TREI DIALOGURI
CU HEIDEGGER
TREI DIALOGURI
CU HEIDEGGER

Traducere din limba spaniolă

de Victor Ştir

Editura Mesagerul, Bistriţa

2007
 Descrierea CIP a Bibliotecii National a României
ŞTIR, VICTOR
Trei interviuri cu Heidegger/ traducere de Victor Ştir
dupa Horacio Potel , “Heidegger en castellano”
Bistriţa: Mesagerul 2007
ISBN: 978-973-7843-38-8

Lector carte: Virgil Raţiu

Tehnoredactare: FBA
Tipar digital: FBA
Coperta FBA
Dialog realizat de Frederic de Towarnicki / Jean-Michel
Palnier de la L’Express, nº 954, 20-26 octombrie, 1969.

6
Carte aparuta cu sprijinul:
Centrului Judetean pentru Cultura Biatrita-Nasaud
SC.Autogamma SRL,
SC. Salix SRL,
SC. Prisma Prod SRL
 INTREBARE : Ştiut că sunteţi considerat ca fiind cel din
urmă filosof al tradiţiei occidentale, cel cu care se sfârşeşte
această tradiţi şi, totodată, cel care a pretins să deschidă o
nouă manieră de a interoga.
Azi, criza universităţii este însoţită de o mare neîncredere pe
care o simte însăşi filosofia. Pentru mulţi, aceasta deja nu mai
are raţiunea de a fi, a ajuns inutilă...

Heidegger: Aceasta a fost întotdeauna gândirea mea. În

cursul meu “Introducere în metafizică” din 1935, am susţinut:
“Filosofia este mereu intempestivă. Este o nebunie.”

O nebunie?

Filosofia este în mod esenţial intempestivă, întrucât îi

corespund acele lucruri originale ale căror destin este de a nu
putea întâlni rezonanţe imediate.

Ce reprezintă, aşadar, filosofia?

Una dintre rarele posibilităţi ale existenţei autonome şi

creatoare. Sarcina sa originală este de a face lucrurile mai
apăsătoare şi dificile.

Poate ea atunci, după părerea dumneavoastră, juca un rol

în transformarea lumii, cum cerea Karl Marx?

Filosofia nu poate niciodată să aducă imediat forţe sau să

creeze forme de acţiune şi condiţii care să suscite o acţiune
istorică.

7
 Dar atunci, care este sensul ei?

Nu este un “a şti” care se poate dobândi şi folosi direct. Nu

se adresează niciodată decât unui număr redus de persoane.
Nici nu poate fi apreciată prin criterii comune şi nu se poate
face nimic cu ea, din contră, este ea cea care poate face altceva
din noi, dacă ne compromitem cu ea.

Puteţi preciza mai bine ce vreţi să spuneţi?

În cursul dezvoltării lor istorice, popoarele şi-au pus mereu

multe întrebări. Dar numai întrebarea: “De ce este fiinţa şi nu
mai bine nimicul?” e cea care a decis întreg destinul lumii
occidentale prin răspunsurile care i-au fost date de presocratici,
acum mai bine de două mii cinci sute de ani.
Şi totuşi, sensul acestei întrebări nu mai nelinişteşte pe nimeni.

Dumneavoastră afirmaţi că a fi preocupat de esenţa lumii

de azi înseamnă să meditezi asupra formulării gânditorilor
presocratici: Parmenide, Heraclit...

Da, dar azi, în Germania sau în alte locuri, se citeşte puţin.

Ce legătură ne uneşte, după părerea dumneavoastră, cu

acei gânditori atât de îndepărtaţi?

În cursul meu: “Introducere în metafizică” am arătat că

toate întrebările filosofiei au început cu ei. Din sentinţele lor
poetice s-a născut lumea occidentală.

Şi tehnica modernă?

8
 Eu am scris că tehnica modernă nu a fost cu totul străină
antichităţii, în care sunt de găsit şi datele esenţiale ale originii
sale.

Este adevărat că din 1907, fără excepţie, dedicaţi cel puţin

o oră pe zi gânditorilor şi poeţilor greci: Homer, Pindar,
Empedocles, Sofocles, Tucidides?

În toate zilele, în afară de cele din anii războiului.

Credeţi că e necesară întoarcerea la sursele gândirii

greceşti?

Întoarcere? Renaştere modernă a antichităţii! Ar fi absurd şi

pe de altă parte, imposibil. Gândirea greacă nu poate fi decât
un punct al partidei. Relaţia, legătura gândirii greceşti cu
lumea noastră modernă nu a fost niciodată atât de evidentă.

Această reţinere în interogarea tradiţie nu trebuie văzută în

relaţie cu necesităţile lumii moderne?

Care necesităţi?

În particular, această opoziţie radicală care, după Marx,

despărţea o viziune teoretică a lumii de una practică, pe care
doreşte să o transforme.

A unsprezecea teză despre Feuerbach? Numai acţiunea nu

va schimba azi stadiul lumii, fără mai întâi să o interpreteze.

Dar, în acest moment, sunt întrebaţi cu mai mare plăcere

Marx, Freud sau încă Marcuse, decât Parmenides şi Heraclit.

9
 Este chiar ceea ce spun eu.

Această legătură între metafizica grecilor şi tehnica

modernă e cea pe care dumneavoastră doreaţi să o semnalaţi,
când ziceaţi că, într-un anumit fel, bomba atomică a început să
explodeze în poemul lui Parmenide, acum mai bine de două
mii cinci sute de ani?

Da, dar nu trebuie să avem încredere în formulele scoaterii

din context. Mă gândesc la efectul, care e în poemul lui
Parmenide, în întrebarea pe care o inaugurează, care pune în
mişcare posibilitatea ştiinţei viitoare. Dar pericolul formulei va
fi acela de a face să se creadă că este vorba aici despre un
proces inevitabil, de o necesitate; inevitabil de tip hegelian.

Ar fi putut istoria lua un alt curs?

Cum ştiţi, pentru mine, nimic nu e fatal. Istoria nu se supune

unui determinism de tip marxist. La fel ca filosofia sau
politica. Fizicienii care au căutat legile fuziunii nucleare nu au
pretins, nu au urmărit să fabrice bomba nucleară. Şi totuşi,
aceasta s-a făcut.

E adevărat că aţi spus despre “Fiinţă şi timp”: “Este

cartea prin care aş fi vrut să se meargă mai departe”?

Am spus. Dar nu cred să se fi avansat până azi. Fără ceea ce

plănuiesc azi, nu le puteam face pe cele de atunci, adică,
aborda întrebarea despre esenţa tehnicii, sensul ei în lumea
modernă. Pe scurt, mi-au trebuit pentru aceasta treizeci de ani.

10
 Sunteţi considerat de multe ori ca un dispreţuitor al tehnicii
şi al lumii moderne?

Este absurd. Ceea ce mă interesează este viitorul.

Dumneavoastră aţi fost primul care a vorbit de ”era

tehnicii planetare”. Ce se înţelege prin aceasta?

Era planetară, era atomică sunt expresii care desemnează

zorii timpurilor ce vor veni. Nimeni nu poate prevedea ce va fi.
Nimeni nu poate şti ce va fi atunci gândirea.

Epoca tehnicii planetare marchează sfârşitul metafizicii?

Nu. Nu, fără realizarea ei. Fără Descartes lumea modernă ar

fi fost imposibilă.

Cum înţelegeţi problema tehnicii?

Fie că se spune rău sau se glorifică, în acest fel nu va putea

niciodată fi, cu adevărat, aşa cum este. Este necesar să o
întrebăm.

Ce vreţi să spuneţi cu a “întreba tehnica”?

A întreba, cum s-a spus, este a lucra pe o cale, un drum, a

construi. A întreba tehnica este a construi o relaţie liberă cu ea.
Tehnica nu este acelaşi lucru cu “esenţa” tehnicii.

Ce înţelegeţi prin “esenţă” ?

Esenţa unui arbore nu este un arbore care poate fi întâlnit

între alţi arbori.

11
 Şi dacă nu gândim această esenţă a tehnicii?

Atunci suntem înlănţuiţi şi privaţi de libertate, fie că o

afirmăm cu pasiune, fie că o negăm. Poate că tehnica nu este
ceva neutral. Este adevărat când credem că este ceva natural,
când rămânem păcăliţi în derizoriul ei.

După părerea dumneavoastră, lumea modernă încă nu a

“gândit” tehnica?

Am scris într-o conferinţă: “În forţa tehnicii încă nu

percepem fiinţa esenţială a tehnicii, cum în forţa esteticii nu
mai apărăm fiinţa esenţială a artei.”

Este tehnica pentru om supremul pericol?

Dumneavoastră cunoaşteţi cuvintele lui Hölderlin: “Dar

acolo unde creşte pericolul, creşte, de asemenea, şi ceea ce-l
îndepărtează”.

Vorbiţi de Hölderlin ca despre “poetul timpurilor

neliniştii”, totuşi, Nietzsche, după dumneavoastră, nu ar
aparţine acestui timp?

Nietzsche este fără îndoială ultimul mare gânditor al

metafizicii occidentale.

De ce ultimul?

Nietzsche a pus problema fundamentală a timpurilor

moderne întrebându-se despre supraom. A recunoscut venirea
vremurilor când omul s-a pregătit să-şi întindă stăpânirea pe tot
pământul şi s-a întrebat dacă e demn de aşa o misiune, sau
dacă esenţa sa nu trebuia în aceeaşi măsură transformată. La

12
această întrebare Nietzsche a răspuns: “Omul este ceva ce
trebuie depăşit, transformat în supraom.”

Acest gând al lui Nietzsche nu a fost cel mai desfigurat din

toată filosofia?

Într-un curs despre Nietzsche am scris că toată gândirea sa

esenţială a trecut neatinsă prin gloata detractorilor.

Epoca noastră vi se pare în mod special importantă?

Nietzsche scria în 1886: “Jucăm cartea adevărului...

Umanitatea e posibil să întâlnească în ea moartea. Şi bine-ar fi
să fie!”

Cum concepeţi relaţia dintre ştiinţă şi filosofie?

Este o întrebare foarte dificilă. Ştiinţa este pe cale să-şi

întindă puterea peste tot pământul. Dar ştiinţa nu gândeşte.
Poate calea sa şi mijloacele sale sunt astfel, încât să nu poată
gândi.

Este un defect?

Nu, este un avantaj. Cum nu gândeşte ştiinţa, se poate

statornici şi progresa în domeniile sale de investigaţie.

Totuşi, azi, gândirea tinde să se identifice cu ştiinţa.

Nu, până când prăpastia care separă ştiinţa de gândire

ajunge la sfârşit să fie recunoscută, când relaţia dintre ştiinţă şi
gândire va fi autentică.

13
 Dumneavoastră spuneţi: “Ştiinţa nu gândeşte”. Nu e o
afirmaţie ofensivă?

Sigur, dar ştiinţa nu reuşeşte nimic fără gândire. Şi cum am

repetat-o în teoria mea: “Lucrul cel mai important al epocii
noastre este că nu gândim de-adevăratelea, încă.”

Ce vreţi să spuneţi?

Este posibil ca, de secole, omul să acţioneze prea mult şi să

gândească prea puţin. Într-o lume ce dă de fiecare dată oricât
de gândit, gândirea nu e prezentă mereu.

Opoziţia care există acum între “teorie” şi “practică”, sau

mai bine-zis “praxis”, vi se pare definitivă?

Cine ştie cu adevărat ce este “praxis”, practica? Azi, se

confundă frecvent cu reţetele. Pentru greci, teoria însăşi era cea
mai înaltă practică.

Unde era situată în timp? Mult înainte?

O, poate fi mult înainte, în trecut... “Cea mai veche gândire

era mult înaintea noastră şi, totuşi, permanet vie. Noi ajungem
mult mai târziu la zei şi mult mai timpuriu la fiinţă.”

Un sfert de secol ne separă de apariţia principalei

dumneavoastră opere: ”Fiinţă şi timp”. Credeţi că e mai bine
înţeleasă acum?

Nu ştiu. Nu am urmărit toate lucrările care mi-au fost

dedicate. În Statele Unite se pregăteşte o ediţie completă a
operelor mele. Dar de multe ori nu mă recunosc în anumite
interpretări americane.

14
 Se vorbeşte puţin de dumneavoastră în Germania, totuşi, se
poate dovedi că păstraţi o influenţă considerabilă. Sunteţi
întâlnit în multe cercetări, dar fără să fiţi citat.

Cu atât mai bine, nu are importanţă. Fratele meu mă face să

râd; el numeşte aceasta cleptomanie.

Într-o bibliografie apărută în 1945 şi unde sunt citate mai

mult de 820 de lucrări consacrate operei dumneavoastre,
editorul credea că poate prezice că interesul în lume pentru,
opera lui Heidegger va scădea net.

Da, şi nostim e că textele consacrate lucrărilor mele s-au

triplat de atunci. Stiu că mi s-a spus că au trecut, cred, de 3000.

Au urmat cercetările fostului dumneavoastră apropiat

Herbert Marcuse?

Herbert Marcuse a pregătit la Freiburg, sub conducerea

mea, teza lui despre Hegel, în 1932. E o lucrare bună. Mai
târziu nu am mai urmărit toate cercetările sale. Am citit “Omul
unidimensional”.

Unii au sperat să găsească relaţii între întrebările lui

Marcuse şi problematica dumneavoastră.

Nu este imposibil.

Marcuse recunoaşte, de pildă, că tehnica modernă nu e o

simplă acumulare de maşini fără o ordine planetară, că omul e
mai dedicat sieşi acum, decât cuiva ce-l domină în realitate.

Eu am scris frecvent aceasta.

15
 Şi răspunsul pe care-l dă Marcuse este cel al destinului, în
sensul acestei dominări. Tehnica este pentru el o formă de
existenţă mondială care face din om un sclav al muncii pentru
întreaga viaţă.

Da, acesta este Heidegger. Am scris, în acelaşi sens, că

totalitarismul nu este o simplă formă de guvernare, de nu
cumva consecinţa acestei dominări dezlănţuite a tehnicii. Omul
este azi abandonat ameţelilor, de sine făurite.

