Banat:

ĉ > ŝ: cine > ŝini , cer > ŝer

ĝ > : sânge > sîni .

Consoanele s, z, ş, j, ţ, şi r au caracter dur.

V + o ,u > h (în partea de nord):

volbură > holbură vulpe > hulpe vultan > hultan

Întrebare: Care sunt principalele particularități fonetice moldovenești?

3.2.2. Morfosintaxa

Substantivele feminine (comune şi proprii) terminate în -ca, -ga dativul în -căi, -găi: Olgăi, puicăi, maicăi.

fac

genitivul şi

Caracterul dur al consoanelor s, z, ş, j, ţ, face ca la substantivele feminine şi la

forma feminină a adjectivelor cu radicalul terminat în aceste consoane să se neutralizeze

opoziţia de număr: sg. şi pl. casă, raţă; grasâ, frumoasâ.

Substantivul tată are forma articulată tatul.

Articolul posesiv este invariabil a: a meu, a mele.

Pentru persoana a 3-a sg. şi pl. a pronumelui personal se folosesc frecvent formele dânsul, dânsa, dânşii, dânsele, atât pentru animate, cât şi pentru inanimate.

Pronumele demonstrativ de apropiere are forme de tipul aista, aiasta etc., iar pentru depărtare aŝala, aŝei a etc.

Imperfectul are la persoana a 6-a desinenţa -u : erau , făceau .

Perfectul simplu nu se foloseşte deloc sau se foloseşte foarte rar, numai la persoana a 3-a, cu valoarea unui timp trecut.

Auxiliarul perfectului simplu este o, atât pentru persoana a 3-a, cât persoana a 6-a: el o fost – ei o fost, el o făcut – ei o făcut.

şi

pentru

Mai mult ca perfectul are şi forme perifrastice în partea de nord a Moldovei: m-am fost dus „mă dusesem”, am fost venit „venisem” etc.

Viitorul are forme asemănătoare cu infinitivul la persoana a 3-a: (v)a veni, (v)a

spune.

Conjunctivul verbelor a da, a sta, a bea, a lua, a vrea este să deie, să steie, să beie, să ieie, să vreie.

Imperativul verbelor a aduce şi a veni este adă! şi vină!

În succesiunea a două verbe, al doilea se foloseşte la infinitiv: prindi a ŝerbi „începe

să fiarbă”, începe a cânta.

Preferinţa pentru formele analitice de genitiv-dativ: Dă mâncare la pisică.

Întrebare: Care sunt principalele particularități morfosintactice moldovenești?

3.2.3. Lexicul omăt, cori „pojar”, hulub „porumbel”, vădană „văduvă”, moş „bătrân” şi „unchi”, prisacă „stupină”, coromâslă „pâlnie”, agud „dud”, povidlă „magiun”, ciubotă „cizmă”, gheb „cocoaşă”, poame „struguri”, harbuz „pepene verde”, zămos „pepene galben”, gavanos „borcan de lut”, perjă „prună”, marole „salată verde”, zarzăr „cais”, barabule „cartofi”, uncrop „apă fiartă”, cnedle „găluşti cu prune”, zarnacadea „narcisă”, cacadâr „măceş”, casâncă „basma mare” etc.

Evaluare

Identificaţi particularităţile moldoveneşti din textele date:

Punim apâ la hert u . După ŝe hęrbi, punim lîna în găletar u , turnăm apa hartă pisti

lînâ pînâ sâ cuprindi lîna.

La Anu Nou sau la Bobote azâ să duŝa fata la fîntînâ la nezu nopţîi cu o lumînari şî

o aprinde a, o lika-m fundu găl i eţîi şî dădea î̃ŝet u cu cîrligu cari ţîni găle ata păn di asupra apii .

După ŝi gătim di tors, îl spălăm. Îl mui em sî-l ţînim dou â îli mui et î̃ apâ. Şî

dup-aŝę i ę ŝęrnim ŝinuşâ sîtâ. Şi ŝinuşa o opărim cu apâ ŝartâ şî tortu-l mui ĕm î̃ ŝinuşa ŝé

opărită.

I ę av i ę dou â vaŝ şî să nera u amini

o vr i emi stîrkisâ vaŝili, nu mai dădi ęu

lapti.

di vaŝili i ii că dădi ę ũ ŝubăraş di lapti. Şî aşa dila

i

i

į

.

Discîntâ diŋ gurâ, cu răst i

e u

u de la jug. Îl punį su cap, îl isaâ p-aŝela care -a ŝi a

Cînd prindi apa a ŝęrbi, atũŝ turnăm apa aŝę i ŝerbinti pi lînâ pănă o cuprindi aşa.

