Sunteți pe pagina 1din 6

Destinul tragic al lui Ahile tind spre infinit şi procese descrescătoare care tind spre zero.

Chira Adrian Repetarea la infinit a unui proces, în cazul în care este posibilă
în realitate, nu are nici un efect asupra unui proces neciclic dar
epuizează un proces unidirecţional. Procesele infinite sunt de
Introducere două feluri – unele care se bazează pe multiplicare (sunt
procese crescătoare) şi care duc la infinit iar altele de divizare
Unele din întrebările care au frământat mintea omenească
(sunt procese descrescătoare) care duc la inversul infinitului,
încă din cele mai vechi timpuri şi continuă şi astăzi sunt cele
legate de paradoxurile lui Zeno din Elea, care vor fi analizate în adică la zero (0 ˆ 1/∞). Este important să facem această
continuare, în special paradoxul cu Ahile şi broasca ţestoasă.1 distincţie pentru că unii tind să o piardă din vedere. Este
Teza acestei lucrări este aceea că mişcarea continuă (elementul evident că procesul la care se referă Zeno este unul de divizare.
esenţial al paradoxurilor) este imposibilă. Paradoxurile lui Când Whitehead vorbeşte despre teoria seriilor numerice
Zeno reprezintă punctul de interferenţă dintre mai multe convergente infinite şi spune că o astfel de serie infinită de
domenii – filosofie, matematică şi chiar şi fizică. Întrucât ele intervale de timp va fi epuizată într-un timp finit pune în
par să arate o contradicţie în faptul existenţei mişcării (fapt contrast intervalul finit, rezultatul sumei infinităţii de intervale
incontestabil dat de către simţuri prin experimentarea lumii care formează seria, cu un interval infinit ca şi cum Zeno le-ar
fizice) mulţi au încercat să <rezolve> paradoxurile, arătând că fi confundat şi ar fi crezut că rezultatul sumei ar fi un interval
paradoxul sau contradicţia implicată de ele sunt doar aparente. infinit (doar un astfel de interval nu poate fi <epuizat>).
Unii au pus la îndoială chiar şi cunoştinţele matematice ale lui Acelaşi lucru pare să indice şi analiza lui Aristotel cu privire la
Zeno. A. N. Whitehead, de exemplu, spune următoarele: paradoxurile lui Zeno. Nu cred însă că Zeno a făcut o astfel de
<În paradoxul său ‘Ahile şi broasca ţestaosă’ Zeno greşeală evidentă. Procesul care produce această serie infinită
construieşte un argument invalid care se bazează pe ignoranţă este un proces de diviziune şi nu de multiplicare. Seria ar fi fost
în ceea ce priveşte teoria seriilor numerice convergente... Zeno infinită dacă procesul ar fi fost unul de multiplicare. Oricum,
... presupune ilegitim că seriile infinite de acte de devenire, indiferent de ce a crezut Zeno, paradoxurile lui4 prezintă o
având un prim act şi fiecare având un succesor imediat, este contradicţie reală. Negarea valabilităţii contradicţiei rezultă
inepuizabilă în procesul devenirii. Simple elemente de dintr-o înţelegere greşită a paradoxurilor.
aritmetică ne asigură că seriile indicate anterior2 vor fi Paradoxurile nu se axează pe numărul infinit sau pe o
epuizate in timp de o secundă... Astfel, paradoxul lui Zeno se
bazează pe o greşeală de matematică.>3
lungime infinită ci dimpotrivă pe numărul zero în contrast nu
cu infinitul ci cu unitatea. Problema pusă de paradoxurile lui
Zeno nu este extinderea sau lungimea intervalelor seriei
I. Clarificarea conceptelor
infinite, dacă aceasta este finită sau infinită. Nu se încearcă să
A. Distincţia dintre mişcarea continuă şi mişcarea se arate că suma intervalelor este infinită şi nu poate fi
cuantificată parcursă. Paradoxurile lui Zeno pun sub semnul întrebării nu
Trebuie făcută însă o precizare. Este adevărat că posibilitatea parcurgerii unei lungimi infinite ci, dimpotrivă, a
paradoxurile lui Zeno nu implică o contradicţie reală între unei lungimi finite. Mai exact, paradoxurile pun sub semnul
faptul existenţei mişcării şi percepţiile noastre cu privire la ea. întrebării posibilitatea parcurgerii unei distanţe finite printr-un
Ele implică însă o contradicţie reală între o anumită formă a anumit tip de mişcare, şi anume, mişcarea continuă (atunci
mişcării, şi anume, cea continuă, şi percepţiile noastre. Se pare când mişcarea este cuprinsă din zerouri, din intervale nule, ceea
că nici chiar Zeno nu a făcut această distincţie suficient de clar ce înseamnă că spaţiul şi timpul în care se produce schimbarea
sau cel puţin lucrul acesta nu reiese din felul în care el a sunt divizibile la infinit).