Credeţi că Marcuse a dezvoltat, în definitiv, într-o

perspectivă revoluţionară, ceea ce dumneavoastră gândiţi
despre dominarea tehnicii planetare?

Fără îndoială. Dar întrebarea nu este necesară pentru esenţa

tehnicii?

O întâlnire între Marx şi Heidegger este posibilă?

Pe terenul problematicii mele nu cred.

Întrebarea fiinţei nu este întrebarea lui Marx. Aceasta nu vrea
să spună că opera lui Marx e mai puţin importantă decât a lui
Hegel, străină de metafizică. Fiinţa a fost gândită de Marx ca
natura supusă, dominată. Marx a fost cel mai mare dintre
hegelieni.

Îl mai citiţi pe Marx?

Am recitit, recent, scrierile lui de tinereţe. Pe de altă parte,

am urmărit lucrările discipolului meu Landshut, publicate în
1931. Intenţiona, vara trecută, să facă un seminar privat pe
aceste texte, cu câţiva profesori ale căror nume îmi scapă;
profesori din democraţiile populare.

16
 Freud?

Psihanaliza este o disciplină foarte importantă. O văd peste

tot ca terapie. Dar poziţiile sale filosofice sunt de nesusţinut.

De ce?

Pentru că ele ”biologizează” esenţa omului. Recitiţi

“Dincolo de principiul plăcerii” de Freud.

Azi, oamenii pare că sunt mult mai interesaţi de practică

decât de o meditaţie asupra esenţei omului.

Ştiu bine asta.

O dată mai mult, credeţi că între marxism şi filosofia

dumneavoastră ar putea exista în viitor puncte de
convergenţă ?

Pot fi, de ce nu? Dar n-aş putea spune cum. Am primit

scrisori, de la cei care mă vizitează, intelectuali din ţările
socialiste: cehi, polonezi, iugoslavi, ruşi...

Aţi spus odată: “Referitor la viitor, am mai mari speranţe

în socialism decât în americanism.” Mai gândiţi încă la fel?

Cu certitudine.

Aţi fost întrebat vreodată dacă veţi scrie o “Etică”, o

doctrină a acţiunii?

17
 O “Etică”? cine îşi poate permite azi, şi în numele cărei
autorităţi, să propună una lumii?

Dumneavoastră aţi scris: “Fiinţa umană este propria sa

posibilitate”. Temă dezvoltată de Jean-Paul Sartre în “Fiinţa
şi neantul”.

Sartre a interpretat frecvent gândirea mea în sens marxist.

Omul este propria lui posibilitate, dar nu o poate “produce” el
însuşi.

Vi s-a reproşat de câteva ori distanţa pe care păreţi să o

luaţi de succesele istoriei mondiale.

Gândirea e întotdeauna puţin solitară. Când se compromite,

se poate şti că poate devia. Vă voi spune un lucru pe care l-am
învăţat în 1933, pe durata rectoratului meu, într-un moment
tragic pentru istoria germană. M-am simţit înşelat. Un filosof
compromis mai e încă filosof? Ce ştie filosoful însuşi de modul
cum filosofia acţionează asupra oamenilor şi istoriei? Filosofia
nu stă să organizeze...

Se vorbeşte frecvent de o influenţă exercitată asupra

dumneavoastră şi, în general, asupra genezei cărţii “Fiinţă şi
timp” de opera marxistului maghiar György Lukács.

Cred că nu-l stimez prea mult pe Lukács.

Cu toate acestea s-au ţinut la Paris cursuri cu tema

“Heidegger şi Lukacs, puncte de convergenţă şi divergenţă”.

Mă simt surprins. Mă faceţi să râd. În numărul pe

martie,1966, al revistei Der Spiegel, Lukacs mă tratează de

18
filosof fascist. Pe de altă parte, trebuie să neg că l-am citit pe
Lukacs înainte de a scrie “Fiinţă şi timp”. Nu, nu l-am citit.

Dar el v-a citit pe dumneavoastră în această perioadă?

Nu pot să spun.

Aţi fost frecvent atacat?

Puţin, în formă filosofică. Din toate aceste atacuri mă întreb,

pe de altă parte, dacă rămâne o lucrare care să conteze. Şi
dumneavoastră cunoaşteţi cuvintele lui Valéry: ”Dacă nu poate
fi atacat un gând, se atacă gânditorul”.

Aceste controverse continuă încă?

Nu se vor stinge până la moartea mea, iar după Heidegger,

nu mai are nicio importanţă. Viitorul aparţine ansamblului
investigaţiilor. Se ştie, de exemplu, numele artiştilor care au
lucrat la catedrale? Nici o persoană nu ar citi azi una dintre
carţile mele dacă nu ar fi semnată de Heidegger. Pe de altă
parte, cea mai mare parte dintre oameni cred că am murit.
Există multe neînţelegeri. S-a ajuns să se scrie că am redactat
,Ce este metafizica” schiind în Pădurea Neagră.

Vă supără aceste neînţelegeri?

Am impresia că eu, Heidegger, sunt cel care supăr.

Ce vreţi să spuneţi?

Esenţial e ca munca mea, dacă are vreo importanţă să-şi

continue drumul care nu va fi acelaşi cu al numelui meu.

19
 Ceea ce este valoros din gândirea mea va rămâne sau nu în
viitor.

Nu se poate vorbi de viaţa dumneavoastră fără întrebarea

despre fiinţă. Aşa o întrebare vi se pare şi azi atât de
importantă?

Da, privită în toate înţelesurile.

Întrebarea despre fiinţă a hotărât întregul dumneavoastră

drum ca gânditor. Cum s-a conturat un astfel de drum?

Eu însumi nu aş putea să o spun. Alţii o fac. Nu ştiu dacă au

dreptate în ceea ce spun despre mine.

Este posibil de imitat Heidegger?

În niciun caz. Ceea ce e necesar nu e să mă imite cineva, ci

să-şi formuleze propriile întrebări. Nu e nimic interesant să-l
urmeze pe Heidegger, să prelungească problematica mea în
alte direcţii sau să mă contrazică.

“Este necesar a se gândi filosofia lui Heidegger împotriva

lui Heidegger”... spuneaţi dumneavoastră într-un curs.

Da, este ceea ce mereu am încercat să fac eu însumi. Pe

parcursul a treizeci de ani nu s-a făcut niciun curs despre
Heidegger.

Deşi se vorbeşte de “filosofia heideggeriană”?

Am spus: filosofia heideggeriană nu există. De şaizeci de

ani am încercat să înţeleg ce este filosofia şi nu să propun una.

20
 Aţi încercat de multe ori să apropiaţi dezvoltarea gândirii
proprii, de influenţele pe care le-aţi suferit. La cine vă
refereaţi?

Am fost influenţat peste tot de tradiţie. Dar acest mod de

elucidare este tipic universitar: “Heidegger şi Hegel”,
“Heidegger şi Scheling”... Dacă e să-i credem pe anumiţi
comentatori, luându-i pe Aristotel, Husserl, Brentano şi
combinaţii ale lor, se va obţine “Fiinţă şi Timp”. Este comic.

Cum concepeţi sarcina care revine azi gândirii?

Mi-e greu să dezvolt acest punct, poate ceea ce am scris

despre aceasta nu sunt publicate. A reîntâlni întrebarea
originară a fiinţei, acesta a fost marşul care a stârnit “Fiinţă şi
timp”. Partea a doua trebuia să se intituleze “Timp şi Fiinţă”.

A fost surprins frecvent, prezent în opera dumneavoastră,

ceva asemeni unei rupturi. Se vorbeşte de un Heidegger I şi de
un Heidegger II. Brusc survine o schimbare de stil. Pare a se
abandona calea aridă a interogaţiei metafizice pentru a se
adresa poeţilor Hölderlin, Morike, Hebbel, Rilke şi mai ales
Trakl.

Eu am scris: “Filosofia şi poezia se întâlnesc pe versanţi

opuşi şi, totuşi, spun acelaşi lucru.”

Credeţi să fie posibil a distinge un Heidegger I de un

Heidegger II cum fac comentatorii americani?

În niciun fel. Heidegger II nu este posibil fără Heidegger I,

şi Heidegger I îl implică îndată pe Heidegger II.

21
 Şi noul stil, numit poetic, care urmează după “Fiinţă şi
timp”?

Nu este fără cotitură, dar conferinţa mea despre “esenţa

adevărului” este într-un anumit fel joncţiunea. Felul cum pun
prima întrebare în opera mea era ignorat mai târziu când o
puneam pe a doua.

Este adevărat că aţi spus odată: “Mai repede de 300 de ani

nu voi fi citit cu plăcere”?

Este posibl. Dar ce interes poate să aibă această întrebare?

Să spunem lucrurile franc. Mulţi studenţi deschid cărţile

dumneavoastră, cu impresia că dau faţă cu o gândire atât de
dificilă şi neobişnuită, încât li se pare de multe ori că aici se
examinează anumite probleme în sens invers învăţământului
tradiţional. Păstraţi linişte de atâta timp. Nu credeţi că
studentul se poate simţi descumpănit în faţa cărţilor
dumneavoastră?

Din nefericire, da. Dar ce-i de făcut? Există, de asemenea,

problema traducerilor. Cum să le controlezi? Am sfârşit prin a
renunţa să urmăresc traducerile japoneze. Câţi dintre studenţi,
de atâtea ori, nu făceau decât să-şi ia cunoştinţele de ici de
colo. Dar se pot face mult diferit lucrurile în universitatea de
azi?

Nu mai dictaţi cursuri. Nu mai ţineţi seminarii. Rămân

numai cărţile dumneavoastră.

Ceea ce-mi lipseşte cel mai mult, este dialogul cu o duzină

de studenţi la seminarii. Numai atunci se poate “face să se
vadă”, demonstra, ceea ce este important în filosofie.

22
 Acest lucru vi se pare esenţial?

Cred că nu se practică prea mult în Franţa acest mod de a

lucra: un dialog urmat de inducere, prin intermediul
interschimbului, al tuturor participanţilor, să facă faţă
chestiunii filosofice. Observaţi vă rog, că în aceste seminarii
erau orbi unii care nu reuşeau. Erau alţii care mai mult
vorbeau. Eu le spuneam: “Dar ce este ceea ce vrem să
spunem?”. Atunci se duceau în altă parte şi nu se mai
întorceau. Azi se discută prea mult. Se vorbeşte ca şi când
cineva încearcă să gândească, altcineva îl arată cu degetul şi
spune despre el: “A aderat la abstracţie”.

A urmat mişcarea mondială a studenţilor şi punerea în

chestiune a universităţii?

Aceste probleme ale universităţii le-am ridicat în 1929 în

“Ce este metafizica?”. Studenţii de azi se revoltă. Aceasta e
bine. Dar, ştiu cu adevărat ceea ce doresc? Ceea ce am învăţat,
după multă vreme, este că universitatea s-a convertit într-un
simplu liceu, într-o şcoală. Nu îngăduie nicio învăţare, în afară
de acumularea de cunoştinţe. Vechea universitate e moartă, a
fost fără îndoială o moarte necesară.

Ce credeţi despre noile doctrine care par să fi câştigat

marile universităţi din lumea întreag?

Cred că universitatea trece azi printr-o criză capitală. Dar,

repet, nu e atât de nouă. Multe dintre problemele care se dezbat
acum în Germania, şi în alte părţi, deja le-am cunoscut în
tinereţea mea, la începutul celui de-al doilea război mondial.
Dar timpul pentru a pune aceste întrebări nu a venit încă.

23
 Dumneavoastră aţi spus: “Cine gândeşte în mare
necesitate, greşeşte mult”. În ce sens trebuie înţeleasă această
frază? În plan filosofic, politic?

În toate.

În Franţa au fost semnificative încercări pentru a disipa

anumite neînţelegeri şi a restabili adevărul referitor la
activitatea dumneavoastră din 1933, pe parcursul a zece luni,
alături de noul regim.

Nu am uitat, însă sunt contrariat de Franţa care a venit în

ajutorul meu pe acest teren. În Germania este altceva şi
atacurile nu mai încetează. Poate fi, aici şi acolo, necesar să se
spună, de asemenea, lucruri şi cu rea credinţă. Sartre a scris un
capitol despre asta. S-a uitat confuzia tragică existentă în 1933,
mizeria, disperarea, iluziile... Toate astea mi se trag de la cele
zece luni.

Mulţi din foştii dumneavoastră elevi s-au raliat atacurilor

pe care le-aţi lansat contra teoriilor naţional-socialismului, de
condamnare a rasismului.

Totul pentru mine este încheiat. Ceea ce contează pentru

tineretul de azi, e să fie pasionat de probleme noi, cu care
începe o lume nouă. Apreciez mult aceasta şi este, în mod real,
interesantă.

Unica dumneavoastră manifestare politică oficială, după

ani mulţi, a fost în 1957, o semnătură de protest contra dotării
armatei germane cu armament atomic. De ce?

Da, am semnat un text, dar nu a fost acesta. Protestul de

care vorbiţi dumneavoastră era limitat la oamenii de ştiinţă, cei

24
opt profesori de la Bonn. Nu am fost, fireşte, invitat să
protestez împotriva unora ca Heisenberg sau von Weizsäcker.

Von Weizpäcker nu a fost unul din cei care au împiedicat

fabricarea bombei atomice germane, desfăcând ceea a
realizat, în măsura în care a participat la proiect?

Da. Am semnat în valea Dunării, foarte aproape de satul

meu: Messkirch.

Opera dumneavoastră e socotită, fără îndoială, între cele

mai dificile ale acestui timp. Totuşi, a întâlnit în lumea
întreagă, dincolo de graniţele ideologice, interpreţi şi
apărători ai dumneavoastră. Cum vă explicaţi găsirea unei
atât de mari audienţe?

Întrebările pe care le-am pus sunt greu de evitat.

Gânditorii japonezi spun că au descoperit după mulţi ani

profunde analogii între filosofia fiinţei şi gândirea orientală.

