CURS 1

MATERIA SUCCESIUNILOR
Dreptul succesoral cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza transmiterea
patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai in cadrul celor 3 sisteme succesorale pe care le-au
creat:
1.succesiunea legala deferita pe baza legilor
2.succesiunea testamentara deferita pe baza unui testament
3.duccesiunea deferita contra testamentului
La origini, in epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului defunct catre mostenitori nu
implica ideea de succesiune deoarece la origini, ei considerau ca patrimoniul este expresia ideii de
putere, iar puterea nu s epoate transmite la urmasi, ci se stinge odata cu moartea. De aceea, ei
considerau ca mostenitorul nu dobandeste acelasi drept, adica nu dobandeste dreptul pe care il exercita
defunctul, ci dobandeste un drept nou prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale.
Nu intamplator, cel mai vechi termen prin care a fost denumit mostenitorul este heres care
vine de la herus=stapan. Mai tarziu, odata cu acceptarea ideii continuitatii persoanei defunctului,
romanii au admis ca patrimonial poate trece de la defunct la mostenitorii sai. Din acel moment, in
terminologia juridica romana au aparut termeni de succesiune.
Cercetarile moderne au aratat ca mostenirea legala este mai veche decat cea testamentara, iar
cea legala a aparut iin epoca de tranzitie de la societatea gentilica la societatea organizata in stat si a
purtat asupra acelor lucruri mobile care se aflau in stapanire individuala. Mostenirea testamentara a
aparut mai tarziu. Romanii au admis ca patrimoniul poate trece de la defunct la mostenitori.
Testamentul a fost conceput ca actul juridic prin care proprietatea-putere este transmisa de catre
testator asupra mostenitorilor sai.
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a 2 tendinte:
1.decaderea formalismului
2.ocrotirea rudeniei de sange
1. La origini, transmiterea patrimoniului de la defunct la urmasi presupune arespectarea unor conditii
de forma extrem de complicate. EX: In epoca f veche, testamentul roman imbraca forma unor legi
votate de popor, pentru ca spre sfarsitul republicii si in dreptul clasic testamentul sa se poata intocmi
prin simpla manifestare de vointa sau prin scrisoare.
2. Multa vreme(~5 sec) agnatiunea (rudenia civila) a fost unicul fundament al succesiunii, iar rudele de
sange care nu erau si rude civile nu aveau vocatie succesorala. Cu timpul, familia romana a suferit o
serie de transformari. Prin reforme pretoriene si prin reforme imperiale au fost chemate la succesiune
si rudele de sange. In vremea imp Justinian, prin rasturnarea stravechiului principiu, rudenia de sange
a devenit unicul fundament al succesiunii.
Succesiunea legala este cea mai veche. Romanii o denumeau succesiune ab intestat. Noi o
denumim succesiune legala intrucat era deferita pe baza etxtelor din L12T, iar romanii o denumeau
succesiune ab intestat deoarece ea se deschidea atunci cand nu exista testamentul sau testamentul nu
era intocmit in mod valabil. Potrivit L12T exista 3 categorii de mostenitori legali :
1.heredes sui
2.adgnatus proximus
3.gentiles
1.Toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris, adica
fii,fiicele,femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, adoptata si adrogatul; nepotii din fii faceau
parte din aceasta categorie numai daca tatal lor murise inaintea bunnicului si veneau la succesiune prin
reprezentare in sensul ca urcau in rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau partea din succesiune
care s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mai fi trait.