interpretat paradoxurile, şi anume, că ele exclud existenţa Dacă Ahile poate să <epuizeze> sau să parcurgă
schimbării (de orice fel). Zeno, ca şi alţii de altfel, nu a făcut intervalul până la broasca ţestoasă atunci în mod sigur o va face
distincţie între schimbarea continuă bazată pe divizibilitatea la într-un timp finit dar aceasta nu poate constitui dovadă că o
infinit şi cea cuantificată bazată pe unităţi elementare
indivizibile. 4
Face excepţie paradoxul celor trei şiruri de obiecte dintre care unul
B. Distincţia dintre lungimea finită a unei serii şi este în repaus, altul este în mişcare într-o direcţie iar celălalt este în
caracterul ei infinit mişcare în direcţia opusă, paradox care duce la concluzia că un
Mai întâi trebuie clarificate unele concepte. Procesele interval de timp este egal cu dublul său. Acest lucru apare
sunt de două feluri – ciclice şi neciclice sau unidirecţionale. contradictoriu doar dacă considerăm timpul independent de viteză şi
Cele din a doua categorie se împart în procese crescătoare care spaţiu. Dacă însă, definim unitatea de timp în funcţie de o anumită
viteză şi de unitatea de spaţiu, o modificare a vitezei sau a unităţii de
spaţiu va duce la o modificare a unităţii de timp. Să considerăm că
1
Să presupunem că Ahile fuge de zece ori mai repede decât broasca şirul A se mişcă într-o direcţie cu viteza v, şirul B este în repaus iar
ţestoasă. Broasca ţestoasă se află iniţial la 10 m înaintea lui Ahile. şirul C se mişcă cu viteza v în direcţie opusă şirului A. În timp ce
Acesta fuge cei 10 m dar între timp broasca care fuge de zece ori şirul C trece de o unitate din şirul B, el trece de două unităţi din
mai încet fuge un metru. Ahile fuge şi acest metru dar broasca între şirul A. Şirul B raportat la şirul C se mişcă cu viteza v în sens inver
timp fuge o zecime de metru şi aşa mai departe astfel încât şirului C iar şirul A se mişcă cu viteza v în sens opus şirului C pe
întotdeauna va fi cu puţin înaintea lui Ahile şi acesta nu va putea lângă mişcarea pe care o are şirul B (care este în repaus raportat la el
niciodată să o ajungă. Paradoxul stadionului este similar. Se afirmă însuşi sau se mişcă cu viteza v în sens opus lui C dacă este raportat
că nu se poate parcurge distanţa între două puncte (ale unui stadion) la C). Aşadar, şirul A raportat la şirul C se mişcă cu viteza 2v în sens
întrucât mai întâi trebuie parcursă jumătate din această distanţă, apoi opus lui C. Deoarece şi spaţiul şi viteza sunt dublate timpul rămâne
jumătate din distanţa care a rămas şi tot aşa la infinit. la fel şi nu se dublează. Dacă considerăm viteza constantă vom avea
2
Whitehead a luat în considerare un exemplu în care primul element într-adevăr o dublare a timpului la fel cum se produce dilatarea
al seriei se desfăşoară într-o jumătate de secundă, următorul într-un timpului în teoria relativităţii, fără ca acest lucru să fie
sfert de secundă, şi în contunuare la infinit. contradictoriu. Celelalte paradoxuri arată imposibilitatea mişcării
3
A. N. Whitehead, Process and Reality, New York, The Free Press, continue şi sunt valide iar acesta intenţionează să arate
1969, pag. 85 imposibilitatea mişcării cuantificate şi este invalid.
2
poate face – ar fi un cerc vicios. Este evident că o distanţă dată, este primodială şi unitatea se bazează pe ea nu invers.
finită poate fi parcursă, acest lucru ne este dat de către Dacă unitatea nu mai este primordială ci se bazează pe
percepţiile şi experienţele noastre în lumea fizică. Dar, nu este mişcarea care este dată atunci unitatea nu mai este oarecare, nu
evident sau nu poate fi cunoscut apriori că parcurgerea unei mai poate fi oricât de mare sau de mică ci este şi ea dată, are o
distanţe finite este rezultatul unei mişcări continue şi nu a unei valoare determinată, este bine definită (în contrast cu unitatea
mişcări cuantificate (în care există intervale elementare matematică care este indefinită, poate fi definită oricum, sau,
indivizibile). Neputinţa de a parcurge această serie infinită nu cu alte cuvinte, poate varia <infinit> de mult). În lumea
derivă din faptul că seria este infinită (lucru care, evident, este matematică putem lua orice (principiul infinităţii) unitate finită
fals, seria fiind finită) ci din caracterul parcurgerii – este nenulă (principiul finitudinii). De fapt, în sens strict, nu se
vorba de parcurgere bazată pe divizibilitatea la infinit, este poate alege o unitate mai mică sau mai mare. Unitatea, oricât ar
vorba de mişcare continuă, din punct în punct (punctul fiind fi, este unu. Doar după ce s-a ales o unitate se poate alege alta
caracterizat de faptul că are lungimea zero). Imposibilitatea de mai mare sau mai mică în raport cu cea iniţială. Din această
a parcurge intervalul finit5 nu se bazează pe şi nu are nimic de a posibilitate de a schimba unitatea de referinţă faţă de cea
face cu lungimea seriei care formează intervalul (care este iniţială derivă principiul infintiăţii (1).7
totuşi un interval finit) ci se bazează pe caracterul insaţiabil al Principiul finitudinii prevede ca orice unitate, inclusiv cea
infinitului. Acest caracter este independent de timp. El mai mică (căreia i-am spune elementară) trebuie să fie nenulă.