Ca urmare, mulţi au venit până aici. Munca lor m-a interesat

mult. Mulţi mi-au scris că opera mea reprezintă pentru ei o
specie de eseu de întâlnire între Est şi Vest, între Asia şi
Occident.

Sunteţi la curent cu investigaţiile filosofice de azi din

Franţa?

Nu am, din nefericire, suficient timp pentru a citi toate

cărţile pe care le primesc. Mai mult, există un inconvenient:
limbajul. Sartre mă vizita altădată.

25
 Este cazul cărţii sale “Fiinţa şi neantul ” pe care mulţi au
descoperit-o în Franţa, ca şi dumneavoastră, după eliberare.
Şi atunci existenţialismul l-a numit “tată”.

Existenţialismul este într-un anumit fel o absurditate. Dar

Sartre nu este responsabil. Îl stimez mult. Pentru un filosof
german este uimitor un om care ştie să se exprime, deodată,
filosoficeşte şi pe jumătate romanesc, în teatru şi eseu. Am
fost foarte sensibil la această facultate a francezilor. Un
principe japonez a lucrat în casa mea din 1929 şi a dus opera
mea lui Sartre la Paris. În schimb eu nu am putut citi “ Fiinţa şi
neantul” până în 1945.

Vă interesează lucrări filosofice de curând apărute?

Ceea ce se cheamă azi filosofie este, cu rare excepţii,

altceva decât manía calchierii ideilor tehnice, care preia
numaidecât metodele proprii fizicii şi biologiei. Aceasta nu
înseamnă cu adevărat a pune o problemă filosofică.

Cei care vă urmează calea spun despre dumneavoastră:

“Ceea ce Heidegger a căutat înaintea tuturor, este a învăţa să
gândească. A gândi cu multă rigoare, aproape ca Socrates. Şi
pentru aceasta rolul său este important”.

Este posibil.

Dintre poeţi, de ce l-aţi interogat special pe Hölderlin?

Pentru că Hölderlin nu este numai un mare poet. Este într-

un anumit fel poetul esenţei înseşi a poeziei.

Ce poet francez preferaţi să citiţi?

26
 René Char. Mi-a trimis recent poeziile sale ilustrate de
Giacometti.

Arta vi se pare importantă?

Amintiţi-vă cuvintele lui Nietzsche pe care le-am citat: “Nu

rămâne arta, pentru a nu pieri mai înainte adevărul.”

Dintre artiştii moderni, care e pentru dumneavoastră cel

care a adus ceva esenţial?

Cu Cézanne cred că a început altceva. Îi admir mult pe van

Gogh. Braque... într-o zi mi-a oferit un tablou.

Artiştii discută azi, bucuroşi, de o nouă uniune între artă şi

tehnică.

Arta şi tehnica reprezintă o mare problemă. În arta Greciei,

gândirea era deja implicată într-un anumit fel.

Începe să se folosească cibernetica în arta modernă.

Atenţie la cibernetică. Se va vedea că nu este atât de simplu.

Se spune că există două întrebări la care refuzaţi să

răspundeţi: aceea referitoare la ce lucraţi şi cea despre
problema lui Dumnezeu.

Prefer să se citească scrierile mele.

De ce trăiţi atât de retras?

Pentru că lucrez.

27
 Nu vă place să se vorbească despre dumneavoastră?

Pentru a intra în marele circ, în teatrul, în carnavalul

flecărelilor inutile? Aceasta nu e esenţial.

Aţi renunţat definitiv la întreaga viaţă publică?

Sunt frecvent invitat la congrese, colocvii şi în aceeaşi

măsură la anumitate ceremonii oficiale. A trebuit să spun nu
tuturor. Ultima mea conferinţă despre artă am ţinut-o în Atena,
cu şase zile înainte de o lovitura militară stat. Majoritatea
dintre cei care m-au ascultat trebuie să fie în închisoare. Aici
vin frecvent vizitatori şi bat la poartă. Trăiesc retras, dar
singurătatea nu este atât de amară.

Dumneavoastră spuneţi că azi, adevăratele întrebări rămân

neobservate, că adevăratele probleme nu sunt formulate.
Credeţi că în viitor ar putea fi formulate?

Cine ştie? Este posibil, în două sau trei secole...

Versiune românească după

Conversacion con Heidegger
Tradus de Julio Díaz Báez şi publicat în revista Palos de la
Crítica, nº 4; aprilie-septembrie, 1981 (México), actualizat de
Horacio Potel în “Heidegger en castellano”.

28
Dialog realizat în 23 septembrie 1966 şi publicat în Der Spiegel

29
 Spiegel : Domnule profesor Heidegger, s-a putut dovedi
constant că opera dumneavoastră filosofică este umbrită de
anumite întâmplări ale vieţii, care, deşi nu au durat mult, nu
au fost niciodată clarificate; deşi sunteţi orgolios, nu au fost
convenabil estimate pentru a vă pronunţa asupra lor.

Heidegger: Vă referiţi la 1933?

Da, înainte şi după. Am dori să fixăm această temă într-un

context mai amplu şi de la el, să ajungem la chestiunile care
mi se par importante, ca de pildă: ce posibilităţi exista, ca,
plecând de la filosofie, să se acţioneze asupra realităţii, în
general, şi asupra celei politice, în particular? Mai exista încă
această posibilitate? Şi dacă exista, cum?

Sunt întrebări importante, la care nu ştiu dacă voi putea

răspunde în totalitate. Dar, am să spun direct că, înainte de
rectoratul meu, nu activasem politic în niciun fel. În semestrul
de iarnă al anului 1932-1933 avusesem vacanţă şi marea parte
a timpului am petrecut-o sus, la cabana mea.

Cum s-a ajuns atunci să fiţi rector la Universitatea din

Freiburg?

În decembrie 1932 a fost ales rector vecinul meu, von

Möllendorf, profesor de anatomie. Luarea în primire a funcţiei
noului rector, în această universitate, a avut loc în 15 aprillie.
În timpul semestrului de iarnă al anului 32-33 am discutat
frecvent despre situaţia, nu numai politică, ci în special
universitară, despre situaţia, în bună parte fără perspective
pentru studenţi. Părerea mea era următoarea: pentru ceea ce
puteam eu vedea, nu mai rămânea decât o posibilitate: cea de a

30
încerca, cu forţele constructive, care încă erau cu adevărat vii,
să controlăm dezvoltarea viitorului.

Vedeaţi dumneavoastră o relaţie între situaţia Universităţii

germane şi situaţia politică generală din Germania?

Evident, au urmat evenimentele politice care şi-au găsit loc

între ianuarie şi martie ale lui 1933, şi am vorbit ocazional
despre ele cu colegii tineri. Dar munca mea era dedicată unei
interpretări globale a gândirii presocratice. Cu începerea
semestrului de vară, m-am întors la Freiburg. Între timp, în 15
aprilie, profesorul von Möllendorf şi-a luat în primire
rectoratul. Abia la două săptămâni după, a fost eliberat de
însărcinări, de, pe atunci, ministrul culturii din Baden, Wakker.
Ocazia, care prezumtiv era aşteptată, pentru această decizie a
ministrului, a oferit-o faptul prin care rectorul a interzis să se
dea listele cu evreii din universitate.

Von Möllendorf era social-democrat. Ce s-a întâmplat după

destituirea sa?

În ziua destituirii sale a venit la mine von Möllendorf şi mi-

a zis: “Heidegger acum trebuie să acceptaţi dumneavoastră să
conduceţi rectoratul.” Mi-am luat în consideraţie lipsa de
experienţă în administraţie. Vicerectorul, pe atunci, Sauer
(teolog), mă presă să-mi prezint candidatura la noile alegeri de
rector, pentru că, dacă nu o făceam, exista pericolul ca
ministrul să numească rector un funcţionar. Tinerii colegi cu
care discutam de ani chestiuni universitare, mă asediau să
accept rectoratul. Am şovăit mult timp, însă, în final, am
declarat că sunt dispus să accept sarcina, dar numai în interesul
Universităţii, când voi fi sigur de adeziunea majorităţii
plenului. Dar între timp, se întăreau îndoielile mele asupra
capacităţi-mi de a conduce rectoratul, în sensul că, în

31
dimineaţa zilei în care a fost fixată alegerea, m-am dus la
rectorat şi i-am spus, colegului destituit von Möllendorf, acolo
prezent, şi vicerectorului Sauer, că nu puteam accepta. La care
amândoi mi-au răspuns că alegerea era deja pregătită şi nu mai
puteam da înapoi.

După care dumneavoastră v-aţi declarat dispus să primiţi.

Cum au evoluat relaţiile dumneavoastră cu naţional-
socialiştii?

Două zile după ce am luat în primire, a apărut la rectorat

“şeful student” cu doi însoţitori şi a cerut să se afişeze “interzis
evreilor”. Nu am fost de acord. Cei trei studenţi au plecat
ameninţând că refuzul va fi comunicat studenţilor reprezentanţi
în conducerea Reichului. Câteva zile mai târziu am primit un
telefon de la şeful grupului S. A., dr. Baumann, de la biroul
universitar al conducerii supreme a S. A.. Cerea să se
afişeze ”interzis evreilor”; în caz contrar, s-ar fi putut hotărî
destituirea mea, dacă nu chiar închiderea Universităţii. L-am
respins şi intenţionam să obţin sprijinul ministrului culturii din
Baden. Mi-a explicat că nu puteam face nimic împotriva S. A .
Totuşi, nu mi-am retras hotărârea.

Până acum nu s-a ştiut aceasta.

Motivul fundamental care m-a făcut să accept rectoratul se

găseşte în lecţia mea inaugurală de la Freiburg, intitulată “Ce
este metafizica?” unde spuneam: “Domeniile ştiinţelor sunt
foarte despărţite între ele. Modul de a trata domeniile proprii
este divers. Această separare a disciplinelor se menţine, încă, şi
unitatea există, numai datorită organizării tehnice a
universităţilor şi facultăţilor, păstrând o semnificaţie a
finalităţii practice a specialităţilor. În schimb, înrădăcinarea
ştiinţelor în fundamentul lor esenţial s-a pierdut complet”.

32
Ceea ce încercam, în timp ce eram la post, în legătură cu
această situaţie din universităţi, azi degenerată până la extremă,
este expusă în discursul rectoral.

Am dori să încercăm să descoperim dacă aceste manifestări

din 1929, coincid cu ceea ce dumneavoastră spuneaţi în
discursul inaugural ca rector în 1933, şi în ce fel. Să scoatem
din contextul său această frază: “Atât de clamata libertate
academică este izgonită din universitate; este pur şi simplu
negativă, inautentică”. Credem că se poate presupune că
această frază exprimă, parţial, ideile de care dumneavoastră
nu sunteţi departe nici azi.

Da, sunt de acord. Poate această “libertate” academica era

fundamental negativă: eliberarea de efortul compromiterii prin
ceea ce studiul academic cere meditaţiei şi reflexiei.
Dealtminteri, fraza pe care aţi extras-o nu trebuie văzută izolat,
ci în contextul său; abia atunci se va vedea limpede ce înţeles
se poate da “libertăţii negative”.

Bine, aceasta se înţelege. Totuşi, credem că percepem în

discursul dumneavoastră rectoral un ton nou, când vorbiţi în
el, patru luni după numirea lui Hitler în funcţia de cancelar al
Reichului, despre “grandoarea şi splendoarea acestei puneri
în mişcare”.

Da, eram convins de el.

Aţi putea explica aceasta mai detaliat?

Cu mare plăcere. Eu nu vedeam atunci altă alternativă. În

centrul confuziei generale a opiniilor şi tendinţelor politice a
douăzeci şi două de partide, trebuia găsită o orientare naţională
şi pe deasupra socială, mai mult sau mai puţin în sensul lui

33
Friedrich Naumann. Aş putea cita aici, ca exemplu, un articol
de Eduard Spranger, care mergea mult mai departe decât
discursul meu rectoral.

Când aţi început dumneavoastră să vă ocupaţi de probleme

politice? Cele douăzeci şi două de partide existau de ceva
vreme. De asemenea, erau milioane de şomeri în 1930.

În această perioadă eram încă absorbit cu totul de

chestiunile care sunt dezvoltate în “Fiinţă şi timp” (1927); în
scrisul şi conferinţele anilor următori, mă ocupam de chestiuni
de bază ale gândirii care le afectau, de asemenea, indirect, pe
cele referitoare la naţional şi social. Ca profesor la
Universitate, trebuia ca înainte să văd întrebarea cu rostul
Universităţii şi sensul ştiinţelor, să am hotărârea, mandatul
Universităţii. Acest efort a fost exprimat în titlul discursului
meu rectoral, “Autoafirmarea Universităţii germane”. Un astfel
de titlu nu a îndrăznit nimeni să pună niciunui discurs rectoral
al epocii. Dar cei care polemizau cu acest discurs l-au cântărit
şi înţeles în lumina situaţiei de atunci?

Autoafirmarea Universităţii, într-o lume atât de turbulentă,

nu părea un pic inadecvată?

De ce? “Autoafirmarea Universităţii” merge împotriva

numitei “ştiinţe politice”, pe care în acea epocă o cereau
partidul şi studentul naţional-socialist. Acest nume avea atunci
un sens cu totul distinct; nu însemna ca astăzi, politologia, ci
ştiinţa, sensul şi valoarea, evaluate prin utilitatea practică
pentru popor. Opoziţia la această politizare a ştiinţei era
exprimată intenţionat în discursul meu rectoral.

34
 Vreţi să spuneţi atunci că în momentul în care în
Universitate a ajuns ceea ce estimaţi dumneavoastră ca punere
în mişcare, se pretindea, poate, prea mult, afirmarea puternică
a Universităţii împotriva curentului, care nu ar fi respectat
particularitatea Universitatăţii?

Exact, dar autoafirmarea trebuia gândită deodată cu sarcina

pozitivă de a recupera din amestecul organizării tehnice a
Universităţii o nouă direcţie, reflectată în tradiţia gândirii
europene, occidentale.