● Şî vini balauru, zmă u u la fîntînâ sâ i

şî scriso are a lîŋgă Ivan. Şi s-o nărat zmă u u.

e i

i apâ; l-o văḑut pi Ivan dornind şî iacâ o găsât

În timpu -a i ista

- Sâ vâ hi i i di gini, sâ trăi iţ.

strigâ:

Cum aţ ajũs de -az botezat, s-ajũẑiţ şî la cunun i i.

● Ŝerb i em

ũ lapti, şî u unu niŝert. Ş-apu luu ăm di pi -o

u alâ o li acâ

di smîntînâ. Ş-apu-l

turnăm la ũ loc şî puni em şî smîntîna şî-l m i esticăm gini, gini. Aŝala lapti acru.

Pî̃-la şasă săptămîn i

nu-l lasâ sîŋgur pi copkil îŋ casâ. Nu-i gini, că dacă-l l i eş

ŋgur, să pui ŝĕva lîŋgă i el, mătura or i cli ęştįlį.

Făŝé cunun i di skiŝi sau uŋ colac. Li -aduŝa acasâ. Stăti a îŋ cui pînâ primăvara. Pi

urmâ-l luu a ş-ăl băti é . Scutura grău unţâli şî li puni é î̃ sămînţa di sămănat.

M i eré Ivan pi drum; şî s-o dus la o fîntînâ sâ b i e i i apâ. Dou spriḑăŝi muşti i era

pi colan şî i ĕl o pălit cu mîna şî li -o uŝis pi tăti.

Dacâ-i fatâ, îi puni -o furcâ-m mînâ, sâ ŝii harnicâ la tors. Îi puni -o flo ari,

dragalaşâ la flăc î ăi .

Mai fac cîti -o vrajâ î̃spri Anu Nou . Pun aşa dou âspriŝi c u oj

în to ată co aja cîti -uŋ

kic di sari.

di ŝapâ pi f i eri astrâ

acolo

ŝii

şî pun

Dacâ prinpui i uni ariŝu ai ŝi

şî i ŋcui ęm

afară, sâ vorb e ęşti c-ar aduŝi i arba ŝerulu şî discui i.

undiva, pi i ę o lăsăm libirâ, slobodâ, pi -

Unitatea de învățare IV Timp alocat: 2 ore.

Subdialectul

morfosintactice şi lexicale.

crişean:

arie,

principalele

trăsături

tipologice

fonetice,

4.1. Subdialectul crişean se vorbeşte în vestul Transilvaniei în judeţele Bihor, Sălaj,

Satu-Mare, în nord-vestul judeţului Alba, în jumătatea de vest a judeţului Cluj, în jumătatea de nord a judeţului Arad (până la Mureş), în nordul judeţului Hunedoara, în sud-vestul judeţului Maramureş. În cadrul subdialectului crişean se disting: graiul bihorenilor, graiul moşilor, graiul

someşenilor şi graiul oşenilor.

4.2. Trăsături tipologice

4.2.1. Fonetica 4.2.1.2. Vocalismul

Închiderea vocalelor neaccentuate a, e, o:

pahar > păhar pune > puni acoperit > acuperit

Deschiderea lui ă la a:

pădure > paduri căpătat > capatat

Diftongul o a > o :

poate > po te

coajă > co jă

După labiale, vocala e devine ă, iar diftongul e a se monoftonghează la a:

merg > mărg, să meargă > să margă

Consoanele s, z, ţ, () au un caracter dur, ceea ce face ca vocalele anterioare să devină centrale, iar diftongul e a să se monoftongheze la a:

singur > sîngur seară > sară ţin > ţîn zeamă > zamă

Specifică acestui subdialect este diftongarea lui o iniţial la u ă:

oi

orb > u ărb

> u ăi

Existenţa vocalelor finale asilabice i şi u :

a spus u

Diftongul i a > i e:

băi at > băi et

tămâi at > tămîi et

Absenţa diftongului îi în cuvintele: câine, pâine, mâine, mâini > câne, pâne, mâne,

mâni.

4.2.1.2. Consonantismul

Fonetismul arhaic devine z în cea mai mare parte a teritoriului crişean, în vreme ce ĝ se păstrează, dar în variaţie liberă cu j.