reprezintă de fapt o relaţie matematică şi nu una fizică Principiul infinităţii prevede ca <unitatea elementară> să fie
dependentă de timp (desigur că această relaţie matematică fiind indefinită, să nu aibă o valoare concretă astfel încât să putem
generală poate fi aplicată la cazuri fizice particulare, cum ar fi oricând lua o unitate mai mică.
mişcarea în timp şi spaţiu). Lumea fizică şi tot ce o compune, inclusiv unitatea fizică
C. Distincţia dintre lumea matematică şi lumea fizică elemenară,8 sunt unice – sunt ceea ce sunt şi nu ceea ce ne-am
(Comentariile din această secţiune vor deveni mai relevante în putea noi imagina cum este cazul lumii matematică. De aceea,
lumina discuţiei din secţiunea II.C edeterminarea implicată de unitatea fizică elementară nu poate fi schimbată. Aceasta
unitate.) înseamnă că nu se aplică principiul infintiăţii (vezi afirmaţia
Mai trebuie făcută o distincţie – între lumea matematică şi (1)). În lumea fizică unitatea elementară este deja <luată>, este
lumea fizică. Lumea matematică este în afara timpului şi în ea dată şi nu putem lua o unitate fizică elementară oarecare. Noi
nu există mişcare.6 Ea este o lume imaginară şi există în nu o construim (ceea ce ar face ca unitatea să fie primordială şi
principiu. Lumea matematică este construită de către noi. ar implica valabilitatea principiului infinităţii) ci o descoperim.
Putem oricând să luăm o unitate mai mică sau mai mare decât Prin urmare, în lumea fizică nu se aplică decât principiul
cea pe care o avem (fără să ajungem niciodată la unitatea zero finitudinii – unitatea fizică elementară este nenulă (principiul
sau la infinit). În matematică, pentru a putea produce schimbare finitudinii) şi fixă (în contrast cu principiul infinităţii). Nu
(pentru a putea să aplicăm matematica la lumea fizică în care există însă unitate matematică elementară (concretă) pentru că
există shimbare) este necesar să luăm o unitate finită nenulă (să aceasta ar însemna <cel mai mic număr nenul> ceea ce din
numim această cerinţă principiul finitudinii). Altfel, de punct de vedere matematic nu există. În matematică nu există
exemplu dacă unitatea este nulă, atunci orice interval finit are un <cel mai mare> sau <cel mai mic> (pe baza principiului
aceeaşi lungime – un număr infinit de unităţi (care sunt nule) – infinităţii există întotdeauna un <mai mare> sau <mai mic>). În
şi, prin urmare, toate punctele diferite de origine se află la lumea reală însă, există întotdeauna un <cel mai mare> sau
aceaşi depărtare faţă de origine. În acest caz schimbarea nu mai <cel mai mic> deşi în principiu ar putea să existe altceva <mai
are sens. Dacă luăm o unitate finită nenulă putem cu ajutorul ei mare> sau <mai mic>.9
să producem schimbare.
Pe de altă parte, această unitate finită nenulă poate fi II. Argumente împotriva mişcării continue
oricât de mare sau de mică (să numim afirmarea acestei
A. Caracterul <insaţiabil> al infinitului
posibilităţi principiul infinităţii). De aici rezultă principiul
Ahile nu poate să prindă broasca ţestoasă nu pentru că nu
multiplicării sau divizării la infinit a unităţii întrucât putem
are suficient timp, pentru că momentul sau punctul terminus
micşora sau mări unitatea oricât de mult. Acest principiu este
este infinit depărtat faţă de punctul iniţial, de pornire, ci pentru
adevărat în cadrul matematicii, este adevărat <în principiu>.
că procesul în care este angajat (care se bazează pe
Faptul că este adevărat derivă din faptul că unitatea este divizibilitatea la infinit) este interminabil, fără punct terminus.
elementul primordial în matematică şi nu depinde de altceva Natura acestui proces îl condamnă pe Ahile să nu ajungă
astfel încât să nu putem lua decât o singură unitate şi nu alta niciodată broasca ţestoasă. Oricare şi toate punctele în care
mai mare sau mai mică. ajunge Ahile sunt finit depărtate faţă de punctul iniţial dar
Pe de altă parte, lumea fizică există în realitate şi în ea
mişcare este dată. Noi nu o construim ci o descoperim. Adică,
7
relaţia este inversă. Nu mai pornim de la o unitate finită nenulă Unitatea de referinţă iniţială trebuie să fie unu. Putem apoi să luăm
oarecare ca să producem schimbare. Aceasta din urmă fiind ca unitate de referinţă o unitate mai mică, o fracţiune din unitate
iniţială – de exemplu o zecime (0,1). Vezi de asemenea şi discuţia
din secţiunea Indeterminarea implicată de unitate.
5 8
Este vorba de intervalul finit dintre două puncte ale unui stadion în Unitatea fizică elementară nu trebuie confundată cu unitatea de
cazul paradoxului stadionului sau dintre punctul de pornire al lui măsură. Aceasta din urmă este o convenţie şi prin urmare poate fi
Ahile şi punctul în care ne aşteptăm să ajungă broasca ţestoasă în schimbată. Ea este însă un multiplu oarecare al unităţii fizice
cazul paradoxului cu Ahile şi broasca ţestoasă. elementare care este legată indisolubil de schimbare prin
6 intermediul principiului finitudinii. Această legătură conferă unităţii
Cel puţin, în lumea matematică nu există mişcare dată. Pentru a se
exprima unele relaţii dintre numere, relaţiile sunt asociate cu fizice elementare caracterul ei fix.