EX: Daca vin la succesiune 2 fii si 2 nepoti de fiu, succesiunea se va imparti la 3, iar cei 2
nepoti de fiu vor dobandi impreuna 1/3 din succesiune pentru ca atat s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mia
fi trait. In lipsa mostenitorilor, in aceasta categorie veneau la succesiune cei din categoria a2-a.
2.Aceasta categorie este formata din mai multe persoane, adica cei mai apropiati colaterali. Ea nu este
fixa, ci mobila, iin sensul ca in lipsa unor colaterali mia apropiati, colateralii foarte indepartati pot fi
adgnatus proximus.
EX: Daca exista frati ei sunt adgnatus proximus. Daca nu exista frati- verii primari samd.
Pe de alta parte, potrivit L12T, daca adgnatus proximus repudiaza succesiunea, acasta nu va trece la
urmatoarea categorie de mostenitori, ci va deveni vacanta, va trece asupra statului, deoarece potrivit
L12T colateralii nu pot veni la succesiune prin reprezentare, iar daca lipsesc si adgnatus proximus, vin
la succesiune gentiles care imparteau succesiunea in parti egale (ca o amintire a proprietatii
colective).
Sistemul succesoral consacrat prin L12T a devenit anacronic spre sfarsitul republicii si a intrat
in conflict cu noua organizare a familiei romane. Avem iin vedere fa[tul ca spre sfarsitul epocii vechi
se practicau pe scara mare si emanciparea fiului de familie si casatoria fara manus, or emancipatul nu
mia putea veni la succesiune in familia de origine, deoarece nu mai era ruda civila cu acea familie
(agnat). Femeia si copiii rezultati din casatoria fara manus nu se puteau mosteni reciproc pentru ca nu
erau rude civile, aflandu-se sub puteri diferite.
De aceea, pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme in vederea ocrotirii rudeniei de
sange pe teren succesoral, iar sistemul creat a fost denumit MOSTENIRE PRETORIANA
(bonorum possessio) si imbraca 4 forme :
1. bonorum possessio unde liberi
2. bonorum possessio unde legitimi
3. bonorum possessio unde cognati
4. bonorum possessio unde vir et uxor (sotul si sotia)
1. Toti fiii de familie, inclusiv cei emancipati, deoarece ei veneau la succesiune in calitate de
rude de sange.
2. Cei mai apropiati colaterali; aparent, prin crearea acestei categorii de mostenitori, pretorul a
confirmat L12T, dar in realitate, pretorul a adus si o inovatie, in sensul ca daca cel mai
apropiat agnat repudia succesiunea, ea nu devenea vacanta, ca in L12T, ci trecea asupra
agnatilor, adica trecea asupra urmatoarei categorii de mostenitori.
3. Mama si copiii rezultati din casatoria ara manus care se mosteneau reciproc in calitate de rude
de sange.
4. Barbatul si femeia casatoriti fara manus.
Reformele pretoriene au fost dezvoltate apoi prin reforme imperiale. In vremea imp Hadrian,
s-a dat senatusconsultul Tertullian prin care mama a fost chemata la succesiunea copiilor rezultati din
casatoria fara manus, egalitate de ruda legitima, adica a fost ridicata din categoria a3-a de mostenitori
pretorieni in categoria a 2-a. Prin senatusconsultul lui Orfitian, copiii rezultati din casatoria fara manus
au fost chemati la succesiune in prima categorie de mostenitori, deci au fost ridicati in prima categorie.
Imp. Justinian a initiat o reforma ampla prin care rudenia de sange a devenit unicul fundament
al succesiunii. Potrivit acesteia, exista 4 categorii de mostenitori:
1. descendenti fii, nepoti, stranepoti
2. ascendenti parinti, bunici, fratii si surorile buni si copiii lor
3. fratii si surorile consangrini si uterini si copiii lor. Se numesc frati/surori consangrini
aceia care provin din acelasi tata,nu si din aceeasi mama, iar cei uterini cei care provin din
aceiasi mama, nu si tati.
Prin aceasta reforma a disparut distinctia dintre agnatiune si cognatiune in materie
succesorala si distinctia dintre mostenirea civila si cea pretoriana.

MOSTENIREA TESTAMENTARA este deferita pe baza unui testament, iar testamentul

este actul solemn prin care o persoana denumita testator instituie unul/mai multi mostenitori
pentru ca acestia sa-i execute ultima vointa. In textele jurisconsultilor se subliniaza caracterul
solemn si de ultima vointa ale testamentului. Iin realitate, trasatura definitorie a testamentului este
investirea de mostenitori. La origine, puteau fi instituiti mostenitori numai hereziti (mostenitori din
prima categorie a succesiunii legale). Cu timpul, s-a admis sa fie instituiti mostenitori si colaterali, iar
mai tarziu si persoane straine de familie.
Principala functie a testamnetului roman a fost aceea a impartirii bunurilor succesorale in
conformitate cu ultima vointa a testatorului. Prin testament puteau fi favorizati unii dintre mostenitori,
dupa cum mostenitorii puteau fi grevati cu executarea unor legate in favoarea anumitor persoane
(legatari). Prin testament se putea dezrobi un sclav si se putea numi un tutore. Cert este ca testamentul
roman nu a indeplinit niciodata numai functii asiguratorii continuitatii cultului privat.
In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:
1. calatis comitiis
2. in procinctu
3. per aes et libram

1. Este cel mai vechi si imbraca forma unei legi curiate, pe care o vota Comitia Curiata,
denumita si Comitia Calata. Faptul ca primul testament roman a imbracact forma unei legi
ne arata ca la origine, romanii au rivit cu rezerve mostenirea testamentara de vreme ce
prin testament se aduceau anumite modificari regulilor care modificau succesiunea legala.
Din ratiuni de ordin practic, romanii au cerut la origine ca in mostenirea legala sa fie
modificata tot prin lege. Fapt este ca in epoca L12T, romanii au admis principiul libertatii de a
testa. Din acel moment, poporul s-a transformat din veritabil legiuitor intr-un martor colectiv.
Acest text prezenta insa 2 inconveniente:
- el nu era accesibil tuturor cetatenilor romani, ci numai patricienilor
- Comitia Curiata nu era convocata in fiecare zi, ci numai de 2 ori/an. De aceea, a
fost creat testamentul in procintu, sau testamentul in fata armatei gata de lupta.
2. Forma solemna prin arama si balanta. Este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare. A
evoluat in 3 faze:
a) mancipatio familiae
b) testamentul per aes et libram public
c) testamentul per aes et libram secret

a) Testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin mancipatiune unui

executor testamentar denumit emptor familiae sau cumparator al bunurilor succesorale;
dupa care partile incheiau o conventie de buna-credinta denumita pact fiduciar prin care
testatorul ii arata lui emptor familiae cum sa imparta bunurile succesorale. Insa executarea
ultimei vointe a testatorului depindea de buna-credinta a lui emptor familiae, intrucat
pactul fiduciar nu era sanctionat juridiceste, iar daca emptor familiae nu executa de bunavoie ultima dorinta, mostenitorii nu aveau actiune impotriva lui si nu-l puteau constrange
prin proces. De aceea s-a trecut la faza a2-a.
b) Testatorul nu mia transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de
detntiune, astfel incat emptor familiae deveea un simplu detentor si daca nu executa de
buna-voie ultima vointa, mostenitorii aveau actiune impotriva lui si il puteau constrange
prin proces sa execute testamentul. Totusi, in aceasta faza testamentul prezinsta
incovenientul ca pactul fiduciar era incheiat in forma verbala in fata martorilor intrucat
numele mostenitorilor erau cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului, iar unii
mostenitori puteau avea interesul sa grabeasca moartea testatorului. De aceea, s-a trecut la
a 3-a faza.
c) Pactul fiduciar era intocmit in forma scrisa si purta sigiliile martorilor, urmand ca inscrisul
sa fie desfacut la moartea testatorului, cand se aflau si numele mostenitorilor.

In dreptul clasic, s-a aplicat testamentul per aes et libram secret (c) , dar in paralele au aparut
si forme nesolemne de testament. Testamentul nuncupativ era intocmit verbal in fata
martorilor (cu limba de moarte). Testamentul pretorian era intocmit in forma scrisa si purta
sigiliile martorilor. Testamentul militar nu presupunea nici o conditie de forma, ci doar clara
exprimare a ultimei vointe.

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, erau necesare anumite conditii:
Era necesar ca testatorul, martorii, mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara
denumita testamenti factio, care era de 2 feluri
1. Testamenti factio activa
2. Testamenti factio pasiva

1. Presupune posibilitatea persoanei de a-si intocmi testamentul sau de a asista in calitate de

martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activa toti cei care sunt
capabili de drept si de fapt. Totusi, s-au admis si unele exceptii. Astfel, ful de familie care era
soldat in legiuni si avea bunuri proprii in calitate de soldat (peculium castresae) putea dispune
de acel peculium prin testament. De asemenea, sclavul public putea dispune priin testament de
jumatate din peculiul sau. La origine, femeia nu-si putea face testament. Incepand din vremea
imp Hadrian isi putea face testament numai cu autoritatis tutoris, iar femeia care se bucura de
jus liberorum avea o deplina capacitate de a-si face testament(ingenua cu 3 copii si dezrobita
cu 4 copii)
2. Reprezinta aptitudinea persoanei de a venit la succesiunea in calitate de mostenitor sau legatar.
Aveau testamenti factio pasiva toti cei care erau capabili de fapt si de drept. Exceptii:
persoanele alieni iuris puteau fi instituite in testament, dar bunurile succesiunii treceau in
patrimoniul lui pater familias. Totodata, romanii au admis si instituirea sclavului (propriu sau
al altuia); daca era instituit mostenitor uun sclav propriu, acea instituire trebuia insotita de o
clauza de dezrobire, astfel incat dupa moartea testatorului falit, bunurile succesiunii numai
erau vandute pe numele testatorului, ci pe numele sclavului. Sclavul altuia era instituit cu
scopul de a se realiza pe cale indirecta vanzarea dreptului la succesiune, deoarece prin
vanzarea sclavului se vindea si dreptul la succesiune, iar succesiunea era dobandita de acela
care il avea pe sclav in proprietate in monetul mortii testatorului. Prin legea Voconia s-a
interzis femeii sa vina la mostenirea unei persoane cu o avere mia mare de 100.000 de asi.

CURS 2

Instituirea de mostenitori
Gaius spunea ca instituirea de mostenitori e baza oricarui testament, in sensul ca un testament
nu poate fi intocmit in mod valabil fara instituirea de mostenitori.
Instituirea de mostenitori trebuie facuta in fruntea testamentului, in termeni imperativi si
solemni. EX: Daca era instituit mostenitor Claudiu, testatorul trebuia sa scrie Claudiu sa fie
mostenitor!.
Instituirea de mostenitori presupunea si intrunirea unor conditii de fond care si-au gasit
expresia in doua principii fundamentale:
1.Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi (nimeni nu poate muri in parte
cu testament si in parte fara testament). Intelegem ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de
mostenirea testamentara, chiar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel
instituit pro parte va dobandi totusi intreaga succesiune, pentru ca altfel ar insemna sa se deschida
mostenirea legala alaturi de cea testamentara, ceea ce nu e permis.
2.Semer heres semper heres (o data herede, pentru totdeauna herede). Nu este permisa
instituirea cu termen. Instituirea se face pentru totdeauna intrucat succesiunea e un mod de dobandire a
proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.
Pe langa instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori, care e
tot o instituire, dar de gradul doi (conditionala) pentru ipoteza in care cel instituit nu poate sau nu vrea
sa dobandeasca succesuinea. EX: In vederea insituirii, testatorul va spune: Octavian sa fie
mostenitor!, iar cuocazia substituirii: Daca Octavia nu accepta , va veni la substiuire Claudiu.
SUBSTITUIREA
A.
Substituirea vulgara este cea obisnuita si se face pentru ipoteza in care
instituitul nu vrea sau nu poate sa primeasca mostenirea.
B.
Subsituirea pupiliara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit ar muri
inainte de varsta pubertatii-14 ani-, deoarece impuberul este incapabil de fapt.
Astfel, testatorul il numeste substituit.
C.
Substituirea quasi-pupilara se realizeaza numai in ipoteza in care cel instituit
mostenitor ar fi innebunit, deoarece si nebunul este incapabil de fapt.
MOSTENIREA DEFERITA CONTRA TESTAMENTULUI
Este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala, pentru ca in conceptia
jurisconsultilor, asa cu testatorul isi poate instituii descendentii ca mostenitori, tot asa de bine
testatorul poate sa-si dezmosteneasca descendentii, cu conditia sa respecte anumite forme solemne.
Fii de familie trebuia sa fie dezmosteniti individual. EX: Daca erau dezmosteniti fii Octavian
si Claudiu, testatorul trebuia sa scrie Octavianus exheres questo , pe cand fiicele si nepotii erau
dezmosteniti in bloc : Ceteri omnes exheredes sunto.

