ANATOMIA OMULUI

Delimitări conceptuale:
Definiţie: conceptul de Anatomie are un caracter universal, după cum reiese şi din
definiţia elaborată de Fr. I. Rainer: “Anatomia este ştiinţa formei vii”. Deci Anatomia este
aplicabilă ansamblului lumii vii, fiind ştiinţa care studiază forma şi structura organismelor
vii. Există astfel o Anatomie a râmei, a broaştei, a plantelor şi a oricărei vieţuitoare,
Anatomia Umană fiind acea ramură a Anatomiei destinată speciei umane.
Anatomia omului este ştiinţa care are ca obiect de studiu forma, structura şi
organizarea macroscopică a organismului uman.
Originea termenului: Gr. Ana = prin, tomein = a tăia.

Poziţia omului în natură:

Omul aparţine regnului animal, gupului vertebratelor, subgrupului Mamiferelor,
numindu-se ca specie Homo sapiens. Multă vreme s-a s-a considerat că omul este cea mai
evoluată specie de pe planetă. Linne începea clasificarea lumii animale cu omul, clasificând
apoi restul animalelor în funcţie de gradul de înrudire cu acesta, cu cât mai înrudite cu atât
mai aproape. Numai la începutul anilor 1900, această idee se clatină, Osborn plasând pe cea
mai înaltă treaptă a sistemului său de clasificare, ca cel mai evoluat grup, delfinii. Alţi autori
încheie clasificarea cu Rozătoarele, considerând că cel mai evoluat grup de este cel care a
generat cel mai mare număr de specii adaptate celor mai variate medii de viaţă. Pe de altă
parte nici din punctul de vedere al Anatomiei Comparate omul nu poate fi considerat cea mai
evoluată specie, ca urmare a faptului că în organizarea sa păstrează structuri arhaice
(organizarea mâinii care reprezintă modelul iniţial de organizare al acestei structuri).
În concluzie, din punct de vedere strict biologic (fără a face referiri psihologice sau
sociologice), omul nu este cea mai evoluată specie de pe planetă (nici greutatea absolută a
creierului şi nici numărul de circumvoluţiuni al acestuia neplasându-l pe poziţia supremă),
dar ca specie aparţinătoare Mamiferelor este una dintre cele mai avansate produse ale
evoluţiei lumii vii.

Nivele de organizare şi integrare ale individului uman:

a) Nivelul celular cuprinde celulele. Celula este unitatea structurală şi funcţională de
organizare a materiei vii.
b) Nivelul tisular cuprinde ţesuturile.
c) Nivelul organelor aparţine Anatomiei. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi
diferenţiate în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii.
d) Nivelul sistemic aparţine Anatomiei. Sistemele sunt grupări de organe care au aceeaşi
structură, fiind alcătuite din acelaşi tip de ţesuturi.
e) Nivelul aparatelor aparţine tot Anatomiei. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie
principală comună, deşi structura lor morfo-histologică este diferită.
Diferenţa dintre Sisteme şi Aparate rezidă în faptul că primul termen are un sens morfo –
funcţional, în vreme ce Aparatele au o valoare funcţională. Spre exemplu, sistemul osos,
totalitatea oaselor unui organism are o rezonanţă morfologică (os), în timp ce aparatul

1
locomotor, care este alcătuit din trei sisteme, osos, articular şi muscular, are un înţeles
funcţional, fiind definit pe baza funcţiei pe care o îndeplineşte, anume locomoţia (mişcarea).
f) Nivelul individual reprezintă organismul uman în ansamblu.
g) Nivelul supraindividual aparţine Ecologiei, în cazul speciei umane putând fi suprapus
într-o anumită măsură nivelului social.

TERMENI GENERALI DE ANATOMIA OMULUI

Poziţia anatomică reprezintă postura de referinţă în anatomia umană, fiind poziţia
ortostatică cu membrele toracale paralele cu corpul, cu faţa palmară a acestora şi partea
ventrală a corpului şi capului orientate înainte.

Segmentele corpului uman

Corpul uman poate fi divizat în 2 părţi: segmentul axial şi segmentul apendicular.
Segmentul axial este format din cap, gât şi trunchi. Capul şi gâtul alcătuiesc extremitatea
cefalică. Trunchiul este alcătuit din 3 segmente suprapuse: torace, abdomen şi pelvis.
Segmentul apendicular este constituit din 2 perechi de membre cu funcţie primordială în
locomoţie. Prima pereche – membrul superior, anterior, toracal; perechea a doua – membrul
inferior, posterior, pelvian. Membrele au un segment proximal prin intermediul căruia se
fixează de scheletul axial numit centură şi un segment distal sau membru liber. Membrul
liber are trei segmente, numite diferit în funcţie de membru. La membrul superior se disting
braţul, antebraţul şi mâna, iar la cel inferior: coapsa, gamba şi piciorul.

Termeni de orientare anatomică

Se referă la axele şi planurile de referinţă. Organismul uman poate fi raportat la cele
trei dimensiuni ale spaţiului descriindu-i: lungime, lăţime şi volum (adâncime). Fiinţa umană
se mai raportează la o dimensiune non-spaţială: timpul.
Axele sunt linii ce străbat organismul pe anumite direcţii: axul vertical sau
longitudinal străbate corpul în lungime; axul antero-posterior sau sagital corespunde
grosimii; axul transversal exprimă lăţimea, străbătând corpul lateral.
Planurile sunt secţiuni ale corpului care trec fiecare prin câte două axe. Planul
median, sagital, sau al simetriei bilaterale trece prin axul longitudinal şi sagital. Planul
frontal trece prin axul longitudinal şi transversal. Planul transversal sau orizontal trece prin
axul sagital şi transversal. Fiecare plan împarte corpul în două segmente situate de o parte şi
de alta a acestuia. Planul transversal împarte într-o jumătate superioară sau cranială şi una
inferioară sau caudală. Planul frontal împarte corpul într-un segment ventral şi unul dorsal.
Planul median împarte într-o jumătate stângă şi una dreaptă.

2
 APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor reprezintă traductorul funcţiei de relaţie a sistemului nervos.
Funcţional prezintă două componente: una statică având rol de suport anume oasele şi
elementele de legătură dintre acestea – articulaţiile şi una cu rolul de a mobiliza componenta
statică anume musculatura.
Aparatul locomotor este alcătuit din trei sisteme: sistemul osos; sistemul articular şi
sistemul muscular.

Sistemul osos
Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. Oasele sunt
organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ansamblul lor reprezintă scheletul.

Clasificarea oaselor. Se realizează după forma pe care acestea o prezintă.

1) Oasele lungi sunt acele oase la care predomină lungimea. Apar la nivelul
membrelor. Prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize – una proximală şi
una distală.
2.) oase plane (turtite sau late) apar la nivelul cutiei craniene.
3.) oase scurte, reprezentate spre exemplu de corpurile vertebrelor

Periostul este o membrană conjunctivă, fibroasă, cu grosime variabilă, bogat

vascularizată care înveleşte osul (cu excepţia inserţiilor musculare sau a zonelor acoperite de
cartilaj articular). Intervine în nutriţia osului şi în osteogeneză atât în cea normală cât şi în
osteogeneza care are loc în urma fracturilor.

Măduva osoasă este o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile

din interiorul oaselor. Morfo-funcţional se deosebesc 3 tipuri de măduvă osoasă. Măduva
roşie – este prezentă la copii şi la adulţi în vertebre, coaste şi stern. La nivelul său sunt
produce globulele roşii, care apoi sunt eliberate în sânge. Măduva galbenă – se află în
majoritatea oaselor adultului fiind un depozit adipos. Măduva brună sau gelatinoasă – se
găseşte la persoanele în vârstă fiind o formă degenerată a măduvei galbene.
Osul prezintă o vascularizaţie şi o inervaţie proprie.

Morfologia externă a oaselor

Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de repere
cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe
suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri: articulare şi nearticulare. Proeminenţele articulare
sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea
unor articulaţii. Proeminenţe nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor
muşchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri: articulare şi neaticulare. Cavităţile articulare răspund unor
proeminenţe articulare invers conformate, prezentând cartilaj articular. Cavităţi nearticulare:

3
canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile
reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os
vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni).

Structura internă a oaselor

Diferitele modalităţi de dispunere ale lamelor osoase care alcătuiesc ţesutul osos
generează structuri diferite, răspândite diferit la cele 3 tipuri de oase. Există două tipuri de
substanţe osoase. Substanţa osoasă compactă este formată din lame osoase paralele, alipite,
fără cavităţi intermediare. Substanţa osoasă spongioasă este constituită din lame osoase
dispuse dezordonat, întretăiat în diferite unghiuri, delimitând cavităţi care conţin măduvă.
Structura internă a oaselor lungi. La exterior au o teacă de substanţă osoasă
compactă. Spongioasa se află la interior, dar numai la nivelul epifizelor. În diafază se află un
conduct gol, numit cavitate medulară, care pe viu conţine măduvă osoasă.
Structura internă a oaselor plane. La exterior prezintă două lame de substanţă osoasă
compactă, iar la interior spongioasă.
Structura oaselor scurte. La exterior prezintă substanţă osoasă compactă, iar la
interior substanţă osoasă spongioasă.

Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau

diafizo-epifizar, situat între diafiză şi epifize. În grosime oasele cresc prin intermediul
periostului.

Funcţiile oaselor în organism

Oasele deţin 2 grupe de funcţii. O funcţie pasivă în slujba aparatului locomotor şi o
funcţie activă cu implicaţii metabolice şi în imunitate. Funcţia pasivă se exprimă prin:
determinarea formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau a segmentelor sale, sprijinul
corpului, realizarea unor cavităţi de protecţie precum cutia craniană, în acelaşi timp oferind
inserţii muşchilor.
Oasele au rol energetic prin măduva galbenă pe care o conţin, constituie rezerva
calcică al organismului având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii hematogene.

Studiul sistematic al scheletului uman

Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase
pot varia individual. Dintre acestea un număr 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală care
funcţionează drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase. Oasele pot fi
neperechi în general cele situate pe linia mediană a corpului şi perechi.
Scheletul uman se împarte în 2 subunităţi: scheletul axial şi scheletul apendicular.

Coloana vertebrală

Reprezintă un ax medio-dorsal format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase

numite vertebre. După regiunile corporale la nivelul cărora se găsesc vertebrele poartă
anumite denumiri zonale, existând 5 grupe de vertebre:

4
 1.) vertebre cervicale în număr de 7; (C1.....C7) formează coloana cervicală care
corespunde gâtului
2.) vertebre toracale în număr de 12; (T1.....T12) formează coloana toracală,
corespunde toracelui, pe ele se inserează coastele.
3.) vertebre lombare în număr de 5; (L1....L5)
4.) vertebre sacrale în număr de 5 – sunt sudate între ele, formând un os unic –
osul sacru – situat la nivelul pelvisului
5.) vertebre coccigene în număr de 4 sau 5 – sunt unite între ele, formând un os
unic coccisul sau coccigele situat tot în pelvis.
Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false, din cauza
faptului că piesele componente sunt sudate între ele. Vertebrele din primele trei regiuni, fiind
independente, sunt considerate vertebre adevărate.

Caractere universale ale vertebrei

Vertebra este formată din 2 unităţi: corpul vertebral situat ventral şi arcul vertebral
situat dorsal. Corpul şi arcul sunt legate prin două punţi osoase mici numite pediculi. Arcul
vertebral este format din mai multe elemente. Lamele vertebrale, în număr de 2, sunt situate
între pediculi şi procesul spinos; procesul spinos este cea mai dorsală prelungire a vertebrei;
procesele transverse, în număr de 2, simetrice, unul drept şi unul stâng; se află în părţile
laterale ale vertebrei; procesele articulare în număr de patru: 2 superioare şi 2 inferioare
reprezintă principalul mijloc de articulare al vertebrelor.
Gaura vertebrală este delimitată de corpul vertebral, pediculii vertebrali şi arcul
vertebral. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral care conţine
măduva spinării.

Caractere regionale ale unor vertebre adevărate

Vertebrele adevărate sunt piese osoase scurte. Prezintă caractere generale comune
tuturor, indiferent de regiunea în care sunt localizate.; caractere regionale proprii vertebrelor
fiecărei regiuni; caractere speciale proprii numai unor anumite vertebre fiind rezultatul unor
condiţii funcţionale specifice. Indiferent de regiunea unde sunt situate, vertebrele adevărate
prezintă anumite caracteristici comune numite caractere universale ale vertebrei.

Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal. Procesul spinos

este scurt şi bifid terminal. Procesul transvers prezintă la bază un orificiu numit gaură
transversală, pe unde trece pachetul vascular vertebral. Vârful procesului este împărţit în doi
tuberculi: unul anterior şi unul posterior. În realitate tuberculul anterior reprezintă un
rudiment de coastă lipită la vertebra cervicală.
Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. Corpul prezintă 4
scobituri: 2 pe fiecare parte, una superioară şi una inferioară. Suprafaţa inferioară de pe
jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc o
suprafaţă articulară unică destinată articulaţiei cu capul coastei. Procesul spinos este orientat
în jos. Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul coastei.
Vertebrele lombare au corp de dimensiuni mari. Procesul spinos este dreptunghiular,
procesele transverse sunt reduse având forma unor mici proeminenţe numite procese

5
accesorii. Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari, numite procese
costiforme, reprezentând resturi de coastă.

Caractere speciale ale unor vertebre adevărate

Vertebra C1 se numeşte atlas. Caracterul ei definitoriu este faptul că nu prezintă corp
vertebral. Are 2 mase laterale continuate cu procesele transverse şi 2 arcuri: unul dorsal şi
unul ventral. Arcul anterior prezintă pe faţa posterioară o suprafaţă articulară destinată
dintelui axisului.
Vertebra C2 se numeşte axis. Prezintă pe faţa cranială a corpului o prelungire numită
apofiză odontoidă sau dintele axisului. Dintele axisului reprezintă de fapt o parte din corpul
atlasului sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului axisului.

Vertebrele false
Osul sacru – este un os median şi nepereche. Este situat inferior ultimei vertebre
lombare. Prezintă 4 feţe: dorsală, ventrală şi 2 laterale, o bază şi un vârf.
Faţa ventrală, orientată spre pelvis, este concavă prezentând median un ax osos care
corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. Locul de sudare a acestora este indicat de patru
linii transverse. Faţa dorsală este convexă prezentând pe mijloc creasta sacrală mediană
rezultată din contopirea proceselor spinoase şi două creste sacrale laterale rezultate din
contopirea proceselor transverse. Feţele laterale prezintă o suprafaţă articulară în formă de
pavilion de ureche (suprafaţa auriculară) destinată articulaţiei cu coxalul.
Baza sacrului priveşte cranial, reprezentând faţa superioară a corpului primei vertebre
sacrale. Prezintă orificiul canalului sacral şi 2 apofize articulare pentru articulaţia cu ultima
vertebră lombară. Vârful este orientat caudal, articulându-se cu coccisul.
Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale, formând osul sacru.
Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi transmiterea
acesteia ale membrelor de sprijin. Acest rol se amplifică la om ca urmare a staţiunii şi
locomoţiei bipede.
Coccisul sau coccigele Constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor, fiind
o formaţiune regresată la om. Este un os median şi nepereche situat caudal faţă de sacru.
Prezintă 2 margini laterale, o faţă dorsală, una ventrală, o bază articulată cu sacrul şi un vârf.

Coloana vertebrală în ansamblu

Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă, sex, înălţimea corpului.
Lăţimea coloanei diferă în funcţie de regiune, fiind maximă la baza sacrului.
Aspectul exterior ale coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. La
mamiferele patrupede coloana vertebrală are dispoziţie orizontală, având formă de arc, cu
concavitatea orientată ventral. La om coloana este verticală şi transmite întreaga greutate
corporală membrelor pelviene. Ca urmare acestui fapt, coloana vertebrală la om are 4 curburi
orientate în plan sagital: 1.) curbura cervicală are convexitatea orientată ventral 2.) curbura
toracală are convexitatea orientată dorsal 3.) curbura lombară are convexitatea orientată
ventral 4.) curbura sacrococcigiană are convexitatea orientată dorsal. Curburile cu
convexitate ventrală se numesc lordoză, iar cele cu convexitatea dorsală se numesc scifoze.
Sub influenţa unor factori ambientali nefavorabili curburile se pot dezvolta excesiv, trecând

6
în sfera patologicului. În perioada intrauterină coloana vertebrală prezintă o singură curbură
cu convexitatea orientată dorsal. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei ca rezultat a
ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede, deci curburile în plan sagital sunt dobândite ca
rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede, începând să se formeze în momentul ridicării
membrelor toracale de pe sol.
Coloana vertebrală mai prezintă o serie de trei curburi în plan frontal. Curbura
cervicală: are convexitatea orientată la stânga; curbura toracală are convexitatea spre dreapta;
curbura lombară are convexitatea spre stânga. Aceste curburi sunt rezultatul tracţiunii
membrului toracal drept asupra coloanei vertebrale toracale. Curbura toracală este
primordială, celelalte două fiind compensatorii. La stângaci cele trei curburi în plan sagital
vor fi invers conformate.

