Destinul tragic al lui Ahile tind spre infinit şi procese descrescătoare care tind spre zero.
Chira Adrian Repetarea la infinit a unui proces, în cazul în care este posibilă
Introducere
Unele din întrebările care au frământat mintea omenească
încă din cele mai vechi timpuri şi continuă şi astăzi sunt cele
legate de paradoxurile lui Zeno din Elea, care vor fi analizate în
continuare, în special paradoxul cu Ahile şi broasca ţestoasă.1
Teza acestei lucrări este aceea că mişcarea continuă (elementul
esenţial al paradoxurilor) este imposibilă. Paradoxurile lui
Zeno reprezintă punctul de interferenţă dintre mai multe
domenii – filosofie, matematică şi chiar şi fizică. Întrucât ele
par să arate o contradicţie în faptul existenţei mişcării (fapt
incontestabil dat de către simţuri prin experimentarea lumii
fizice) mulţi au încercat să <rezolve> paradoxurile, arătând că
paradoxul sau contradicţia implicată de ele sunt doar aparente.
Unii au pus la îndoială chiar şi cunoştinţele matematice ale lui
Zeno. A. N. Whitehead, de exemplu, spune următoarele:
<În paradoxul său ‘Ahile şi broasca ţestaosă’ Zeno
construieşte un argument invalid care se bazează pe ignoranţă
în ceea ce priveşte teoria seriilor numerice convergente... Zeno
... presupune ilegitim că seriile infinite de acte de devenire,
având un prim act şi fiecare având un succesor imediat, este
inepuizabilă în procesul devenirii. Simple elemente de
aritmetică ne asigură că seriile indicate anterior2 vor fi
epuizate in timp de o secundă... Astfel, paradoxul lui Zeno se
bazează pe o greşeală de matematică.>3
I. Clarificarea conceptelor
A. Distincţia dintre mişcarea continuă şi mişcarea
cuantificată
Trebuie făcută însă o precizare. Este adevărat că
paradoxurile lui Zeno nu implică o contradicţie reală între
faptul existenţei mişcării şi percepţiile noastre cu privire la ea.
Ele implică însă o contradicţie reală între o anumită formă a
mişcării, şi anume, cea continuă, şi percepţiile noastre. Se pare
că nici chiar Zeno nu a făcut această distincţie suficient de clar
sau cel puţin lucrul acesta nu reiese din felul în care el a
interpretat paradoxurile, şi anume, că ele exclud existenţa
schimbării (de orice fel). Zeno, ca şi alţii de altfel, nu a făcut
distincţie între schimbarea continuă bazată pe divizibilitatea la
infinit şi cea cuantificată bazată pe unităţi elementare
indivizibile.
B. Distincţia dintre lungimea finită a unei serii şi
caracterul ei infinit
Mai întâi trebuie clarificate unele concepte. Procesele
sunt de două feluri – ciclice şi neciclice sau unidirecţionale.
Cele din a doua categorie se împart în procese crescătoare care
1
Să presupunem că Ahile fuge de zece ori mai repede decât broasca
ţestoasă. Broasca ţestoasă se află iniţial la 10 m înaintea lui Ahile.
Acesta fuge cei 10 m dar între timp broasca care fuge de zece ori
mai încet fuge un metru. Ahile fuge şi acest metru dar broasca între
timp fuge o zecime de metru şi aşa mai departe astfel încât
întotdeauna va fi cu puţin înaintea lui Ahile şi acesta nu va putea
niciodată să o ajungă. Paradoxul stadionului este similar. Se afirmă
că nu se poate parcurge distanţa între două puncte (ale unui stadion)
întrucât mai întâi trebuie parcursă jumătate din această distanţă, apoi
jumătate din distanţa care a rămas şi tot aşa la infinit.
2
Whitehead a luat în considerare un exemplu în care primul element
al seriei se desfăşoară într-o jumătate de secundă, următorul într-un
sfert de secundă, şi în contunuare la infinit.
3
A. N. Whitehead, Process and Reality, New York, The Free Press,
1969, pag. 85
în realitate, nu are nici un efect asupra unui proces neciclic dar
epuizează un proces unidirecţional. Procesele infinite sunt de
două feluri – unele care se bazează pe multiplicare (sunt
procese crescătoare) şi care duc la infinit iar altele de divizare
(sunt procese descrescătoare) care duc la inversul infinitului,
adică la zero (0 ˆ 1/∞). Este important să facem această
distincţie pentru că unii tind să o piardă din vedere. Este
evident că procesul la care se referă Zeno este unul de divizare.
Când Whitehead vorbeşte despre teoria seriilor numerice
convergente infinite şi spune că o astfel de serie infinită de
intervale de timp va fi epuizată într-un timp finit pune în
contrast intervalul finit, rezultatul sumei infinităţii de intervale
care formează seria, cu un interval infinit ca şi cum Zeno le-ar
fi confundat şi ar fi crezut că rezultatul sumei ar fi un interval
infinit (doar un astfel de interval nu poate fi <epuizat>).
Acelaşi lucru pare să indice şi analiza lui Aristotel cu privire la
paradoxurile lui Zeno. Nu cred însă că Zeno a făcut o astfel de
greşeală evidentă. Procesul care produce această serie infinită
este un proces de diviziune şi nu de multiplicare. Seria ar fi fost
infinită dacă procesul ar fi fost unul de multiplicare. Oricum,
indiferent de ce a crezut Zeno, paradoxurile lui4 prezintă o
contradicţie reală. Negarea valabilităţii contradicţiei rezultă
dintr-o înţelegere greşită a paradoxurilor.