Domnule profesor, să înţelegem că atunci, poate

dumneavoastră credeaţi că veţi obţine avantaje pentru
Universitate colaborând cu naţional-socialiştii?

Aceasta a fost greşit exprimată. Nu în colaborare cu

naţional-socialiştii, ci Universitatea trebuia să se renoveze
pornind de la propria reflecţie şi să dobândească, astfel, o
poziţie frontală, de neclintit, în faţa pericolului politizării
ştiinţei, în sensul mai-nainte menţionat.

Şi pentru aceasta aţi proclamat dumneavoastră în discursul

electoral aceşti trei piloni: “Serviciul muncii”, “Serviciul
armelor”, “Serviciul ştiinţei”? Vă gândeaţi în acest fel că
forma serviciului ştiinţei trebuia ridicat la acelaşi rang cu
celelalte două, poziţii pe care naţional-socialiştii nu le
acordau?

Nu era vorba despre “piloni”. Dacă dumneavoastră citiţi

atent, serviciul ştiinţei era de mult situat pe locul al treilea, dar
pentru sensul său, locul cuvenit este primul. Nu trebuie decât
să ne gândim că munca şi apărarea armată, ca orice activitate
umană, se sprijină pe cunoştinţe care le iluminează.

35
 Trebuie să mai menţionăm- o frază însă imediat sfârşim cu
aceste citate inutile- la care nu ne putem imagina ca azi să se
subscrie. Ziceaţi dumneavoastră în toamna lui 1933: “Nici
dogmele, nici ideile nu sunt regulile existenţei noastre. Führe-
rul însuşi, şi singur el este realitatea germană actuală, viitoare
şi legea ei.”

Aceste fraze nu erau în discursul rectoral, ci în ziarul local

al studenţilor din Freiburg, la începutul semestrului de iarnă
1933-1934. Când am acceptat rectoratul, era clar că nu se va
putea scăpa fără compromisuri. Frazele, citate acum, nu le-aş
mai scrie azi. Lucruri de acest tip deja nu mai spuneam
începând cu 1934. Dar unele le-aş repeta azi, cu mai multă
hotărâre decât atunci, discursul despre “Autoafirmarea
Universităţii Germane”, de pildă, evitând referirea la naţional-
socialism. Societatea a ocupat locul “poporului”. Oricum,
discursul de atunci ar fi în zadar astăzi.

Permiteţi să-l lăsăm pentru altă dată? Până acum, în cursul

acestei conversaţii, s-a demonstrat cu claritate că activitatea
dumneavoastră în 1933 se mişca între doi poli. În primul rând
spuneaţi nişte lucruri “ad usum Delphini”. Acesta e unul
dintre poli. Altul era totuşi, pozitiv. Dumneavoastră îl
exprimaţi astfel: aveam senzaţia pe care acum o am din nou, o
punere în mişcare. Aşa aţi spus dumneavoastră.

Aşa este.

Între aceşti doi poli s-a... Plecând de aici, această situaţie

este în totalitate credibilă.

Sigur. Dar calchierea expresiei “ad usum Delphini” este

insuficientă. Credeam atunci că în dezbaterea cu naţional-

36
socialiştii s-ar putea deschide un drum nou, unicul posibil,
pentru o reînnoire.

Ştiţi că în acest context, s-au ridicat împotriva

dumneavoastră reproşuri care vă afectau colaborarea cu
NSDAP şi asociaţiile sale şi în opinia publică apar ca
nedezminţite încă. Astfel, vi s-a reproşat că aţi participat la
arderea cărţilor, organizată pentru studenţi sau pentru
tineretul hitlerist...

Eu am interzis planificata ardere a cărţilor care trebuia să

aibă loc înaintea edificiului universităţii.

Mai mult, s-a reproşat că dumneavoastră aţi permis să fie

retrase din Biblioteca Universităţii şi de la Seminarul de
Filosofie cărţile autorilor evrei.

Numai directorul seminarului dispunea de biblioteca sa. Nu

am acceptat reiteratele cereri de retragere a cărţilor autorilor
evrei. Foşti participanţi la seminariile mele ar putea mârturisi
că nu a fost retrasă nicio carte de autori evrei, ci aceşti autori,
şi deasupra tuturor Husserl, au fost citaţi şi comentaţi ca
înainte de 1933.

Aş vrea să-mi rămână clar: Cum explicaţi izvorul atâtor

rumori? Este rea voinţă?

Prin ceea ce ştiu despre originea lor, cred că aşa e; dar

motivele calomniei sunt mai profunde. Acceptarea rectoratului
este de presupus doar ocazia, nu raţiunea determinantă. Pentru
ei, polemica, probabil, se va reînvia de fiecare dată când se va
oferi o ocazie.

37
 Dumneavoastră aţi avut, după 1933, studenţi evrei. Relaţia
cu ei, probabil nu cu toţi, dar cu destul de mulţi, trebuie să fi
fost cordială.

Activitatea mea după 1933 a fost aceeaşi. Una dintre cele

mai vechi şi mai dotate studente, Helene Weiss, care mai târziu
a emigrat în Scoţia, a pregătit un doctorat în Basel, cu o lucrare
foarte importantă despre Cauzalitate şi întâmplare în filosofia
lui Aristotel. A impresionat în Basel în 1942, când doctoratul
său nu a fost posibil în facultatea de la Freiburg. La finalul
prefeţei, autoarea scria: “Eseul de interpretare fenomenologică,
a cărui primă parte o prezentăm aici, a fost posibil datorită
interpretărilor inedite din filosofia greacă ale profesorului M.
Heidegger.” Poate dumneavoastră vedeţi aici exemplarul pe
care autoarea mi l-a trimis cu o dedicaţie scrisă de mâna ei în
aprilie 1948. Am vizitat-o de mai multe ori pe domnişoara
Weiss, înaintea morţii sale la Bruxelles.

Multă vreme aţi fost prieten cu Karl Jaspers. După 1933 a

început să se tulbure această relaţie. Se spune că această
tulburare a relaţiei venea din faptul că soţia lui Jaspers era
evreică. Puteţi spune ceva despre?

Este minciună ceea ce spuneţi. Eram prieten cu Karl Jaspers

din 1919. I-am vizitat pe el şi soţia sa, în vara lui 1933 în
Heidelberg. Între 1934 şi 1938 mi-a trimis toate publicaţiile
sale “cu un cordial salut”. Le am aici.

Aici zice: “Cu un cordial salut”. Dar salutul era cordial

dacă mai nainte avuseserăţi tulburarea. Altă întrebare
similară: Dumneavoastră aţi fost discipolul predecesorului
evreu la catedra de la Universitatea din Freiburg, Edmund
Husserl. El v-a propus pe dumneavoastră ca succesor la

38
catedră. Relaţia dumneavoastră cu el nu a putut avea vreun
stadiu în afara recunoştinţei.

Dumneavoastră aveţi dedicaţie pe “Fiinţă şi timp”.

Sigur.

În 1929, redactam omagiul lui Husserl pentru împlinirea a

şaptezeci de ani, şi la sărbătoarea din casa sa am rostit
discursul care în mai, 1929, a fost tipărit într-un tom de
comunicări academice.

Dar mai târziu s-au tulburat relaţiile. Puteţi, dacă doriţi, să

ne spuneţi cui o atribuţi?

Diferenţele dintre punctele de vedere obiective s-au

acutizat. La începuturile anilor treizeci, Husserl a ajuns la
ajustarea socotelilor cu Max Scheler şi cu mine, în public şi în
termeni neechivoci. Ce l-a făcut pe Husserl să se pronunţe cu
atâta înverşunare împotriva gândirii mele, nu am putut şti.

Cu ce ocazie s-a petrecut aceasta?

La Universitatea din Berlín, Husserl a vorbit înaintea a

1.600 de ascultători. Heinrich Mühsam a scris întrunul din
marile periodice de la Berlín de un “ambient de palat al
sporturilor”.

În contextul nostru, disputa în sine e lipsită de interes. Sunt

curios dacă nu cumva disputa a avut legătură cu anul 1933.

Minimă.

39
 Aceasta era şi ideea noastră. Dar, nu este adevărat că mai
târziu dumneavoastră aţi retras dedicaţia de pe “Fiinţă şi
timp”?

E adevărat. Am explicat acest fapt în cartea mea “Pe calea

către limbă”. Acolo am scris: “Cu sfârşitul înfruntării falselor
afirmaţii, amplu dezvoltate, trebuie să notez aici în mod expres
că dedicaţia din “Fiinţă şi timp”, menţionată în textul
dialogului (p. 92), s-a menţinut, de asemenea, în a patra ediţie,
din1935. Când editorului i s-a părut în pericol a cincea ediţie a
cărţii – o posibilă interzicere- s-a convenit, în final, la
propunerea şi dorinţa lui Niemeyer, să fie retrasă dedicaţia de
pe acea ediţie, cu condiţia, pe care eu o pun, de a se menţine
nota de la pagina 38, unde această dedicaţie primeşte greutate,
şi spune: “Dacă cercetarea următoare face paşi, să-i facă
înainte pe drumul pe care-l deschid “lucrurile însele”, autorul
datorează în primul rând lui E. Husserl, care l-a familiarizat pe
parcursul anilor de studiu la Freiburg cu cele mai diferite
domenii ale investigaţiei fenomenologice, prin intermediul
unei solicitate direcţii personale şi cea mai liberală comunicare
a lucrărilor inedite”.

Atunci trebuie să întrebăm dacă este adevărat că

dumneavoastră, ca rector al Universităţii din Freiburg, aţi
interzis profesorului emerit Husserl, să intre şi să utilizarea
Biblioteca Universităţii şi a Seminarului de Filosofie.

Aceasta este calomnie.

Dacă nu există nimic scris în care să se exprime interdicţia

pentru Husserl, de unde a ieşit această rumoare?

Nu ştiu şi nu găsesc nicio explicaţie pentru aceasta. Că toată

această afacere este neverosimilă o pot demonstra, a propos, de

40
altceva deloc cunoscut: Pe parcursul rectoratului meu,
ministrul a cerut să-i îndepărtez pe directorul Clinicii
Universitare, profesorul Tannhauser, pe profesorul de chimie şi
fizică, viitorul laureat Nobel, von Hevesy, amândoi evrei; după
o vizită la ministru, am reuşit să-i menţin în posturi. De ce i-aş
fi menţinut pe acei doi oameni , şi în acelaşi timp aş fi acţionat
în forma care s-a divulgat, împotriva lui Husserl, profesor
emerit şi propriu-mi maestru, este absurd. De asemenea, am
împiedicat studenţii şi profesorii să pregătească o manifestaţie
împotriva profesorului Tannhauser, pe dinaintea clinicii sale.
Într-un scurt text pe care familia Tannhauser l-a publicat în
ziarul local, se spune: “Până în 1934 a fost director respectat al
Clinicii Universitare din Freiburg i. Br. Brocline, Mass.,
18.12.1962”. Despre profesorul von Hevesy a informat
Freiburger Universitätsblätter(Anuarul studenţilor din
Freiburg), caietul 11, februarie 1966: “În anii 1926-1934, von
Hevesy a fost director al Institutului de Fizică şi Chimie de la
Universitatea din Freiburg i. Br.” Când am demisionat eu,
ambii directori au fost eliberaţi de însărcinări. Erau atunci
profesori rămaşi fără catedre care gândeau: acum este
momentul să revenim. Oricui îi repugnă un astfel de om care
devine vierme.

Dumneavoastră nu aţi participat în 1938 la înmormântarea

lui Husserl. De ce?

Despre aceasta aş vrea să spun doar atât: reproşul făcut

pentru ruperea relaţiilor mele cu Husserl e lipsit de fundament.
În mai 1933, soţia mea a scris doamnei Husserl, în numele
nostru, o scrisoare în care mărturiseam recunoştinţa noastră
nealterată şi i-am trimis acasă un buchet de flori. Doamna
Husserl a răspuns deîndată, mulţumind în mod formal şi
spunând că relaţiile dintre familiile noastre sunt rupte. Că pe
durata bolii şi morţii lui Husserl nu le-am transmis măcar odată

41
un semn de recunoştinţă şi respect este o greşeală omenească,
pentru care mai târziu am cerut scuze domnei Husserl.

Husserl a murit în 1938. Deja în februarie 1934,

demisionaserăţi de la rectorat. Cum s-au petrecut lucrurile?

Aici trebuie să mă întorc puţin mai în urmă. Cu intenţia de a

trece la organizarea tehnică a Universităţii, adică de a reînnoi
facultăţile din interior, plecând de la sarcinile obiective, am
propus numirea ca decani pentru semestrul de iarnă 1933-
1934, în câteva facultăţi, a unor colegi tineri, dar, mai ales,
remarcaţi în propriile specialităţi, şi fără a ţine seama de
poziţia lor faţă de partid. Astfel, au fost decani profesorii Erik
Wolf la Facultatea de Drept, Schadewalt la Filosofie, Soergel
la Ştiinţe şi von Möllendorf, care în primăvară a fost destituit
ca rector de la Medicină. Dar, deja de sărbătorile de iarnă, din
1933, am înţeles clar că nu voi putea duce înainte renovarea
Universităţii, cum mi-o imaginam, împotriva rezistenţei
colegilor mei şi a partidului. De exemplu, colegii socoteau rău
să dai studenţilor responsabilităţi administrative în
Universitate, cam cum se întâmplă azi. Odată m-au chmat de la
Karlsruhe, unde ministrul, prin gura consilierului său şi în
prezenţa şefului studenţilor de pe regiune, mi-a cerut să
înlocuiesc decanii de la drept şi medicină, cu alţi colegi mai
bine văzuţi de partid. Am refuzat aceste presiuni şi mi-am
oferit demisia la rectorat, dacă ministrul stăruie cu cererile
sale, aşa cum s-a şi întâmplat. Acestea s-au petrecut în
februarie 1934; m-am retras după zece luni de însărcinări, când
rectorii rămâneau la post doi-trei ani. Între timp presa din ţară
şi străinătate a comentat în diverse feluri acceptarea
rectoratului, nezicând o vorbă despre demisie.