Palatalizarea labialelor nu este generală şi are caracter fluctuant:

p

+ e, i, i > pt

piele > ptele

b

+ e, i, i > bd

bine > bdine

f

+ e, i, i > hsau ŝ

să fie > să hie sau să ŝie

v

+ e, i, i > ysau d

viţel > yţăl sau diţăl

m

+ e, i, i > mn

mic > mnic

Dentalele t şi d urmate de e sau i se palatalizează la t, respectiv d:

frate > frate

bade > bade

Consoanele s, z, ţ, (), în unele arii şi ş şi j au un caracter dur. În alte arii însă, ş şi j

sunt palatalizate:

coajă > cu je

uşă > uşe.

o

Africata ĉ rămâne ca în graiurile munteneşti (şi în limba literară), iar ĝ devine j:

sânge > sînje

fuge > fuje

Specifică subdialectului crişean este epenteza lui c în grupul sl:

slab > sclab

slănină > sclănină

Specific pentru Ţara Moţilor este rotacismul (trecerea lui n intervocalic la r, în

cuvintele de origine latină sau din fondul străvechi): u amir

i , lumniră.

În Ţara Oaşului, l urmat de consoană se velarizează şi chiar se vocalizează: alb >

aɫb sau au b, iar r este dur, cu multe vibraţii: car .

Întrebare: Care sunt principalele particularități fonetice crișene?

4.2.2. Morfosintaxa

Articolul posesiv este invariabil a: a meu, a mele.

Existenţa unor pronume şi adjective pronominale nehotărâte formate cu particula

oare-: oarecine „cineva”, oarece „ceva, vreo”.

Verbele de conjugările I şi a IV-a, care în limba literară se conjugă cu sufixele -ez,

respectiv -esc la indicativ prezent şi conjunctiv prezent, apar fără aceste sufixe: el lucră, străluce. În schimb, sufixul -esc apare la verbe care de regulă nu-l cunosc: împărţăsc, înghiţăsc, simţăsc.

În partea nordică şi centrală a Crişanei, la indicativ prezent, conjunctiv prezent şi la gerunziu, apar forme iotacizate:

(eu) spui, să spui, viu, să viu, viind.

Auxiliarul perfectului compus are formele: o la pers. a 3-a şi or sau o la pers. a 6-a.

O trăsătură specifică este formarea conjunctivului cu ajutorul conjuncţiei şi :

şi facă „să facă”.

La persoanele a 3-a şi a 6-a, conjunctivul verbelor a da, a sta, a bea, a lua, a vrea este să deie, să steie, să beie, să ieie, să vreie.

Condiţional-optativul perfect se formează cu auxiliarul a vrea + infinitivul formei

verbale:

o vu cînta „ar fi cântat”

În succesiunea a două verbe, al doilea este la infinitiv.

În unele arii crişene, imperativul negativ se formează cu infinitivul lung:

nu vă lăudareţi!, nu plecareţi!

Folosirea frecventă a prepoziţiei cătă „către”:

o zîs cătă mine

Preferinţa pentru construcţii analitice în detrimentul celor sintetice.

Întrebare: Care sunt principalele particularități morfosintactice crișene?

4.2.3. Lexicul arină „nisip”, nar i „nas”, prunc „copil”, a piţiga „a ciupi”, brâncă „mână”, a hori „a cânta”, cotătoare „oglindă”, a se cota „a se uita în oglindă”, temeteu „cimitir”, copârşău „sicriu”, şogor „cumnat”, bolând „nebun”, a custa „a trăi”, ştergură „prosop”, lepedeu „cearşaf”, barşon „catifea”, pedestru „olog, neputincios”, măritu „bărbat”, pasă! „treci!”, vă! „du-te!”, june „tânăr”, zotecuste „Dumnezeu să te ţină”, tulai! „vai!” etc.

Evaluare

Identificaţi particularităţile crişene din textele date:

S-o dus doi feĉori şi sî baje scluji; s-o ntîlnit, s-o dus la o doamnă.

I -aprindem o lumniră dį ĉară. Îl spălăm, lom hai ni curati pį i el.

Am i eşît

mine ŋco ĉ şî zîĉe:

cu u ăile afară dî̃ sat ş-am ajũs la rampă. Şî

- Stăi , moşule!

i acă

domnu

Cîtk i lacrămni o vărsat u ,

S-o făcu fîntîr-sat u ,

Fîntîră cu trii izvo ră,

Ciri -a be

a dg i i

a să mo ră.

Nu-i bire să lucrĩ-sărbător i , că pătk inęştk i. O lucrat cutari u om

vine

cătă

îŋ cutari

sărbăto ri

şî-l dor brîncile.

 

Atunĉ i ar

o i ĕşît şî s-o ui tat.

Am rădg icat brîŋca. Şî domnu o zîs:

ŋc aşa n-ã văzut cînĕ.

Ş-atunĉ cînile o vint cu u ăile şî s-o uitat la minĕ ĉe-i mai spun. Că i ĕl o st