Paradoxurile nu se axează pe numărul infinit sau pe o
lungime infinită ci dimpotrivă pe numărul zero în contrast nu
cu infinitul ci cu unitatea. Problema pusă de paradoxurile lui
Zeno nu este extinderea sau lungimea intervalelor seriei
infinite, dacă aceasta este finită sau infinită. Nu se încearcă să
se arate că suma intervalelor este infinită şi nu poate fi
parcursă. Paradoxurile lui Zeno pun sub semnul întrebării nu
posibilitatea parcurgerii unei lungimi infinite ci, dimpotrivă, a
unei lungimi finite. Mai exact, paradoxurile pun sub semnul
întrebării posibilitatea parcurgerii unei distanţe finite printr-un
anumit tip de mişcare, şi anume, mişcarea continuă (atunci
când mişcarea este cuprinsă din zerouri, din intervale nule, ceea
ce înseamnă că spaţiul şi timpul în care se produce schimbarea
sunt divizibile la infinit).
Dacă Ahile poate să <epuizeze> sau să parcurgă
intervalul până la broasca ţestoasă atunci în mod sigur o va face
într-un timp finit dar aceasta nu poate constitui dovadă că o
4
Face excepţie paradoxul celor trei şiruri de obiecte dintre care unul
este în repaus, altul este în mişcare într-o direcţie iar celălalt este în
mişcare în direcţia opusă, paradox care duce la concluzia că un
interval de timp este egal cu dublul său. Acest lucru apare
contradictoriu doar dacă considerăm timpul independent de viteză şi
spaţiu. Dacă însă, definim unitatea de timp în funcţie de o anumită
viteză şi de unitatea de spaţiu, o modificare a vitezei sau a unităţii de
spaţiu va duce la o modificare a unităţii de timp. Să considerăm că
şirul A se mişcă într-o direcţie cu viteza v, şirul B este în repaus iar
şirul C se mişcă cu viteza v în direcţie opusă şirului A. În timp ce
şirul C trece de o unitate din şirul B, el trece de două unităţi din
şirul A. Şirul B raportat la şirul C se mişcă cu viteza v în sens inver
şirului C iar şirul A se mişcă cu viteza v în sens opus şirului C pe
lângă mişcarea pe care o are şirul B (care este în repaus raportat la el
însuşi sau se mişcă cu viteza v în sens opus lui C dacă este raportat
la C). Aşadar, şirul A raportat la şirul C se mişcă cu viteza 2v în sens
opus lui C. Deoarece şi spaţiul şi viteza sunt dublate timpul rămâne
la fel şi nu se dublează. Dacă considerăm viteza constantă vom avea
într-adevăr o dublare a timpului la fel cum se produce dilatarea
timpului în teoria relativităţii, fără ca acest lucru să fie
contradictoriu. Celelalte paradoxuri arată imposibilitatea mişcării
continue şi sunt valide iar acesta intenţionează să arate
imposibilitatea mişcării cuantificate şi este invalid.
 2
poate face – ar fi un cerc vicios. Este evident că o distanţă
finită poate fi parcursă, acest lucru ne este dat de către
percepţiile şi experienţele noastre în lumea fizică. Dar, nu este
evident sau nu poate fi cunoscut apriori că parcurgerea unei
distanţe finite este rezultatul unei mişcări continue şi nu a unei
mişcări cuantificate (în care există intervale elementare
indivizibile). Neputinţa de a parcurge această serie infinită nu
derivă din faptul că seria este infinită (lucru care, evident, este
fals, seria fiind finită) ci din caracterul parcurgerii – este
vorba de parcurgere bazată pe divizibilitatea la infinit, este
vorba de mişcare continuă, din punct în punct (punctul fiind
caracterizat de faptul că are lungimea zero). Imposibilitatea de
a parcurge intervalul finit5 nu se bazează pe şi nu are nimic de a
face cu lungimea seriei care formează intervalul (care este
totuşi un interval finit) ci se bazează pe caracterul insaţiabil al
infinitului. Acest caracter este independent de timp. El
reprezintă de fapt o relaţie matematică şi nu una fizică
dependentă de timp (desigur că această relaţie matematică fiind
generală poate fi aplicată la cazuri fizice particulare, cum ar fi
mişcarea în timp şi spaţiu).
C. Distincţia dintre lumea matematică şi lumea fizică
(Comentariile din această secţiune vor deveni mai relevante în
lumina discuţiei din secţiunea II.C edeterminarea implicată de
unitate.)
Mai trebuie făcută o distincţie – între lumea matematică şi
lumea fizică. Lumea matematică este în afara timpului şi în ea
nu există mişcare.6 Ea este o lume imaginară şi există în
principiu. Lumea matematică este construită de către noi.
Putem oricând să luăm o unitate mai mică sau mai mare decât
cea pe care o avem (fără să ajungem niciodată la unitatea zero
sau la infinit). În matematică, pentru a putea produce schimbare
(pentru a putea să aplicăm matematica la lumea fizică în care
există shimbare) este necesar să luăm o unitate finită nenulă (să
numim această cerinţă principiul finitudinii). Altfel, de
exemplu dacă unitatea este nulă, atunci orice interval finit are
aceeaşi lungime – un număr infinit de unităţi (care sunt nule) –
şi, prin urmare, toate punctele diferite de origine se află la
aceaşi depărtare faţă de origine. În acest caz schimbarea nu mai
are sens. Dacă luăm o unitate finită nenulă putem cu ajutorul ei
să producem schimbare.