Aţi tratat atunci cu Rust?

42
 Când, atunci?

Se vorbeşte încă de o călătorie pe care Rust a făcut-o aici,

la Freiburg, în 1933.

S-a discutat de lucruri diferite. Cu ocazia unei comemorări

la mormântul lui Schlageter în oraşul său natal, Schonau in
Wiesental, am găsit ocazia să-l salut scurt, pur şi simplu formal
pe ministru, apoi, ministrul nu a mai avut timp de mine, dar
nici nu mi-am dorit să am niciun fel de conversaţie cu el.
Schlageter a fost student la Freiburg şi aparţinea unei
corporaţii catolice care transporta vopsele. Conversaţia a avut
loc în noiembrie în1933, la Berlin, cu ocazia unei conferinţe a
rectorilor. I-am expus concepţia mea despre ştiinţa şi posibila
configurare a facultăţilor. A luat notă de totul, până la punctul
care arăta că speranţă celui care a expus ar putea avea efect.
Dar nu a fost aşa. Nu înţeleg cum această întrevedere cu mine
atunci a ministrului educaţiei a fost transformată în reproş,
când în această perioadă toate guvernele străine se grăbeau să-l
întâlnească pe Hitler şi să facă obişnuitele reverenţe
diplomatice.

Cum s-au dezvoltat relaţiile dumneavoastră cu NSDAP,

după retragerea de la rectorat?

După retragerea de la rectorat m-am întors la sarcinile mele

docente. În semestrul de vară, cursurile mele tratau despre
logică. În semestrul următor, 1934-1935, am ţinut primul curs
despre Hölderlin. În 1936 am început cursurile despre
Nietzsche. Toţi cei care le-au putut asculta au înţeles că se trata
o problemă cu naţional-socialismul.

Cum s-a desfăşurat transmiterea funcţiei? Dumneavoastră

nu aţi participat la ceremonie?

43
 Nu, am refuzat să particip.

Era sucesorul un membru de partid compromis?

Era de stânga; “Der Deutsch”, ziarul de partid, a anunţat

numirea noului rector cu titluri mari: “Primul rector naţional-
socialist al Universităţii”.

Aţi avut după aceea dificultăţi cu partidul, cum au mers

lucrurile?

Eram permanent supravegheat.

Puteţi da un exemplu?

Da, cazul dr. Hanke.

Cum aţi ajuns să ştiţi?

El însuşi a venit să-mi spună. Şi-a făcut doctoratul în

semestrul de iarnă 1936-1937, şi, pe parcursul semestrului de
vară a lui ’37, a fost membru al seminarului meu. A fost trimis
ca să mă supravegheze.

Şi cum aţi hotărât brusc să mergeţi să-l vedeţi?

După seminarul despre Nietzsche din semestrul de vară din

’37, şi cum acolo îşi desfăşura munca, mi s-a confesat că nu
putea accepta supravegherea care i-a fost comandată şi că ar
vrea să-mi aducă la cunoştinţă această situaţie, cu privire la
ulterioara mea activitate academică.

Aţi avut şi alte dificultăţi cu partidul?

44
 Ştiu sigur că scrierile mele nu puteau fi recenzate, de pildă,
articolul “Doctrina lui Platon despre adevăr”. Conferinţa mea
despre Hölderlin, pe care am rostit-o în 1936, la Institutul
German din Roma, a fost atacată într-o formă josnică în revista
Tineretului German “Voinţă şi Putere”. Polemica începută
împotriva mea în vara lui 1934, în revista lui E. Krieck,
“Poporul în devenire” ar fi trebuit să ajungă citită de cei
interesaţi. În Congresul Internaţional de Filosofie de la Praga,
în 1934, nu am făcut parte din delegaţia germană, nici nu am
fost invitat să particip. În acelaşi mod, urma să fiu exclus de la
Congresul Internaţional “Descartes” de la Paris, din 1937, ceea
ce a părut atât de straniu, încât conducerea Congresului,
profesorul Bréhier de la Sorbona, şi-a dat seama şi m-a
întrebat de ce nu fac parte din delegaţia germană. I-am răspuns
că ar putea să se informeze asupra acestui caz la Ministerul
pentru Cultură al Reichului de la Berlin.
La ceva vreme după aceea mi-a sosit de la Berlin o cerere de
integrare posterioară în delegaţie, lucru pe care l-am respins.
Conferinţele “Ce este metafizica ?” şi “Despre esenţa
adevărului” se vindeau fără titlu pe învelitoare, pe ascuns.
După 1934, discursul de la rectorat a fost imediat retras de la
vânzare printr-un ordin al partidului. Trebuia comentat numai
în taberele profesorilor naţional-socialişti, ca obiect de
polemică politică.

În 1939 când războiul...

În ultimul an al războiului, cinci sute dintre cei mai

cunoscuţi oameni de ştiinţă şi artişti au fost scutiţi de anumite
tipuri de serviciu militar. Pe mine nu m-au inclus printre ei; din
contră, am fost trimis în vara lui 1944 la munci pentru
fortificaţii pe celălalt mal al Rinului, în Kaiserstuhl.

45
 Pe cealaltă parte, în zona eleveţiană, săpa la fortificaţii
Karl Barth.

Este interesant ce a urmat. Rectorul a invitat întreg corpul

profesoral în aula 5, şi a pronunţat un scurt discurs, care
spunea că a fost de acord cu şeful districtului şi cu cel al
regiunii, naţional-socialişti amândoi. Dorea să împartă corpul
profesoral în trei grupuri: primul - cel al profesorilor de care se
putea lipsi, dispensa în totalitate; al doilea-al celor de care se
putea lipsi pe jumătate şi al celor indispensabili. Pe primul loc
al celor total nefolositori a fost citat Heidegger şi apoi Ritter.
În semestrul de vară al anului 1944-1945, când am terminat de
săpat fortificaţiile pe Rin, am ţinut un curs cu titlul: “A poetiza
şi a gândi ”, într-un fel o continuare a cursului meu despre
Nietzsche, adică dialogul, discuţia cu naţional-socialismul. A
doua oară am fost înrolat în Volkssturm-ul profesorilor
mobilizaţi şi eram cel mai bătrân.

Cred, domnule profesor Heidegger, că nu este necesar să

auzim faptele până la pensionarea dumneavoastră legală. Sunt
cu siguranţă cunoscute.

Cunoscute, de bună seamă nu sunt. Este o temă suficient de

neplăcută.

Despre acestea, nu vreţi să mai spuneţi altceva?

Nu.

Să încercăm să rezumăm: în 1933 aţi căzut ca persoană

apolitică în sensul restrâns, nu în sens amplu, în politica de
presupusă revenire...

...pe calea Universităţii...

46
... pe calea Universităţii. Un an după, mai mult sau mai puţin,
aţi abandonat funcţia pe care o acceptaserăţi. Dar într-un curs
din 1935, publicat în 1953, cu titlul “Introducere în
metafizică” spuneaţi: “Ceea ce azi se poate spune despre
1935, se prezintă aici ca filosofia naţional-socialismului, dar
nu are decât prea puţin legătură, ca adevăr lăuntric şi măreţia
acelei mişcări (anume, întâlnirea cu tehnica răspândită pe
întreaga planetă şi cu omul modern) ce pescuieşte în aceste
ape tulburi ale valorilor, sistemelor şi totalităţii. Aţi pus
dumneavoastră textul între paranteze în 1953, în momentul
tipăririi – ca şi cum aţi fi dorit poate să explicaţi lectorului din
1953, unde aţi văzut “adevărul lăuntric şi măreţia mişcării”,
adică, a naţional-socialismului sau parantezele explicative
erau din 1935?

Erau în manuscrisul meu,l care corespundea exact

concepţiei mele de atunci despre tehnică, şi încă nu concepţiei
posterioare despre esenţa tehnicii ca îimpreună-punere. Dacă
nu am expus-o oral a fost pentru că eram convins că auditoriul
meu mă înţelegea corect; proştii, spionii, iscoadele înţelegeau
altceva... ceea ce doreau.

Cu certitudine includeţi aici şi mişcarea comunistă.

Da, presupun comunismul, ca determinat de tehnica

planetară.

Cine ştie dacă nu includeaţi şi suma eforturilor nord-

americane?

Spuneam şi despre aceasta. Între timp, de-a lungul ultimilor

treizeci de ani, s-a văzut, de fiecare dată mai clar, că mişcarea
planetară a tehnicii moderne este o putere a cărei capacitate de

47
a determina istoria cu greu poate fi apreciată. Azi, pentru mine
o problemă decisivă este dacă s-ar putea armoniza un sistem
politic cu epoca tehnicii actuale şi cum ar putea fi? Până acum
am răspuns la această întrebare. Nu sunt convins de ce-ar putea
fi democraţia.

Dar “democraţia” nu e decât un concept colectiv, sub care

se îngrămădesc idei foarte diverse. Chestiunea este dacă mai e
încă posibilă transformarea acestei forme politice. După 1945,
dumneaavoastră v-aţi exprimat asupra aspiraţiilor politice ale
lumii occidentale şi aţi vorbit şi despre democraţie, despre
expresia politică a concepţiei creştine a lumii şi, de asemenea,
de statul de drept; aţi numit toate aceste aspiraţii Halbheiten-
jumătăţi de măsură, imperfecţiuni.

Înainte de toate, cer să mi se spună unde vorbeam eu de

democraţie şi de toate pe care le-aţi enumerat. Jumătăţi de
măsură ar putea fi calificate, deoarece nu văd în ele o discuţie
efectivă cu lumea tehnică, pentru că în urma lor, se află mereu,
după felul cum văd eu lucrurile, ideea că esenţa tehnicii este
altceva decât ceea ce omul are în mâinile sale; în opinia mea,
nu este posibil. Tehnica în esenţa sa este altceva decât omul, de
aceea nu domină.

Care dintre curentele expuse de noi ar fi, după modul

dumneavoastră de a vedea lucrurile, cele mai adecvate
timpului?

Nu ştiu. Dar dacă văd în ele o problemă importantă ar trebui

să clarificăm pentru moment, ce înţelegeţi dumneavoastră prin
“timp”. Mai mult, aş întreba dacă adecvarea la timp este
modelul “adevărului intern” al acţiunii umane, dacă acţiunea
care înseamnă model, regulă, nu este gânditul şi poeticul, a
cântări reputaţia rea a acestei întorsături?

48
 Dar e evident că în nicio epocă, omul nu a dominat
instrumentele sale, a se vedea ucenicul vrăjitor. Nu e prea
pesimist să spunem: nu vom domina acest instrument, sigur
mai mare al tehnicii moderne?

Pesimism, nu. Pesimismul şi optimismul sunt, în ambitul

reflecţiei pe care o încercăm, posturi ce rămân timide. Dar,
peste tot, tehnica modernă nu e un instrument şi nu are nimic
comun cu instrumentele.

De ce trebuie să fim atât de puternic dominaţi de tehnică...?

Eu nu spun dominaţi. Spun că nu avem încă o cale care să

corespundă esenţei tehnicii.

Totuşi, s-ar putea obiecta într-o manieră complet ingenuă,

dar ce este ceea ce stăpânim acum? Totul funcţionează. Se
construiesc mai multe centrale electrice. Se va produce cu mai
multă îndemânare. În partea lumii cu tehnică înaltă, oamenii
sunt mai educaţi, îngrijiţi. Trăim la un nivel de bunăstare. Ce
lipseşte în realitate?

Totul funcţionează. Acesta este precis insensibilul; totul

funcţionează, ajunge mai funcţional şi tehnica smulge de
fiecare dată omul din pământ, îl dezrădăcinează. Nu ştiu dacă
dumneavoastră aţi fost înspăimântat, dar eu sunt mai demult,
de când am văzut fotografii de pe lună ale pământului. Nu
avem nevoie de bombe atomice, dezrădăcinarea omului este un
fapt. Ne mai rămân curate doar relaţiile tehnice. Unde trăieşte
omul, nu e pământul. Cu puţin înainte am avut în Provenţa, o
lungă conversaţie cu René Char, poetul şi rezistentul, cum ştiţi.
În Provenţa au fost instalate baze de rachete şi regiunea a fost
devastată în chip inimaginabil. Poetul, care nu poate fi

49
suspectat de sentimentalism şi de a fi glorificator idilic, îmi
spunea că dezrădăcinarea omului, care urmează, este sfârşitul;
a nu fi măcar câteodată cel ce gândeşte şi poetizează, înseamnă
a dobândi înţelegerea puterii fără violenţă.

Totuşi, trebuie spus că acum suntem bine şi că în timpul

nostru nu trebuie decât să mărşăluim, dar cine ştie dacă
destinul omului e de a fi pe Terra? Este de presupus că omul
nu are destin. Dar în orice fel, poate fi privită şi posibilitatea
umană de a pleca de pe Pământ pe alte planete; pentru asta
mai e necesar încă mult timp. Dar unde e scris că trebuie să
rămână pe locul său?

Dacă nu sunt rău orientat, ştiu, din experienţa şi istoria

omenirii, că tot ce a fost esenţial şi măreţ a putut izvorî când
omul avea o patrie şi avea rădăcini într-o tradiţie. Literatura
actuală, spre exemplu, este în mare parte distructivă.

Ne supără cuvântul distructivă, în măsura în care sună a

nihilism, cuvânt care, datorită dumneavoastră şi filosofiei
dumneavoastră şi-a extins enorm contextul semnificatv. Ne
surprinde să auzim cuvântul “distructiv”, referitor la
literatură, deşi dumneavoastră aţi putea sau ar trebui să o
vedeţi ca făcând parte integrantă din acest nihilism.

Eu aş spune că literatura la care m-am referit nu este

nihilistă în sensul pe care acest cuvânt îl are în gândirea mea
(Nietzsche, II, p. 335).

Dumneavoastră vedeţi cu toată claritatea, şi astfel aţi

exprimat-o în opera dumneavoastră, o mişcare universală care
conduce sau a condus la stadiul de stat tehnologic absolut.