Morfologia externă a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală privită în ansamblu prezintă o faţă dorsală, una ventrală şi două
feţe laterale. Faţa anterioară prezintă o coloană cilindrică alcătuită din corpurile vertebrale
suprapuse. Faţa dorsală prezintă succesiunea proceselor spinoase şi ale lamelor vertebrale.
Feţele laterale expun la vârful proceselor transverse pediculii vertebrali şi părţile laterale ale
corpurilor vertebrale. Canalul vertebral se formează prin suprapunerea tuturor găurilor
vertebrale, adăpostind măduva spinării.

Toracele
Toracele osos reprezintă o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală, coaste şi
stern, adăpostind organe importante.

Sternul
Este un os amplasat în partea medio-ventrală a toracelui. Este un os nepereche, lung
şi turtit. Este alcătuit din 3 subunităţi: una cranială numită manubriu, una intermedială sau
corpul sternului şi una caudală sau procesul xifoidian. Prezintă o faţă ventrală, una dorsală, 2
margini laterale, o bază şi un vârf. Faţa ventrală a sternului este convexă prezentând la locul
de unire dintre manubriu şi corp o proeminenţă numită unghiul sternal. Inferior acestuia se
află 3-4 linii transverse care indică locul de fuziune a unor piese osoase numite sternebre,
demonstrând că iniţial spternul era alcături din mai multe piese independente. Faţa
posterioară este concavă prezentând liniile transversale. Marginile laterale expun un şir de
şapte scobituri costale destinate articulaţiei cu cartilajele costale. Baza este orientată cranial,
prezentând pe mijloc scobitura jugulară care indică limita dintre gât şi torace. Pe laturile
scobiturii jugulare se află locul de articulare al claviculelor. Vârful sternului prezintă
procesul xifoidian, care este cartilaginos cu excepţia persoanelor în vârstă.

Coastele
Reprezintă arcuri osteocatilaginoase, situate între coloană şi stern. Sunt 12 perechi,
numerotate cranio-caudal. Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta
7, care este cea mai lungă.
În funcţie de raportul cu sternul, se împart în coaste adevărate şi coaste false.
Coastele adevărate sunt primele 7 perechi, care se articulează fiecare cu sternul. Coastele

7
false, ultimele 5 perechi nu ajung la stern, împărţindu-se în 2 grupe: coaste false propriu-
zise: 8, 9, 10, care deşi nu mai ajung la stern se articulează totuşi cu acestea cu ajutorul
coastelor situate deasupra; coastele flotante 11 şi 12 care nu mai ajung deloc la stern.
Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7, care este cea mai lungă.
Coastele prezintă un corp, o extremitate dorsală şi una ventrală. Corpul are o faţă
laterală convexă, una medială concavă, o margine superioară şi una inferioară. Extremitatea
dorsală prezintă capul coastei care se articulează cu corpurile vertebrale. Tuberculul coastei
se articulează cu procesul transvers. Colul sau gâtul este un segment mai îngust, situat între
cap şi tubercul. Extremitatea ventrală prezintă o parte cartilaginoasă, articulată cu sternul.

Toracele osos în ansamblu

Are aproximativ forma unui trunchi de con, ale cărui dimensiuni şi raporturi variază
în funcţie de vârstă, sex, constituţie. Descriptiv prezintă o suprafaţă interioară, una
exterioară, o bază şi un vârf. Suprafaţa exterioară sau exotoracele prezintă 4 feţe: faţa dorsală
prezintă partea posterioară a vertebrelor toracale şi o parte din coaste. Faţa ventrală prezintă
sternul şi partea anterioară a coastelor. Feţele laterale sunt convexe prezentând zonele
laterale ale coastelor. Cele 4 feţe cuprind elementele anatomice ale oaselor care le alcătuiesc.
Suprafaţa internă sau endotoracele este subîmpărţită tot în aceleaşi 4 feţe a căror
delimitare se face în funcţie de aceleaşi repere, elementele anatomice descriptive fiind
aceleaşi cu ale oaselor componente. Vârful toracelui reprezintă orificiul superior, orientat
cranial, delimitat de scobitura jugulară a sternului, prima pereche de coaste şi corpul primei
vertebre toracale. De la acest nivel trec organele de la gât la torace şi invers. Baza toracelui
constituie orificiul inferior mult mai larg decât cel superior, fiind orientat caudal. Baza este
delimitată de apendicele xifoid, corpul vertebrei T12 şi coastele 7-12.

Oasele capului
Sunt în număr de 23, fixe, cu excepţia mandibulei şi a hioidului. Se împart în 2 grupe:
oasele neurocraniului şi oasele viscerocraniului.
Neurocraniul formează capsula cefalică primară, având rol de protecţie al creierului,
oasele sale fiind dispuse în jurul acestuia. Viscerocraniul (viscer = organ) formează scheletul
feţei, protejând organele de la nivelul acesteia. A avut în mod primordial un rol respirator,
reprezentând segmentele arcurilor osoase care susţin branhiile. Deci oasele care formează
faţa omului au avut în mod primordial în evoluţie rolul de a susţine branhiile. La om
neurocraniul şi viscerocraniul sunt în contact intim, migrate, contopite, astfel încât trebuie
căutată topografia şi funcţia primordială a acestora. Unele oase care în prezent sunt situate la
nivelul neurocraniului au avut de fapt în mod primordial rolul de a susţine branhiile.

OASELE NEUROCRANIULUI

Sunt în număr de 17: frontal, etmoid, sfenoid, occipital, 2 parietale, 2 temporale, 2

cornete inferioare, 2 lacrimale, 2 nazale, 1 vomer, 2 zigomatice. Sunt oase pneumatice,

8
neregulate sau plane. Oasele pneumatice sunt oase care conţin cavităţi cu aer, numite în cazul
curtiei craniene sinusuri.

Osul frontal
Este un os pneumatic, neregulat, lăţit, nepereche, amplasat median în partea ventrală
a craniului. Formează peretele anterior al cutiei craniene şi parţial cavităţile nazale şi
orbitele. Este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi una orizontală, împărţită în 2
segmente orbitale şi unul nazal.
Porţiunea solzoasă constituie segmentul anterior al neurocraniului, prezentând o faţă
exocraniană şi una endocraniană. Ventro-median faţa exocraniană prezintă o suprafaţă
numită glabelă, străbătută uneori de o scurtă linie de sutură (sutură metopică). Prezenţa
acesteia, chiar inconstantă, dovedeşte faptul că osul frontal provine din contopirea a două
oase simetrice, ca urmare a necesităţii creşterii rezistenţei acestei zone a cutiei craniene.
Zona orbitală este formată din 2 lame osoase care delimitează o scobitură în forma
literei U, numită scobitură etmoidială în care pătrunde osul etmoid. Porţiunea nazală este
situată între cele două porţiuni orbitale, anterior scobiturii etmoidale, articulându-se cu
oasele nazale.
Frontalul conţine la nivelul glabelei două cavităţi pneumatice care se deschid în
cavităţile nazale numite sinusuri frontale, evidenţiate prin transparenţa osului atunci când
acesta este expus direct la lumină puternică.

Osul etmoid
Este un os pneumatic, median şi nepereche situat în scobitura etmoidală a frontalului,
în partea antero-medio-bazală a craniului. Este format din trei segmente: primul, o lamă
orizontală, ciuruită, care completează scobitura etmoidală a frontalului. Al doilea segment
este o lamă verticală perpendiculară pe cea orizontală şi al treielea segment alcătuit din două
mase laterale cubice atârnate pe lăturile lamei orizontale, osul având în ansamblu forma unei
balanţe. Lama verticală este împărţită de cea orizontală într-o porţiune superioară numită
cristea galli (creasta cocoşului) scundă şi triunghiulară şi o parte inferioară. Lama orizontală
este dreptunghiulară prezentând 25- 30 de orificii, prin care trec filetele nervilor olfactivi.

Osul Sfenoid
Reprezintă un conglomerat osos de o mare complexitate, provenind din contopirea
unui ansamblu de piese osoase independente. Este un os median şi nepereche situat la baza
craniului. Are formă neregulată putând fi comparat cu un viespe în zbor. Are un corp, 2
perechi de aripi, una mică şi una mare şi o pereche de prelungiri dedublate numite procese
pterigoidiene.
Corpulul prezintă un cub cu şase feţe. Faţa superioară prezintă un şanţ transversal sau
chiasmatic, urmat de şaua turcească, la nivelul căreia se află glanda hipofiză. Faţa inferioară
este orientaţă spre faringe, articulându-se cu vomerul. Posterior se articulează cu occipitalul.
Aripile mici sunt 2 triunghiuri osoase articulate anterior cu frontalul. Aripile mari
prezintă o bază situată pe laturile corpului şi un vârf orientat latero – superior, articulat cu
parietalul.
Procesele pterigoidiene sunt 2 lame osoase dispuse vertical perpendicular pe corp şi
aripile mari. Fiecare este format dintr-o lamă laterală şi una medială care diverg delimitând
fosa pterigoidiană cu deschiderea dorsală.

9
 Osul Occipital
Este un os median şi nepereche, amplasat în porţiunea postero - inferioară a craniului,
înconjurând un orificiu numit gaură occipitală realizând comunicarea dintre cavitatea
neurocraniului şi canalul vertebral. Este format din 4 porţiuni: porţiunea bazală anterioară
găurii occipitale, porţiunea superioară sau solzul occipital şi două porţiuni laterale. Este un
os plan, cu două feţe (exocraniană şi endocraniană).
Faţa exocraniană este convexă. Porţiunea bazală este inferioară, formând bolta
faringelui. Solzul occipitalului prezintă o protuberanţă, protuberanţa occipitală externă.
Porţiunile laterale prezintă condilii occipitali destinaţi articuaţiei cu atlasul.
Faţa endocraniană este concavă, fiind în raport cu encefalul. Porţiunea bazală este
orientată în sus, prezentând un şanţ care adăposteşte trunchiul cerebral. Solzul prezintă o
proeminenţă în formă de cruce, numită eminenţa cruciformă. Eminenţa împarte faţa
endocraniană a solzului în două fose cerebrale superioare ramurilor orizontale şi două fose
cerebeloase inferioare acestora.

Osul Parietal
Este un os pereche, plan, situat exclusiv la nivelul bolţii craniului, între frontal şi
occipital, deasupra temporalului. Are formă patrulateră, prezentând două feţe (exocraniană şi
endocraniană). Faţa exocraniană este convexă şi prezintă o proeminenţă rotunjită, eminenţa
parietală. Faţa endocraniană, concavă, prezintă şanţuri arteriale, proeminenţe şi depresiuni.

Osul Temporal
Este un os pereche, neregulat situat în regiunea laterală a cutiei craniene. Prezintă 5
porţiuni: solzoasă, timpanică, pietroasă sau stânca temporalului, mastoida şi procesul
stiloidian. Aceste porţiuni reprezintă oase independente la vertebratele primitive.
Porţiunea solzoasă prezintă o circumferinţă şi 2 feţe: exocranială şi endocranială. Faţa
exocranială prezintă procesul zigomatic al temporalului care se articulează cu procesul
zigomatic formând împreună arcada zigomatică. În partea bazală se observă fosa
mandibulară, o depresiune care serveşte la articulaţia cu mandibula. Porţiunea pietroasă sau
stânca temporalului are formă de piramidă cu vârful orientat antero - medial spre corpul
sfenoidului. Baza porţiunii pietroase este orientată lateral în raport cu mastoida. În interiorul
porţiunii pietroase se află cavităţile urechii medii şi interne. Mastoida este o prelungire dorso
inferioară a craniului, care poate fi observată pe viu în spatele urechii.

Cornetul inferior
Este un os pereche, situat în cavităţile nazale. Are forma unei lame torsionate
articulându-se cu maxila.

Lacrimalul
Este un os pereche, mic, patrulater, situat între orbite şi cavitatea nazală. Contribuie
la formarea peretelui medial al orbitelor.

Nazalul
Reprezintă un os pereche, mic, plan, patrulater. Participă la realizarea scheletului
nasului. Prezintă 2 feţe: anterioară subcutanată şi posterioară orientată spre cavităţile nazale.

10
 Prezintă 4 margini: superioară articulată cu frontalul, inferioară liberă contribuind la
formarea aperturii piriforme, laterală articulată cu maxila, medială articulată cu nazalul
pereche.

Vomerul
Este un os nepereche, median, care contribuie la formarea septului nazal. Are formă
de lamă cu două feţe: dreaptă şi stângă. Superior se articulează cu sfenoidul.

Zigomaticul
Os lat, pereche, situat în părţile laterale ale feţei formând pomeţii obrajilor. Prezintă o
faţă laterală subcutanată şi una medială. Are 3 procese: procesul temporal formează
împreună cu procesul zigomatic al temporalului arcada zigomatică. Procesul frontal se
articulează cu frontalul. Procesul orbital se articulează cu maxila.

OASELE VISCEROCRANIULUI

Viscerocraniul este format din 6 oase, care se dispun în jurul segmentului proximal al
aparatului digestiv, fiind implicat în primordial în respiraţie, nutriţie şi mai recent şi în
vorbire. Este alcătuit din maxilarul inferior reprezentat de mandibulă şi maxilarul superior
format din maxilă şi palatin. La viscerocraniu este inclus şi osul hioid, deşi acesta este situat
în gât, datorită originii salecomune cu a celorlate oase ale feţei, din oasele care iniţial
susţineau branhiile.

Maxila
Este un os pereche, neregulat, pneumatic, amplasat în centrul feţei, contribuind la
formarea a numeroase regiuni ale scheletului capului: cavitate bucală, boltă palatină, orbite şi
cavităţi nazale. Prezintă un corp şi 4 procese. Corpul are formă de piramidă triunghiulară
prezentând o bază, un vârf, 3 feţe şi 3 margini. Baza este îndreptată medial, contribuind la
formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale. Vârful orientat lateral se articulează cu
zigomaticul.. Procesele sunt: procesul palatin, se formează la nivelul bazei având formă
dreptunghiulară şi dispoziţie orizontală. Procesele palatine ale celor două maxile se
articulează între ele median, formând împreună bolta palatină sau cerul gurii, care separă
cavitatea bucală de fosele nazale. Procesul frontal este orientat în sus, articulându-se cu osul
frontal. Procesul alveolar este situat inferior, prezentând alveolee dentare. Procesul zigomatic
este reprezentat de vârful corpului articulându-se cu osul zigomatic.

Osul palatin
Este un os pereche, situat posterior maxilei. Are forma literei „L” prezentând o
porţiune orizontală şi una verticală.

Mandibula
Este un os mobil, median şi nepereche. La adult provine din fuziunea pe linia
mediană a două jumătăţi simetrice. Prezintă un corp şi două ramuri. Corpul are formă de
potcoavă cu concavitatea posterioară. Prezintă baza mandibulei şi porţiunea alveolară situată
deasupra, la nivelul căreia se află dinţii. Are 2 feţe: anterioară şi posterioară. Faţa anterioară

11
prezintă median simfiza mentonieră care indică locul de unire a celor 2 jumătăţi. Dedesubtul
simfizei se află protuberanţa mentonieră (bărbia). Ramurile au 2 prelungiri dorso-superioare
cu aspect de lame prezentând 2 feţe: laterală şi medială şi 4 margini: superioară, inferioară,
anterioară şi posterioară. Marginea superioară prezintă 2 proeminenţe şi o depresiune.
Proeminenţa anterioară este triunghiulară numită proces coronoidan. Proeminenţa
posterioară se numeşte proces condilian, elipsoid, articulându-se cu osul temporal.

Osul hioid
Se află în partea cranio-ventrală a gâtului. Este un os median şi nepereche având
forma literei „U”. Prezintă un corp şi 2 perechi de prelungiri numite coarne: coarne mici şi
coarne mari.

Cavităţile nazale
Sunt două conducte situate în zona medio-dorsală a feţei alungite în sens antero-
posterior. Comunică cu exteriorul prin intermediul unei deschideri anterioare numită apertură
piriformă. Posterior comunică cu faringele prin intermediul coanelor. Fiecare cavitate nazală
prezintă patru pereţi: superior, inferior, lateral şi medial. Cavităţile nazale sunt separate de
cavitatea bucală prin intermediul boltei palatine. Bolta palatină este alcătuita din procesul
palatin al maxilei şi porţiunea orizontală a palatinului. Are o importanţă funcţională
deosebită dezvoltarea sa deplasând coanele în direcţie dorsală realizând o separare din ce în
ce mai amplă a căilor respiratorii situate în etajul superior a boltei palatine de cele digestive
situate în etajul inferior.

Fosele temporale
Se află pe părţile laterale ale craniului servind la inserţia muşchilor temporali.

Caracteristici ale craniului uman

Craniul omului prezintă unele caracteristici, rezultate ale modalităţilor evolutive
proprii acestei specii.
1.) gaura occipitală este orizontală, ca rezultat al staţiunii bipede. Această poziţie este
comună formelor bipede.
2.) Protuberanţa mentonieră (bărbia) este proeminentă.
3.) Orbitele sunt închise în mod secundar, fără comunicare cu fosa temporală.
4.) Reducerea ponderii elementelor viscerocraniului faţă de neurocraniu.
5.) Mărimea capacităţii neurocraniului paralel cu mărimea encefalului.
Ultimele două elemente sunt corelate între ele, evoluţia lor putând fi urmărite şi la alte
grupe de vertebrate.