Pe de altă parte, această unitate finită nenulă poate fi
oricât de mare sau de mică (să numim afirmarea acestei
posibilităţi principiul infinităţii). De aici rezultă principiul
multiplicării sau divizării la infinit a unităţii întrucât putem
micşora sau mări unitatea oricât de mult. Acest principiu este
adevărat în cadrul matematicii, este adevărat <în principiu>.
Faptul că este adevărat derivă din faptul că unitatea este
elementul primordial în matematică şi nu depinde de altceva
astfel încât să nu putem lua decât o singură unitate şi nu alta
mai mare sau mai mică.
Pe de altă parte, lumea fizică există în realitate şi în ea
mişcare este dată. Noi nu o construim ci o descoperim. Adică,
relaţia este inversă. Nu mai pornim de la o unitate finită nenulă
oarecare ca să producem schimbare. Aceasta din urmă fiind
5 8
Este vorba de intervalul finit dintre două puncte ale unui stadion în
cazul paradoxului stadionului sau dintre punctul de pornire al lui
Ahile şi punctul în care ne aşteptăm să ajungă broasca ţestoasă în
cazul paradoxului cu Ahile şi broasca ţestoasă.
6 intermediul principiului finitudinii. Această legătură conferă unităţii
Cel puţin, în lumea matematică nu există mişcare dată. Pentru a se
exprima unele relaţii dintre numere, relaţiile sunt asociate cu
procese. Aceste procese introduc în matematică elementul
schimbării însă acesta este artificial. În lumea fizică mişcarea este
dată, există în ea inerent, şi nu este doar o convenţie a noastră.
dată, este primodială şi unitatea se bazează pe ea nu invers.
Dacă unitatea nu mai este primordială ci se bazează pe
mişcarea care este dată atunci unitatea nu mai este oarecare, nu
mai poate fi oricât de mare sau de mică ci este şi ea dată, are o
valoare determinată, este bine definită (în contrast cu unitatea
matematică care este indefinită, poate fi definită oricum, sau,
cu alte cuvinte, poate varia <infinit> de mult). În lumea
matematică putem lua orice (principiul infinităţii) unitate finită
nenulă (principiul finitudinii). De fapt, în sens strict, nu se
poate alege o unitate mai mică sau mai mare. Unitatea, oricât ar
fi, este unu. Doar după ce s-a ales o unitate se poate alege alta
mai mare sau mai mică în raport cu cea iniţială. Din această
posibilitate de a schimba unitatea de referinţă faţă de cea
iniţială derivă principiul infintiăţii (1).7
Principiul finitudinii prevede ca orice unitate, inclusiv cea
mai mică (căreia i-am spune elementară) trebuie să fie nenulă.
Principiul infinităţii prevede ca <unitatea elementară> să fie
indefinită, să nu aibă o valoare concretă astfel încât să putem
oricând lua o unitate mai mică.
Lumea fizică şi tot ce o compune, inclusiv unitatea fizică
elemenară,8 sunt unice – sunt ceea ce sunt şi nu ceea ce ne-am
putea noi imagina cum este cazul lumii matematică. De aceea,
unitatea fizică elementară nu poate fi schimbată. Aceasta
înseamnă că nu se aplică principiul infintiăţii (vezi afirmaţia
(1)). În lumea fizică unitatea elementară este deja <luată>, este
dată şi nu putem lua o unitate fizică elementară oarecare. Noi
nu o construim (ceea ce ar face ca unitatea să fie primordială şi
ar implica valabilitatea principiului infinităţii) ci o descoperim.
Prin urmare, în lumea fizică nu se aplică decât principiul
finitudinii – unitatea fizică elementară este nenulă (principiul
finitudinii) şi fixă (în contrast cu principiul infinităţii). Nu
există însă unitate matematică elementară (concretă) pentru că
aceasta ar însemna <cel mai mic număr nenul> ceea ce din
punct de vedere matematic nu există. În matematică nu există
un <cel mai mare> sau <cel mai mic> (pe baza principiului
infinităţii există întotdeauna un <mai mare> sau <mai mic>). În
lumea reală însă, există întotdeauna un <cel mai mare> sau
<cel mai mic> deşi în principiu ar putea să existe altceva <mai
mare> sau <mai mic>.9
II. Argumente împotriva mişcării continue
A. Caracterul <insaţiabil> al infinitului
Ahile nu poate să prindă broasca ţestoasă nu pentru că nu
are suficient timp, pentru că momentul sau punctul terminus
este infinit depărtat faţă de punctul iniţial, de pornire, ci pentru
că procesul în care este angajat (care se bazează pe
divizibilitatea la infinit) este interminabil, fără punct terminus.
Natura acestui proces îl condamnă pe Ahile să nu ajungă
niciodată broasca ţestoasă. Oricare şi toate punctele în care
ajunge Ahile sunt finit depărtate faţă de punctul iniţial dar
7
Unitatea de referinţă iniţială trebuie să fie unu. Putem apoi să luăm
ca unitate de referinţă o unitate mai mică, o fracţiune din unitate
iniţială – de exemplu o zecime (0,1). Vezi de asemenea şi discuţia
din secţiunea Indeterminarea implicată de unitate.