50
 Da! Dar cu siguranţă statul tehnic corespunde puţin de tot
lumii şi societăţii, determinate de esenţa tehnicii. În fruntea
puterii tehnice, statul tehnic ar fi mai servil şi ar fi un sbir orb.

Bine. Dar acum se pune întrebarea: Poate individul să mai

influenţeze, în această mulţime de necesităţi inevitabile, sau
poate influenţa filosofia sau pe amândouă odată, în măsura în
care filosofia aduce o acţiune determinată unuia sau mai
multor indivizi?

Cu această întrebare ne întoarcem la începutul conversaţiei

noastre. Dacă mi se permite să răspund scurt, şi totodată puţin
nefinisat, brut, dar după o lungă reflexie: filosofia nu ar putea
opera nicio schimbare imediată în actuala stare de lucruri a
lumii. Valabil nu numai pentru filosofie, ci pentru toate
eforturile şi truda omenească. Numai un zeu ne mai poate
salva. Singura posibilitate de salvare o văd în a ne pregăti cu
gândirea şi poezia, o dispoziţie pentru venirea unui zeu sau
pentru absenţa lui în amurg; mai dur spus, să nu “întindem
coarda” mai degrabă, dacă dispărem, să dispărem înaintea feţei
zeului absent.

Există o relaţie între gândire şi venirea acestui zeu? Există

între ele, după judecata dumneavoastră, o relaţie cauzală?
Credeţi că-l putem aduce pe zeu prin gândire?

Nu putem să-l aducem cu gândirea, tot ce putem face este să

ne pregătim sufleteşte pentru a-l aştepta.

Dar îl putem ajuta?

A pregăti această disponibilitate ar fi primul ajutor. Lumea

nu e cea care este şi cum este pentru om, dar cu atât mai puţin
ar putea fi fără el. Această relaţie păstrată, în opinia mea, cu

51
ceea ce eu numesc: fiinţa- folosind un cuvânt ce vine din
vechime, confundă şi azi, risipeşte- trebuinţa omului, că fiinţa
nu e fiinţă fără ca omului să-i fie necesară pentru manifestarea,
protejarea şi configurarea sa. Esenţa tehnicii o văd în ceea ce
numesc “punere împreună” (Ge-stell). Acest nume, rău înţeles
şi cu uşurătate de primii mei ascultători, redă ceea ce se spune,
în cea mai intimă istorie a metafizicii, care azi încă ne mai
determină existenţa. “Punere” semnifică: omul e aşezat, somat
şi provocat de o putere, care se manifestă în esenţa tehnicii. Cu
siguranţă, în experienţa în care omul stăruie pentru ceva, care
nu e acelaşi şi care care nu-l domină, el îşi arată posibilitatea
de a înţelege că omul este necesar fiinţei. În ceea ce are mai
propriu, tehnica modernă ocultează cu siguranţă posibilitatea
de a experimenta fiinţa necesară şi starea pregătită pentru
aceste noi posibilităţi. Ajută să se înţeleagă că gândirea nu
poate face mai mult. Filosofia a ajuns la sfârşitul ei.

În alte vremuri -şi nu numai în altele- s-a crezut că în toate

modurile, indirect, filosofia pune în mişcare adeseori, rareori
direct, dar care ar putea acţiona indirect de multe ori, ceea ce
a ajutat să irumpă, curente noi. Dacă ne gândim numai la
germani, la marile nume Kant, Hegel, până la Nietzsche,
pentru a nu-l menţiona pe Marx, se poate dovedi cum, prin
intermediul drumurilor ocolite, filosofia a avut un enorm efect.
Credeţi dumneavoastră că acest efect al filosofiei s-a
terminat? Şi când spuneţi că filosofia a murit, credeţi că acum
ea nu există; că acest efect al filosofiei, deşi altădată era,
astăzi nu mai este prezent?

Am încheiat spunând: prin intermediul altei gândiri este

posibil un efect indirect, dar niciunul direct, ca şi cum
gândirea ar putea fi cauza unui schimb al stării lucrurilor lumii.

52
 Iertaţi-mă, nu ne place să filosofăm despre lucrul ce nu-l
ştim, dar suntem în punctul în care filosofia şi politica
converg; îi cerem să ne ierte, dacă-l aducem acum la un dialog
despre el. Dumneavoastră aţi spus exact că filosofia şi
individul nu pot face altceva decât...

...această pregătire a dispoziţiei de a se menţine deschisă

pentru prezenţa sau absenţa zeului. Experienţa acestei absenţe
nu este ceva negativ, ci eliberarea prin om de ceea ce în “Fiinţă
şi Timp” numeam căderea în fiinţă, în individ. Acestei
pregătiri menţionate îi aparţine reflecţia asupra a ceea ce astăzi
există.

Dar în realitate, încă ar trebui să vină faimosul impuls

exterior, un zeu sau ce va fi. Astfel se poate ca gândirea, pe
propria socoteală să-şi fie suficientă sieşi, să nu poată produce
efecte? În altă epocă le-a produs, în opinia celor care le-au
trăit şi, cred eu, în a noastră.

Dar nu în mod direct.

I-am numit deja pe Kant, Hegel şi Marx ca mari incitatori.

Dar, de asemenea, Leibniz a dat impulsuri pentru dezvoltarea
fizicii moderne şi cu ea, naşterii lumii moderne. Credem –ce s-
a spus înainte- că dumneavoastră deja nu socotiţi atâtea
efecte.

În sensul filosofiei, nu încă. Rolul pe care l-a avut până

acum filosofia a fost asumat de ştiinţe. Pentru a lumina
suficient “efectul” gândirii, trebuie să elucidăm pe îndelete ce
semnifică aici efectul şi acţiunea de a produce. Ar fi necesar să
distingem în linişte între ocazie, impuls, sprijin, susţinere,
impediment şi cooperare. Dar dobândim dimensiunea adecvată
prin aceste distincţii, numai când am elucidat suficient

53
principiul raţiunii. Filosofia se dizolvă în ştiinţele particulare:
psihologia, logica, politologia.

Şi cine ocupă acum locul filosofiei?

Cibernetica.

Sau devoţiunea care se menţine vie?

Dar aceasta nu e filosofie.

Ce este atunci?

Eu o numesc alt mod de a gândi.

Dumneavoastră o numiţi alt mod de a gândi. Aţi putea

formula puţin mai clar?

V-aţi gândit la fraza cu care mi-am încheiat

conferinţa ”Problema tehnicii”: “A întreba este devoţiunea
gândirii” ?

Am întâlnit în cursul despre Nietzsche o frază luminătoare.

Spuneţi dumneavoastră: “Cum în gândirea filosofică domină
cea mai veche legătură posibilă, prin ea toţi marii gânditori
cugetă la fel. Dar acest “acelaşi”, este atât de fundamental şi
bogat, încât niciodată un individ nu-l va epuiza, fără ca fiecare
să se alăture de fiecare dată celorlalţi, şi de fiecare dată mai
riguros”. Totuşi, în mod precis acest edificiu filosofic pare, în
opinia dumneavoastră, să fi ajuns la sfârşitul său.

A ajuns la sfârşitul său, dar nu a dispărut, ci doar se prezintă

ca nouă în dialog. Toată munca mea din cursuri şi seminariile
ultimilor treizeci de ani a fost, în chip fundamental,

54
interpretarea filosofiei occidentale. Întoarcerea la bazele
istorice ale gândirii, regândirea chestiunilor încă nepuse de pe
vremea filosofiei greceşti nu înseamnă a dizolva tradiţia. Dar
dacă am afirmat: modul de gândire al metafizicii tradiţionale,
care s-a sfârşit cu Nietzsche, ne oferă deja altă posibilitate de a
exprima prin gândire era tehnică care abia acum începe.

Acum aproximativ doi ani, într-o conversaţie cu un călugăr

budist, aţi vorbit despre “un mod de gândire complet nou, care
ar fi practicat de un număr mic de oameni”. Aţi dorit să ne
faceţi să înţelegem cum numai puţini oameni pot avea intuiţiile
care, după cum vedeţi lucrurile, sunt posibile şi necesare?

“Avea” în sensul absolut original în care se pot în anumită

formă exprima...

Da, pentru a le transmite prin realizările sale, este altceva

decât acel dialog cu budistul, ne expus cu claritae.

Nu o pot face. Nu ştiu nimic despre cum ” acţionează ”

această gândire. Poate că azi drumul gândirii duce la linişte,
prin prezervarea a ceea ce, la sfârşitul unui an, e fără valoare.
Poate sunt necesari trei sute de ani pentru a “pune în mişcare”.

Îl înţelegem foarte bine. Dar cum nu trăim trei sute de ani,

ci trăim acum şi aici, liniştea nu e interzisă. Noi, politicieni,
sau pe jumătate, cetăţeni, ziarişti etc., trebuie fără excepţie să
luăm decizii.
În sistemul în care trăim, trebuie să ne organizăm, să încercăm
să-l schimbăm, trebuie să pândim uşa îngustă a reformelor,
încă şi mai îngusta uşă a revoluţiei. Să aşteptăm ajutorul
filosofilor, natural, un ajutor indirect, prin intermediul
ocolişului. Şi atunci vom auzi: nu pot să-i ajut.

55
 Nici eu.

Ceea ce nu trebuie să îi descurajeze pe filosofi.

Nu pot, pentru că întrebările sunt atât de dificile şi ar merge

împotriva sensului sarcinii pe care o are gândirea de a se
prezenta imediat în public şi a predica sau împărţi restricţii
morale. Poate ar trebui să se aventureze, să zicem în misterul
puterii planetare, al esenţei negândite a puterii planetare, a
tehnicii căreia îi coespunde provizoratul şi modestia gândirii ce
încearcă să mediteze asupra a ceea ce rămâne negândit.

Nu vă socotiţi dumneavoastră între cei, care au fost auziţi

arătând o cale?

Nu! Nu cunosc drumul unei transformări imediate a actualei

stări de lucruri din lume, în ideea că aşa ceva ar fi omeneşte
posibil. Dar mi se pare că modul de gândire pe care l-am
încercat, ar putea trezi disponibilitatea menţionată, ar putea-o
lumina şi întări.

Un răspuns clar. Dar poate un gânditor licit spune:

aşteptaţi ca peste treizeci de ani să se întâmple ceva?

Nu se pune problema numai de a aştepta ca, trecând treizeci

de ani, să se întâmple omului ceva, ci ca, fără pretenţii
profetice, viitorul să fie gândit plecând de la trăsăturile
decisive ale epocii actuale, greu de gândit. Gândirea nu
înseamnă pasivitate, ci acţiunea care este în dialog cu destinul
lumii. Mi se pare că distincţia între teorie şi praxis, reieşită din
metafizică, şi ideea unei comunicări între amândouă, închide
calea spre viziunea clară a ceea ce eu înţeleg prin gândire.
Poate ar trebui amintit aici cursul meu intitulat “Ce înseamnă a
gândi?”, apărut în 1954. Este poate un semn exact al epocii

56
noastre că este scrierea mea cea mai puţin citită din tot ce-am
publicat.

Mereu a fost, lucru limpede, o neînţelegere a filosofiei

crezând că filosoful ar trebui să producă în mod direct cu
filosofia sa un anumit tip de efect. Să ne întoarcem la început.
Nu e cazul să înţelegem naţional-socialismul ca realizare a
acestei “întâlniri planetare” pe de o parte, şi pe de alta, ca
ultimul, cel mai rău, mai puternic şi totodată mai important
protest împotriva acestei întâlniri a “tehnicii planetare
stabilite” cu omul modern? Există în dumneavoastră o
tensiune internă, poate multe produse secundare ale activităţii
nu se pot cu adevărat explica, mai ales pentru că
dumneavoastră le abordaţi cu o parte distinctă a fiinţei
dumneavoastră, care nu afectează esenţa filosofică, a multor
lucruri; filosoful ştie că nu are consistenţă, la fel cum
conceptele de “patrie”, “statornicie” sau altele? Cum se
armonizează tehnica planetară cu patria?

Nu aş spune aceasta. Mi se pare că dumneavoastră socotiţi

tehnica a fi mai mult decât absolutul. Eu văd situaţia omului în
lumea tehnicii planetare, nu ca pe un destin încâlcit şi
inevitabil, ci, precis, văd sarcina gândirii în cooperare, între
limitele sale, în care omul dobândeşte o relaţie satisfăcătoare
cu esenţa tehnicii. Naţional-socialismul a mers fără îndoială în
această direcţie, dar acea lume era lipsită de experienţă în a
gândi pentru a obţine o relaţie explicită cu ceea ce se întâmplă
azi, şi care e pe cale de acum trei secole.

Au această explicită relaţie azi nord-americanii?

Nici ei nu o au. Sunt încă încurcaţi într-o gândire care, ca

bun pragmatic, îi ajută fără îndoială să opereze şi manipuleze
tehnic, dar în acelaşi timp obstrucţionează calea unei reflecţii

57
asupra tenicii moderne. Între timp în SUA se suscită intenţii
de eliberare de gândirea pragmatico-pozitivistă şi cine dintre
noi poate hotărî că nu vor renaşte, în Rusia şi în China, vechile
tradiţii ale “gândirii” care să colaboreze la a face posibilă
pentru om o relaţie liberă cu lumea tehnicii?

Dar dacă nimeni nu o are şi filosoful nu o poate da?...

Până unde ar putea ajunge gândirea mea şi în ce măsură va

fi asimilată şi fructificată e ceva ce nu depinde de mine. În
1957, într-o conferinţă intitulată “Principiul identităţii”, rostit
cu ocazia jubileului Universităţii din Freiburg, am îndrăznit să
arăt în câţiva paşi mici în ce măsură, unei experienţe gândite de
acel în care persistă specificul tehnicii moderne, se deschide
posibilitatea omului de a experimenta relaţia cu o exigenţă care
nu numai că se poate auzi, ci face parte din ea. Gândirea mea
este într-o inevitabilă relaţie cu poezia lui Hölderlin. Văd în
Hölderlin nu un poet oarecare a cărui operă este, alături de
multe altele, temă pentru istoricii literaturii. Hölderlin este
pentru mine poetul care înseamnă viitorul, care aşteaptă zeii, şi
care, în consecinţă, nu poate rămâne ca simplu obiect de
investigaţie istorico-literară.