Scheletul apendicular

Este reprezentat de oasele membrelor. Atât la membrul toracal cât şi la cel pelvian se
descriu 4 segmente. Scheletul zonal sau al centurii; scheletul braţului sau al coapsei;
scheletul antebraţului sau gambei şi scheletul mâinii şi piciorului. Scheletul zonal este numit

12
în funcţie de membru al centurii scapulare pentru membru toracal şi al centurii pelviene
pentru membrul pelvian.

Oasele membrului toracal

Oasele centurii membrului toracal: La om centura scapulară este alcătuită din 2 oase:
claviculă şi omoplatul sau scapulă.
Clavicula
Este o punte osoasă care leagă membrul toracal de scheletul axial, de stern.
Claviculele sunt oase lungi, pereche, situat la limita dintre gât şi torace, fiind întinse în
direcţie laterală între stern şi scapulă. Clavicula are forma literei „S” culcat. Prezintă 2 feţe, 2
margini şi 2 extremităţi. Feţele inferioară şi superioară sunt palpabile sub piele. Margini:
anterioară şi posterioară. Extremităţi: medială – voluminoasă, se articulează cu sternul;
laterală – turtită, se articulează cu scapula.

Omoplatul (scapulă)
Este un os lat, pereche, situat în regiunea dorso-superioară a toracelui în dreptul
coastelor 2-7. Are formă de triunghi, cu baza orientată cranialm prezentând 2 feţe, 3 margini
şi 3 unghiuri. Faţa dorsală prezintă o lamă osoasă puternică, orientată transversal, numită
spina scapulei, palpabilă sub piele. Spina se continuă lateral cu o prelungire liberă numită
acromion. Acesta se articulează cu extremitatea laterală a claviculei. Spina împarte faţa
dorsală a omoplatului în 2 fose: supraspinoasă şi infraspinoasă. Faţa ventrală este orientată
spre coaste. Unghiurile: inferior, superior şi lateral. Unghiul lateral prezintă 2 repere
importante: cavitatea glenoidă şi procesul coracoidian. Cavitatea glenoidă reprezintă o
concavitate superficială, ovală, destinată articulării cu humerusul. Procesul coracoidian este
o proeminenţă recurbată, care la mamiferele primitive era independentă faţă de omoplat.

Scheletul braţului conţine un singur os: numit humerus

Humerusul este un os lung, pereche, prezentând o diafază sau corp şi 2 epifize.
Corpul este prismatic, triunghiular cu 3 feţe şi 3 margini, anterolateral prezintă la mijloc o
rugozitate în forma literei „V” numită tuberozitate deltoidiană care reprezintă inserţia
muşchiului deltoid.
Epifiza proximală prezintă: 1. capul humerusului care este o suprafaţă sferică, netedă
servind la articulaţia cu cavitatea glenoidă a scapulei. 2. două proeminenţe numite tuberculi –
un tubercul mare şi un tubercul mic. 3. un şanţ situat între cei doi tuberculi numit şanţ
intertubercular.
Epifiza distală este o formaţiune complexă, turtită dorso-ventral prezentând un condil
şi 2 epicondili. Condilul prezintă suprafeţe articulare şi adâncituri nearticulare. Suprafeţele
articulare folosesc la articularea cu oasele antebraţului. Sunt 2 suprafeţe articulare: trohlea
care răspunde ulnei având forma unei scripete şi capitulul care răspunde radiusului.
Adânciturile sunt: fosa oleocraniană situată dorsal şi fosele coronoidă şi radială situate
ventral. În aceste adâncituri pătrund segmente ale oaselor antebraţului în timpul mişcărilor de
flexie-extensie din articualţia cotului. Epicondilii sunt 2: unul lateral şi unul medial, servind
la inserţii musculare.

13
 Scheletul antebraţului este format din două oase paralele, unul medial situat în
prelungirea degetului mic numit ulnă şi unul lateral numit radius. Cele două oase se
articulează la nivelul epifizelor dar rămân depărtate la nivelul diafizelor.
Ulna (cubitus)
Ulna este un os lung, pereche, prezentând un corp şi 2 epifize. Corpul este prismatic
triunghiular, cu 3 feţe şi 3 margini. Epifiza proximală prezintă 2 proeminenţe perpendiculare
între ele. Una este verticală numită olecran (cotul) şi una orizontală numită proces
coronoidian. Cele 2 procese delimitează între ele o cavitate deschisă ventral numită scobitură
trohleară destinată articulaţiei cu trohlea humerusului. Lateral prezintă o suprafaţă articulară
pentru radius. Epifiza distală este mult mai redusă, continuându-se caudal cu o prelungire
numită proces stiloidian.
Radius
Radiusul este un os lung, pereche, prezentând un corp şi 2 epifize. Corpul este
prismatic triunghiular, cu 3 feţe şi 3 margini. Epifiza proximală prezintă capul radiusului,
reprezentat de un segment de cilindru plin, a cărui faţă superioară are o adâncitură numită
foseta capului radial, care se articulează lateral cu capitutul humerusului. Circumferinţa
capului radiusului se articulează cu ulna. La nivelul epifizei proximale este prezentă
tuberozitatea radiusului, de formă ovoidă, situată în partea anterioară, reprezentând inserţia
muşchiului biceps. Epifiza distală, voluminoasă, se articulează caudal cu oasele carpiene.

Scheletul mâinii cuprinde 3 grupe de oase, dispuse dinspre antebraţ: carpiene,

metacarpiene şi falange sau oasele degetelor.
Oasele carpiene
Sunt 8 oase scurte, dispuse pe 2 rânduri. Au formă cuboidală cu 6 feţe. Rândul
proximal este în raport cu radiusul, conţinând 4 oase: scafoid, semilunar, piramidal şi
pisiform. Pisiformul este cel mai medial, având formă de bob de mazăre. Rândul distal
conţine 4 oase: trapez, trapezoid, os mare sau capitat şi osul cu cârlig care prezintă pe faţa
palmară o prelungire în formă de cârlig.
Metacarpienele sunt 5 oase lungi care alcătuiesc scheletul palmei. Prezintă fiacare o
bază care se articulează cu carpienele; un corp prismatic triunghiular şi un cap care se
articulează cu falanga proximală.
Oasele degetelor sau falangele
Fiecare deget are o denumire, degetul mare de la mână numindu-se police. Urmează
arătătorul, degetul mijlociu, inelarul şi degetul mic. Fiecare deget are 3 falange, mai puţin
policele care prezintă numai 2. Fiecare falangă prezintă o bază, un corp turtit dorso-ventral şi
un cap. Falanga distală are corpul foarte redus, terminându-se cu o tuberozitate în formă de
potcoavă care corespunde unghiei.

Oasele centurii membrului pelvian: La omul adult centura pelviană este alcătuită din
două oase coxale plane, voluminoase şi neregulate, unite între ele ventral. Fiecare os coxal
este format în realitate din trei oase: ilionul, ischionul şi pubele, care se sudează între ele
până la 18 ani, fiecare contribuind parţial la realizarea unei importante cavităţi articulare,
acetabulul sau cavitate cotiloidă.

14
 Ilionul este cel mai voluminos os al coxalului, situat deasupra cavităţii. Ischionul este
orientat caudal, constituind segmentul postero-inferior al osului. Pubele formează porţiunea
antero-inferioară a coxalului.
Coxalul, privit în ansamblu prezintă două feţe, patru margini şi patru unghiuri.
Faţa laterală expune în partea mijlocie o cavitate importantă, cavitate cotiloidă sau
acetabul, destinată articulaţiei cu capul femural. Anterior acetabulului se află gaura obturată,
o largă deschidere delimitată de ischion şi pubis (pe viu acoperită de membrana obturatoare).
Cranial faţă de acetabul se întinde un vast perimetru uşor escavat, numit suprafaţă guteaă sau
fesieră, reprezentând inserţia muşchilor cu acelaşi nume. Faţa medială prezintă o suprafaţă
concavă numită fosa iliacă, gaura obturată, şi o suprafaţă articulară în formă de pavilion de
ureche, corespunzând celei similare de pe osul sacru.

Pelvisul osos (bazinul) este alcătuit de cele două oase coxale, sacru şi coccige
articulate între ele, fiind situat aproximativ la mijlocul corpului omenesc, având o deosebită
importanţă statică şi biomecanică în transmiterea greutăţii corporale la membrul de sprijin.
Are forma unui trunchi de con, prezentând o bază mare dispusă cranial, una mică orientată
caudal, o suprafaţă exterioară (exopelviană) şi una interioară (endopelviană).

Oasele coapsei sunt reprezentate în principal de un os lung, femurul, pe lângă care în

zona distală se mai află un os scurt numit rotulă (patelă).
Femurul este un os lung (cel mai lung os al omului), pereche, prezentând un corp şi
două epifize.
Corpul este prismatic triunghiular, cu trei feţe şi trei margini. Feţele sunt: anterioară,
laterală şi medială. Marginea posterioară este foarte pronunţată, rugoasă, numită Linie Aspră.
Epifiza proximală cuprinde mai multe elemente. Capul femural este o proeminenţă
sferică, fiind destinat articulaţiei cu cavitatea cotiloidă a coxalelor. Capul femural este legat
de restul osului printr-o porţiune mai îngustă numită col (gât). În partea postero-inferioară a
colului se află o proeminenţă numită trohanterul mic, latero - superior corpul este continuat
cu o proeminenţă mai puternică, trohanterul mare.
Epifiza distală reprezintă un segment osos dezvoltat transversal şi alcătuit din două
proeminenţe denumite condilii femurali (un condil lateral şi un condil medial). Ventral cei
doi condili converg spre o suprafaţă articulară comună destinată patelei, faţa patelară. Dorsal
cei doi condili diverg delimitând o depresiune pronunţată, fosa intercondiliană. Pe laturi se
află două proeminenţe numite epicondili (lateral şi medial) servind la inserţii musculare.
Rotula (patela) este un os pereche, scurt şi turtit dorso-ventral. Prezintă două feţe,
două margini, o bază şi un vârf. Baza este voluminoasă, orientată cranial, vârful mult mai
îngust, priveşte în direcţie caudală. Faţa anterioară este rugoasă, cea posterioară netedă,
articulară cu faţa patelară a femurului, prezentând o suprafaţă invers conformată cu aceasta.

Oasele gambei. Gamba cuprinde două oase paralele, unul situat medial, numit tibie
(singurul os al zeugopodului articulat cu femurul) şi unul lateral, mai mic, fibula. Cele două
oase sunt articutate prin intermediul epifizelor şi distanţate la nivelul diafizelor. Proximal
tibia depăşeşte fibula, distal fiind depăşită de aceasta.
Tibia

15
 Reprezintă un os lung şi pereche, format dintr-un corp şi două epifize. Corpul este
prismatic triunghiular, fiind alcătuit din trei feţe şi trei margini. Marginea anterioară este
situată sub tegument, proeminentă şi palpabilă în întregime, fiind numită creasta tibiei.
Epifiza proximală este mai dezvoltată, fiind alcătuită din doi condili, lateral şi medial,
prezentând o faţa superioară (cranială) şi o circumferinţă. Faţa superioară prezintă două
suprafeţe articulare care se prezintă sub forma unor scobituri slab pronunţate (cavităţi
glenoide), destinate fiecare articulaţiei cu câte unul dintre cei doi condili femurali. Între cele
două suprafeţe articulare se află spina tibiei. Circumferinţa reprezintă o suprafaţă care
înconjoară periferic epifiza proximală, prezentând lateral o feţişoară articulară pentru capul
fibulei. În partea ventrală a epifizei proximale se află o puternică rugozitate, tuberozitatea
tibiei. Epifiza distală este mai slab dezvoltată, având formă cuboidală. Lateral se articulează
cu fibula, inferior cu oasele tarsiene, iar medial se prelungeşte cu o proeminenţă numită
maleola medială.
Fibula (Peroneul)
Peroneul este un os lung şi pereche, situat lateral faţă de tibie, mult mai subţire decât
aceasta, alcătuit dintr-un corp şi două epifize.
Corpul este prismatic, triunghiular, prezentând trei feţe şi trei margini. Epifiza
proximală numită capul fibulei se articulează cu tibia. Epifiza distală este turtită în plan
sagital, numită maleolă laterală, se articulează cu tibia şi cu oasele tarsiene.

Oasele piciorului sunt grupte în trei subunităţi: oase tarsiene, oase metatarsiene şi
oasele degetelor, totalizând 26 de oase.
Oasele tarsiene Sunt 7 oase dispuse pe 2 rânduri: un rând proximal cu 2 oase
suprapuse: talusul şi calcaneul şi un rând distal cu 5 oase: cuboid, navicular şi 3 cuneiforme.
Talusul – e osul tarsial cel mai cranial ca dispoziţie, interpus între calcaneu şi oasele
gambei. Inferior se articulează cu calcaneul iar superior prezintă trohleea talusului servind la
articulaţia cu tibia şi peroneul.
Calcaneul – este cel mai mare os tarsian, fiind alungit antero-posterior. Superior se
aticulează cu talusul; posterior formează călcâiul. Anterior se articulează cu cuboidul.
Navicularul – os scurt, comprimat antero-posterior situat în zona medială a autopodului.
Cuboidul – situat în partea laterală a autopodului posterior se articulează cu calcaneul şi
anterior cu metatarsienii 4 şi 5.
Cuneiformele – 3 oase scurte situate între Navicular şi primele 3 metatarsiene.
Metatarsienele sunt 5 oase lungi foarte asemănătoare cu metacarpienele. Prezintă o bază
masivă care se articulează cu oasele tarsiene; un corp prismatic triunghiular şi un cap care se
articulează cu falanga proximală.
Oasele degetelor se numesc falange. Fiecare deget are 3 falange, mai puţin degetul mare,
numit haluce, care are numai 2. Fiecare falangă prezintă o bază, un corp şi un cap.

Sistemul articular
Artrologia este ramura a anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor. Articulaţiile
sunt formaţiuni anatomice a căror funcţie constă în unirea elementelor osoase. Cu toate că

16
oasele pot fi legate şi de muşchi, artrologia se limitează la studiul elementelor conjunctive
care unesc oasele. Muşchii situaţi între 2 oase nu au rolul de a le uni, ci de a le mobiliza.

Clasificarea articulaţiilor
Se realizează după două criterii: după tipul materialului prin care sunt unite oasele şi
după amplitudinea mişcărilor care au loc în articulaţii.
După primul criteriu există 3 categorii de articulaţii: fibroase sau sinartroze,
cartilaginoase sau amfiartroze, sinoviale sau diartroze. După criteriul mobilităţii se
deosebesc: articulaţii fixe, articulaţii semimobile şi articulaţii mobile.

Articulaţiile fibroase (sinartroze)

Liantul dintre oase este constituit de ţesut fibros dens, sub formă de ligamente sau
membrane. Oasele sunt strâns unite mişcările fiind extrem de reduse sau absente. Sunt de trei
tipuri:
1.)sindesmoza: oasele sunt unite prin intermediul unui ligament interosos
(ligamentele galbene dintre lamele vertebrale).
2.) suturile sunt articulaţii fibroase în care oasele sunt separate de un strat subţire de
ţesut fibros. Apar numai la craniu fiind de trei tipuri. a.) sutură dinţată – marginile celor două
oase au aspect dinţat invers conformat. b.) sutura solzoasă – oasele sunt tăiate oblic şi
suprapuse asemeni unor solzi. c.) sutura plană – oasele vin în contact în margini plane.
3.) gomfoza este articulaţia dintre o cavitate articulară conică şi o suprafaţă osoasă,
invers conformată (articulaţia alveolelor şi rădăcinilor dentare).

Articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) unesc oasele prin cartilaj fibros sau hialin.
Permit numai mişcări reduse, fiind semimobile. Prezintă două subtipuri:
1.) sincondroză – oase unite prin cartilaj. Acest tip de articulaţie are existenţă limitată
în timp, evoluând în direcţia sudării definitive a oaselor ex: articulaţia dintre oasele ce
compun coxalul.
2.) simfizele sunt articualţii care unesc oasele prin fibrocartilaj ex: discurile
intervertebrale.

Articulaţii sinoviale sau diartroze

Sunt acele articulaţii în care legătura directă dintre oase dispare, între acestea
interpunându-se o cavitate care conţine lichid. Sunt articulaţii mobile, fiind cea mai
răspândită categorie se articulaţii din organismul uman. La realizarea unei articulaţii
sinoviale participă o multitudine de formaţiuni anatomice.
Suprafeţele articulare sunt elementele osoase implicate în articulaţie. Suprafeţele
articulare sunt de două tipuri: plane – permit mişcări limitate şi sferoidale – permit mişcări
ample. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular. Cartilajul articular este un
cartilaj hialin alb-sidefiu fără vase sangvine sau terminaţii nervoase.
Formaţiuni care asigură concordanţa articulară – au rolul de a mări corespondenţa
dintre 2 suprafeţe articulare în vederea unei mai bune funcţionări a articulaţiei. Sunt de două
tipuri: 1.) labrul sau cadrul articular este un cadru circular care înconjoară periferic unele
cavităţi articulare sferoidale mărindu-le suprafaţa de recepţie. Ex. articulaţia coxo-femurală.
2.) fibrocartilaje intraarticulare se găsesc în interiorul articulaţiilor, între oase. Sunt de două
feluri: discuri şi meniscuri de formă semilunară.