9
procese. Aceste procese introduc în matematică elementul Din punct de vedere spaţial <cel mai mic> reprezintă unitatea
schimbării însă acesta este artificial. În lumea fizică mişcarea este elementară de spaţiu iar <cel mai mare> reprezintă caracterul finit al
dată, există în ea inerent, şi nu este doar o convenţie a noastră. universului.
3
totuşi, nu există nici un punct terminus în care să ajungă divizibilitatea la infinit10 şi produsul ei – intervalul nul – sunt
broasca ţestoasă – până nu a ajuns la punctul terminus Ahile nu dependente de unitatea de măsură, de modul cum o definim şi
a ajuns broasca ţestoasă. prin urmare sunt doar o chestiune de convenţie. Aşadar,
B. Redefinirea unităţi de măsură exitenţa unităţii este absolută şi primară iar exitenţa nulului, a
Să considerăm o ilustraţie. Să presunem că avem un băţ punctului (potenţială sau actuală în cazul în care poate să existe
de 1 metru. Pornim un cronometru şi ne deplasăm de la un punct în realitate) este relativă şi dependentă de existenţa
capăt al băţului până la jumătatea lui şi îl tăiem. Să presupunem unităţii. Unii filosofi consideră relaţia de dependenţă în sens
că tăierea durează doar un moment. După ce am tăiat băţul în invers. Whitehead de exemplu, afirmă că divizibilitatea la
două ne deplasăm până la jumătatea unuia din cele două infinit a unui interval conferă acestuia caracterul său <extins>,
segmente rezulate şi îl tăiem şi pe acesta în două şi tot aşa, faptul că are o lungime finită.11 Dacă însă există un interval
presupunând că materia nu este cuantificată, nu există atomi elementar indivizibil el va avea o lungime finită fără să fie
(entităţi indivizibile de materie) şi este posibil să fie divizată la divizibil la infinit. Caracterul lui de interval extins, nenul va fi
infinit. Vom putea ajunge să nu mai avem segmet de băţ, adică dat nu de divizibilitatea la infinit ci de ceea ce este prin el
să ajungem la un segment de băţ de lungimea zero? Nu! De ce? însuşi, independent de altceva.
Pentru că nu avem timp suficient? Dacă ne deplasăm cu viteza C. edeterminarea implicată de unitate
de 1 metru pe secundă şi considerăm că tăierea durează un Dacă unitatea este primordială şi anterioară intervalului
moment ar trebui să terminăm într-o secundă. Ceea ce ne nul atunci acesta din urmă nu poate să existe în realitate
opreşte nu este timpul ci definiţia infinităţii. Pentru a ajunge în (actualitate) pentru că existenţa unităţii implică o
urma tăierii sau a divizării la un segment de lungime zero nedeterminare de o unitate astfel încât nu se poate face
trebuie să efectuăm o infinitate de tăieturi sau divizări. Aceasta distincţie între punctele unităţii şi în acest caz schimbarea nu va
înseamnă, conform definiţiei infinităţii, că nu vom ajunge fi din punct în punct ci din interval în interval. Folosirea unei
niciodată să finalizăm procesul de divizare, deci nu vom unităţi înseamnă cuantificare. De aceea, matematica, prin faptul
ajunge niciodată la segmentul de lungime zero. Termenul că foloseşte numerele naturale bazate pe unitate, este
<niciodată> nu semnifică aici o lungime temporală infinită cuantificată.12 Să presupunem că avem un obiect la trei unităţi
(deşi se poate fi înţeles şi astfel în cazul proceselor infinite de de origine care ajunge la o depărtare de şapte unităţi faţă de
multiplicare) ci o imposibilitate inerentă procesului (în cazul origine. Mişcarea descrisă aici este una cuantificată. Descrierea
nostru, un proces de divizare) independentă de orice alt proces mişcării prin folosirea valorilor numerice nu înseamnă că
(cum ar fi curgerea timpului). Un proces infinit nu poate fi obiectul, chiar dacă este considerat punctiform, se mişcă dintr-
niciodată actual ci doar potenţial pentru că infinitul este prin un punct aflat la trei unităţi de origine şi ajunge într-un punct
natura sa incompatibil cu schimbarea, cu procesul. Dacă după aflat la şapte unităţi ci dintr-un interval aflat la trei unităţi în
fiecare tăiere redefinim unitatea de măsură pentru spaţiu, adică altul aflat la şapte unităţi faţă de origine. Primul interval
metrul, astfel încât noul segment obţinut să fie etalonul pentru cuprinde toate punctele dintre 2.5 şi 3.5 iar al doilea toate
metru (lucru pe care îl putem face), nu vom ajunge la un punctele dintre 6.5 şi 7.5. Folosirea unităţii implică o
segment de lungime zero nici după o infinitate de tăieturi! nedeterminare de o unitate astfel încât nu se poate face
Chiar şi atunci segmentul va avea lungimea de un metru distincţie între punctele acestor intervale. Putem lua o unitate
(procesul devine unul ciclic). de referinţă mai mică decât unitatea de măsură, o fracţiune din
Să considerăm altă ilustraţie. Să presupunem că există ea, de exemplu 0,1, dar nedeterminarea dată de o unitate de
două planete, A şi B. Planeta B şi tot ce este pe ea se referinţă rămâne. Dacă afirmăm că obiectul s-a mişcat dintr-o
micşorează în timp (fie continuu fie, să zicem, la un anumit poziţie aflată la 3,2 unităţi faţă de origine rămâne o
interval de timp îşi înjumătăţeşte dimensiunile). După un timp nedeterminare de 0,1, între 3,15 şi 3,25. Oricare din aceste
infinit trebuie ca toate lungimile de pe planeta B şi însăşi puncte este exprimat, atunci când folosim o unitate de referinţă
lungimea planetei să fie egale, adică zero. Lucrurile acestea de 0,1, de numărul 3,2. Pentru a exprima puncte este nevoie să
sunt adevărate dacă noi suntem pe planeta A. Dacă însă, noi folosim numere cu o infinitate de cifre după virgulă, adică
suntem pe planeta B (ceea ce va face ca acesta să fie sistemul numere iraţionale. Este nevoie de o unitate de referinţă infinit
de referinţă şi unităţile ei de măsură să fie unităţile de referinţă) de mică. Noi însă nu putem folosi niciodată numere iraţionale
lungimile ei şi distincţiile dintre ele vor rămâne constante chiar în sens strict. Întotdeauna le aproximăm la numere raţionale.