Daca era dezmostenit fara respectarea formelor solemne un fiu de familie, testamentul era
ruptum, iar la fiice si nepoti testamentul era modificat iin asa maniera incat cei dezmosteniti sa
primeasca totusi o parte din succesiune.
Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii, iar omisiunea aparea atunci cand
descendentii nu erau nici instituiti, nici dezmosteniti.
In decursul timpului, ideile romane au evoluat si astfel si-a facut loc in sistemul de valori
romane idea de officium in virtutea careia testatorul avea obligatia sa-si iubeasca descendentii. Chiar
daca descendentii erau dezmosteniti cu respectarea formelor solemne, totusi testamentul putea fi atacat
in justitie, intrucat testatorul si-a incalcat obligatia de officium si a intocmit un testament inofocios.
Aceasta dispozitie s-a extins si asuprea ascendentilor, precum si asupra fratilor si surorilor. Daca o
ruda apropiata era dezmostenita cu respectarea formelor solemne, avea la dispozitie o actiune speciala
denumita querela inofficiosi testamenti , adica plangere pentru testamentul inoficios pe care o intenta
in fata Tribunalului, iar acestia anulau testamentul, afirmand ca testatorul a fost nebun cand si-a
intocmit testamentul, pentru ca numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate. Cu toate
acestea, existau anumite cauze care justificau dezmostenirea, numai ca aceste cauze erau lasate la
aprecierea Tribunalului, constatandu-se ca practica Tribunalului era condtradictorie. De aceea, imp
Justinian a intocmit o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiat, si o alta
cauza care justifica testamentele inoficiale.
DOBANDIREA TESTAMENTULUI
Alte texte romane se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de dobandirea mostenirii,
succesorii se clasifica in trei categorii:
1.heredes sui et necesarii
2.heredes necesarii
3.heredes voluntari
1.Din aceasta categoria faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias
deveneau persoane sui iuris. Acesti mostenitori erau necesari in sensu ca mostenirea le revenea de
drept, automat, incat ei nu puteau repudia succesiunea. De aceea, jurisconsultii spuneau ca in cazul
acestor mostenitori nu se pune nici problema acceptarii succesiunii, nici problema repudierii acesteia.
Ei puteau veni si la succesiunea legala, si la cea testamentara.
2.Din aceasta categorie faceau parte sclavii instituiti mostenitori. Testatorul il putea insitui
mostenitor pe sclavul propriu, instituire insotita de o clauza de dezrobire. Si ei dobandeau succesiunea
de drept, ca atare nu se punea problema aceeptarii sau repudierii succesiunii, dar sclavul putea veni
numai la succesiunea testamentara.
3.Din aceasta actegorie faceau parte persoanele straine de familie, cu precizarea ca in materia
dobandirii succeciunii, agnatii diin categoria a 2-a si a 3-a (colateralii) erau considerati straini de
familie. In cazul lor, mostenirea nu se dobandea automat, ei avand posibilitatea fie sa accepte
succesiunea, fie sa o repudieze. Daca intelegeau sa accepte succesiunea, era necesar sa recurga la una
din forma acceptarii.
Existau trei forme ale acceptarii :
A.
CRETIO era forma solemna de acceptare a mostenirii si presupune o
declaratie solemna in fata martorilor, testatorul putand impune celui
instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma. Daca testatorul dispunea
ca cel instituit va fi dezmostenit daca nu se pronunta intr-un anumit
interval de timp, aceasta era numita cretio perfecta.
B.
PRO HEREDE GESTIO este administrarea in calitate de mostenitor.
Mostenitorul nu-si exprima vointa de acceptare, dar facea un act de
administrare a bunurilor succesorale, din care rezulta ca a inteles sa
accepte succesiunea.
C.
NUDA VOLUNTAS este exprimarea vointei de a accepta mostenirea. Nu
presupunea forme solemne, dovada ca s-a generalizat.
Acceptarea succesiunii presupune intrunirea numitor conditii:

cel instituit mostenitor trebuie sa aiba testamenti factio pasiva, deci capacitate
testamentara pasiva.
Sa fie capabil de drept si de fapt, adica de a se obliga, deoarece o mostenire
cuprinde nu numai bunuri corporale si drepturi de creanta, ci si datorii, ele
trebuind sa fie platite de mostenitori.
Daca erau instituiti fii de familie sau scalvii, nu puteau accepta fara autorizatia lui
pater familias/dominus, deoarece bunurile succesorale treceau in patrimoniul lui
pater/dominus. De aceeas-a cerut ca fiul si sclavul sa aiba autorizatia lui pater
familias/dominus.
Ius capiendi a fost creat de imp Augustus prin legile Iulia si Papia Poppaea. Cel
ce accepta mostenirea trebuie sa aiba ius capiendi (drept de a culege mostenirea),
prin legi caducare ce cuprind doua categorii de dispozitii. PARS NUPTIARIA
prevedea ca femeile intre 20-50 de ani trebuiau sa traiasca in regimul casatoriei si
sa aiba copii, la fel si barbatii intre 25-60 de ani. PARS CADUCARIA prevede ca
ci necasatoriti sa nu primeasca nimic din succesiune, iar cei casatoriti dar fara
copii sa primeasca numai din mostenire. Partea caduga revenea acelora care
erau instituiti in acelasi testament si indeplineau dispozitiile legii caducare. Daca
nu existau mostenitori, bunurile succesiunii reveneau statului.

Acceptarea succesiunii genereaza si anumite efecte juridice:

1.Confuziunea patrimoniilor, ceea ce inseamna ca patrimoniul defunctului se contopeste cu
patrimoniul mostenitorului. Aceasta contopire poate genera efecte pagubitoare si pentru mostenitori si
pentru creditorii defuunctului. Cele pagubitoare pentru mostenitori se produc atunci cand succesiunea
este incarcata de datorii, caci in vechiul drept mostenitorul raspundea pentru datoriile succesiunii ultra
vires hereditatis , adica dincolo de limitele activului succsoral, ceea ce inseamna ca mostenitorul
trebuia sa plateasca datoriile din bunurile sale. Trebuie sa distingem intre mostenitori voluntari si
mostenitori necesari , pentru ca cei voluntari puteau repudia succesiunea, iar cei necesari trebuiau sa
plateasca. De aceea, pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi (dreptul de a se abtine) in virtutea
caruia mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis , adica in
limitele activului succesoral. Imp Justinian a decis ca acel mostenitor care face un inventar al bunurilor
succesorale va raspunde pentru datoriile succesoale numai intra vires hereditates.
Confuziunea patrimoniilor putea genera consecinte pagubitoare si pentru creditorii
defunctului, atunci cand mostenitorul era insolvabil, caci daca mostenitorul era insolvabil, dupa
confuziunea patrimoniului, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului
(asadar, creditorii defunctului nu-si puteau valorifica dreptul de creanta integral). A intervenit pretorul,
care a creat separatio bonorum, si anume: cand mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau
separate de bunurile mostenitorului, iar creditorii defunctului isi valorificau dreptul de creanta integral,
pe seama bunurilor defunctului, si de abia dupa aceea avea loc confuziunea patrimoniului.
2.Dobandirea dreptului de proprietate. Destul de frecvent, erau mia multi mostenitori instituiti,
punandu-se problema definirii raporturiloe dintre ei. Creantele si datoriile se imparteau de drept,
automat, intre comostenitori , pe cand lucrurile corporale erau dobandite de mostenitori in indiviziune.
Daca mostenitorii doreau obtinerea iesirii din indiviziune, aveau la dispozitie o actiune speciala.
3.Collatio bonorum este raportul bunurilor succesorale. Potrivit acestui efect, acela care a
primit anumite bunuri de la pater familias in timpul vietii acestuia si vrea sa vina la succesiunea sa,
trebuie sa faca raportul bunurilor, adica sa le adauge la masa succesorala. EX: Femeia casatorita fara
manus primea de la pater familias anumite bunuri cu titlu de zestre (bunuri dotale). Ea putea veni la
succesiune in familia de origine, cu conditia sa faca raportul bunurilor dotale, raport pe care romanii il
numeau collatio dotis , astfel incat daca adauga bunurile dotale la masa dotala, ea putea veni la
succesiune. Exista si un caz atipic: collatio emancipati , deoarece emancipatul a fost chemat de pretor
la succesiune in familia de origine ca ruda de sange cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa
adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit prin munca proprie in calitate de sui
iuris.

Asa cum mostenitorul voluntar putea sa accepte succesiunea putea sa o si repudieze, repudiere
care se facea printr-o simpla manifestare de vointa. In dreptul clasic, daca mostenitrul nu se pronunta
intr-un anumit interval de timp, se interpreta ca a repudiat succesiunea, ceea c genera anumite efecte
juridice. EX: Daca existau mai multi mostenitori si nu eixtsau substituiti, iar unul dintre mostenitori
repudia succesiunea, atuunci se producea acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea din succesiune
care a fost repudiata revenea acelora care au acceptat succesiunea, efect care se producea de drept.
Daca exista un singur mostenitor instituit care avea un substituit, atunci prin repudiere, mostenirea
revenea substituitului. Daca nu exista uun substituit, se deschidea succesiunea legala, iar daca nu
existau nici succsori legali, mostenirea devenea vacanta, si revenea statului.