17
 Mijloacele de unire ale suprafeţelor articulare sunt de 2 feluri: capsulă articulară şi
ligamente articulare. Capsula articulară este un manşon care înconjoară complet articulaţia,
inserându-se la limita cartilajului articular delimitând astfel o cavitate numită cavitate
articulară. Cavitatea articulară conţine lichid sinovial vâscos, gălbui, cu rol de lubrifiant al
elementelor articulare. Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care unesc oasele. Sunt
rezistente şi inextensibile.

Clasificarea articulaţiilor sinoviale se realizează după trei criterii:

a. după numărul oaselor participante se disting: 1. articulaţii simple (formate doar din
două oase) şi 2. articulaţii complexe (edificate de mai mult de două oase).
b. după forma suprafeţelor articulare se deosebesc 7 grupe de articulaţii sinoviale: 1.
diartroze plane realizate între două suprafeţe articulare plane, care permit doar existenţa
unor limitate mişcări de alunecare (articulaţiile oaselor carpului). 2. articulaţia trohleană este
realizată între o suprafaţă articulară în formă de scripete (o depresiune înconjurată de doi
versanţi) şi o suprafaţă articulară invers conformată acesteia (o proeminenţă înconjurată de
doi versanţi); se întâlneşte la articulaţia cotului. 3. articulaţiile trohoide se prezintă sub forma
unui cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros, în interiorul căruia se roteşte cilindrul
(articulaţia radio-ulnară proximală). 4. articulaţiile condiliene sunt reprezentate de două
suprafeţe articulare în formă de segmente de cilindru rotunjite ale unui os, cărora le
corespund două cavităţi invers conformate, sub forma a două depresiuni, ale celuilalt os
(articulaţia genunchiului). 5. articulaţia în şa este realizată de două suprafeţe articulare
concav - convexe, concavitate unui os răspunzând convexităţii celuilalt şi invers (articulaţia
trapezului cu metacarpul policelui). 6. articulaţiile elipsoidale sunt reprezentate printr-o
suprafaţă în formă elipsoidală care este recepţionată într-o cavitate articulară invers
conformată care se prezintă sub forma unei depresiuni (articulaţia radio-carpiană). 7.
articulaţii sferoidale (cotilice), sunt acele diartroze la care unul dintre oase prezintă o
proeminenţă sferică (cap), căreia îi corespunde o cavitate de recepţie a celuilalt os (articulaţia
şoldului).
c. după numărul axelor de realizare ale mişcărilor se deosebesc: 1. articulaţii uniaxiale,
unde mişcarea este limitată la un singur plan, 2. articulaţii biaxiale, care permit mişcarea în
două planuri perpendiculare, 3. articulaţii triaxiale, la nivelul cărora pot avea loc mişcări în
toate cele trei planuri ale spaţiului.

Biomecanica articulară (mişcările în articulaţii)

Amplitudinea şi tipul mişcărilor produse într-o definită articulaţie este determinată de
morfologia suprafeţelor articulare ale respectivei articulaţii. În articulaţii pot avea loc trei
tipuri principale de mişcări:
1. Alunecarea reprezintă deplasarea suprafeţelor articulare una în raport cu cealaltă,
producându-se în articulaţiile plane.
2. Rostogolirea (învârtirea) este echivalentul deplasării unei roţi, constând în
deplasarea unei suprafeţe articulare sferice la nivelui altei suprafeţe corespunzătoare, având
ca rezultat deplasarea unui segment în raport cu celălalt (articulaţia genunchiului).
3. Rotaţia este răsucirea unui os în jurul axului longitudinal propriu, fiind vorba
despre o mişcare circulară având ca rezultat învârtirea unui os în raport cu celălat (articulaţia
radio-ulnară proximală).

18
 Ca urmare a diferitelor mişcări, segmentele corporale se aşază în diferite poziţii, în
funcţie de tipul mişcării. După aceste raporturi deosebim următoarele poziţii opozite:
flexiune-extensiune, adducţie-abducţie, pronaţie-supinaţie şi circumducţie, aceasta din urmă
neavând mişcare opozită.
Flexiunea este mişcarea prin intermediul căreia două segmente corporale se apropie
unul de altul.
Extensiunea este mişcarea inversă flexiunii, având ca efect îndepărtarea respectivelor
segmente corporale.
Adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru sau segment de membru de
planul sagital al corpului.
Abducţia este mişcarea opusă, având ca efect îndepărtarea respectivului membru sau
segment de membru de planul sagital al corpului.
Pronaţia reprezintă rotaţia unui segment de membru în jurul propriului ax, având ca
efect apropierea policelui de corp.
Supinaţia este mişcarea contrarie, de rotaţie, în urma căreia policele se îndepărtează
de planul corpului.
Circumducţia este o mişcare complexă rezultată din executarea succesivă a abducţiei,
extensiei, adducţiei şi flexiei, în urma cărora osul efectuează o mişcare sub forma unui
trunchi de con, cu vârful situat la nivelul articulaţiei.

Conducerea în articulaţii (factori limitativi ai mişcărilor în articulaţii)

Amplitudinea mişcărilor posibile într-o articulaţie poate fi limitată de trei tipuri de
elemente anatomice: oase, ligamente şi muşchi, de natură a determina existenţa a trei tipuri
de conducere articulară:
1. Conducere osoasă au acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este limitată de
elemente osoase, aici având loc mişcări reduse.
2. Conducerea ligamentară se întâlneşte la nivelul acelor articulaţii în care factorii
limitativi ai mişcărilor sunt ligamentele. În acest tip de articulaţii amplitudinea mişcărilor
este mai mare decât la nivelul articulaţiilor cu conducere osoasă.
3. Conducerea musculară are loc în acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este
limitată de elemente musculare, aici având loc cele mai ample şi mai variate mişcări.

Lanţul articular reprezintă un şir de articulaţii implicate în realizarea unei anumite

mişcări, în organism nefuncţionând de obicei o singură articulaţie, ci un grup de articulaţii,
subordonate unei anumite funcţii motrice.

Studiul sistematic al articulaţiilor omului

Articulaţiile coloanei vertebrale

La nivelul coloanei se deosebesc 2 grupe de articulaţii
1. articulaţiile proprii, realizate între vertebre
2. articulaţii care realizează legătura dintre coloana vertebrală şi alte segmente osoase.

19
 Articulaţiile proprii coloanei
Unesc 2 vertebre între ele, fiecare vertebră articulându-se cu alte 2 vertebre una dispusă
cranial şi una dispusă caudal, cu excepţia atlasului care se articulează cu occipitalul şi a
ultimei vertebre caudale. Vertebrele sunt unite printr-o varietate de dispozitive de unire
distingându-se mai multe subgrupe articulare.
a.) articulaţiile corpurilor vertebrale sunt articulaţii cartilaginoase de tipul simfizelor
realizate prin intermediul discurilor intervertebrale. Acestea sunt fibrocartilaje
alcătuită dintr-o parte parte centrală numită nucleu pulpos, elastic, de culoare
albicioasă inclus în porţiunea periferică numită inel fibros reprezentând un chenar de
fibre conjunctive. Pe lângă discul intervertebral corpurile vertebrale sunt legate cu
ajutorul a două ligamente dispuse de-a lungul întregii coloanei, anume ligamentul
vertebral longitudinal anterior şi ligamentul vertebral longitudinal posterior.
b.) Articulaţiile apofizelor articulare sunt articulaţii sinoviale plane; articulaţiile lamelor
vertebrale sunt sindesmoze realizate de ligamentele galbene
c.) Articulaţiile proceselor spinoase sunt realizate cu ajutorul ligamentelor interspinoase
şi al ligamentului supraspinos. Articulaţiile proceselor transverse sunt realizate cu
ajutorul ligamentelor intertransverse.
Biomecanica coloanei. Mişcările efectuate de coloana vertebrală rezultă din
însumarea mişcărilor realizate în fiecare articulaţie dintre 2 vertebre. La nivelul coloanei se
execută mişcări de flexiune, extensiune, înclinarea laterală, circumducţie, rotaţie.

Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul

Se realizează prin intermediul unui aparat articular situat între occipital şi primele
două vertebre cervicale, având o deosebită importanţă funcţională. Se disting 2 grupe
articulare: articulaţia atlanto - occipitală şi articulaţia atlanto - axoidiană.
Articulaţia atlanto - occipitală uneşte occipitalul cu atlasul. Suprafeţele articulare sunt
condilii occipitali şi cavităţile articulare de pe faţa cranială a maselor laterale ale atlasului.
Este o articulaţie sinovială de tip condilian.
Articulaţia atlanto - axoidiană uneşte atlasul cu axisul, având 2 grupe laterale şi una
medială. Cele laterale unesc apofizele articulare ale atlasului şi axisului. Articulaţia atlanto –
axoidiană mediană uneşte dintele axisului cu scobitura de pe faţa dorsală a arcului anterior a
atlasului. Este o diartroză de tip trohoid, cilindrul osos fiind reprezentat de dintele axisului
iar inelul osteofibros de feţişoara articulară a atlasului completată de ligamentul transvers.
Biomecanica articulaţiilor cranio - vertebrale: flexie, extensie; mişcare laterală şi
rotaţia capului; înclinare laterală. Mişcările de flexie – extenise se produc în articulaţia
atlanto – occipitală, condilii occipitali deplasându-se pe suprafeţele articulare ale atlasului.
Mişcarea de rotaţie se produce în articulaţia atlanto – axoidiană, atalsul împreună cu craniul
deplasându-se faţăde dintele axisului.

Articulaţiile capului
Sunt de 2 tipuri. Marea majoritate sunt imobile, numite suturi, una singură fiind
mobilă articulaţia temporo-mandibulară.
Articulaţia temporo-mandibulară uneşte mandibula cu osul temporal. Suprafeţele
articulare sunt 2 cavităţi situate la nivelul temporalului şi cei 2 condili ai mandibulei. Este o
articulaţie sinovială de tip condilian.

20
 Biomecanică: mişcările acestei articulaţii sunt rezultat al tipului de hrănire al
diferitelor specii, recent evolutiv având la om funcţia legată de a vorbi. În această articulaţie
au loc mişcări de coborâre - ridicare; lateralitate, proiecţie ventrală sau propulsie; proiecţie
dorsală sau retropulsie.

Articulaţiile toracelui
Se împart în 2 grupe. Un grup posterior reprezentat de articulaţii dintre vertebre şi
coaste şi un grup anterior cuprinzând articulaţiile cu sternul şi articulaţiile cartilajelor costale.

Grupul posterior. Articulaţiile dintre coaste şi vertebre sunt reprezentate de

articulaţiile dintre corpurile a 2 vertebre şi capul unei coaste, numite articulaţiile capetelor
costale şi pe de altă parte de articulaţiile dintre procesul transvers ale unei vertebre şi
tuberculul unei coaste, articulaţie numită transverso-costală. Ambele sunt articulaţii plane de
tip sinovial întărite de o serie de ligamente.
Grupul anterior Articulaţiile condro-sternale sunt articulaţii plane care leagă
cartilajele coastelor adevărate cu sternul. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă
articulară şi 3 ligamente. Articulaţiile intercondrale unesc cartilajele coastelor 6 şi 10.
Biomecanica toracelui este legată de actul respiraţiei care necesită o succesiune de 2
timpi: dilatare şi revenire

Articulaţiile membrului toracal

Articulaţiile centurii scapulare
Se împart în 2 grupe
a.) articulaţia sternoclaviculară: este o diartroză în formă de şa, uneşte porţiunea
medială a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. Mijlocul de articulare este capsula
articulară întărită de un aparat ligamentar.
Biomecanica articulaţiei sternoclaviculare este foarte importantă pentru mişcările
întregului membru toracal, clavicula şi întregul membru toracal mişcându-se pe stern. Au loc
2 tipuri de mişcări importante: ridicare şi coborâre; proiecţia înainte şi înapoi.
b.) articulaţia acromioclaviculară (între claviculă şi omoplat) este o articulaţie
sinovială, plană care uneşte acromionul scapulei cu extremitatea laterală a claviculei.
Mijlocul de unire; capsulă articulară şi ligamentul acromioclavicular.

Articulaţiile membrului toracal liber

Se împart în mai multe subgrupe
Articulaţia dintre centura scapulară şi humerus se numeşte scapulo-humerală.
Este o articulaţie sinovială de tip sferoidal. Mijloacele de unire sunt: capsulă articulară şi
ligamente. Biomecanica: flexiunea reprezintă proiecţia înainte a membrului; extensia,
adducţie şi abducţie; circumducţie şi rotaţie.
Articulaţia dintre oasele braţului şi antebraţului (cotul). La realizarea acestei
articulaţii participă trei oase: humerus, radius şi ulna. Suprafeţe articulare: condilul humeral
şi o parte din epifizele proximale ale ulnei şi radiusului. Epifizele ulnei şi radiusului sunt
unite între ele printr-un ligament, acţionând sincron. Biomecanica: - doar mişcări de flexie şi
extensie.

21
 Articulaţiile proprii antebraţului interesează articualţiile dintre ulnă şi radius. Cele
două oase se articulează atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizei. Articulaţia radio-
ulnară proximală este o diartroză trohoidă, inelul osteofibros fiind reprezentat de ulnă
complectată de ligamentul inelar iar cilindrul osos este alcătuit de capul radiusului.
Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente. Articulaţia radio-ulnară distală este tot o
articulaţie sinovială trohoidă. Articulaţia radio-ulnară mediană uneşte diafizele celor 2 oase
prin intermediul unei membrane interosoase. Biomecanica: mişcări de pronaţie şi supinaţie.
Articulaţia dintre oasele braţului şi mâinii (încheietura mâinii) : uneşte radiusul şi
primul rând de oase carpiene. Mijloace de unire: capsulă articulară şi ligamente.
Biomecanica: flexie şi extensie; adducţie şi abducţie.
Articulaţiile mâinii sunt de mai multe tipuri în funcţie de oasele pe care le unesc:
Articulaţiile intercarpiene unesc oasele carpiene între ele, fiind articualţii plane, în
care se produc mişcări foarte reduse.
Articulaţiile carpometacarpiene (dintre carpiene şi metacarpiene) sunt în general
articulaţii plane în care au loc mişcări extrem de reduse. Excepţia o reprezintă articualţia
dintre carpianul policelui şi matacarpianul corespunzător. Aceasta este o articulaţie sinovială
în formă de şa, având o deosebită importanţă funcţională. Datorită acestei articulaţii policele
este opozabil.
Articulaţiile metacarpofalangiene sunt diartroze de tip elipsoid. Biomecanica: flexie
şi extensie; adducţie şi abducţie.
Articulaţii interfalangiene sunt diartroze de tip trohlean, permiţând existenţa unor
mişcări de flexie - extensie.

Articulaţiile membrului pelvian

Articulaţiile centurii pelviene

Cele 3 oase care compun coxalele sunt unite la copii prin intermediul unei
sincondroze care se osifică la adolescenţă. În afara acestor articulaţii proprii fiecărui coxal,
aceste oase se unesc atât între ele cât şi cu osul sacru.
- simfiza pubiană uneşte cele 2 oase pubiene fiind situată în partea ventrală a pelvisului.
- articulaţia sacro-iliacă este o articulaţie sinovială, suprafeţele articulare fiind
reprezentate de suprafeţele auriculare ale sacrului şi coxalelor.

Articulaţia centurii pelviene cu femurul se numeşte articulaţie coxo-femurală şi

uneşte coxalul cu femurul. Este o articulaţie mobilă, sinovială de tip sferoidal. Mijloacele de
unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente. Biomecanica: flexie, extensie;
adducţie, abducţie; circumducţie şi rotaţie.

Articulaţia dintre oasele copsei şi ale gambei (genunchiul). Este cea mai mare
articulaţie din organism. Uneşte 3 oase: femur, tibie şi rotulă.
Articulaţia dintre femur şi rotulă este o articulaţie trohleană, articulaţia dintre femur
şi tibie este o articulaţie condiliană. Între femur şi tibie există 2 meniscuri care aderă de tibie.
Mijlocul de unire: capsulă articulară întărită de ligamente. Anterior există ligamentul
rotulian, pe laturi se află ligamentele colaterale, tibial şi fibular; dorsal se află ligamentele
încrucişate situate în fosa intercondiliană a femurului. Biomecanica: flexie, extensie;
înclinare laterală; rotaţie.

22
 Articulaţiile proprii oaselor gambei unesc între ele tibia şi fibula. Tibia şi fibula se
articulează între ele atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizelor.Articulaţia tibio-
fibulară proximală este o diartroză plană. Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente.
Articulaţia tibio-fibulară distală este o sindesmoză realizată între epifizele distale ale tibiei şi
fibulei între care se află un ligament interosos. Articulaţia tibio-fibulară mediană uneşte
diafizele prin intermediul unei benzi fibroase numită membrană interosoasă.

Articulaţia dintre oasele gambei şi ale piciorului se realizează între epifizele distale
ale tibiei şi fibulei şi osul talus. Este o articulaţie sinovială de tip trohlean, în care au loc
mişcări de flexie – extensie.