şi după un timp infinit. Ceea ce se întâmplă după un timp infinit Chiar şi teoria seriilor numerice convergente infinite l-a
este că planeta A va deveni infinit de mare şi se va pierde orice care se apelează pentru a arăta că Ahile poate ajunge broasca se
distincţie între lungimile ei. Nu cred că ambele stări pot fi bazează tot pe o aproximaţie. Această aproximaţie este legitimă
adevărate în acelaşi timp. De fapt, timpul în care un din în sensul în care orice aproximaţie este legitimă – de exemplu a
plantete devine infinit de mică este acelaşi cu timpul în care spune că 0,9999... este 1 – însă, în sens strict, aproximaţia nu
cealaltă devine infinit de mare. Oricum, vedem că este legitimă şi încalcă definiţia infinităţii. O astfel de serie
divizibilitatea la infinit este echivalentă (pe baza unei simple converge sau tinde asimptotic spre o anumită valoare <fără să
convenţii) cu multiplicarea la infinit şi în cazul divizibilităţii la
infinit a planetei B lungimea finită a planetei A (care are ca şi 10
La fel stau lucrurile şi cu multiplicarea la infinit.
corespondent lungimea finită pe care o are de parcurs Ahile) 11
A. N. Whitehead, Process and Reality, pag. 86
este echivalentă cu o lungime infinită (care, evident, nu poate fi 12
Doar numerele iraţionale nu sunt cuantificate ci exemplifică
parcusă). Dacă Ahile ar fi avut cu el un metru şi de fiecare dată <punctul>, intervalul nul. Matematica însă nu foloseşte niciodată
ar fi tăiat 10/11 din metrul său redefinind metrul după ceea ce a numerele iraţionale în sens strict. Ele sunt întotdeauna aproximate la
rămas din metru iniţial atunci, într-adevăr, lungimea care numere raţionale care implică unitatea, cuantificarea şi
trebuia parcursă ca să ajungă broasca ţestoasă ar fi devenit nedeterminarea. Leibniz, preluând concepţia lui Pitagora, afirmase
infinită. că <secretele cele mai profunde sunt ascunse în numere> (I. M.
Oricum, aceste experimente mintale ne arată că Copi şi J. A. Gould, Readings on Logic, New York, The Macmillan
Co., 1972, pag. 190).
4
o atingă niciodată>. Putem însă spune că, aproximativ, seria limite şi a unui sfârşit.
atinge valoarea respectivă. În sens strict însă, aproximarea este Procesul divizibilităţii fiind considerat un proces fără
neacceptabilă. Dacă o acceptăm, aproximaţia implicăm exitenţa sfârşit, interminabil este aproximat printr-o valoare specifică
unei anumite nedeterminări şi a unui anumit interval elementar. unui proces terminabil, diferenţa dintre ele constând în faptul
Aproximaţia este singura posibilitate ca Ahile să ajungă că primul nu poate fi raportat sau relaţionat la alte procese,
broasca ţestoasă iar este este legitimă doar dacă această obişnuite, care pot fi împlinite sau finalizate. Pentru a putea
aproximaţie sau nedeterminare există inerent şi în spaţiu şi timp face aceasta trebuie să înţelegem expresia <divizare infinită>
– doar dacă există intervale elementare indivizibile de spaţiu şi ca însemnând <divizare indefinită>. În felul acesta se obţin