Unitatea fizică elementară nu trebuie confundată cu unitatea de
măsură. Aceasta din urmă este o convenţie şi prin urmare poate fi
schimbată. Ea este însă un multiplu oarecare al unităţii fizice
elementare care este legată indisolubil de schimbare prin
fizice elementare caracterul ei fix.
9
Din punct de vedere spaţial <cel mai mic> reprezintă unitatea
elementară de spaţiu iar <cel mai mare> reprezintă caracterul finit al
universului.
 3
totuşi, nu există nici un punct terminus în care să ajungă
broasca ţestoasă – până nu a ajuns la punctul terminus Ahile nu
a ajuns broasca ţestoasă.
B. Redefinirea unităţi de măsură
Să considerăm o ilustraţie. Să presunem că avem un băţ
de 1 metru. Pornim un cronometru şi ne deplasăm de la un
capăt al băţului până la jumătatea lui şi îl tăiem. Să presupunem
că tăierea durează doar un moment. După ce am tăiat băţul în
două ne deplasăm până la jumătatea unuia din cele două
segmente rezulate şi îl tăiem şi pe acesta în două şi tot aşa,
presupunând că materia nu este cuantificată, nu există atomi
(entităţi indivizibile de materie) şi este posibil să fie divizată la
infinit. Vom putea ajunge să nu mai avem segmet de băţ, adică
să ajungem la un segment de băţ de lungimea zero? Nu! De ce?
Pentru că nu avem timp suficient? Dacă ne deplasăm cu viteza
de 1 metru pe secundă şi considerăm că tăierea durează un
moment ar trebui să terminăm într-o secundă. Ceea ce ne
opreşte nu este timpul ci definiţia infinităţii. Pentru a ajunge în
urma tăierii sau a divizării la un segment de lungime zero
trebuie să efectuăm o infinitate de tăieturi sau divizări. Aceasta
înseamnă, conform definiţiei infinităţii, că nu vom ajunge
niciodată să finalizăm procesul de divizare, deci nu vom
ajunge niciodată la segmentul de lungime zero. Termenul
<niciodată> nu semnifică aici o lungime temporală infinită
(deşi se poate fi înţeles şi astfel în cazul proceselor infinite de
multiplicare) ci o imposibilitate inerentă procesului (în cazul
nostru, un proces de divizare) independentă de orice alt proces
(cum ar fi curgerea timpului). Un proces infinit nu poate fi
niciodată actual ci doar potenţial pentru că infinitul este prin
natura sa incompatibil cu schimbarea, cu procesul. Dacă după
fiecare tăiere redefinim unitatea de măsură pentru spaţiu, adică
metrul, astfel încât noul segment obţinut să fie etalonul pentru
metru (lucru pe care îl putem face), nu vom ajunge la un
segment de lungime zero nici după o infinitate de tăieturi!
Chiar şi atunci segmentul va avea lungimea de un metru
(procesul devine unul ciclic).
Să considerăm altă ilustraţie. Să presupunem că există
două planete, A şi B. Planeta B şi tot ce este pe ea se
micşorează în timp (fie continuu fie, să zicem, la un anumit
interval de timp îşi înjumătăţeşte dimensiunile). După un timp
infinit trebuie ca toate lungimile de pe planeta B şi însăşi
lungimea planetei să fie egale, adică zero. Lucrurile acestea
sunt adevărate dacă noi suntem pe planeta A. Dacă însă, noi
suntem pe planeta B (ceea ce va face ca acesta să fie sistemul
de referinţă şi unităţile ei de măsură să fie unităţile de referinţă)
lungimile ei şi distincţiile dintre ele vor rămâne constante chiar
şi după un timp infinit. Ceea ce se întâmplă după un timp infinit
este că planeta A va deveni infinit de mare şi se va pierde orice
distincţie între lungimile ei. Nu cred că ambele stări pot fi
adevărate în acelaşi timp. De fapt, timpul în care un din
plantete devine infinit de mică este acelaşi cu timpul în care
cealaltă devine infinit de mare. Oricum, vedem că
divizibilitatea la infinit este echivalentă (pe baza unei simple
convenţii) cu multiplicarea la infinit şi în cazul divizibilităţii la
infinit a planetei B lungimea finită a planetei A (care are ca şi
corespondent lungimea finită pe care o are de parcurs Ahile)
este echivalentă cu o lungime infinită (care, evident, nu poate fi
parcusă). Dacă Ahile ar fi avut cu el un metru şi de fiecare dată
ar fi tăiat 10/11 din metrul său redefinind metrul după ceea ce a
rămas din metru iniţial atunci, într-adevăr, lungimea care
trebuia parcursă ca să ajungă broasca ţestoasă ar fi devenit
infinită.
Oricum, aceste experimente mintale ne arată că
divizibilitatea la infinit10 şi produsul ei – intervalul nul – sunt
dependente de unitatea de măsură, de modul cum o definim şi
prin urmare sunt doar o chestiune de convenţie. Aşadar,
exitenţa unităţii este absolută şi primară iar exitenţa nulului, a
punctului (potenţială sau actuală în cazul în care poate să existe
punct în realitate) este relativă şi dependentă de existenţa
unităţii. Unii filosofi consideră relaţia de dependenţă în sens
invers. Whitehead de exemplu, afirmă că divizibilitatea la
infinit a unui interval conferă acestuia caracterul său <extins>,
faptul că are o lungime finită.11 Dacă însă există un interval
elementar indivizibil el va avea o lungime finită fără să fie
divizibil la infinit. Caracterul lui de interval extins, nenul va fi
dat nu de divizibilitatea la infinit ci de ceea ce este prin el
însuşi, independent de altceva.