Articulaţiile intertarsiene leagă cele 7 oase tarsiene, fiind în general articulaţii plane,
ce permit mişcări extrem de reduse.
Articulaţii tarso-metatarsiene sunt diartoze plane, care leagă cuneiformele şi cuboidul
pe de o parte de metatarsiene. Biomecanica: mişcări limitate de alunecare.
Articulaţii metatarso-falangiene sunt diartroze de tip elipsoidal. Biomecanica: flexie
şi extensie; adducţie şi abducţie.
Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţii sinoviale de tip trohlean; realizează
mişcări de flexie şi extensie.

Sistemul muscular

Miologia este ramura anatomiei care studiază muşchii şi anexele acestora.

Configuraţia externă a muşchilor

Muşchiul are două componente: 1. corpul muscular, care este partea contractilă a
acestuia şi 2. tendoanele, cu ajutorul cărora se inseră pe diferite suporturi.

Clasificarea muşchilor: se realizează după diferite criterii

După formă, muşchii pot fi: lungi, scurţi, turtiţi sau laţi şi în formă de evantai.
După numărul capetelor de origine, un muşchi poate fi:
- muşchi simplu, având ambele capete simple
- muşchi biceps- simplu la un capăt, bifurcat la celălalt
- muşchi triceps - simplu la un capăt, şi unu triplu la celălalt
- muşchiul cvadriceps - simplu la un capăt, şi cvadruplu la celălalt
- muşchiul dinţat – cu mai mult de 4 inserţii pe un capăt.
După modul de grupare al fasciculelor musculare în raport cu tendoanele pot fi:
- muşchi cu fibrele musculare sunt situate în prelungirea directă a tendonului
- muşchi la care între fibrele musculare şi tendon nu mai există continuitate, fibrele fiind
dispuse oblic pe tendon.
În raport cu forma corpului muscular muşchii pot fi:
- muşchi monogastrici: cu un singur corp
- muşchi digastrici: cu 2 corpuri separate printr-un tendon intermediar

23
 - muşchi metamerizaţi: au mai mult de 2 corpuri.
După poziţie şi raporturi muşchii sunt:
- muşchi superficiali
- muşchi profunzi
După numărul articulaţiilor peste care trec muşchii se împart în trei grupe:
- mono sau uniarticulari
- biarticulari
- poliarticulari
După mişcarea realizată în articulaţii există: muşchi flexori, muşchi extenori, muşchi
adductori, muşchi abductori, muşchi pronatori, muşchi supinatori, muşchi rotatori.

Inserţiile musculare
Sunt reprezentate de tendoane, care în general se inseră pe oase, mai rar pe piele sau
chiar pe tendoanele altor muşchi. În mod convenţional unul din cele 2 capete de inserţie ale
muşchiului: capătul proximal se numeşte origine, iar extremitatea distală se numeşte inserţie
terminală.
Anexele muşchilor scheletici
Sunt elemente anatomice implicate în protecţia şi facilitarea funcţională a muşchilor.
Fasciile musculare sunt membrane conjunctive cu grosime variabilă care învelesc un
muşchi individual sau un grup de muşchi.

Bivalenţa funcţională a muşchiului

Muşchiul poate acţiona asupra ambelor capete prin intermediul cărora se inseră
putându-le deplasa pe amândouă. Astfel ambele extremităţi ale muşchiului sunt considerate
mobile. De obicei rezistenţa la unul din capete este mai mare fapt care va determina tipul
mişcării într-o anumită direcţie. Există trei posibilităţi: - dacă rezistenţele sunt egale şi mici
muşchiul se scurtează la ambele capete, elementele pe care e fixat apropiendu-se între ele.
- dacă ambele capete sunt fixe contracţia este statică ambele inserţii rămânând imobile.
- dacă rezistenţa întâmpinată la cele 2 capete este inegală extremitatea care întâmpină
rezistenţa mai mare rămâne fixă cealaltă se deplasează spre prima. În funcţie de situaţie
acelaşi cap poate fi fix într-un caz şi mobil în altul. Punctul fix şi cel mobil se pot inversa în
funcţie de condiţiile date.

Modalităţi de acţiune grupată a muşchilor

Funcţia musculaturii scheletice în organism rezidă în efectuarea anumitor mişcări,
mişcări reprezentând în ultimă instanţă reacţii la diverşi stimuli din mediu, având deci o
deosebită conotaţie adaptativă. În scopul realizării diferitelor mişcări cu o viteză,
promtitudine, forţă şi eficienţă în concordanţă cu cauzele care le-au deteminat, muşchii se
asociază în grupe funcţionale, în organism neacţionând de obicei un singur muşchi, ci un
grup de muşchi asociaţi în vederea realizării unui anumit act motor.
Grupele funcţionale cuprind muşchii care efectuează anumite mişcări la nivelul unor
anumite articulaţii. Sinergiştii sunt acei muşchi care efectuează toţi o definită mişcare într-o
definită articulaţie. Toţi muşchii care realizează flexia antebraţului pe braţ sunt sinergişti.
Agoniştii şi antagoniştii reprezintă grupe musculare definite pe baza efectuării unor mişcări
oposite, astfel flexorii sunt agonişti şi extensorii antagoniştii lor. Sunt termeni de relaţie, care
implică obligator şi existenţa grupei musculare şi implicit a mişcării contrarii.

24
 Studiul sistematic al muşchilor corpului uman
Muşchii capului
Se împart în 2 grupe: muşchi mimicii sau pieloşi şi muşchii masticatori.

I. Muşchii mimicii Determină mimica, deci expresiile faciale traducătoare ale stărilor
psihice. Se numesc pieloşi fiindcă una din inserţiile lor se realizează la nivelul pielii feţei.
Astfel acţionează prin deformarea pielii deplasând-o înspre inserţia osoasă. Se grupează în
jurul orificiilor faciale funcţiile lor fiind legate de alimentaţie, respiraţie şi olfacţie.
Se împart în mai multe grupe:
1.) muşchii boltei craniene sunt 2 muşchi care se inseră cu un capăt pe aponevroza
epicraniană. Acesta este o bandă fibroasă care acoperă bolta craniului. Muşchii occipito-
frontal muşchi lat, prezintă o porţiune occipitală şi una temporală între care se află
aponevroza epicraniană porţiunea frontală se inseră pe pilea regiunii sprâncenelor. Acţiune:
ridică pielea regiunii sprâncenii.
2.) muşchii pleoapelor sunt situaţi la baza orbitelor din muşchii motori ai pleoapelor.
a.) muşchiul orbicular al ochiului se află în interiorul pleoapelor şi pe circumferinţa
orbitelor. Are 3 porţiuni: palpebrală – situată în interiorul pleoapelor; orbitală – inserată pe
circumferinţa orbitei; porţiunea lacrimală situată în zona sacului lacrimal. Acţiunea:
porţiunea palpebrală apropie pleoapele închizând ochii în condiţii normale. Porţiunea
orbitală intervine în închiderea forţată a ochilor. Porţiunea lacrimală favorizează scurgerea
lacrimilor. Pe ansamblu intervine atât în râs cât şi în plâns.
b.) muşchiul corugator al sprâncenei este un muşchi mic care se inseră pe arcade
terminal inserându-se pe pielea regiunii mijlocii a sprâncenei. Acţiune: deplasarea sprâncenei
medio-inferior.
c.) depresorul sprâncenei este situat medial faţă de precedentul între rădăcina nasului
şi pielea sprâncenului. Acţiune: coboară sprâncenele.
3.) Muşchii nasului. Funcţia lor primordială la mamifere constă în modificarea
diametrului deschiderilor nazale intervenind în adulmecat.
4.) Muşchii regiunii orificiului bucal sunt o grupare musculară bine dezvoltată. Se
împarte în 2 grupe: central şi periferic.
Grupul central este alcătuit dintr-un singur muşchi, anume orbicularul gurii.
Constituie suportul muscular al buzelor, având un segment labial şi unul marginal. Acţiune:
închiderea gurii.
Grupul periferic este mai complex având mai mulţi muşchi.
a.) muşchiul buccinator: este amplasat pe laturile cavităţii bucale reprezentând suportul
muscular al obrajilor. Este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi pielos. Prezintă
o inserţie lungă în formă de potcoavă cu deschiderea orientată anterior situată pe
procesul alveolar al maxilei şi mandibulei de unde se fixează pe pielea din regiunea
comisurii bucale. Fasciculele sunt paralele cu cele 2 linii de inserţie. Acţiune: când
cavitatea bucală este plină presează asupra conţinutului acestuia pe care îl
expulzează. Dacă gura este goală trage comisurile acesteia intervenind în râs sau
plâns.

25
 b.) Muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului: are formă alungită fiind
situat între procesul frontal al maxilei şi pielea buzei superioare şi aripa nasului.
Acţiune: ridică buza superioară şi aripa nasului intervenind în zâmbet.
c.) Muşchiul ridicător al buzei superioare: situat lateral de precedentul între corpul
maxilei şi pielea buzei superioare. Acţiune: ridică buza.
d.) Muşchiul zigomatic mare: este puternic situat între osul zigomatic şi comisura gurii.
Acţiune: ridică colţul gurii, intervine în râs.
e.) Muşchiul ridicător al unghiului gurii: situat profund între maxilă şi comisura gurii.
f.) Muşchiul coborâtor al unghiului gurii: situat între mandibulă şi pielea din zona
comisuri bucale. Coboară unghiului gurii.
g.) Muşchiul coborâtor al buzei inferioară: situat între mandibula şi buza inferioară.
Acţiune: coborârea buzei.
5.)Muşchii urechii externe intervin în mişcările pavilionului urechii, la om fiind
regresaţi.

II. Muşchii masticatori

Sunt 4 la număr. Au ambele inserţii pe oase, obligator o inserţie fiind pe mandibulă.
Sunt muşchii motori ai mandibulei care au rol în masticat şi vorbit.
1.) muşchiul temporal: are forma unui evantai situat în fosa temporală, este cel mai
puternic muşchi masticator. Origine: fosa temporală. Inserţie pe procesul coronoidian
al mandibulei. Acţiune: ridicarea şi deplasarea posterioară a mandibulei.
2.) Muşchiul maseter: este situat superficial fiind evident în timpul masticaţiei. Origine:
marginea inferioară a arcadei zigomatice. Inserţia terminală:pe feţele laterale a
ramurilor mandibulei.
3.) Muşchiul pterigoidian medial: este situat profund, fiind un muşchi puternic. Se inseră
în fosa pterigoidiană a sfenoidului. Inserţia terminală: este la nivelul părţilor mediale
ale ramurilor mandibulei. Acţiune: ridicarea şi propulsia mandibulei.
4.) Muşchiul pterigoidian lateral: muşchi scurt şi gros dispus perpendicular pe ramurile
mandibulei. Este situat între faţa laterală a lamei pterigoidiene laterale şi procesul
condilian al mandibulei. Acţiune: propulsia mandibulei.
Când acţionează unilateral, muşchii masticatori realizează mişcarea de lateralitate.

Muşchii gâtului

Muşchii gâtului se împart în trei grupe: laterali, anteriori şi posteriori.

Muşchii posteriori realizează o unitate morfologică cu muşchii spatelui.

Muşchii laterali ai gâtului sunt dispuşi de la suprafaţă spre profunzime în următoarea
ordine:
Muşchiul platisma sau pielosul gâtului este un muşchi trapezoidal, situat superficial,
între pielea din zona claviculei şi a scapulei şi mandibulă şi pielea regiunii faciale inferioare.
Acţiune: coboară buzele exprimând tristeţe.
Muşchiul sternocleidomastoidian este muşchi de tip biceps, lung şi puternic. Are 2
inserţii inferioare: una pe stern şi una pe claviculă. Cranial se inseră pe mastoide (pe osul
temporal). Acţiune: în contracţia bilaterală flexia capului şi a gâtului, unilateral înclină capul
înspre muşchiul care se contractă.

26
 Muşchii scaleni sunt 3 muşchi: anterior, mijlociu şi posterior ocupând planul profund
al zonei laterale a gâtului.
Muşchii drept lateral al capului situat între procesul transvers al atlasului şi occipital.
Acţiune: înclină lateral capul.
Muşchii regiunii anterioare a gâtului sunt superficiali şi profunzi. Cei superficial
reprezintă musculatura osului hioid, intevenind în deglutiţie (înghiţit). În funcţie cu raportul
faţă de osul Hioid se împart în 2 grupe: suprahioidieni: digastric, stilohioidian, milohioidian,
geniohioidian; muşchii subhioidieni: sternohioidian, omohioidian, tirohioidian intervin în
degluţie şi secundar în masticaţie.
Muşchiul digastric este situat în partea antero-lateral al gâtului. Are o porţiune
mastoidiană şi una mandibulară. Tendonul intermediar e dispus deasupra hioidului
străbătând tendonul stilohioidionului. Acţiune: ridică hioidul, coboară mandibula.
Muşchiul stilohioidian este situat între procesul stiloidian al osului temporal şi osul
hioid. Acţiune intervine în înghiţit.
Milohioidianul este un muşchi lat, situat între mandibulă şi hioid. Formează planşeul
cavităţii bucale. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul.
Geniohioidianul este un muşchi îngust situat deasupra părţii mediane a precedentului
între mandibulă şi hioid. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul.
Muşchiul sternohioidian este muşchi lung, situat între articulaţiile sternoclaviculare şi
hioid. Acţiune: coboară hioidul.
Omohioidianul este situat între marginea superioară a scapulei şi hioid. Acţiune
coboară hioidul.
Sternohioidianul este situat între manubriul sternal şi cartilajul hioid. Deplasează
laringele în jos.
Tirohioidianul este un muşchi mic, localizat între cartilajul tiroid şi osul hioid.
Muşchii profunzi sau prevertebral intervin în flexia şi extensia capului şi a gâtului.
Muşchiul lung al gâtului situat între corpurile ultimelor 3 vertebre cervicale, a
primelor 3 toracale şi atlas.
Muşchiul drept anterior al capului situat între partea anterioară a maselor laterale a
atlasului şi bazele occipitalului. Au acţiune în flexia capului şi a gâtului.

Muşchii trunchiului
Se împart în muşchii spatelui, ai toracelui şi ai abdomenului.

Muşchii spatelui se împart în două grupe distincte evolutiv: musculatura extrinsecă şi

musculatura intrinsecă a spatelui.
Musculatura extrinsecă cuprinde muşchi care leagă membru toracal de scheletul axial
şi care nu aparţin ca orogine părţii dorsale a trunchiului. Muşchii superficiali ai spatelui sunt
dispuse în 2 planuri: superficial cu 2 muşchi trapezi şi latisim şi profund cu 5 muşchi:
ridicătorul scapulei, romboidul, cei 2 dinţaţi posteriori şi spleniusul.
Muşchiul trapez este un muşchi lat în formă de triunghi, cu baza orientată median.
Are o bază largă de inserţie pe occipital şi procesele spinoase ale vertebrelor C7-T12. Lateral
se inseră pe claviculă şi scapulă. Acţiune: trage medial centura scapulară.

27
 Muşchiul latisim sau Marele dorsal, este cel mai mare (lat) muşchi al omului. Medial
are o inserţie largă pe ultimele trei sau patru coaste; procesele spinoase ale ultimelor cinci
sau şase vertebre toracale; vertebrele lombare, creasta sacrală medială şi creasta iliacă.
Lateral se inseră pe humerus. Acţiune: coboară membrul ridicat.
Muşchiul ridicătorul scapulei este situat între procesele transverse ale primelor patru
vertebre cervicale şi unghiul superior al scapulei.
Romboidul este situat între procesele spinoase de vertebre C6-T4 şi marginea
medială a scapulei. Acţiune: ridică omoplatul.
Dinţatul posterior şi superior este situat între procesele spinoase ale vertebrelor C6-
T3 şi feţele externe ale coastelor 2-5. Acţiune: ridică coastele intervenind în inspiraţie.
Dinţatul posterior şi inferior este situat între procesele spinoase ale ultimelor două
vertebre toracale şi ale primelor două vertebre lombare. terminal se inseră pe ultimele patru
coaste. Acţiune: coboară coastele intervenind în expiraţie.

Musculatura intrinsecă a spatelui reprezintă musculatura motoare a coloanei

vertebrale, având o dispoziţie paralelă cu aceasta. Prezintă 3 planuri: superficial, intermediar
şi profund. Planul superficial dispus dedesubtul în musculaturii extrinsece fiind constituit
dintr-un complex muscular orientat cranio-caudal situat în şanţurile costo-vertebrale. Uneşte
bazinul cu coloane vertebrală şi toracele, diferitele segmente vertebrale între ele şi aceasta cu
cutia cranială. Este reprezentat de muşchiul extensor sau erector al coloanei vertebrale.
Prezintă o masă comună situată caudal în zona scheletului regiunii sacro-lombare. Cranial
masa comună se împarte în 3 ramuri:
1.) muşchiul ilio-costal: leagă bazinul de coaste, coastele între ele şi coastele de vertebre.
2.) muşchiul longissimus este situat medial de precedentul de la masa comună la
mastoidă
3.) muşchiul spinal este situat cel mai medial unind procesele spinoase ale vertebrelor
diferitelor regiuni.
Planul intermedial este alcătuit din muşchii care unesc procesul transvers al unei
vertebre cu procesul spinos al unei vertebre superioare. După numărul de vertebre peste care
se întind se deosebesc 3 unităţi: muşchiul semispinal sare peste 4 vertebre; muşchii multifizi
sare peste 2 sau 3 vertebre; muşchii rotatori leagă 2 vertebre învecinate sau sar peste o
vertebră.
Planul profund este alcătuit din muşchi scurţi, care unesc fie procesele spinoase a 2
vertebre învecinate numindu-se interspinoşi, fie procesele transverse numindu-se
intertransverşi.