timp. segmente indefinit de mici, oricât de mici dar totuşi nenule şi
D. Principiul divizării nu se încalcă principiul menţionat anterior, principiul divizării.
Să considerăm următorul principiu (să-l numim principiul F. Simetria procesului (matematic)
divizării): dacă dintr-un segment finit se îndepărtează o Procesele matematice, cum ar fi divizibilitatea de
porţiune finită rămâne tot o porţiune finită. Cu alte cuvinte, exemplu, sunt procese generale, independente de vreun element
dacă împărţim un segment finit în două segmente ambele vor fi fizic (inclusiv timpul) la care se poate aplica procesul (ca şi caz
finite (nu vor fi nici infinite nici nule). Acest principiu particular). Prin urmare, procesul trebuie să fie simetric faţă de
reprezintă un adevăr analitic care se bazează pe definiţia timp pentru că altfel ar însemna că este dependent de timp şi nu
actului divizării. Dacă nu ar rămâne o porţiune finită înseamnă ar mai putea fi un proces matematic. A fi simetric faţă de timp
că nu s-a îndepărtat o porţiune din segment că s-a îndepărtat tot înseamnă că schimbând direcţia procesului sau derulând în sens
segmentul. Segmentului rezultat, fiind finit, i se aplică acelaşi invers procesul se ajunge la stările anterioare. În cazul
principiu şi aşa mai departe. Divizibilitatea la infinit care procesului infinit, divizibilitatea la infinit de exemplu, nu avem
implică un segment final nul implică o încălcare a acestui nici o garanţie că dacă multiplicăm la infinit segmentul nul vom
principiu. Întrucât acest principiu neglijează valorile numerică, ajunge la aceleaşi valori ca şi atunci când am divizat la infinit
mărimile concrete, raportat la el procesul divizării este un segmentul finit. Nu avem nici o garanţie că cele două procese
proces ciclic, asemănător cazului în care redefinim unitatea de sunt simetrice. Valorile obţinute atunci când derulăm procesul
măsură după porţiunea rămasă din unitatea iniţială. De aceea, în sens invers pot fi diferite de cele iniţiale.
faptul că divizarea se repetă la infinit nu are nici un efect Între finit şi infinit există o prăpastie, în sensul că finitul
asupra procesului atunci când îl raportăm la acest principiu. nu poate ajunge sau atinge niciodată infinitul. Definiţia
Divizibilitatea la infinit, ca şi multiplicarea la infinit de altfel, infinitului îi interezice aceasta. Dacă sărim această prăpastie a
reprezintă o abstracţiune bazată pe o aproximaţie. Există doar infinităţii nu mai avem nici o garanţie a continuităţii simetrice a
ca potenţialitate şi nu ca actualitate. procesului. De fapt, după cum am văzut, dacă această prăpastie
E. Caracterul contradictoriu al conceptului de infinitate poate fi trecută (dacă deci există infinitate actuală) lucrul acesta
actuală implică o încălcare a principiului divizării.
În urma divizării unui segment acesta tinde spre zero în G. Imposibilitatea mişcării continue
măsura repetării divizării. În principiu, divizarea la infinit dă Cei care pledează pentru mişcarea continuă apelează la
naştere unui segment nul dacă este posibil ca divizarea la relaţia 0·∞ ˆ 1 (sau 0·∞ ˆ n, în forma generală, unde n este un
infinit să fie realizată. Însă acest lucru nu este posibil să fie număr finit nenul). Adică, chiar dacă unitatea de mişcare este
realizat în realitate. Tocmai definiţia infinităţii exclude această nulă, o infinitate de astfel de unităţi nule va produce o mişcare
posibilitate. Dacă divizarea la infinit ar fi realizabilă în nenulă. Problema care se pune însă este aceasta: <Cum se
realitate, ar putea fi împlinită, atunci valoarea finală care ar ajunge de la zeroul iniţial la o infinitate de zerouri care să dea
reprezenta <împlinirea> procesului ar constitui o limită şi ar un număr finit?>. Pentru ca să se poată trece de la un zero
încălca definiţia infinităţii (care este fără limită). De aceea, iniţial la o infinitate de zerouri, adică, la un număr finit,
expresia <infinitate actuală> este o contradicţie în termeni. susţinătorii mişcării continue trebuie să presupună mai întâi
Infinit înseamnă nerealizabil, de necuprins iar actual înseamnă tocmai ceea ce vor să dovedească – faptul că există schimbare
realizat, împlinit. Conceptul de infinite actuală este chiar dacă unitatea elementar de schimbare este zero! Aceasta
contradictoriu pentru că implică o împlinire a procesului şi o nu înseamnă a pune la îndoială valabilitatea relaţiei 0·∞ ˆ 1
epuizare a potenţei, o transformare completă a acesteia în (care este adevărată prin definiţie) ci a pune la îndoială dacă
actualitate. Atâta timp cât mai există potenţă procesul nu a fost această relaţie este aplicabilă la cazul în care unitatea elementar
repetat la infinit şi deci nu s-a ajuns la infinitate. Dacă nu mai de mişcare este zero. Înseamnă a pune la îndoială posibilitatea
există potenţă înseamnă că procesul a ajuns la capăt şi are deci existenţei unei infinităţi de repetiţii de mişcări nule ceea ce
o limită. Existenţa unei limite este însă incompatibilă cu echivalează cu punerea la îndoială a posibilităţii mişcării
definiţia infinităţii. Prin urmare, infinitatea nu este realizabilă continue – ceea ce reprezintă tocmai întrebarea de la care am
în realitate ci doar în principiu. De fapt, conceptul de infinitate pornit şi pe care ne-am propus să-i dăm răspuns. A presupune
potenţială trebuie înţeles în sensul că acesta este realizabilă posibilitatea existenţei unei infinităţi de repetiţii de mişcări nule
numai în principiu dar nu şi în realitate. înseamnă a presupune tocmai ceea ce se încearcă să se
Segmentul nul, rezultatul divizării la infinit al unui demonstreze.