Sanctiunea mostenirii
Sanctiunea mostenirii civile
Era sanctionata prin hereditatis petitio (petitiunea de hereditate). Aceasta actiune era data cu
titlu universal, spre deosebire de actiunea in revendicare, care era data cu titlu particular, caci
petitiunea de hereditate avea ca obiect o universalitate de lucruri. Aceasta actiune prezenta si avantajul
ca reclamantul nu trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate a defunctului asupra bunurilor
succesorale, ca la actiunea in revendicare, ci numai dovada calitatii sale de mostenitor civil.
Era intentata de mostenitorul vicil impotriva aceluia care se afla in stapanirea bunurilor
succesorale. Paratul putea poseda bunurile succesorale fie pro herede, fie pro possessore. El poseda
bunurile succesorale pro herede atunci cand era de buna-credinta, avand convingerea ca el este
adevaratul mostenitor. Ciine poseda pro possessore, atunci stia ca nu e mostenitor civil, dar ii opunea
reclamantului calitatea de posesor prin posidio clia posidio.
Petitiunea de ereditate, ca si actiunea in revendicare, putea fi intentata impotriva posesorilor
fictivi, adica impotriva aceluia care distruge lucrul cu buna-stiinta, deoarece conform
senatusconsultului Juventian, reaua-credinta tine loc de posesiune. Totodata, el prevedea ca paratul de
buna-credinta va raspunde numai in limitele imbogatirii sle, pe cand cel de rea-credinta va raspunde
pentru tot ce lipseste diin succesiune.
Sanctiunea mostenirii pretoriene
Mostenirea pretoriana a fost sanctionata prin intermediul quorum bonorum , care presupunea
o procedura in doua faze:
a.Prima faza : Reclamantul afirma ca este mostenitor pretorian, iar pretorul ii recunostea
aceasta calitate, dar nu verifica daca reclamantul intruneste conditiile necesare pentru a fi mostenitor
pretorian, recunoastere care avea numai o valoare teoretica (deoarece reclamantul nu era pus in
posesia bunurilor, doar i se recunnostea calitatea).
b.A doua faza: Pretorul verifica daca reclamantul intruneste cu adevarat conditiile necesare
pentru a fi mostenitor pretorian, si daca se convingea ca intruneste acele conditii, pretorul elibera
interdictul quorum bonorum prin care reclamantul era pus in posesia bunurilor succesorale.

CURS 3

Legate si fideicomise
Legatul
DEF: Este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni, grevand pe
mostenitorul instituit, prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in profitul
unei persoane care este denumita legatar (bunul de care dispune prin intermediul legatului se
numeste bun legat).
Legatul este o dispozitie cuprinsa in testament. Este formulat in termeni imperativi si solemni.
Acea dispozitie trebuie executata de carte mostenitor, are ca obiect un bun individual determinat si
este facuta in profitul legatarului.
1. Legatul per vindicationem
2. Legatul per damnationem
3. Legatul per praeceptionem
4. Legatul sinendi modo
1.Testatorul transmite un bun individual determinat cu titlu de proprietate direct legatarului,
ceea ce inseamna ca in momentul acceptarii succesiunii de catre mostenitor, legatarul devine automaat
proprietar al acelui bun. Daca mostenitorul il impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului, acesta
din urma, in calitatea sa de proprietar, va intenta actiunea in revendicare si va intra in posesia lucrului
deoarece actiunea in revendicare este o actiune arbitrara, astfel incat reclamantul care castiga procesul
va obtine o condamnare asupra insusi lucrului.
2.Testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit lucru legatarului, iar daca
mostenitorul nu executa acea obligatie, legatarul are impotriva lui o actiune personala si va intra in
posesia unei sume de bani, deoarece in cazul actiunilor personale, sentinta de condamnare poarta
asupra unei sume de bani.
La inceputul dreptului clasic, s-a dat senatusconsultul nelonian, prin care s-a dispus ca un legat
per vindicationem nul pentru nerespectarea unor conditii de forma sau fond poate fi considerat valabil
ca legat per damnationem, cu atat mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat
vaabil ci ca legat per damnationem. Aceasta interpretare a avut consecinte importante pe planul
sanctiunii legatelor, deoarece in functie de interesele sale, beneficiarul unui legat per vindicationem se
putea considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem. Daca avea interesul sa
intre in posesia bunului legat, beneficiarul legatului per vindicationem, se considera legatar per
vindicationem, intenta actiunea in revendicare si intra in posesia lucrului. Daca beneficiarul unui legat
per vindicationem avea nevoie de bani, atunci se considera legatar per damnationem, intenta actiunea
personala, castiga procesul si intra in posesia sumei de bani.
3.Unul dintre mostenitorii instituiti are in acelasi timp si c
Litatea de legatar. Acest legat a fost creat cu scopul favorizarii unuia dintre mostenitorii
instituiti, deoarece in acest caz beneficiarul legatului va intra mai intai in posesia bunului legat, dupa
care succesiunea se imparte in parti egale intre toti mostenitorii instituiti.
4.Mostenitorul are numai obligatia de a nu-l impiedica pe legatar sa intre in posesia bunului
numit legat.
Insa legatele presupun si respectarea unor conditii de fond:
Legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva, deoarece urma sa primeasca un
bun succesoral
Executarea legatului apasa asupra mostenitorului instituit, iar aceasta obligatie a
mostenitorului instituit a generat unele complicatii, deoarece : Prin L12T s-a garantat deplina
libertatede a dispune prin legat. In virtutea acestei libertati, testatorul dispunea prin legat de anumite
bunuri, in profitul unora ditre mostenitorii instituiti. Cu timpul, testatorul a inceput sa dispuna prin