Muşchii toracelui
Pereţii antero-laterali ai toracelui cuprind 2 categorii de muşchi: extrinseci şi
intrinseci.
Muşchii extrinseci sunt comuni toracelui şi membrului toracal, legând aceste două
unităţi. Intervin atât în biomecanica toracelui cât şi a membrului toracal.
1.) Pectoralul mare este un muşchi lat superficial. Se inseră pe claviculă, stern, cartilajele
primelor 6 coaste şi pe teaca muşchiului drept abdominal. Lateral se inseră pe tuberculul
mare al humerusului. Acţiune: adducţia membrului.
2.) Pectoralul mic este situat dedesubtul precedentului între feţele antero-laterale ale
coastelor 3-5 şi procesul coracoid al scapulei. Acţiune: deplasează scapula caudal şi ventral.

28
 3.) Dinţatul anterior se inseră pe coaste, de unde se îndreaptă spre scapulă. Acţiune: dacă
puntul fix este pe scapulă ridică coastele intervenind în inspiraţie. Dacă punctul fix e pe
torace deplasează scapula ventro-lateral.
Muşchii intrinseci sunt muşchii motori ai coastelor.
1.) Muşchii intercostali ocupă spaţiul dintre 2 coaste învecinate unul spre interior (spre
cutia toracică) unul spre exterior. Sunt mai scurţi decât spaţiul dintre 2 coaste, intercostalul
extern întinzându-se de la extremitatea vertebrală până la articulaţia dintre coaste şi cartilajul
costal. Acţiune: intercostalii externi ridică coastele fiind inspiratori, cei interni coboară
coastele intervenind în expiraţie. Fibrele lor sunt orientate în direcţii opuse.
2.) Muşchii ridicători ai coastelor sunt situaţi profund în spatele intercostalilor interni,
între procesele transverse ale vertebrelor C7-T11 şi zona unghiului coastei. Acţiune: ridică
coastele intervenind în respiraţie.

Muşchii abdomenului
Sunt muşchi laţi, care formează pereţii abdomenului. Se împart în 4 grupe: antero-
laterali, posteriori, muşchi superiori, inferiori sau perineali.
Muşchii regiunii antero-laterale
1.) Dreptul abdominal este dispus longitudinal, în partea medio-ventrală a abdomenului.
Se află între cartilajele coastelor 5-7, procesul xifoid şi simfiza pubiană. Acţiunea: flexia
toracelui pe bazin.
2.) Muşchiul oblic extern situat în părţile laterale ale abdomenului pe feţele externe ale
coastelor 5-7 de unde se continuă ventro-caudal spre pubis. Acţiune: în contracţia unilaterală
roteşte trunchiul iar bilateral intervine în flexie.
3.) Oblicul intern situat dedesubtul precedentului având fibrele dispuse invers decât
acestea. Se inseră pe creasta iliacă de unde se îndreaptă spre ultimele 3 coaste şi teaca
dreptului abdominal. Acţiune: în contracţia unilaterală are acţiune opusă cu a precedentului
iar bilateral intervine în flexie.
4.) Muşchiul transvers abdominal este situat profund între faţa medială a cartilajelor
coastelor 7-12. Procesele costiforme ale vertebrelor lombare şi creasta iliacă, de unde se
îndreaptă spre teaca dreptului abdominal. Acţiune: strânge abdomenul ca un brâu.
Toţi muşchii laţi ai abdomenului intervin în realizarea presei abdominale care
menţine poziţia organelor din abdomen.
În regiunea posterioară a abdomenului se află muşchiul pătrat lombar care e situat pe
laturile coloanei între procesele costiforme ale primelor 4 vertebre lombare; coasta 12 şi
creasta iliacă. Acţiune: înclină coloana pe partea muşchiului contractat.
Muşchii regiunii superioare a abdomenului sunt reprezentaţi de un singur muşchi,
Diafragma. Diafragma este un perete muscular - aponevrotic, care separă toracele de
abdomen. Componenta musculară este situată lateral, cea aponevrotică medial având forma
unei frunze de trifoi. Inserţia diafragmei este reprezentată de circumferinţa inferioară a
toracelui. Prezintă trei canale de trecere numite hiaturi prin care trece esofagul, aorta şi vena
cavă inferioară. Acţiune: mărirea diametrului toracic, intervenind în inspiraţie.
Muşchii regiunii inferioare formează planşeul cavităţii pelviene. Sunt 3 muşchi:
ridicătorul anal, muşchiul coccigian şi muşchiul sfincterului anal extern.

29
 Muşchii membrului toracal
Muşchii centurii scapulare formează conturul umărului. Sunt în număr de 6.
1.) Muşchiul deltoid este cel mai superficial şi mai voluminos. Cranial se inseră pe
claviculă şi spina scapulei. Caudal se inseră pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului.
Acţiune: abducţia braţului
2.) Muşchiul supraspinos situat în fosa supraspinoasă a scapulei de unde se îndreaptă
spre tuberculul mare al humerusului. Acţiune: abducţie.
3.) Muşchiul infraspinos este situat în fosa infraspinoasă a scapulei. Terminal se inseră
pe tuberculul mare al humerusului. Acţiune: rotaţia în afară a humerusului.
4.) Muşchiul rotund mare este situat între unghiul inferior al scapulei şi tuberculul mic al
humerusului. Acţiune: adducţia braţului.

Muşchii braţului sunt muşchi masivi, puternici în număr de 4, dintre care 3 sunt
situaţi ventral: bicepsul brahial, coracobrahialul şi muşchiul brahial şi unul este situat dorsal:
tricepsul.
1.) Bicepsul este muşchi lung, fusiform, având 2 capete unu scurt situat pe procesul
coracoidian al scapulei, al II-lea capul lung situat deasupra cavităţii glenoide a scapulei.
Terminal se inseră pe tuberozitatea radiusului. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ.
2.) Muşchiul coracobrahial este situat între procesul coracoidian al scapulei şi faţa
medială al humerusului. Acţiune: flexia braţului şi parţial adducţie.
3.) Muşchiul brahial este situat între tuberozitatea deltoidiană şi procesul coronoid al
ulnei. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ.
4.) Muşchiul triceps brahial este situat posterior având trei porţiuni de origine: capul lung
se inseră sub cavitatea glenoidă al scapulei; capul lateral amplasat pe faţa posterioară a
humerusului; capul medial pe faţa posterioară a humerusului, terminal se inseră pe olecran.
Acţiunea: extensor al antebraţului

Muşchii antebraţului Sunt muşchi lungi, mai puţin voluminoşi, dar mai numeroşi,
decât cei din grupul precedent. Au o deosebită importanţă funcţională, intervenind în
realizarea mişcărilor mâinii. Se împart în 3 grupe: ventral, dorsal şi lateral.
Muşchii regiunii ventrale sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 4 planuri. Planul I cu
4 muşchi: rotund pronator, flexor radial al carpului, flexorul ulnar al carpului, palmarul lung.
Planul II reprezentat de un singur muşchi: flexor superficial al degetelor. Planul III alcătuit
din 2 muşchi: flexor profund al degetelor şi flexor lung al policelui. Planul IV alcătuit dintr-
un singur muşchi numit pătratul pronator.
Rotundul pronator este situat între epicondilul humeral medial şi procesul coronoid al
ulnei. Acţiune: pronaţia.
Flexorul radial al carpului este situat între epicondilul medial al humerusului şi baza
metacarpianului II. Acţiune: flexia mâinii.
Flexorul ulnar al carpului este situat între epicondilul humeral medial şi osul pisiform.
Acţiune: flexia autopodului.
Flexorul superficial al degetelor se inseră pe epicondilul humeral medial. Terminal se
împart în 4 ramuri continuate fiecare cu un tendon. În zona falangei proximale tendoanele
prezintă un orificiu destinat trecerii tendoanelor flexorului profund al degetelor. Inserţia
terminală este la nivelul falangei medii a degetelor 2-5.

30
 Flexorul profund al degetelor este situat sub precedentul având originea pe faţa
anterioară a ulnei. Terminal se împarte în 4 tendoane care se înseră pe falangele distale ale
degetelor 2-5 după ce au trecut prin orificiile tendoanelor flexorului superficial.
Flexorul lung al policelui este situat între faţa anterioară a radiusului şi falanga distală a
policelui. Acţiune: flexia policelui.
Muşchii regiunii dorsale Sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 2 planuri: superficial
cu 4 muşchi: extensorul degetelor, extensorul degetului mic, extensorul ulnar al carpului şi
anconeul. Planul profund este alcătuit din 4 muşchi: lungul abductor al policelui, scurtul
extensor al policelui, lungul extensor al policelui şi extensorul indexului.
Muşchiul extensor al degetului are originea în epicondilul humeral lateral. Terminal se
inseră pe falangele medii şi distale ale degetelor 2,5. acţiunea: extensia degetelor.
Extensorul degetului mic se găseşte între epicondilul lateral şi ultimele 2 falange ale
degetului mic. Acţiune: extensia degetului mic
Extensorul ulnar al carpului între epicondilul lateral şi baza metacarpianului 5.
Lungul abductor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi baza
metacarpianului policelui.
Scurtul extensor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi falanga
proximal al policelui.
Lungul extensor al policelui între faţa posterioară al ulnei şi falangele medii şi distale ale
indicelui.
Muşchii laterali ai antebraţului sunt reprezentaţi de 4 muşchi, situaţi pe 2 planuri.
Planul I: superficial cu 3 muşchi: brahioradial; lung extensor radial al carpului; scurt
extensor radial al carpului. Planul II: profund muşchiul supinator.
Brahioradialul situat între marginea laterală a humerusului şi epifiza distală a radiusului.
Acţiune: flexia antebraţului pe braţ.
Lung extensor radial al carpului situat între marginea lateral al humerusului şi
metacarpianul 2.
Scurtul extensor radial al carpului situat între epicondilul lateral al humerusului şi
metacarpianul 3.

Musculatura mâinii
Este deosebit de complexă, fiind dezvoltată în raport cu mişcările variate şi de mare
precizie pe care le efectuează mâna omului. Mâna prezintă elemente musculare numai pe faţa
ventrală (palmară) şi la nivelul spaţiilor interosoase, faţa dorsală fiind lipsită de muşchi.
Aceşti muşchi se împart în trei grupe: 1. muşchii regiunii laterale (eminenţă tenară) destinaţi
policelui, 2. muşchii regiunii mediane (eminenţă hipotenară) conţinând muşchii motori ai
degetului mic şi 3. muşchii regiunii mijlocii ai autopodului reprezentaţi de muşchii interosoşi
şi lombricali.
Muşchii eminenţei tenare sunt în număr de patru: 1. Muşchiul scurt abductor al
policelui, 2. Muşchiul opozant al policelui, realizând mişcarea de opoziţie a acestuia. 3.
Muşchiul scurt flexor al policelui, 4. Muşchiul adductor al policelui.
Muşchii eminenţei hipotenare sunt tot în număr de patru.
Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt lombricalii şi interosoşii
Muşchii lombricali sunt patru muşchi situaţi în acelaşi plan cu tendoanele flexorului
profund al degetelor, care reprezintă originea acestora. Tendoanele inserţiei terminale se
unesc cu cele ale muşchilor interosoşi destinaţi degetului corespunzător, după care

31
fuzionează cu tendonul muşchiului extensor destinat aceluiaşi deget. Acţiunea lor constă în
flexia falangei proximale.
Muşchii interosoşi sunt situaţi în spaţiul dintre două oase metacarpiene, între
metacarpienele II - V. Inserţia terminală se realizează pe falanga proximală şi pe tendonul
extensorului. Acţiunea este reprezentată de flexia falangei proximale şi extensia celei distale
şi mediale.

Musculatura membrului pelvian

Muşchii centurii pelviene
Reprezintă cea mai puternică şi mai voluminoasă concentrare musculară din
organismul uman. Se pot clasifica în două grupe: 1. grupul endopelvian (ventral) cuprinzând
un singur muşchi, iliopsoasul şi 2. grupul exopelvian (dorsal) cu 10 muşchi (cei trei glutei:
mare, mijlociu şi mic, tensorul fasciei late, piriform, obturatorul intern şi extern, pătratul
femural).
Muşchiul iliopsoas este situat în interiorul cavităţii abdominale şi a toracelui, fiind
alcătuit din două segmente: 1. muşchiul psoas mare şi 2. muşchiul iliac. Psoasul mare este
fusiform, alungit în sens cranio – caudal, formându-se la nivelul feţei laterale a corpului
ultimei vertebre toracale şi a primelor patru lombare. Iliacul este un muşchi lat, care ocupă
fosa iliacă. Ambii muşchi fuzionează într-un corp comun care se inseră la nivelul
trohanterului femural mic. Acţiunea sa constă în flexia coapsei pe pelvis, fiind cel mai
important flexor al articulaţiei coxofemurale, acţionând unilateral înclină trunchiul.
Muşchiul gluteu (fesier) mare este cel mai voluminos şi superficial muşchi al regiunii
posterioare a bazinului, fiind situat între suprafaţa gluteală a osului iliac şi linia aspră a
femurului. Acţiunea este reprezentată de extensia, rotaţia şi abducţia stilopodului. Marea
dezvoltare a acestui muşchi la om este rezultatul rolului său în staţiunea bipedă.
Muşchiul gluteu (fesier) mijlociu are originea pe suprafaţa gluteală a osului iliac,
inserţia terminală situându-se pe trohanterul mare, fiind abductor, extensor şi rotator medial
al coapsei.
Muşchiul gluteu (fesier) mic se întinde între suprafaţa gluteală a osului iliac şi
trohanterul mare, acţiunea sa fiind identică cu a precedentului.
Muşchiul piriform este un muşchi de formă triunghiulară, cu baza situată la nivelul
feţei anterioare a sacrului şi vârful la nivelul trohanterului mare, acţionând ca abductor şi
rotator în afară alcoapsei.

Muşchii coapsei
Constituie un grup muscular voluminos care acoperă complet femurul, fiind înveliţi
de fascia coapsei, numită “fascia lata”. Se împart într-un grup anterior care acţionează ca
extensori ai articulaţiei genunchiului (croitorul şi cvadricepsul femural), un grup medial
conţinând muşchii adductori (pectineul, adductorul lung, scurt şi mare şi muşchiul gracilis) şi
grupul posterior acţionând ca flexori ai genunchiului (muşchiul biceps femural,
semimembranos şi semitendinos).

32
 Muşchiul croitor este situat superficial, fiind cel mai lung muşchi al omului. Originea
muşchiului se află pe coxal, inserţia fiind amplasată la nivelul feţei mediale a tibiei. Acţiunea
constă în flexiunea coapsei pe bazin.
Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi al
omului, având patru capete de origine: 1. dreptul femural care se formează pe coxal, 2. vastul
lateral, situat la nivelul trohanterului mare, 3. vastul medial, inserat pe linia aspră şi 4. vastul
intermediar, localizat în partea superioară a feţelor laterale şi anterioară a femurului. Cele
patru capete de origine fuzionează formând un corp comun, care se inseră la baza patelei,
unele fibre depăşind-o la nivelul feţei anterioare şi inserându-se pe tuberozitatea tibiei.
Acţiunea cvadricepsului este reprezentată de extensia gambei pe coapsă când acţionează în
articulaţia genunchiului (fiind cel mai important extensor al acestei articulaţii) şi flexor al
coapsă pe trunchi (doar dreptul femural) când acţionează în articulaţia coxofemurală.
Muşchiul pectineu este cel mai superficial muşchi median a coapsei, situat între pubis
şi linia aspră a femurului. Acţiunea sa principală este flexia stilopodului pe trunchi, şi doar în
mod secundar adducţia acestuia.
Muşchiul adductor lung are originea pe pube, inserţia terminală fiind amplasată în
zona mediană a liniei aspre. Acţiunea sa constă în adducţia coapsei.
Muşchiul adductor scurt se formează pe pubis, de unde se îndreaptă spre linia aspră a
femurului, fiind adductor şi rotator în afară al coapsei.
Muşchiul adductor mare este cel mai voluminos şi mai dorsal muşchi al grupului
median, avându-şi originea pe coxal şi inserţia terminală reprezentată de linia aspră şi de
epicondilul femural medial. Acţiunea este reprezentată de adducţia coapsei.
Muşchiul gracilis este cel mai lung muşchi al grupului, situat între pube şi a tibie,
fiind singurul muşchi al regiunii care depăşeşte caudal articulaţia genunchiului. Acţiunea este
reprezentată de adducţia coapsei.
Muşchiul biceps femural ocupă zona posterolaterală a coapsei, prezentând două
capete de origine, unul lung format pe coxal şi unul scurt format pe linia aspră a femurului.
Cele două capete de origine fuzionează într-un corp comun care se inseră pe capul fibulei.
Acţiunea constă în extensia coapsei pe pelvis (porţiunea lungă) şi flexie în articulaţia
genunchiului (ambele segmente).
Muşchiul semitendinos este amplasat între coxal şi faţa medială a tibiei. Are tendonul
terminal foarte dezvoltat. Acţiune: extensia coapsei şi de flexia articulaţiei genunchiului.
Muşchiul semimembranos este situat profund, dedesubtul semitendinosului, avându-
şi originea pe coxal şi inserţia terminală pe condilul tibial medial. Tendonul de origine al
semimembranosului este turtit asemeni unei membrane. Acţiune identică cu a precedentului.