segment finit, reprezintă ducerea la limită a procesului
Problema care se pune nu este dacă relaţia 0·∞ ˆ 1 este
divizării. Această limită este însă o limită artificială, aplicată în
adevărată sau nu ci dacă aceasta se aplică sau nu în cazul în
mod forţat asupra procesului. Dacă este posibil ca procesul să
care unitatea de mişcare este nulă. Cu alte cuvinte, întrebarea
ajungă la această limită atunci înseamnă că procesul are o
care se pune este acesta: <Un astfel de proces de adăugare a
limită, înseamnă că procesul se sfârşeşte la această limită. Iată
unui valori nule este un proces crescător sau un proces ciclic?>.
că, plecând de la presupunerea divizibilităţii la infinit (care
Repetarea lui la infinit va duce la relaţia <0 ‡ 0 ‡ 0 ‡ ... ˆ ∞·0>
implică lipsa unei limite şi a unui sfârşit) am ajuns la o
sau la <0 ‡ 0 ˆ 0; 0 ‡ 0 ˆ 0; ...; 0 ‡ 0 ˆ 0>? Se poate face în
concluzie care contrazice această presupunere – existenţa unei
5
vreun fel distincţie (cel puţin calitativă dacă nu cantitativă) face dificil de înţeles noţiunea de transmisie continuă care
între punctul iniţial şi cel final a unui astfel de proces (fapt care domneşte în fizică... Astfel, noţiunea de transmisie continuă din
va determina care din cele două relaţii de mai sus este cea ştiinţă trebuie înlocuită de noţiunea de transmisie imediată prin
adecvată)? Ca să poată fi vorba despre <repetare> şi să se intermediul unor cuante de extindere succesive. Aceste cuante
introducă astfel o distincţie temporală între cele două puncte, de extindere succesive sunt diviziunile fundamentale de
trebuie să existe timp iar ca să existe timp trebuie să existe evenimente adiacente succesive. >14
schimbare iar aceasta este tocmai ceea ce trebuie demonstrat. H. Suficienţa posibilităţii pentru a crea contradicţie
Pe de altă parte, o distincţie spaţială nu se poate face între cele Paradoxul cu Ahile şi broasca ţestoasă (sau cel cu
două puncte. mişcarea dintre două puncte ale unui stadion) implică un mod
1. Distincţia dintre repaus şi mişcare particular în care Ahile îşi planifică alergarea, şi anume să
Dacă existenţa punctului este primordială şi existenţa alerge până unde era broasca atunci când a început să parcurgă
intervalului finit se bazează pe ea, atunci, după cum rezultă şi segmentul respectiv de drum, iar când a ajuns unde era broasca
din paradoxul săgeţii în care săgeat în zbor se dovedeşte a fi în atunci când a început să alerge, îşi propune iarăşi să alerge
repaus, nu mai există nici o bază pentru distincţia dintre repaus până unde este broasca în acest moment şi tot aşa. Este evident
şi mişcare sau dintre două mişcări cu viteze diferite. Să că nu este necesar ca Ahile să îşi propună să alerge în felul
considerăm un corp în mişcare. Cu cât intervalul de timp acesta. El poate de exemplu să îşi propună să alerge până unde
considerat este mai scurt cu atât spaţiul parcurs este mai mic. este broasca ţestoasă la momentul curent (în contrast cu
Dacă considerăm momente – ∆t ˆ 0 – (în ideea că nu există momentul iniţial). Pentru valabilitatea paradoxului nu este însă
unităţi elementare indivizibile) atunci intervalul spaţial parcurs nevoie ca modul particular de alergare implicat de paradox să
va fi şi el nul. Deci, un obiect în mişcare este în repaus în fie necesar. Este suficient dacă este posibil. Este adevărat că
fiecare moment. Însă, acelaşi lucru se poate spune şi despre un nimic nu îl obligă pe Ahile să alerge în felul acela (pe
obiect în repaus sau despre un alt obiect în mişcare cu o viteză segmente) dar în acelaşi timp este adevărat şi faptul că nimic nu
diferită. Deci, pe baza unităţii elementare nule nu se poate face îl obligă să nu alerge aşa. Dacă mişcarea este continuă, Ahile
distincţie între două stări de mişcare cu viteze diferite sau între poate să alerge în felul acesta (este posibil chiar dacă nu este
o stare de mişcare cu viteză oarecare şi starea de repaus. necesar). Modul în care Ahile îşi planifică alergarea (aleargă
2. Existenţa stării de repaus mereu până în punctul iniţial în care a fost broasca ţestoasă la
Mai mult decât faptul că nu s-ar putea face distincţie între începutul fiecărei etape sau aleargă până în punctul în care este
repaus şi mişcare, dacă realţia 0·∞ ˆ 1s-ar aplica, atunci lucrul broasca ţestoasă la momentul curent) nu trebuie să aibă nici un
acesta ar exclude orice stare de repaus, chiar şi repaus relativ, efect asupra alergării (astfel încât în unul din cazuri ajunge
deoarece 0·∞ ≠ 0. Din punctul de vedere al acestei obiecţii, broasca ţestoasă iar în altul nu o ajunge) pentru că viteza şi
relaţia s-ar putea aplica cel mult la timp deoarece nu există direcţia alergării rămân constante – deci în ambele cazuri
<repaus în timp> – chiar şi corpurile a căror locaţie spaţială trebuie să ajungă broasca. Totuşi, dacă este posibil (pe baza
rămâne constantă simt curgerea timpului şi nu rămân în acelaşi divizibilităţii la infinit a spaţiului şi timpului) să-şi planifice
moment. alergarea după cum prevede paradoxul (observaţiile noastre
3. Infinitul de gradul doi cerând ca, indiferent de planificare, având viteza mai mare,
Pentru mişcarea continuă avem ecuaţia x ˆ ∞·∆x ˆ ∞(x1 – Ahile trebuie să ajungă broasca ţestoasă), ajungem la concluzia
x0) ˆ ∞(0 – 0) ˆ ∞·0 ˆ 1.13 S-ar părea că această ecuaţie, având că nu este posibil să ajungă broasca ţestoasă! Concluziile fiind
un rezultat nenul, sprijină posibilitatea existenţei mişcării contradictorii rezultă că presupunerea divizibilităţii la infinit a
continue. Există totuşi o greşeală! 0 – 0 nu este 0 ci 0 de gradul spaţiului şi timpului, pe care se bazează modul acela particular
doi (02), să-i spunem aşa. Acest <zero de gradul doi> se de planificare a alergării, este falsă. Dacă există unităţi
elementare de spaţiu şi timp Ahile poate să alerge după cum
bazează pe un infinit de gradul doi (∞2). Această distincţie nu
prevede paradoxul doar până la un anumit punct. El nu poate
are importanţă în operaţii cu numere finite dar are mare
însă să îşi propună să alerge pe intervale mai mici decât cele
importanţă în operaţii cu numere infinite. 0 – 0 ˆ 1/∞ – 1/∞ ˆ
elementare indivizibile.