C. edeterminarea implicată de unitate
Dacă unitatea este primordială şi anterioară intervalului
nul atunci acesta din urmă nu poate să existe în realitate
(actualitate) pentru că existenţa unităţii implică o
nedeterminare de o unitate astfel încât nu se poate face
distincţie între punctele unităţii şi în acest caz schimbarea nu va
fi din punct în punct ci din interval în interval. Folosirea unei
unităţi înseamnă cuantificare. De aceea, matematica, prin faptul
că foloseşte numerele naturale bazate pe unitate, este
cuantificată.12 Să presupunem că avem un obiect la trei unităţi
de origine care ajunge la o depărtare de şapte unităţi faţă de
origine. Mişcarea descrisă aici este una cuantificată. Descrierea
mişcării prin folosirea valorilor numerice nu înseamnă că
obiectul, chiar dacă este considerat punctiform, se mişcă dintr-
un punct aflat la trei unităţi de origine şi ajunge într-un punct
aflat la şapte unităţi ci dintr-un interval aflat la trei unităţi în
altul aflat la şapte unităţi faţă de origine. Primul interval
cuprinde toate punctele dintre 2.5 şi 3.5 iar al doilea toate
punctele dintre 6.5 şi 7.5. Folosirea unităţii implică o
nedeterminare de o unitate astfel încât nu se poate face
distincţie între punctele acestor intervale. Putem lua o unitate
de referinţă mai mică decât unitatea de măsură, o fracţiune din
ea, de exemplu 0,1, dar nedeterminarea dată de o unitate de
referinţă rămâne. Dacă afirmăm că obiectul s-a mişcat dintr-o
poziţie aflată la 3,2 unităţi faţă de origine rămâne o
nedeterminare de 0,1, între 3,15 şi 3,25. Oricare din aceste
puncte este exprimat, atunci când folosim o unitate de referinţă
de 0,1, de numărul 3,2. Pentru a exprima puncte este nevoie să
folosim numere cu o infinitate de cifre după virgulă, adică
numere iraţionale. Este nevoie de o unitate de referinţă infinit
de mică. Noi însă nu putem folosi niciodată numere iraţionale
în sens strict. Întotdeauna le aproximăm la numere raţionale.
Chiar şi teoria seriilor numerice convergente infinite l-a
care se apelează pentru a arăta că Ahile poate ajunge broasca se
bazează tot pe o aproximaţie. Această aproximaţie este legitimă
în sensul în care orice aproximaţie este legitimă – de exemplu a
spune că 0,9999... este 1 – însă, în sens strict, aproximaţia nu
este legitimă şi încalcă definiţia infinităţii. O astfel de serie
converge sau tinde asimptotic spre o anumită valoare <fără să
10
La fel stau lucrurile şi cu multiplicarea la infinit.
11
A. N. Whitehead, Process and Reality, pag. 86
12
Doar numerele iraţionale nu sunt cuantificate ci exemplifică
<punctul>, intervalul nul. Matematica însă nu foloseşte niciodată
numerele iraţionale în sens strict. Ele sunt întotdeauna aproximate la
numere raţionale care implică unitatea, cuantificarea şi
nedeterminarea. Leibniz, preluând concepţia lui Pitagora, afirmase
că <secretele cele mai profunde sunt ascunse în numere> (I. M.
Copi şi J. A. Gould, Readings on Logic, New York, The Macmillan
Co., 1972, pag. 190).
 4
o atingă niciodată>. Putem însă spune că, aproximativ, seria
atinge valoarea respectivă. În sens strict însă, aproximarea este
neacceptabilă. Dacă o acceptăm, aproximaţia implicăm exitenţa
unei anumite nedeterminări şi a unui anumit interval elementar.
Aproximaţia este singura posibilitate ca Ahile să ajungă
broasca ţestoasă iar este este legitimă doar dacă această
aproximaţie sau nedeterminare există inerent şi în spaţiu şi timp
– doar dacă există intervale elementare indivizibile de spaţiu şi
timp.
D. Principiul divizării
Să considerăm următorul principiu (să-l numim principiul
divizării): dacă dintr-un segment finit se îndepărtează o
porţiune finită rămâne tot o porţiune finită. Cu alte cuvinte,
dacă împărţim un segment finit în două segmente ambele vor fi
finite (nu vor fi nici infinite nici nule). Acest principiu
reprezintă un adevăr analitic care se bazează pe definiţia
actului divizării. Dacă nu ar rămâne o porţiune finită înseamnă
că nu s-a îndepărtat o porţiune din segment că s-a îndepărtat tot
segmentul. Segmentului rezultat, fiind finit, i se aplică acelaşi
principiu şi aşa mai departe. Divizibilitatea la infinit care
implică un segment final nul implică o încălcare a acestui
principiu. Întrucât acest principiu neglijează valorile numerică,
mărimile concrete, raportat la el procesul divizării este un
proces ciclic, asemănător cazului în care redefinim unitatea de
măsură după porţiunea rămasă din unitatea iniţială. De aceea,
faptul că divizarea se repetă la infinit nu are nici un efect
asupra procesului atunci când îl raportăm la acest principiu.
Divizibilitatea la infinit, ca şi multiplicarea la infinit de altfel,
reprezintă o abstracţiune bazată pe o aproximaţie. Există doar
ca potenţialitate şi nu ca actualitate.