Musculatura gambei
Formează o masă musculară dispusă asimetric în jurul celor două oase ale
segmentului, astfel încât faţa medială, marginea anterioară a tibiei şi cele două maleole
rămân superficiale, neacoperite de musculatură. Musculatura gambei se clasifică în trei
grupe: 1. grupul anterior, ai cărui muşchi acţionează ca extensori (tibialul anterior, extensor
lung al halucelui, extensor lung al degetelor), 2. grupul lateral (peronierul lung, peronierul
scurt) şi 3. grupul posterior cuprinzând muşchii flexori (triceps sural, tibialul posterior,
flexorul lung al halucelui, flexorul lung al degetelor şi muşchiul popliteu).

33
 Muşchiul tibial anterior este cel mai medial şi mai voluminos muşchi al grupului,
fiind situat între condilul lateral al tibiei pe de o parte şi primul cuneiform pe de altă parte,
fiind cel mai important flexor al piciorului.
Muşchiul extensor lung al halucelui îşi are originea pe feţa medială a fibulei şi
inserţia terminală pe a doua falangă a halucelui. Acţiune: extensia ambelor falange ale
halucelui şi flexia piciorului.
Muşchiul extensor lung al degetelor are originea pe marginea anterioară, faţa
medială, capul fibulei, condilul tibial lateral. Tendonul muşchiului se divide în patru ramuri,
care se îndreaptă spre degetele II - V, unde fiecare se împarte în alte trei ramuri, una
mijlocie, care se inseră pe falanga a doua şi două marginale, situate pe falanga a treia.
Acţiunea este reprezentată de flexia piciorului şi extensia degetelor II - V.
Muşchiul peronier lung este situat între capul fibulei şi baza primului metatarsian şi
cuneiform. Este cel mai puternic pronator al piciorului.
Muşchiul peronier scurt se întinde între faţa laterală a fibulei şi baza metatarsianului
V, acţionând ca extensor şi pronator - abductor al piciorului.
Muşchiul triceps sural ocupă planul superficial al regiunii dorsale a gambei. Are trei
capete de origine: gemenii, unul medial (inserat pe condilul femural medial) şi unul lateral
(inserat pe condilul femural lateral), fuzionând caudal într-un corp muscular comun şi
solearul, situat profund, dedesubtul gemenilor, la nivelul segmentelor craniale ale tibiei şi
fibulei. Cele trei elemente formează un corp comun, care se termină brusc, la jumătatea
segmentului, continuându-se cu un tendon puternic (cel mai voluminos tendon al omului),
tendonul lui Ahile, care se inseră pe faţa posterioară a calcaneului. Acţiunea constă în
extensia, supinaţia şi adducţia picioarului şi ca rezultat al faptului că gemeni depăşesc cranial
articulaţia genunchiului, pot acţiona asupra acesteia, fiind astfel flexori ai gambei pe coapsă.
Muşchiul flexor lung al degetelor are originea pe faţa posterioară a tibiei, de unde se
îndreaptă spre plantă, la nivelul căreia se împarte în patru tendoane destinate degetelor II - V,
unde se inseră pe falanga a treia. Acţiune: extensia, supinaţia şi adducţia piciorului şi de
flexia degetelor.
Muşchiul flexor lung al halucelui se situează lateral faţă de precedenţii, între faţa
posterioară a fibulei, membrana interosoasă şi a doua falangă a halucelui, acţionând ca flexor
al acestuia şi extensor al autopodului.

Musculatura piciorului
Pe baza localizării topografice, muşchii piciorului se împart în muşchii plantei şi
muşchii dosului piciorului, spre deosebire de membrul toracal, aici existând şi muşchi proprii
dosului piciorului.

Muşchii dosului piciorului sunt doi la număr, extensorul scurt al degetelor şi

extensorul scurt al halucelui. Muşchiul extensor scurt al degetelor, îşi are originea pe faţa
superioară a calcaneului, corpul muscular divizându-se în trei fascicole destinate degetelor II
- IV, care se inseră la nivelul articulaţiei metatarso - falangiene. Acţiune: extensia degetelor.
Muşchiul extensor scurt al halucelui se inseră pe faţa superioară a calcaneului şi articulaţia
metatarso - falangiană a policelui, fiind un extensor al halucelui.
Muşchii plantei sunt mai numeroşi decât anteriorii, împărţindu-se în trei grupe: 1.
grupul medial destinat halucelui (abductorul halucelui, flexorul scurt al halucelui şi
adductorul halucelui), 2. grupul lateral, destinat degetului mic (abductorul degetului mic şi

34
flexorul scurt al degetului mic) şi 3. grupul medial, cel mai numeros (flexorul scurt al
degetelor, pătratul plantei, lombricalii şi interosoşii).
Muşchiul flexor scurt al halucelui are originea pe cuboid şi cuneiforme şi inserţia
terminală pe haluce. Intervine în flexia halucelui.
Muşchiul flexor scurt al degetelor este omologul flexorului superficial al degetelor de
la membrul toracal, avându-şi originea pe calcaneu, corpul muşchiului divizându-se în
ramuri destinate degetelor II - IV, tendoanele inserându-se pe falanga a doua a acestor degete
după ce au fost străbătute de tendoanele flexorului lung, în acelaşi mod ca la autopodul
membrului toracal. Acţiunea constă în flexia celei de a doua falange pe prima.
Muşchii lombricali sunt patru muşchi alungiţi, amplasaţi în spaţiile dintre tendoanele
flexorului lung al degetelor, care le constituie originea, inserţia terminală fiind situată pe
baza primei falange a degetelor II - V. Acţiunea este reprezentată de flexia primei falange.
Muşchii interosoşi ocupă spaţiile delimitate de metatarsiene, împărţindu-se în
interosoşi plantari şi interosoşi superiori. Acţiunea interosoşilor constă în flexia primei
falange şi mult mai redus, în extensia celorlalte două falange.
Acţiunea de totalitate a musculaturii regiunii plantare a autopodului membrului
pelvian constă pe lângă diferitele acţiuni particulare enunţate mai sus şi în menţinerea
curburii boltei plantare.

Modul de funcţionare al aparatului locomotor. Sistemul pârgiilor

Aparatul locomotor în ansamblu acţionează în concordantă cu legile mecanicii,

muşchii şi oasele la nivelul cărora se inseră formând sisteme de pârghii. Două oase vecine
unite printr-o articulaţie mobilă şi acţionate de un anumit muşchi formează o asemenea
pârghie. Asemeni pârgiilor fizice, pârghiile biologice sunt de trei tipuri, de gradul I, II şi III.
În sistemele de pârgii de la nivelul aparatului locomotor al Vertebratelor, forţa este
reprezentată de muşchi, punctul de sprijin este punctul de aplicare al forţei şi rezistenţa este
greutatea care trebuie depăşită de muşchi.
Pârghiile de gradul I au punctul de spijin situat la mijloc, putând fi reprezentate de
articulaţia atlanto - occipitală, unde sprijinul se realizează între condilii occipitali şi atlas,
rezistenţa este reprezentată de greutatea craniului orientată ventral, iar forţa de musculatura
cefei. Ca o consecinţă a reducerii masivului facial, la om la această pârghie s-a redus
rezistenţa şi implicit forţa necesară realizării mişcării, deci musculatura cefei.
Pârghiile de gradul II au punctul de aplicare al rezistenţei situat la mijloc, fiind
prezente la membrul pelvian, în momentul ridicării acestuia de pe sol, punctul de spijin fiind
reprezentat de zona de contact dintre falange şi sol, rezistenţa de greutatea corporală şi forţa
de către tricepsul sural.
Pârghiile de gradul III sunt cele mai numeroase tipuri de pârghii din organism, fiind
pârghii de viteză, acţionând cu pierdere de forţă, dar obţinând deplasare, ca la articulaţia
cotului. Aici, spijinul este reprezentat de articulaţia cotului, rezistenţa de greutatea
segmentelor distale şi forţa de către bicepsul brahial şi de muşchiul brahial.

35
 SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din

ţesut nervos specializat în recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul
extern sau intern. Trebuie menţionat faptul că excitabilitatea nu este o caracteristică
exclusivă a sistemului nervos. Şi un animal primitiv, fără sistem nervos, recepţionează şi
prelucrează informaţii din mediu. Excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii.
Sistemul nervos reprezintă însă acea parte strict specializată, în urma unui îndelungat proces
evolutiv, pentru a îndeplini această funcţie. Dezvoltarea sa este îndreptată tocmai în direcţia
realizării cât mai optime a acestei funcţii.
Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul conştiinţei.
Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă, capacitatea unei fiinţe vii de a înţelege
lucrurile înconjurătoare, fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului. Aceste funcţii
au atins un nivel maxim la encefalul de om. Encefalul este o formă de organizare a materiei
prin care materia se cunoaşte pe ea însăşi. Encefalul nu trebuie considerat echivalentul
personalităţii sau a conştiinţei. Este în schimb suportul material al acestora, funcţionarea sa
generându-le.
Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu. În acelaşi timp
sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc. Ca urmare a
faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o
perspectivă fiziologică, în două componente: sistemul nervos somatic şi cel vegetativ.
Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea organismului în mediul
ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne, numindu-se
şi autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient, fiind astfel
autonomă. Din alte puncte de vedere nu este autonom, cele două componente ale sistemului
nervos fiind interconectate morfologic şi funcţional.
Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente:
sistemul nervos central şi cel periferic. Primul este alcătuit din encefal şi măduva spinării.
Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni şi cei spinali.

Măduva spinării

Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral. Se întinde de

la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară. Se termină printr-o
porţiune conică numită con medular. Are 43 - 45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în
diametru. Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale, care
ajunge până la baza coccisului Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a
treia lună de viaţă intrauterină. La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3, iar la
adult la vertebra lombară 2.

Configuraţia externă:
- formă de cilindru uşor turtit antero – posterior
- prezintă curburile coloanei (cervicală, toracală, lombară)
- nu are aceeaşi grosime pe toată lungimea, prezentând regiunei mai subţiri şi regiuni
mai groase. În regiunea cervicală şi lombară prezintă câte o umflătură. Umflăturile

36
corespund funcţiei mai complexe ale măduvei de la acest nivel anume coordonarea activităţii
motorii a membrelor
- pe faţa anterioară a măduvei se află un şanţ adânc numită fisură mediană anterioară
- pe partea posterioare se află un şanţ mai puţin adânc numită şanţ median posterior

Măduva este împărţită în 4 regiuni: cervicală între vertebrele C1 – C6

toracală C6-T9
lombară T9-T12
sacrală T12-L2
Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5
lombari, 5 sacrali, 1 nerv coccigian. Fiecare segment din măduvă, care prezintă o pereche de
nervi spinali se numeşte segment spinal.
Din cauza lipsei de corespondenţă dintre lungimea coloanei şi a măduvei şi ca urmare
a faptului că fiecare nerv părăseşte canalul vertebral prin orificiul intervertebral
corăspunzător, rădăcinil nervului spinal au o dispoziţie din ce în ce mai oblică în regiunea
lombară şi sacrală ajungând vertical. Rădăcinile nervilor spinali din zona lombară, sacrală şi
coccigiană coboară vertical alături de fillum terminale, formând coada de cal.

Structura internă a măduvei

În centru prezintă canalul ependimar. Este alcătuită din 2 feluri de substanţe: albă şi
cenuşie.
Substanţa cenuşie este alcătuită din corpi neuronali. Este situată la interior având
forma literei H sau a unui fluture cu aripile desfăcute. Prezintă două porţiuni: laterală şi una
transversală numită comisură cenuşie care le uneşte pe cele laterale. Porţiunile laterale
corespund aripilor de fluture. Fiecare prezintă trei porţiuni sau coarne: anterior, posterior şi
lateral. Cornul anterior este mai voluminos, scurt şi rotunjit, conţine neuroni somato-motori.
Cornul posterior este subţire, lung, ascuţit, ajungând până aproape de suprafaţa măduvei.
Conţine neuroni senzitivi somatici. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi simpatici. În
partea anterioară a cornului lateral se află neuroni viscero-motori, în partea posterioară vor fi
neuroni viscero-senzitivi.
Substanţa albă este format din axoni înconjuraţi de o teacă de mielină. Majoritatea
fibrelor sunt dispuse de-a lungul măduvei în fascicule ascendente şi descendente. Cele
ascendente urcă prin măduvă spre encefal, iar cele descendente coboară dinspre encefal.
Unele fascicule sau fibre trec dintr-o parte în alta a măduvei (din dreapta în stânga) formând
comisura albă situată înaintea celei cenuşii. Substanţa albă se împarte în trei perechi de
cordoane: anterioare, posterioare, laterale. Cele anterioare se află între fisura mediană
anterioară şi cornul anterior, cele posterioare între şanţul median posterior şi cornul posterior.
Coarnele laterale se află între cornul anterior şi cel posterior.

Nervii spinali
Nervul = mănunchi de fibre nervoase în afara sistemului nervos central
Fibra nervoasă=axon
Fibrele nervoase care alcătuiesc nervii spinali sunt atât motori cât şi senzitive,
somatice şi vegetative, deci nervii spinali sunt nervi mixşti.
Fiecare nerv spinal (31 perechi) are 2 rădăcini: una anterioară (motoare) şi
una posterioară, care prezintă ganglionul spinal (senzitivă).

37
 Cele două rădăcini se unesc în interiorul canalului vertebral formând triunchiul
comun mixt. După ce părăseşte orificiul intervertebral, fiecare nerv spinal se împarte în 2
ramuri mixte: una dorsală şi una ventrală. Ramurile dorsale sau posterioare sunt mixte,
inervează tegumentul şi musculatura spatelui fiind dispuse metameric. Ramurile anterioare
sunt mai groase decât cele dorsale, inervează pielea şi musculatura pereţilor laterali şi
anteriori ai trunchiului şi membrele. Ramurile anterioare din regiunea toracală sunt
independente, formând 12 perechi de nervi intercostali. Ramurile anterioare din celelalte
regiuni se unesc între ele formând plexuri. La om există 5 plexuri: cervical, brahial, lombar,
sacral şi sacro-coccigian.

Encefalul

Encefalul este partea sistemului nervos central situată în cutia craniană.

Este alcătuit din: - trunchiu cerebral
- cerebel
- diencefal
- telencefal (creierul mare)

Trunchiul cerebral

Este format din următoarele componente: 1. bulbul rahidian, 2. puntea lui Varolio,
3. Mezencefalul.

Bulbul rahidian
Este segmentul inferior a trunchiului. Între bulb şi măduvă nu există o demarcaţie
clară, bulbul numindu-se şi măduvă prelungită. Are formă de trunchi de con, cu baza mare
orientată în sus şi baza mică orientată în jos, spre măduvă. Limita superioară a bulbului este
reprezentat de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi punte).

Configuraţia externă:
Bulbul prezintă două feţe: antero – laterală şi posterioară
Faţa antero-laterală. Prezintă elementele de configuraţie externă a măduvei astfel:
fisura mediană anterioară se întinde până la şanţul bulbo-pontin. Coarnele anterioare ale
măduvei sunt mai voluminoase, dezvoltate, numite piramide bulbare. Cordoanele laterale
prezintă o ridicătură ovoidă numită olivă bulbară.
Faţa posterioară. Canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat în partea
inferioară a bulbului. În partea superioară a bulbului devine superficial şi se lărgeşte, se
dilată, formând ventriculul 4 care se conturează şi pe faţa posterioară a punţii. Prezintă
pedunculii cerebeloşi inferiori, cu ajutorul cărora se leagă de cerebel.
Structura internă:
Bulblul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este situată la interior. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia
este ca în măduvă, dar în jumătatea superioară nu mai este dispusă sub formă de coloane, ci
se fragmentează în grămezi de celule nervoase care alcătuiesc nucleii bulbului. Această
fragmentare are loc datorită încrucişării fasciculelor substanţei albe. Nucleii sunt motori,

38
senzitivi, vegetativi şi proprii. Nucleii motori corespund coanelor anterioare ale măduvei.
Reprezintă originea fibrelor motori care alcătuiesc anumiţi nervi cranieni. Nucleii senzitivi
corespund coanelor posterioare a măduvei. Nucleii vegetativi corespund coanelor laterale ale
măduvei. Sunt centri ai unor reflexe vegetative. Nucleii proprii nu au echivalent la nivelul
măduvei.
Substanţa albă este alcătuită din fibre ascendente, descendente şi proprii sau de
asociere, carefac legătura între diferiţi nuclei ai bulbului

Puntea lui Varolio

Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situată între bulb şi
pedunculii cerebrali. Are forma unei benzi de substanţă nervoasă, lată de 3 cm, dispusă
transversal între emisferele cerebeloase. Este delimitat inferior de şanţul bulbo-pontin, iar
superior de şanţul ponto-peduncular (care o separă de pedunculii cerebrali ai
mezencefalului).