0/∞ ˆ 1/∞2 ˆ 02. De exemplu, atât un segment de dreaptă cât şi o
dreaptă sunt formate dintr-o infinitate de puncte dar există
III. Constanţa unităţii fizice elementare
totuşi o mare distincţie între ele. Un segment de dreaptă este
Acum, după ce am arătat că există o unitate elementară
format dintr-o infinitate de puncte (∞) dar o dreaptă este nenulă să arătăm că aceasta este constantă. S-ar părea că există
formată dintr-o infinitate de segmente şi deci, dintr-o infinitate posibilitatea ca, în principiu, unitatea elementară să varieze de
de infinităţi de puncte (∞2) (distincţia dintre aceste două feluri la o unitate la alta. De exemplu, într-un loc din spaţiu să avem
de infinite este echivalentă cu distincţia dintre mulţimile o anumită unitate de măsură iar în alt loc din spaţiu o altă
transfinite ℵ0 şi ℵ1 din cadrul teoriei mulţimilor). Astfel, unitate de măsură. Problema s-ar putea rezolva apelându-se la
ecuaţia trebuie scrisă: x ˆ ∞·∆x ˆ ∞(x1 – x0) ˆ ∞(0 – 0) ˆ ∞(1/∞ – presupunerea omogenităţii spaţiului. Nu este însă nevoie să
1/∞) ˆ ∞‚(1–1)/∞ƒˆ ∞·0/∞ ˆ 1·0 ˆ 0! Schimbarea continuă este facem această presupunere. De fapt, variaţia unităţii elementare
deci imposibilă. nu are sens datorită faptului că este nedetectabilă. Unitatea
De fapt chiar şi Whitehead afirmă că <Atâta timp cât fiind elementară, orice altă unitate sau mărime se bazează pe
caracterul atomic ‚cuantificatƒ al entităţilor actuale nu este luat ea15 şi variaţia ei ar afecta orice corp mutat dintr-un loc în
în considerare, aplicarea metodei de argumentare a lui Zeno celălalt, inclusiv cele care dau unitate de măsură, şi astfel nu
am putea detecta modificarea. Situaţia este similară cu cea din
13
exemplu în care universul şi tot ce este în el s-ar micşora (sau
Trebuie să considerăm x1 şi x0 ca fiind în origine. Altfel am folosi
unităţi de măsură şi nu am mai avea de a face cu puncte ci cu
14
intervale nenule a căror mărime este dată de unitate (vezi secţiunea A. N. Whitehead, Process and Reality, pag. 360-361
15
II.C Indeterminarea implicată de unitate). Orice mărime trebuie să fie un multiplu al unităţii elementare.
6
mări). O astfel de micşorare ar implica şi o micşorare în aceeaşi
măsură a oricărui metru pe care l-am putea folosi la măsurare şi
astfel micşorarea nu ar putea fi detectată. Să luăm un alt
exemplu – cel al unităţii de măsură pentru masă. Etalonul
unităţi de măsură pentru masă (un corp metalic dintr-un muzeu
din Franţa) arice masă ar avea, oriunde şi oricând, are un
kilogram. În principiu, masa lui ar putea varia de la un loc la
altul sau de la un moment la altul. Această variaţie ar fi însă
nedetectabilă. Etalonul sau unitatea fiind ceea ce este este unu.

Epilog
Dacă mişcarea ar fi continuă Ahile ar fi avut un destin
tragic. El ar fi fost condamnat să rămână veşnic ţintuit locului,
să nu ajungă broasca ţestoasă şi nimic altceva, oricât s-ar fi
străduit să alerge. Nu ar mai fi reuşit niciodată să-şi
demonstreze abilităţile de alergător şi noi nu am mai fi auzit
niciodată de el. Aceasta însă nu ar fi fost cea mai mare tragedie
pentru că oricum noi nu am mai putea auzi nimic.