Apropo de Hölderlin, cerem scuze pentru că, o dată mai

mult, trebuie să cităm din cursul dumneavoastră despre
Nietzsche, unde spuneaţi că “antagonismul cel mai citat între
dionisiac şi apolinic, între pasiunea sfântă şi reprezentarea
senină, este o ocultă lege a stilului care îl determină istoriceşte
pe german, şi trebuie să ne pregătim şi să fim pregătiţi pentru
ce va prinde formă într-o zi. Această opoziţie nu este o formulă
cu care ne limităm să descriem “cultura”. Hölderlin şi
Nietzsche au aşezat, cu acest antagonism, un semn de
întrebare înaintea sarcinii pe care germanii o au de a-şi găsi
esenţa lor istorică. Înţelegem acest semn? Un lucru este sigur:

58
dacă nu o înţelegem, istoria ne va face să o plătim scump”. Nu
ştim în ce an aţi scris dumneavoastră acestea, dar presupun că
în 1935.

De presupus că citatul este din cursul despre Nietzsche din

1936-1937, “Voinţa de putere ca artă”. Dar poate a fost scris în
anii următori.

Da. Aţi putea să explicaţi mai detaliat acestea? Poate e

ceva care ne duce de pe o cale generală la un destin concret al
germanilor.

Ceea ce spune citatul s-ar putea formula astfel: sunt convins

că numai plecând din acelaşi loc din care a ieşit tehnica
modernă, se poate pregăti un schimb, pe care nu-l poate
produce prin intermediul adopţiei, budismului zen sau a
oricărei alte experienţe orientale a lumii. Pentru o transformare
a gândirii avem nevoie să ne sprijinim pe tradiţia europeană şi
să ne-o reapropiem. Numai gândirea se transformă într-o
gândire care are aceeaşi origine şi determinare.

Precis în acest loc, în care a ţâşnit lumea tehnică; credeţi

dumneavoastră că are el...

...să fie depăşit în sens hegelian, nu eliminat, ci depăşit, dar

nu numai pentru om.

Atribuiţi dumneavoastră germanilor o sarcină specială?

Da, în sensul dialogului cu Hölderlin.

Credeţi că germanii au un drept specific pentru acest

schimb?

59
 Cred în particular şi intim în înrudirea dintre limba germană
şi cea greacă, cu gândirea ei. Aceasta mi-o confirmă azi încă
odată francezii. Când încep să gândească, vorbesc nemţeşte,
asigurând că nu se descurcă cu limba lor.

Astfel vă explicaţi dumneavoastră că în ţările romanice, şi

mai mult în Franţa, aţi avut o atât de mare influenţă?

Pentru că văd că, cu toată marea sa raţionalitate, nu

pătrunde în lumea contemporană, când încearcă să înţeleagă
originea esenţei sale. Gândirea se traduce la fel de greu ca şi
poezia. Ca dificultate de a fi transcrisă. Când se face o
traducere literală, totul iese alterat.

O gândire searbădă.

Ar fi bine ca această sărbezeală să aducă seriozitatea şi să

aprecieze, în sfârşit, ce transformare decisivă a suferit gândirea
greacă, tradusă în latină; o întâmplare ce încă azi ne împiedică
să înţelegem suficient cuvintele cheie ale gândirii greceşti.

Domnule profesor, noi mereu plecăm de la poziţia optimistă

că ceva se poate comunica, se poate traduce; poate, când
încetează optimismul, acele determinări ale gândirii ce pot
comunica pe deasupra frontierelor lingvistice frizează
provincialismul.

Calificaţi dumneavoastră ca “provincială” gândirea greacă,

vizavi de modul de a considera Imperiul roman? Scrisorile
comerciale se pot traduce în toate limbile. Ştiinţele care pentru
noi azi înseamnă ştiinţele naturii, cu fizica, matematică, în rol
de ştiinţe fundamentale-sunt traductibile în toate limbile, sau
mai bine zis, nu se traduc, ci se vorbeşte acelaşi limbaj

60
matematic. Desţelenim aici un câmp amplu şi greu de
străbătut.

: Poate între alte teme ar fi şi aceasta: în acest moment,

există, fără exagerare, o criză a sistemului democratic
parlamentar. Există de mult. Mai ales în Germania şi nu
numai în Germania. Există, de asemenea, în ţările socotite
clasice ale democraţiei, Anglia şi America de Nord. În Franţa,
deja nu e criză. Întrebarea este dacă nu poate veni de la
gânditori? şi dacă dumneavoastră doriţi ca produse
secundare, indicaţii despre acest sistem care trebuie înlocuit
de altul şi al cărui aspect trebuie să fie nou, sau indicaţii
despre cum poate fi posibilă o reformă şi, de asemenea, despre
cum s-ar putea face? Dimpotrivă, urmăm acelaşi: omul
needucat filosofic –normal, cel care are controlul situaţiei (
deşi el nu este pregătit) şi e controlat de situaţie, dă concluzii
false şi poate, inclusiv lua decizii înspăimântătoare. Nu ar
trebui ca filosoful să fie pregătit, să gândească cum pot
oamenii să-şi îmbunătăţească convieţuirea în această lume, pe
care ei înşişi au tehnicizat-o şi pe care o pot depăşi? Nu se
aşteaptă de la raţiunea filosofului decât indicaţii despre cum
imaginează el o viaţă posibilă? Şi dacă nu o face, nu lipseşte
filosoful de profesia şi vocaţia sa o parte care pentru mine
poate fi mică?

După cum văd eu, individul nu este în situaţia de a percepe

totalitatea lumii cu gândirea, pentru a putea da orientări
practice; şi aceasta este cuprinsă în ceea ce se referă la sarcina
găsirii unei noi baze pentru propria gândire. În măsura în care,
în faţa marii tradiţii se ia, astfel, în serios, se cere mai mult
gândirii dacă are a se strădui să dea orientări? Cu ce drept ar
putea-o face? În perimetrul gândirii nu există argumente pentru
autoritate. Unica măsură a gândirii provine din însuşi faptul de
a gândi? Dar aceasta este înaintea oricărei problematici. Pentru

61
a aduce la înţeles această situaţie, ar fi necesar înaintea tuturor
o lămurire a relaţiilor dintre filosofie şi ştiinţe, ale căror
rezultate tehnico-practice determină o gândire cu stil filosofic
şi aparenţă de fiecare dată azi, ca şi ceva superfluu. În dificila
situaţie în care în respectul propriei sarcini, gândirea se
întâlneşte, corespunde unei ciudăţenii nutrite cu siguranţă din
poziţia preponderentă a ştiinţelor înaintea gândirii care trebuie
să refuze să răspundă la întrebările practice şi ideologice, pe
care actualitatea le cere.

Domnule profesor, în gândire nu există argumente pentru

autoritate. Nu poate surprinde atunci nici faptul că artei
moderne i-ar fi greu să propună argumente autoritare. Totuşi,
dumneavoastră o numiţi “distructivă”. Arta modernă e
înţeleasă frecvent ca o artă experimentală. Operele ei sunt
încercări...

Eu rămân cu plăcerea de a învăţa.

...încercări de a ieşi dintr-o situaţie de izolare a omului şi

artistului, şi între o sută de încercări iese, din când în când,
succesul.

Marea întrebare e: Unde este arta? Care-i este locul?

Bine, dar dumneavoastră cereţi artei ceva ce acum nu cereţi

gândirii.

Eu nu cer nimic artei. Numai atât spun, că trebuie întrebat

ce loc ocupă.

Şi, dacă arta nu ştie ce loc ocupă, este pentru aceasta

distructivă?

62
 Bine etichetat. Dar aş vrea să rămână clar că nu văd în ce
sens arta modernă poate da o orientare; pe deasupra, este
obscur unde se vede specificul artei, sau mai puţin, unde îl
caută.

De asemenea, artistul este lipsit de legături cu tradiţia. Ar

putea să se întâlnească şi să spună, aşa s-a putut picta acum
şase sute de ani, treisute de ani sau treizeci. Dar acum el nu
mai poate picta astfel. Deşi ar dori, nu poate. Poate atunci cel
mai mare pictor să fie genialul falsificator Hans van
Meegeren, care ar putea picta “mai bine” ca alţii. Dar
aceasta nu se poate. Astfel, poate, artistul, scriitorul, poetul se
întâlnesc într-o situaţie similară cu cea a gânditorului. De câte
ori trebuie să spunem: închide ochii!

Dacă se ia ca şi cadru al coordonării artei, poezia şi

filosofia, atunci “activitatea culturală” trebuie pusă la acelaşi
nivel. Dar dacă se întoarce problematica, nu numai activitatea,
ci ceea ce se numeşte “cultura”, atunci reflecţia asupra acestei
problematizări cade în sarcina gândirii, a cărei situaţie critică
cu greu poate rămâne să se gândească pe sine. Dar carenţa
maximă a gândirii se bazează pe ceea ce azi, după cât pot
aprecia, niciun gânditor nu apreciază să fie suficient de “mare”
pentru a aduce gândirii imediatul şi forma plastică, înaintea
temei sale şi a-l aşeza pe calea sa. Pentru noi, oamenii de azi,
magnitudinea lui de a gândi este prea mare. Poate ne forţăm să
construim puntea, îngustă care nu duce mai departe decât
trecerea.

Domnule profesor Heidegger, vă mulţumesc foarte mult

pentru aceast dialog.

63
Notă:
O variantă românească semnată de Alexandru Boboc, sub
titlul “Ultimul interviu al lui Martin Heidegger”, a fost
publicată la sfârşitul volumului “Fiinţă şi timp”, traducere
realizată de Dorin Tilinca şi apărută la Editura “Jurnalul
literar” în 1994.

64
Interviul profesorului Richard Wisser cu Martin Heidegger

Difuzat pe canalul al doilea al postului german de televiziune

ZDF, în 24 septembrie,1969, cu ocazia împlinirii de către
Heidegger a vârstei de optzeci de ani.

65
 Wisser: Domnule profesor Heidegger, există în epoca
noastră, mai multe voci care se aud-şi aceste voci se doresc
întotdeauna mai insistente-pentru a proclama că sarcina cea
mai grea a timpului nostru constă într-o transformare a
relaţiilor sociale, şi a considera această transformare, ca
singurul punct de pornire promiţător pentru viitor.
Care este poziţia dumneavoastră cu privire la o orientare
asemănătoare a ceea ce se numeşte “ spiritul epocii ”, în ce
priveşte, de pildă, reforma universitară?

Heidegger: Nu voi răspunde decât la ultima întrebare, de

fapt, la ceea ce mă gândesc eu este mult mai amplu. Răspunsul
pe care-l voi da este cel pe care l-am oferit acum patruzeci de
ani în lecţia mea inaugurală de la Universitatea din Freiburg, în
1929.

Citez un paragraf din conferinţa “Ce este metafizica?”:

“ Domeniile ştiinţelor sunt situate departe unele de altele.
Modul de tratare a obiectivelor acestora este fundamental
distinct. Această mulţime de discipline separate nu reuşeşte să
menţină unitatea actuală, mijlocind organizarea tehnică a
universităţilor şi facultăţilor şi nici să păstreze un sentiment
unitar datorat finalităţii practice a disciplinelor. Mai mult,
rădăcina ştiinţelor în ceea ce constă fondul lor esenţial, s-a
pierdut complet. ”

Cred că acest răspuns ajunge.

Sunt motive foarte diferite care aduc intenţiile moderne spre

a da drumul, în plan social sau în cel al relaţiilor dintre
indivizi, unei reorientări a scopurilor (finalităţilor) şi a unei
“restructurări” a datelor faptice. Evident, e în joc multă
filosofie, pentru bine sau pentru rău.
Credeţi că are filosofia o misiune socială?

66
 Nu! În acest sens nu se poate vorbi de o misiune socială.
Dacă se doreşte să se răspundă la această întrebare, mai întâi
trebuie să răspundem la “ce este societatea?”, şi să medităm
despre faptul că societatea actuală este absolutizarea
subiectivităţii moderne, că pornind de aici, o filosofie care a
depăşit punctul de vedere al subiectivităţii nu are pentru nimic
dreptul de a se exprima în acelaşi ton.
A şti până la ce punct putem vorbi cu adevărat de o
transformare a societăţii este o altă temă. Intrebarea despre
exigenţa transformării lumii ne duce la o frază foarte citată,
din “Tezele despre Feuerbach” de Karl Marx. Se poate cita
exact şi verifica: “ Filosofii s-au limitat să interpreteze lumea
în diferite feluri; important însă e de a o schimba.”
A cita această frază şi a o aplica înseamnă a se pierde din
vedere că transformarea lumii presupune o schimbare a
reprezentării despre lume, şi că o reprezentare a lumii nu poate
fi atinsă decât prin intermediul unei interpretări suficiente a
lumii. Aceasta înseamnă că Marx se baza pe o interpretare bine
determinată a muncii prin pretinderea “transformării”, şi
aceasta demonstrează că fraza citată nu este fondată. Dă
impresia de a se fi pronunţat ferm împotriva filosofiei, pe când
în partea a doua a frazei ncesitatea unei filosofii este inclusă,
tacită, presupusă.

În ce fel flosofia dumneavoastră poate actualiza în ziua de

neliniştile şi speranţele sale cu privire la o societate concretă
cu multiplele sale sarcini şi preocupări?
Au dreptate acei critici care semnalează că Martin Heidegger
se ocupă de “Fiinţă” cu atâta intensitate, încât a sacrificat
condiţia umană, Fiinţa omului în societate şi în persoană?