legat si profitul unor persoane straine de familie, iar spre sfarsitul epocii (republicii) testamentele erau
incarcate cu atat de multe legate incat dupa executarea lor, activul succesoral se epuiza, iar
mostenitorul trebuia sa plateasca si datoriile succesorale. De aceea, in mod frecvent, mostenitorii
voluntari repudiau succesiunile incarcate cu multe legate, in paguba creditorilor defunctului, care nu-si
mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea au fost date 3 legi succesive prin care a fost
ingradita libertatea de a dispune prin legat:
Prin Legea Furia Testamentaria s-a dispus ca legatul nu poate avea ca obiect un lucru in
valoare mai mare de 1000 asi.
Prin Legea Voconia s-a dispus ca legatarul nu poate primi mai mult decat mostenitorul.
Cele doua legi s-au dovedit neeficiente, intrucat testatorul putea include in testament foarte multe
legate in valoare de mai putin de 1000 de asi.
S-a dat Legea Falcidia, prin care mostenitorul trebuie sa primeasca cel putin din
mostenirea care i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale. Iar daca acea patrime nu se forma,
legatele erau reduse proportional, pana la formarea acelei patrimi.

Regula catoniana: Un legat care este nul in momentul intocmirii testamentului, acesta va
ramane nul pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecatorul nu mai putea lua in
considerare oile imprejurari ivite in intervalul de timp cuprins intre momentul intocmirii
testamentului si momentul mortii testatorului. EX: Daca testatorul dispunea prin legatul per
vindicationem de un lucru care nu-i apartinea, acel legat era nul, deoarece nimeni nu poate
transmite ceea ce nu are. Ulterior, era posibil ca testatorul sa devina proprietar al acelui bun.
In noua situatie, legatul ar putea fi executat. Si totusi, el va ramane nul pentru ca a fost nul
in momentul intocmirii testamentului.

Fideicomisul
DEF: Este actul de ultima vointa prin care o persoana denumita disponent/dispunator
roaga o alta persoana numita fiduciar sa transmita lucrul sau sau o parte din succesiune altei
persoane care este denumita fideicomisar.
In dreptul roman, fideicomisul putea fi inclus in testament, dar el putea fi intocmit in mod
valabil si in afara testamentului. Daca fideicomisul era inclus in testament, atunci era necesar sa fie
intrunite toate conditiile de forma si de fond ale testamentului. Pe de alta parte, in acest caz, calitatea
de fiduciar o avea chiar mostenitorul instituit. Daca fideicomisul era intocmit in afara testamentului,
nu era necesar sa se respecte conditiile de forma si de fond ale testamentului.
Initial, fideicomisul n-a fost sanctionat pe plan juridic, ci numai pe plan moral si religios. Dar,
incepand din vremea lui Octavian Augustus, fideicomisul a fost sanctionat si pe plan juridic.
Romanii au cunoscut si fideicomisul de familie, care se intemeiaza pe un mecanism special
conform caruia fideicomisarul devine in mod automat la randul lui fiduciar, in sensul ca : Potrivit
fideicomisului de familie, fiduciarul are obligatia sa transmita un bun unui membru din familie care la
randul lui are aceeasi obligatie, transformandu-se din beneficiar in fiduciar. Pe aceasta cale s-a asigurat
pastrarea bunurilor de valoare in sanul aceleiasi familii.
Romanii au cunoscut si fideicomisul de ereditate, care purta asupra unei parti din succesiune,
sau chiar asupra intregii succesiuni. Acest fideicomis a generat complicatii atunci cand era inclus in
testament si cand calitatea de fiduciar o avea chiar mostenitorul instituit, care trebuia sa transmita toate
bunurile succesorale fideicomisarului, dupa care trebuie sa plateasca si datoriile succesorale. De
aceeau, mostenitorii voluntari au inceput sa repudieze succesiunile incarcate cu fideicomise de
ereditate, in paguba creditorului defunctului care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta.
S-au dat 2 senatusconsulte: Senatusconsultul Trebelian si senatusconsultul Pagasian, prin care
relatiile dintre mostenitorul fiduciar si fideicomisar au fost reglementate de asa maniera incat
mostenirea sa primeasca totusi o parte din succesiune.