E. Caracterul contradictoriu al conceptului de infinitate
actuală
În urma divizării unui segment acesta tinde spre zero în
măsura repetării divizării. În principiu, divizarea la infinit dă
naştere unui segment nul dacă este posibil ca divizarea la
infinit să fie realizată. Însă acest lucru nu este posibil să fie
realizat în realitate. Tocmai definiţia infinităţii exclude această
posibilitate. Dacă divizarea la infinit ar fi realizabilă în
realitate, ar putea fi împlinită, atunci valoarea finală care ar
reprezenta <împlinirea> procesului ar constitui o limită şi ar
încălca definiţia infinităţii (care este fără limită). De aceea,
expresia <infinitate actuală> este o contradicţie în termeni.
Infinit înseamnă nerealizabil, de necuprins iar actual înseamnă
realizat, împlinit. Conceptul de infinite actuală este
contradictoriu pentru că implică o împlinire a procesului şi o
epuizare a potenţei, o transformare completă a acesteia în
actualitate. Atâta timp cât mai există potenţă procesul nu a fost
repetat la infinit şi deci nu s-a ajuns la infinitate. Dacă nu mai
există potenţă înseamnă că procesul a ajuns la capăt şi are deci
o limită. Existenţa unei limite este însă incompatibilă cu
definiţia infinităţii. Prin urmare, infinitatea nu este realizabilă
în realitate ci doar în principiu. De fapt, conceptul de infinitate
potenţială trebuie înţeles în sensul că acesta este realizabilă
numai în principiu dar nu şi în realitate.
Segmentul nul, rezultatul divizării la infinit al unui
segment finit, reprezintă ducerea la limită a procesului
divizării. Această limită este însă o limită artificială, aplicată în
mod forţat asupra procesului. Dacă este posibil ca procesul să
ajungă la această limită atunci înseamnă că procesul are o
limită, înseamnă că procesul se sfârşeşte la această limită. Iată
că, plecând de la presupunerea divizibilităţii la infinit (care
implică lipsa unei limite şi a unui sfârşit) am ajuns la o
concluzie care contrazice această presupunere – existenţa unei
limite şi a unui sfârşit.
Procesul divizibilităţii fiind considerat un proces fără
sfârşit, interminabil este aproximat printr-o valoare specifică
unui proces terminabil, diferenţa dintre ele constând în faptul
că primul nu poate fi raportat sau relaţionat la alte procese,
obişnuite, care pot fi împlinite sau finalizate. Pentru a putea
face aceasta trebuie să înţelegem expresia <divizare infinită>
ca însemnând <divizare indefinită>. În felul acesta se obţin
segmente indefinit de mici, oricât de mici dar totuşi nenule şi
nu se încalcă principiul menţionat anterior, principiul divizării.
F. Simetria procesului (matematic)
Procesele matematice, cum ar fi divizibilitatea de
exemplu, sunt procese generale, independente de vreun element
fizic (inclusiv timpul) la care se poate aplica procesul (ca şi caz
particular). Prin urmare, procesul trebuie să fie simetric faţă de
timp pentru că altfel ar însemna că este dependent de timp şi nu
ar mai putea fi un proces matematic. A fi simetric faţă de timp
înseamnă că schimbând direcţia procesului sau derulând în sens
invers procesul se ajunge la stările anterioare. În cazul
procesului infinit, divizibilitatea la infinit de exemplu, nu avem
nici o garanţie că dacă multiplicăm la infinit segmentul nul vom
ajunge la aceleaşi valori ca şi atunci când am divizat la infinit
segmentul finit. Nu avem nici o garanţie că cele două procese
sunt simetrice. Valorile obţinute atunci când derulăm procesul
în sens invers pot fi diferite de cele iniţiale.
Între finit şi infinit există o prăpastie, în sensul că finitul
nu poate ajunge sau atinge niciodată infinitul. Definiţia
infinitului îi interezice aceasta. Dacă sărim această prăpastie a
infinităţii nu mai avem nici o garanţie a continuităţii simetrice a
procesului. De fapt, după cum am văzut, dacă această prăpastie
poate fi trecută (dacă deci există infinitate actuală) lucrul acesta
implică o încălcare a principiului divizării.
G. Imposibilitatea mişcării continue
Cei care pledează pentru mişcarea continuă apelează la
relaţia 0·∞ ˆ 1 (sau 0·∞ ˆ n, în forma generală, unde n este un
număr finit nenul). Adică, chiar dacă unitatea de mişcare este
nulă, o infinitate de astfel de unităţi nule va produce o mişcare
nenulă. Problema care se pune însă este aceasta: <Cum se
ajunge de la zeroul iniţial la o infinitate de zerouri care să dea
un număr finit?>. Pentru ca să se poată trece de la un zero
iniţial la o infinitate de zerouri, adică, la un număr finit,
susţinătorii mişcării continue trebuie să presupună mai întâi
tocmai ceea ce vor să dovedească – faptul că există schimbare
chiar dacă unitatea elementar de schimbare este zero! Aceasta
nu înseamnă a pune la îndoială valabilitatea relaţiei 0·∞ ˆ 1
(care este adevărată prin definiţie) ci a pune la îndoială dacă
această relaţie este aplicabilă la cazul în care unitatea elementar
de mişcare este zero. Înseamnă a pune la îndoială posibilitatea
existenţei unei infinităţi de repetiţii de mişcări nule ceea ce
echivalează cu punerea la îndoială a posibilităţii mişcării
continue – ceea ce reprezintă tocmai întrebarea de la care am
pornit şi pe care ne-am propus să-i dăm răspuns. A presupune
posibilitatea existenţei unei infinităţi de repetiţii de mişcări nule
înseamnă a presupune tocmai ceea ce se încearcă să se
demonstreze.