Această critică este o mare neînţelegere! Acum când

întrebarea despre fiinţă şi desfăşurarea acestei întrebări se

67
presupun ca incluse în interpretarea conceptului Dasein, adică
o determinare a esenţei omului. Şi ideea care stă la baza
gândirii mele este cu certitudine că, fiinţa, sau puterea de
manifestare a fiinţei are nevoie de om şi viceversa, omul este
unic în măsura în care e manifestare (descoperire) a Fiinţei.
Astfel, ar trebui să rămână fermă problema de a şti în ce
măsură mă ocup numai de Fiinţă, uitând de om. Nu se poate
întemeia întrebarea despre Fiinţă, fără a o pune pe cea a
esenţei omului.

Nietzsche zicea odată că filosoful e conştiinţa rea a timpului

său. Puţin interesează ce inţelegea Nietzsche prin aceasta.
Dar dacă se consideră intenţia dumneavoastră de a vedea în
istoria filosofiei trecutului o istorie a decadenţei referitoare la
Fiinţă, cu consecinţă de “a o distruge”, cineva ar putea fi
tentat să-l numească pe Heidegger conştiinţa rea a filosofiei
occidentale.
În ce ar consta pentru dumneavoastră semnul cel mai
caracteristic, pentru a nu spune monumentul cel mai
caracteristic, cel pe care dumneavoastră îl numiţi “uitarea
Fiinţei” şi “abandonul Fiinţei”?

Mai întâi trebuie să corijez un aspect al întrebării, când se

vorbeşte de “istoria decadenţei” Această expresie nu este
întrebuinţată în sens negativ. Eu nu vorbesc de o istorie a
decadenţei, în afara destinului Fiinţei, în măsura în care
se retrage de fiecare dată, dar în relaţie cu manifestarea ei
(Fiinţei) la greci, până devine o simplă obiectivare pentru
ştiinţă, şi actualmente un simplu capăt de rezervă pentru
domeniul tehnic al lumii. Atunci, ne întâlnim nu într-o istorie a
decadenţei, ci într-o retragere a Fiinţei.
Semnul cel mai caracteristic al uitării Fiinţei- şi uitarea trebuie
mereu gândită aici plecând de la grecescul lethe, adică de la
faptul că fiinţa se sustrage, se voalează, aşadar, semnul cel mai

68
caracteristic al acestui destin care e al nostru, este, deoarece
pot numai întrezări-faptul ca întrebare despre Fiinţă, pe care
am pus-o şi încă nu a fost înţeleasă.

Există două lucruri pe care dumneavoastră le-aţi dezbătut

mereu şi ale căror caracter problematic l-aţi semnalat:
pretenţia ştiinţei de a domina, şi o manieră de a concepe
tehnica, pe care nu o văd, decât ca pe un mijloc util de a
ajunge mai repede la respectivul scop vizat. Precis, în epoca
noastră, când majoritatea oamenilor aşteaptă totul de la
ştiinţă şi când li se demonstrează prin emisiuni televizate
internaţionale, chiar extraterestre, că în această epocă omul
atinge prin intermediul tehnicii acel lucru care se propune,
ideile sale despre ştiinţă şi despre esenţa tehnicii provoacă
dureri de cap multor oameni.
Ce înţelegeţi dumneavoastră în primul rând când se afirmă :
“ştiinţa nu gândeşte?”

Să începem mai întâi cu durerile de cap: cred că sunt cu

adevărat salvatoare! Încă există destul de puţine dureri de cap
în ziua de azi în lume şi o mare lipsă de idei, care sunt cu
precizie, funcţie a uitării Fiinţei. Şi fraza: ştiinţa nu gândeşte,
care a făcut atâta zgomot când a fost pronunţată în cadrul unei
conferinţe la Freiburg, semnifică: ştiinţa nu se mişcă în
întinderea filosofiei.
De exemplu: fizica se desfăşoară în spaţiu, timp şi mişcare.
Ştiinţa, cât e de ştiinţă, nu poate hotărî ce este mişcarea,
spaţiul, timpul. Ştiinţa în consecinţă nu gândeşte, nu poate
gândi cel puţin în acest sens cu metodele sale. Nu pot spune de
exemplu, cu metodele fizicii, ce este fizica. Ce este fizica pot
doar gândi în felul unei interogaţii filosofice. Fraza: ştiinţa nu
gândeşte, nu este un reproş, ci o simplă constatare a structurii
interne a ştiinţei: aparţine esenţei sale ceea ce, pe de o parte,

69
depinde de ce gândeşte filosofia, numai că, pe de alta parte, ea
însăşi uită şi neglijează ceea ce se cere gândit aici.

Şi ce înţelegeţi dumneavoastră, în al doilea rând, când se

spune că un pericol mai mare decât bomba atomică este
pentru umanitatea de azi, ansamblul legilor care înfiinţează
tehnica, “dispozitivul”, cum numeaţi dumneavoastră trăsătura
fundamentală a tehnicii, care constă în a descoperi realul în
locul ascuns; ce s-a cerut în trecut, în alţi termeni, prin a face
ca toţi şi fiecare, să poată fi chemaţi apăsând un buton?

În ce priveşte tehnica, definiţia mea pentru esenţa tehnicii

care până în prezent nu a fost acceptată de nicio parte, ca să o
spun în termeni concreţi, este că ştiinţele moderne ale naturii
se întemeiază în cadrul dezvoltării esenţei tehnicii moderne şi
nu invers. Trebuie să spun în primul rând că nu sunt împotriva
tehnicii. Niciodată nu voi fi împotriva tehnicii, şi cu atât mai
puţin împotriva a ceea ce se numeşte caracterul “ demonic ” al
tehnicii. Dar încerc să înţeleg esenţa tehnicii. Când
dumneavoastră amintiţi că acesstă idee a pericolului pe care-l
reprezintă bomba atomică şi pericolul încă mare pe care-l
reprezintă tehnica, mă gândesc la dezvoltarea de azi a ceea ce
numim biofizică. Într-un timp previzibi, vom fi în stare să
creăm omul, adică să-l construim în însăşi esenţa sa organică,
aşa cum se cere: oameni abili şi oameni greoi, inteligenţi şi
proşti. Haideţi să ne oprim la aceasta! Posibilităţile tehnice
sunt azi în acest punct, şi deja am fost obiectul unei comunicări
din partea unor laureaţi Nobel pe parcursul unei reuniuni din
Lindau; deja am vorbit despre aceasta într-o conferinţă la
Messkirch acum câţiva ani.
Atunci: dispare totul înaintea oricărei respingeri a neînţelegerii
că potrivit căreia eu aş fi împotriva tehnicii...
În tehnică, înţeleasă în esenţa sa, observ că omul este plasat
sub posibilitatea unei puteri care să-i permită să accepte

70
dispreţul şi respectul între care el nu este încă liber. Văd că se
anunţă ceva aici, o relaţie între Fiinţă şi om, relaţie care se
disimulează în tehnică şi ar putea într-o zi să se descopere cu
toată claritatea.
Nu ştiu dacă este întâmplător. Totodată văd în esenţa tehnicii,
întâia descoperire a unui secret mult mai profund pe care-l
numesc eveniment; dumneavoastră, aţi putea deduce că în
niciun caz nu poate fi vorba de o poziţie împotriva tehnicii sau
de sentinţă. Dar problema este de a înţelege esenţa tehnicii şi
lumea tehnicii. După părerea mea, aceasta nu se poate întâmpla
în timp ce noi ne mişcăm, în plan filosofic, în relaţia subiect-
obiect. Aceasta înseamnă că esenţa tehnicii nu poate fi
înţeleasă plecând de la marxism.

Toate reflecţiile dumneavoastră se clădesc şi se regăsesc în

întrebarea fundamentală a propriei filosofii, întrebarea despre
Fiinţă. Dumneavoastră aţi amintit mereu că nu doreaţi să
adăugaţi o nouă teză celor numeroase existente deja despre
Fiinţă. Cu siguranţă, pentru că Fiinţa a fost definită în feluri
diferite, de exemplu ca şi calitate, ca posibilitate şi realitate,
ca adevăr, inclusiv ca Dumnezeu; dumneavoastră puneţi
problema unei armonii (Einklang) susceptibile de a fi
înţeleasă, nu în sensul unei suprasinteze, ci ca o punere în
chestiune a sensului Fiinţei.
În ce sens v-aţi orientat pe parcursul gândirii răspunsul la
întrebarea: de ce există fiinţă şi nu mai bine nimic?

Trebuie să răspund aici la două întrebări: În primul rând să

limpezesc chestiunea Fiinţei. Cred că întrezăresc o anumită
lipsă de claritate în felul cum aţi pus întrebarea. Expresia
“Întrebare despre Fiinţă” este ambiguă. Întrebarea despre
Fiinţă semnifică în primul rând întrebarea despre Fiinţă în
Fiinţă. Şi în această întrebare, se defineşte ceea ce este Fiinţa.
Răspunsul la această întrebare dă definiţia Fiinţei.

71
 Chestiunea Fiinţei poate totodată fi înţeleasă în sensul
următor: Pe ce se fundamentează orice răspuns la întrebarea
despre Fiinţă, adică pe ce se bazează în general revelaţia
(unverborgenheit) Fiinţei? De exemplu: grecii defineau Fiinţa
ca prezenţă (Anwesenheit) a ceea ce este prezent. Noţiunea de
prezenţă aminteşte de actual (Gegenwart), actualitatea este un
moment al timpului, şi definirea Fiinţei ca prezenţă se referea
atunci la timp.
Dacă vreau acum să determin prezenţa pornind de la timp şi
caut, în istoria gândirii, ceea ce a fost, despre timp, găsesc că
începând cu Aristotel esenţa timpului se determina plecând de
la o Fiinţă deja determinată. Atunci conceptul tradiţional de
timp este de neutilizat. Şi din acest motiv am încercat să
dezvolt în ”Fiinţă şi timp” un nou concept de timp şi de
temporalitate în sensul deschiderii ecstatice (ekstatische
Offenheit).
Cealaltă întrebare este întrebarea pusă deja de Leibniz şi a
fost reluată de Schelling, şi eu o repet la sfârşitul conferinţei
mele “Ce este metafizica?”, deja amintită.
Dar această întrebare are pentru mine un sens total diferit.
Ideea de metafizică, pe care o avem în general despre ceea ce
se cere în această întrebare, semnifică: De ce este Fiinţa şi nu
mai bine nimicul? Adică: unde este cauza (Ursache) sau
fundamentul (Grund) pentru că există Fiinţa şi nu nefiinţa ?
Eu, din contră, mă întreb: De ce există Fiinţa şi nu mai bine,
preferabil, nimic? Pentru că Fiinţa are prioritate, pentru că
nimicul nu este gândit ca identic cu Fiinţa? Adică: de ce
domneşte uitarea Fiinţei şi de unde vine? E vorba atunci de o
întrebare în întregime diferită de problema metafizică. Adică,
întreb: “Ce este metafizica?” Nu pun o întrebare metafizică, ci
pun în chestiune esenţa metafizicii.
Cum se poate vedea, aceste întrebări sunt extrem de dificile şi
în fond, nu sunt accesibile înţelegerii comune. Ele cer “multă
bătaie de cap”, multă experienţă, şi o adevărată luptă cu marea

72
tradiţie. Unul dintre marile pericole ale gândirii noastre actuale
este cu siguranţă că gândirea-prin care înţeleg gândirea
filosofică-, deja nu are o adevărată legătură cu tradiţia.

Este evident, ceea ce vă interesează înaintea tuturor este

deconstruirea subiectivităţii, şi nu ceea ce actualmente se scrie
cu litere mari, antropologia şi antropologicul, nu ideea că
omul le are deja în conştiinţa de sine însuşi pe care o posedă şi
în acţiunile pe care le realizează şi-a cuprins propria esenţă.
Dumneavoastră invitaţi omul să dea atenţie mai ales
experienţei lui “a fi aici” (Da-sein), unde omul se recunoaşte
ca o esenţă deschisă a Fiinţei şi Fiinţa i se oferă ca dezvelire,
revelare (Un-verborgenheit).
Toată opera dumneavoastră este dedicată verificării
necesităţii transformării astfel a fiinţei omului, plecând de la
experienţa lui a fi “aici”.
Găsiţi indicii care permit să se creadă că această gândire
considerată ca necesară va deveni realitate?

Nimeni nu ştie care va fi destinul gândirii. În 1964, într-o

conferinţă pe care nu am ţinut-o eu, dar al cărei text tradus a
fost citit la Paris, vorbeam de “Sfârşitul filosofiei şi sarcina
gândirii”. Am făcut atunci diferenţă între filosofie, adică
metafizică, şi gândire, aşa cum o înţelegeam.
Gândirea pe care în această conferinţă o diferenţiam de
filosofie-cea care se întâlneşte mai ales când încerc să clarific
esenţa-această gândire, este în mod fundamental în relaţie cu
metafizica, mai simplă decât filosofia, dar, datorită simplităţii,
este mult mai greu de realizat.
Şi această cerere e o preocupare nouă a limbajului, nu o
invenţie de termeni noi, cum mă gândisem odinioară; mai
mult, o întoarcere la conţinutul originar al limbii care ne
aparţine, dar care este victima unei înrăutăţiri continue.

73
 Pentru ca un gânditor să ajungă de fiecare dată să aşeze
înaintea sarcinii de a asuma efectiv acest mod de gândire pe
care îl pregăteam, va trebui pus de acord cu un cuvânt al lui
Heinrich von Kleist care scria într-o zi:
“Rămân absent înaintea a orice nu este încă aici, dar mă înclin,
la o mie de ani după, înaintea spiritului său.”

74
 CUPRINS

Pagina 5
Dialog realizat de Frederic de Towarnicki / Jean-Michel
Palnier de la L’Express, nº 954, 20-26 octombrie, 1969.

Pagina 28
Dialog realizat în 23 septembrie 1966 şi publicat în Der
Spiegel

Pagina 63
Interviul profesorului Richard Wisser cu Martin Heidegger

75
Carte aparuta cu sprijinul:
Centrului Judetean pentru Cultura Biatrita-Nasaud
SC.Autogamma SRL,
SC. Salix SRL,
SC. Prisma Prod SRL