Configuraţia externă:
Puntea lui Varolio prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. La nivelul feţei
posterioare se obervă continuarea ventriculului 4 de pe bulbul rahidian.
Structura internă
Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa
cenuşie se află la interior, formând grămezi de celule nervoase care formează nucleii punţii.
La fel ca şi în cazul bulbuli, nucleii sunt motori, senzitivi, vegetativi şi proprii. Substanţa
albă predomină din punct de vedere cantitativ. E formată din fibre longitudinale şi
transversale. Fibrele longitudinale pot fi ascendente şi descendente. Fibrele transversale
alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii, leagând puntea de cerebel.

Mezencefalul
Este situat între punte şi diencefal, fiind străbătut de apeductul cerebral sau al lui
Sylvius, care reprezintă un canal strâmt care leagă ventriculul 4 de ventriculul 3.
Configuraţia externă:
Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară.
Faţa antero-laterală reprezentat în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali. Aceştea
sunt două cordoane de substanţă nervoasă, situate între puntea lui Varolio şi diencefal,
continuându-se spre creierul mare. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni
(2 superiori şi 2 inferiori).
Structura internă a mezencefalului
Mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie, aflată la interior sub
formă de grămezi care formează nucleii mezencefalului (motri, senzitivi, vegetativi şi
proprii). Substanţa albă este formată din fascicule ascendente şi descendente, precum şi din
fibre nervoase care leagă diferiţi nuclei ai mezencefalului între ei.

Nervii cerebrali (cranieni)

Sunt nervi perechi şi simetrici inervând extremitatea cefalică. Sunt analogii nervilor
spinali, alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic. La om sunt 12 perechi de

39
nervi cranieni, notate cu cifre romane. După funcţie se împart în trei grupe: senzitivi, motori
şi mixşti.
Cei 12 nervi spinali sunt: I olfactiv, II optic, III oculomotor, IV trohlear (patetic), V
trigemeni, VI abducens, VII faciali, VIII acustico-vestibular, IX gloso-faringian, X vag, XI
accesor (spinal), XII hipoglos. Numerotarea lor indică poziţia pe care o au la nivelul
sistemului nervos central. Astfel, nervul I este cel mai anterior, iar nervul XII cel mai
posterior, deci situat cel mai înspre măduva spinării.

Nervii senzitivi: olfactiv, optic, acustico-vestibular sunt formaţi exclusiv din fibre
senzitive, conducând informaţia de la organlele de simţ (nas, ochi, ureche) la creierul mare.
I. Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă.
Aceştia se grupează formând filete olfactive care străbat lama ciuruită a etmoidului ajungând
la encefal.
II. Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor snzitiv din retină. Nervul părăseşte polul
posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană, aici axonii din jumătatea
mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă formând chiasma optică.
Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi parte. De la
chiasma optică se formează tracturile optice.
VIII. Nervul acustico-vestibular alcătuit din 2 părţi distincte nervul acustic şi nervul
vestibular. Nervul acustic este nervul auzului. Nervul vestibular este nervul echilibrului.

Nervii cerebrali motori. Sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. Conduc influxul
nervos motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice.
III. Nervul oculomotor Se formează la nivelul mezencefalului. Se distribuie la
musculatura pleoapei şi a globului ocular. Pe lângă aceste fibre somato-motorii nervul mai
conţine fibre viscero-motorii care se distribuie la muşchii netezi, corpului ciliar, irisului.
IV.) Nervul trohlear Se formează la nivelul mezencefalului. Inervează muşchiul oblic
superior al globului ocular.
VI.) Nervul abducens are originea în punte. Se distribuie la muşchiul drept lateral al
globului ocular.
XI.) Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală sau
medulară. Inervează muşchii trapezi, sternocleidomastoidian, faringelui, laringelui.
XII.) Nervul hipoglos are originea în bulb. Este nervul motor al limbii.

Nervii cerebrali micşti. Sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii, atât
somatice cât şi vegetative.
V.) Nervul trigemen Are originea în punte. Se împarte în trei ramuri: ramura oftalmică
formată numai din fibre senzitive, inervează globul ocular, mucoasa nazală, pielea frunţii;
ramura maxilară formată numai din fibre senzitive, inervează maxilarul, dinţii superiori,
bolta palatină, mucoasa nazală, pielea regiunii temporale, a buzelor şi pleoapei inferioare;
ramura mandibulară mixtă, inervează mandibula, glandele salivare, submandibulare şi
linguale, parţial limba, pielea obrajilor, pavilionul urechii, fibrele motorii se distribuie la
muşchii masticatori, o parte din muşchii suprahioidieni
VII. Nervul facial are originea în punte. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală.
Fibrele motorii inervează muşchii mimicii, muşchii stilohioidieni şi digastrici.

40
 IX. Nervul gloso-faringian este format din fibre senzitive care inervează mucoasa
linguală, mucoasa regiunii amigdaliene, a urechii medii şi fibre motorii care inervează
muşchii regiunii superioare a faringelui.
X. Nervul vag este format din puţine fibre somatice şi multe fibre vegetative. Originea
acestui nerv se află în bulb. Se împarte în mai multe ramuri: cervicale, toracale şi abdominale
care alcătuiesc plexul gastric. Ramurile cervicale prezintă ramură meningiană, ramură
auriculară, ramuri faringiene. Ramurile toracale formate din ramuri bronşice, ramuri
esofagiene, ramuri pericardice. Ramurile abdominale sunt filetele gastrice care vor forma
plexul gastric anterior şi posterior. Sunt ramuri hepatice, ramuri pancreatice şi ramuri
splenice.

Cerebelul (creierul mic)

Este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral sub
lobii occipitali ai creierului mare.
Configuraţia externă
Cerebelul are formă ovoidă, cu diametrul mare dispus transversal. Prezintă o porţiune
mediană numită vermis şi două porţiuni laterale numiţi emisfere cerebeloase. Cerebelul are
trei feţe: superioară în raport cu cortul cerebelului; inferioară în raport cu fosele cerebeloase
ale occipitalului; anterioară în raport cu trunchiul cerebral.
Feţele cerebelului sunt brăzdate de 2 feluri de şanţuri: profunde care despart lobii şi
lobulii; superficiale care separă lamelele sau foliile. Cerebelul este împărţit de un şanţ
orizontal în 2 porţiuni: superioară sau corp al cerebelului şi inferioară sau lobul floculondular
sau arhicerebral. Corpul cerebelului are un lob anterior şi unul posterior. Cerebelul este legat
de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloşi. Pedunculii inferiori leagă cerebelul cu
bulbul, cei mijlocii leaga cerebalul cu puntea, iar cei superiori realizează legătura cu
mezencefalul. Împreună cu trunchiul cerebral, cerebelul delimitează ventriculul 4.
Structura internă
Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, formând cortexul sau scoarţa cerebeloasă.
Există substanţă cenuşie şi în interiorul celei albe formează nucleii cerebeloşi. Cortexul
cerbelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe toată suprafaţa cerebelului.
Nucleii cerebelului sunt perechi situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase.
Substanţa albă este formată din 3 feluri de fibre: de asociere care leagă diferitele zone
ale substanţei cenuşii din cadrul aceleaşi emisfere, comisurale care leagă cele două emisfere
cerebeloase între ele şi fibre de proiecţie, leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos.
Fibrele de proiecţie pot fi aferente care vin la cerebel şi eferente care pleacă de la cerebel

Diencefalul (creierul intermediar)

Este interpus între mezencefal şi creierul mare. Se află în prelungirea trunchiului

cerebral, sub emisferele creierului mare. Este alcătuit din mai multe mase de substanţe
nervoasă: talamusul, metatalamusul, epitalamusul, hipotalamusul şi subtalamusul. În
interiorul diencefalului se află ventriculul 3.
Configuraţia externă: Are două feţe: bazală vizibilă la exterior şi posterioară
acoperită de emisferele cerebrale. Faţa bazală prezintă chiasma optică care este un cordon de

41
substanţă albă formate din fibrele nervoase ale nervilor optici. Tot pe faţa bazală se află şi
glanda hipofiză. Faţa posterioară prezintă epifiza sau glanda pineală sub forma unui
corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori.
Structura internă Substanţa cenuşie este dispusă la interior sub formă de nuclei, iar
susbtanţa albă la exterior.

Creierul mare ( Telencefalul sau Emisferele cerebrale)

Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central, motiv pentru care
este numit creierul mare. Este împărţit în 2 emisfere cerebrale, una dreaptă şi una stângă
separate printr-un şanţ adânc numit fisură interemisferică sau longitudinală. În partea bazală
a acestei fisuri, emisferele sunt unite printr-o lamă de substanţă albă numită corpul calos.

Configuraţie externă
Creierul mare are formă ovoidă, cu axul mare orientat antero-posterior. Fiecare
emisferă prezintă 3 extremităţi sau poli, 3 feţe şi 3 margini. Extremităţile sunt: anterioară
(pol frontal); posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol temporal). Feţele sunt: dorso-
laterală aflată în raport cu bolta craniană; medială orientată spre fisura interemisferică şi
bazală în raport cu baza craniului. Marginile sunt: laterală, supero-medială şi infero-medială.
Feţele emisferelor cerebrale prezintă numeroase şanţuri numite scizuri sau fisuri.
Şanţurile adânci delimitează între ele lobi cerebrali, iar cele superficiale delimitează
circumvoluţiile sau girusurile. Astfel, având suprafaţa cutată, creierul mare al omului este un
girencefal (encefal cu girusuri), în opoziţie cu creirul animalleor inferiare care are suprafaţa
netedă, numindu-se lisencefal.
Cele mai importante şanţuri sunt:
• şanţul lateral sau scizura lui Sylvius situată pe faţa dorso-laterală şi inferioară.
• Şanţ central sau scizura lui Rolando situată pe faţa dorso-laterală şi medială
• Şanţ calcarin pe faţa medială a părţii posterioare
• Şanţul parieto-occipital sau scizura perpendiculară pe faţa medială şi dorso-laterală
• Şanţul cingulum pe faţa medială paralel cu corpul calos
Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în
raport. Fiecare emisferă este împărţită prin şanţurile mai adânci în patru lobi: frontal în raport
cu osul frontal situat înaintea şanţului central; parietal în raport cu osul parietal; temporal în
raport cu osul temporal situat sub şanţul lateral; occipital în raport cu osul occipital. Fiecare
lob prezintă mai multe circumvoluţiuni delimitate de şanţurile cele mai superficiale.
Pe faţa bazală a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. Pe faţa
inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare, anume creierului
olfactiv care prelucrează informaţiile legate de miros. Creierul olfactic are suprafaţă netedă
fără circumvoluţii, alcătuied paleocortexul.

Structura internă:
Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi albă.
Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţa formând scoarţa cerebrală sau cortexul
cerebral, dar este prezentă şi la baza emisferelor, unde alcătuieşte nucleii bazali sau corpul
striat. Scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni de tip, formă şi mărimi diferite, dispuşi pe

42
mai multe straturi repartizate neuniform. În afară de celulele nervoase, scoarţa mai conţine
nevroglii, fibre nervoase şi vase sangvine.
Scoarţa cerebrală prezintă două regiuni: - allocortexul (cortex primordial) format din
două straturi de celule: un strat senzitiv şi unul motor şi izocortexul, mai larg răspândit decât
allocortexul prezentând şase straturi: molecular, granular intern, granular extern, piramidal
intern, piramidal extern şi fusiform. Aceste straturi nu sunt distribuite uniform pe întreaga
scoarţă cerebrală. Există zone unde predomină straturile granulare, zone unde predomină
straturile piramidale, precum şi zone în care straturile sunt repartizate proporţional. Cortexul
homotipic cuprinde toate cele şase straturi. Cortexul heterotipic prezintă doar unele din
straturi. Când predomină straturile piramidale cortexul se numeşte agranular. Când
predomină straturile granulare cortexul se numeşte granular. Cortexul agranular este mai
gros fiind motor, iar cortexul granular este senzorial.
Nucleii bazali reprezintă substanţa cenuşie situat la baza emisferelor cerebrale sub
formă de grămezi în plină masă de substanţa albă. În secţiune au aspect striat, astfel
numindu-se şi corp striat.
Substanţa albă este alcătuit din 3 feluri de fibre nervoase:
1. fibre de asociere care leagă diferitele zone ale aceluiaşi emisfere
2. fibre comisurale care leagă între ele cele două emisfere făcându-le să funcţioneze
simultan. Fibrele comisurale sunt grupate fosrmând corpul calos, alcătuit din fibre
dispuse transversal având forma unei benzi late ale substanţei albe dispuse în
profunzimea fisurii longitudinale. Formează tavanul ventriculilor laterali.
3. fibre de proiecţie leagă scoarţa cerebrală de regiunile inferioare ale sistemului nervos.

Meningele

Sistemul nervos central este învelit în 3 membrane numite meninge. Dinspre exterior
se dispun: dura mater, arahnoida, pia mater.
Dura mater este alcătuită din ţesut fibros şi elastic fiind foarte rezistentă, cu rol de
protecţie. Între dura mater şi peretele osos se află spaţiul epidural conţinând ţesut conjunctiv.
Dura mater cerebrală aderă strâns la faţa endocraniană a oaselor cutiei craniene formând
periostul intern al acestora. Prezintă 3 prelungiri sau septuri: coasa creierului care separă cele
2 emisfere cerebrale; coasa cerebelului separând emisferele cerebeloase; cortul cerebelului.
Aceste septuri prezintă vase sanuine speciale, numite sinusuri venoase.
Arahnoida se află între dura mater şi pia mater. Între arahnoidă şi pia mater se află
spaţiul subarahnoidian care conţine lichidul cefalo-rahidian.
Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară ce aderă intim de substanţa
nervoasă.

Ventriculii cerebrali

În interiorul encefalului se află 4 cavităţi, situate în continuarea canalului ependimar

din mpduvă, numite ventriculi cerebrali. Aceştea sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV. Se
formează în cursul dezvoltării embrionare prin dilatarea canalului ependimar. Comunică cu
canalul ependimar, conţinând lichid cefalo-rahidian (LCR). Ventriculul IV este situat între
trunchiul cerebral şi cerebel. Ventriculul III este situat în diencefal, comunicând cu

43
ventriculul IV prin apeductul lui Sylvius. Ventriculul I şi II se mai numesc ventriculi laterali,
aflându-se în interiorul emisferelor cerebrale, câte unul în fiecare emisferă.
În partea centrală a ventriculilor laterali se află plexurile coroide, formaţiuni
vasculare care secretă LCR. Această circulă în ventriculii cerebrali, în canalul ependimar,
ajungând în spaţiul subarahnoidian prin orificiile ventriculului IV. Din spaţiul
subarahnoidian lichidul cefalorahidian este resorbit în sânge de către corpusculii lui
Pacchioni sau vilozităţile arahnoidiene, situate în sinusul sagital al durei mater.

Sistemul nervos vegetativ

Este format la fel ca cel somatic dintr-o parte centrală şi una periferică. Partea
centrală este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi măduvă, alcătuind
nucleii sau centrii nervoşi vegetativi. Partea periferică formează ganglioni vegetativi, fibre
nervoase şi plexuri. Toate fibrele nervoase care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fără să
inerveze musculatura scheletică aparţin sistemului nervos vegetativ. Fibrele eferente
vegetative nu inervează direct organele efectoare. Fibrele vegetative care părăsesc măduva şi
trunchiul cerebral fac sinapsă cu neuronii din ganglionii vegetativi periferici. Ele se numesc
fibre preganglionare. Fibrele care părăsesc ganglionii se numesc postganglionare
distribuindu-se la organele pe care le inervează (ganglionii = grupare de corpi neuronali
situaţi în afara sistemului nervos central).
După funcţia pe care o îndeplineşte, sistemul nervos vegetativ se împarte în două
componente: sistem nervos vegetativ simpatic şi sistem nervos vegetativ parasimpatic.

Sistemul nervos vegetativ simpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale
măduvei spinale, toracale şi lombare unde formează centrii nervoşi vegetativi simpatici.
Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici latero-
ventrali şi în ganglionii simpatico-viscerali. Ganglionii simpatici latero-ventrali sunt situaţi
de-o parte şi alta a coloanei formând 2 lanţuri ganglionare. Ganglionii simpatici viscerali se
află aproape de organele pe care le inervează. La om sunt trei ganglioni mai importanţi:
ganglionul celiac, ganglionul mezenteric superior şi ganglionul mezenteric inferior.

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai
măduvei sacrale. Aceşti neuroni sunt grupaţi în nuclei vegetativi parasimpatici. Nucleii
vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor
din mezencefal; nucleul lacrimal şi salivator superior din punte; nucleul salivator inferior;
nucleul dorsal al vagului din bulb. În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal al
micţiunii, centrul ano-spinal şi centrul genito-spinal. Porţiunea periferică este alcătuit din
neuroni vegetativi grupaţi sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. Aceştia sunt situaţi
periferic, în imediata vecinătate sau în pereţii organelor pe care le inervează.

44