Problema care se pune nu este dacă relaţia 0·∞ ˆ 1 este
adevărată sau nu ci dacă aceasta se aplică sau nu în cazul în
care unitatea de mişcare este nulă. Cu alte cuvinte, întrebarea
care se pune este acesta: <Un astfel de proces de adăugare a
unui valori nule este un proces crescător sau un proces ciclic?>.
Repetarea lui la infinit va duce la relaţia <0 ‡ 0 ‡ 0 ‡ ... ˆ ∞·0>
sau la <0 ‡ 0 ˆ 0; 0 ‡ 0 ˆ 0; ...; 0 ‡ 0 ˆ 0>? Se poate face în
 5
vreun fel distincţie (cel puţin calitativă dacă nu cantitativă)
între punctul iniţial şi cel final a unui astfel de proces (fapt care
va determina care din cele două relaţii de mai sus este cea
adecvată)? Ca să poată fi vorba despre <repetare> şi să se
introducă astfel o distincţie temporală între cele două puncte,
trebuie să existe timp iar ca să existe timp trebuie să existe
schimbare iar aceasta este tocmai ceea ce trebuie demonstrat.
Pe de altă parte, o distincţie spaţială nu se poate face între cele
două puncte.
1. Distincţia dintre repaus şi mişcare
Dacă existenţa punctului este primordială şi existenţa
intervalului finit se bazează pe ea, atunci, după cum rezultă şi
din paradoxul săgeţii în care săgeat în zbor se dovedeşte a fi în
repaus, nu mai există nici o bază pentru distincţia dintre repaus
şi mişcare sau dintre două mişcări cu viteze diferite. Să
considerăm un corp în mişcare. Cu cât intervalul de timp
considerat este mai scurt cu atât spaţiul parcurs este mai mic.
Dacă considerăm momente – ∆t ˆ 0 – (în ideea că nu există
unităţi elementare indivizibile) atunci intervalul spaţial parcurs
va fi şi el nul. Deci, un obiect în mişcare este în repaus în
fiecare moment. Însă, acelaşi lucru se poate spune şi despre un
obiect în repaus sau despre un alt obiect în mişcare cu o viteză
diferită. Deci, pe baza unităţii elementare nule nu se poate face
distincţie între două stări de mişcare cu viteze diferite sau între
o stare de mişcare cu viteză oarecare şi starea de repaus.
2. Existenţa stării de repaus
Mai mult decât faptul că nu s-ar putea face distincţie între
repaus şi mişcare, dacă realţia 0·∞ ˆ 1s-ar aplica, atunci lucrul
acesta ar exclude orice stare de repaus, chiar şi repaus relativ,
deoarece 0·∞ ≠ 0. Din punctul de vedere al acestei obiecţii,
relaţia s-ar putea aplica cel mult la timp deoarece nu există
<repaus în timp> – chiar şi corpurile a căror locaţie spaţială
rămâne constantă simt curgerea timpului şi nu rămân în acelaşi
moment.
3. Infinitul de gradul doi
Pentru mişcarea continuă avem ecuaţia x ˆ ∞·∆x ˆ ∞(x1 –
x0) ˆ ∞(0 – 0) ˆ ∞·0 ˆ 1.13 S-ar părea că această ecuaţie, având
un rezultat nenul, sprijină posibilitatea existenţei mişcării
continue. Există totuşi o greşeală! 0 – 0 nu este 0 ci 0 de gradul
doi (02), să-i spunem aşa. Acest <zero de gradul doi> se
bazează pe un infinit de gradul doi (∞2). Această distincţie nu
are importanţă în operaţii cu numere finite dar are mare
importanţă în operaţii cu numere infinite. 0 – 0 ˆ 1/∞ – 1/∞ ˆ
0/∞ ˆ 1/∞2 ˆ 02. De exemplu, atât un segment de dreaptă cât şi o
dreaptă sunt formate dintr-o infinitate de puncte dar există
totuşi o mare distincţie între ele. Un segment de dreaptă este
format dintr-o infinitate de puncte (∞) dar o dreaptă este
formată dintr-o infinitate de segmente şi deci, dintr-o infinitate
de infinităţi de puncte (∞2) (distincţia dintre aceste două feluri
de infinite este echivalentă cu distincţia dintre mulţimile
transfinite ℵ0 şi ℵ1 din cadrul teoriei mulţimilor). Astfel,
ecuaţia trebuie scrisă: x ˆ ∞·∆x ˆ ∞(x1 – x0) ˆ ∞(0 – 0) ˆ ∞(1/∞ –
1/∞) ˆ ∞‚(1–1)/∞ƒˆ ∞·0/∞ ˆ 1·0 ˆ 0! Schimbarea continuă este
deci imposibilă.
De fapt chiar şi Whitehead afirmă că <Atâta timp cât
caracterul atomic ‚cuantificatƒ al entităţilor actuale nu este luat
în considerare, aplicarea metodei de argumentare a lui Zeno
13
Trebuie să considerăm x1 şi x0 ca fiind în origine. Altfel am folosi
unităţi de măsură şi nu am mai avea de a face cu puncte ci cu
intervale nenule a căror mărime este dată de unitate (vezi secţiunea
II.C Indeterminarea implicată de unitate).
face dificil de înţeles noţiunea de transmisie continuă care
domneşte în fizică... Astfel, noţiunea de transmisie continuă din
ştiinţă trebuie înlocuită de noţiunea de transmisie imediată prin
intermediul unor cuante de extindere succesive. Aceste cuante
de extindere succesive sunt diviziunile fundamentale de
evenimente adiacente succesive. >14
H. Suficienţa posibilităţii pentru a crea contradicţie
Paradoxul cu Ahile şi broasca ţestoasă (sau cel cu
mişcarea dintre două puncte ale unui stadion) implică un mod
particular în care Ahile îşi planifică alergarea, şi anume să
alerge până unde era broasca atunci când a început să parcurgă
segmentul respectiv de drum, iar când a ajuns unde era broasca
atunci când a început să alerge, îşi propune iarăşi să alerge
până unde este broasca în acest moment şi tot aşa. Este evident
că nu este necesar ca Ahile să îşi propună să alerge în felul
acesta. El poate de exemplu să îşi propună să alerge până unde
este broasca ţestoasă la momentul curent (în contrast cu
momentul iniţial). Pentru valabilitatea paradoxului nu este însă
nevoie ca modul particular de alergare implicat de paradox să
fie necesar. Este suficient dacă este posibil. Este adevărat că
nimic nu îl obligă pe Ahile să alerge în felul acela (pe
segmente) dar în acelaşi timp este adevărat şi faptul că nimic nu
îl obligă să nu alerge aşa. Dacă mişcarea este continuă, Ahile
poate să alerge în felul acesta (este posibil chiar dacă nu este
necesar). Modul în care Ahile îşi planifică alergarea (aleargă
mereu până în punctul iniţial în care a fost broasca ţestoasă la
începutul fiecărei etape sau aleargă până în punctul în care este
broasca ţestoasă la momentul curent) nu trebuie să aibă nici un
efect asupra alergării (astfel încât în unul din cazuri ajunge
broasca ţestoasă iar în altul nu o ajunge) pentru că viteza şi
direcţia alergării rămân constante – deci în ambele cazuri
trebuie să ajungă broasca. Totuşi, dacă este posibil (pe baza
divizibilităţii la infinit a spaţiului şi timpului) să-şi planifice
alergarea după cum prevede paradoxul (observaţiile noastre
cerând ca, indiferent de planificare, având viteza mai mare,
Ahile trebuie să ajungă broasca ţestoasă), ajungem la concluzia
că nu este posibil să ajungă broasca ţestoasă! Concluziile fiind
contradictorii rezultă că presupunerea divizibilităţii la infinit a
spaţiului şi timpului, pe care se bazează modul acela particular
de planificare a alergării, este falsă. Dacă există unităţi
elementare de spaţiu şi timp Ahile poate să alerge după cum
prevede paradoxul doar până la un anumit punct. El nu poate
însă să îşi propună să alerge pe intervale mai mici decât cele
elementare indivizibile.
III. Constanţa unităţii fizice elementare
Acum, după ce am arătat că există o unitate elementară
nenulă să arătăm că aceasta este constantă. S-ar părea că există
posibilitatea ca, în principiu, unitatea elementară să varieze de
la o unitate la alta. De exemplu, într-un loc din spaţiu să avem
o anumită unitate de măsură iar în alt loc din spaţiu o altă
unitate de măsură. Problema s-ar putea rezolva apelându-se la
presupunerea omogenităţii spaţiului. Nu este însă nevoie să
facem această presupunere. De fapt, variaţia unităţii elementare
nu are sens datorită faptului că este nedetectabilă. Unitatea
fiind elementară, orice altă unitate sau mărime se bazează pe
ea15 şi variaţia ei ar afecta orice corp mutat dintr-un loc în
celălalt, inclusiv cele care dau unitate de măsură, şi astfel nu
am putea detecta modificarea. Situaţia este similară cu cea din
exemplu în care universul şi tot ce este în el s-ar micşora (sau
14
A. N. Whitehead, Process and Reality, pag. 360-361
15
Orice mărime trebuie să fie un multiplu al unităţii elementare.
 6
mări). O astfel de micşorare ar implica şi o micşorare în aceeaşi
măsură a oricărui metru pe care l-am putea folosi la măsurare şi
astfel micşorarea nu ar putea fi detectată. Să luăm un alt
exemplu – cel al unităţii de măsură pentru masă. Etalonul
unităţi de măsură pentru masă (un corp metalic dintr-un muzeu
din Franţa) arice masă ar avea, oriunde şi oricând, are un
kilogram. În principiu, masa lui ar putea varia de la un loc la
altul sau de la un moment la altul. Această variaţie ar fi însă
nedetectabilă. Etalonul sau unitatea fiind ceea ce este este unu.

Epilog
Dacă mişcarea ar fi continuă Ahile ar fi avut un destin
tragic. El ar fi fost condamnat să rămână veşnic ţintuit locului,
să nu ajungă broasca ţestoasă şi nimic altceva, oricât s-ar fi
străduit să alerge. Nu ar mai fi reuşit niciodată să-şi
demonstreze abilităţile de alergător şi noi nu am mai fi auzit
niciodată de el. Aceasta însă nu ar fi fost cea mai mare tragedie
pentru că oricum noi nu am mai putea auzi nimic.