10

MATERIA OBLIGATIILOR
Aceasta materia prezinta o importanta cu totul aparte:
-Pentru ca obligatia sunt oglinda juridica a economiei de schimb. Economia de schimb romana
a cunoscut o dezvoltare fara precedent.
-Pentru ca in acasta materie, romanii au creat conceptele, categoriile si principiile care au fost
preluate in sistemele juridice moderne fara adaptari, ci in forma pura.
Materia obligatiilor cuprinde 2 parti: Partea Generala(Teoria Generala a Obligatiilor) si Partea
Speciala(Izvoarele Obligatiilor).

Partea generala
Cuprinde acele concepte si principii care se aplica tuturor izvoarelor de obligatii.
DEFINITIA SI ELEMENTELE OBLIGATIILOR
Textele romane ne-au transmis doua definitii ale obligatiei. Prima ii apartine lui Paul, iar a
doua ii apartine lui Justinian. Intrucat definitia alui Justinian e mai apropiata de conceptia moderna, ne
oprim asupra ei.
DEF: Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvende rei
secundum nostrae civitativ iura. (= Obligatia este o legatura de drept prin care suntem constransi a
plati ceva, potrivit dreptului cetatii noastre) .
Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este un raport juridic pe care noi modernii il
denumim raport juridic obligational, iar romanii il numeau vinculum iuris , adica o legatura de drept.
La romani, multa vreme, cuvantul vinculum a avut numai un sens material (vinculum=lant) si
desemna o legatura fizica. Cu timpul, aceasta legatura s-a juridicizat deoarece cuvantul vinculum s-a
spiritualizat si a desemnat o legatura juridica.
Noi,romanii, am preluat cuvantul vinculum cu intelesul sau material. Acest raport juridic
presupune intrunirea a 3 elemente:
Elementele obligatiei - subiectele
obiectul
sanctiunea
1. Subiectele
Creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligatiei, deoarece el are dreptul sa
pretinda o plata care se numeste creanta sau dreptul de creanta. Debitorul e subiectul pasiv al
obligatiei intrucat el poate fi constrans sa faca plata.

2. Obiectul e desemnat prin cuvantul plata. Insa cuvantul plata nu desemneaza numai
remiterea unei sume de bani, ci are un inteles care isi gaseste expresia in cuvintele dare,
facere si prestare.
Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea asupra unui lucru sau de a
constitui un alt drept real.
Cuvantul facere desemneaza obligatia de a presta un serviciu.
Cuvantul prestare desemneaza obligatia de a procura folosinta uui lucru fara a constitui un
drept real.
In zilele noastre, cuvantul prestare desemneaza orice obiect al obligatiei. Astazi, prestare are
sensul de plata.
Obiectul trebuie sa indeplineasca anumite CONDITII:
Sa fie licit si moral, adica in conformitate cu cerintele legii si ale moralei
Sa fie posibil. Imposibilitatea este juridica(apare atunci cand se promite un lucru
nepatrimonial) sau fizica(atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura).
Sa fie determinat, sau cel putin determinabil

11

 Sa constea in o prestatiune pe care debitorul o face creditorului sau, intrucat obligatuule

sunt guvernate de principiul relativitatii si produc efecte numai intre parti(creditordebitor), nu si fata de terti.
Sa prezinte interes pentru creditor.
3. Sanctiunea
Daca debitorul nu face plata, creditrul poate intenta impotriva lui o actiune personala prin
care il poate constrange pe debitor prin proces sa-si execute obligatia.
Pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul obligatie are si alte sensuri: Poate desemna
si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul, dupa cum se numeste obligatia si dreptul de
creanta al creditorului. Sensul cu care e utilizat cuvantul obligatie rezulta intotdeauna din
context.
Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiei, insa mai
importante sunt 3 criterii:
A.Izvoarele
B.Sanctiunea
C.Numarul participantilor la raportul juridic obligational
A.Izvoarele:
Prima clasificare in functie de izvoare a fost facuta de Gaius, dupa care obligatiile pot izvori
din contracte sau delicte. Ulterior, Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii
care nu sunt nici contracte, nici delicte, astfel incat a mai adaugat si alte izvoare de obligatii,
pe care le-a denumit alte izvoare obligationale. Potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din
contracte, quasicontracte, delicte, quasidelicte.

Contractul este conventia care genereaza obligatii (sau drepturi de creanta si datorii).
La romani, contractele se clasificau dupa 3 criterii:
a.sanctiune
b.efecte
c.forma
a.In functie de sanctiunea lor, contractele sunt de drept strict si de buna-credinta. La cele
de drept strict, judecatorul face o interpretare ad literam, adica va lua in considerare numai
litera contractului, nu si intentia partilor. Decat daca e de buna-credinta sunt interpretate de
judecator pentru a stabili vointa reala a partilor in momentul incheierii contractului.
b.In functie de efectele lor, contractele sunt bilaterale sau unilaterale. In cazul celor
unilaterale, una dintre parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta numai de debitor (EX:
contractul de imprumut). La contractele bilaterale, ambele parti au in acelasi timp si calitatea
de creditor si calitatea de debitor (EX: contractul de vanzare-cumparare).
Romanii au constatat ca anumite contracte nu sunt nici bilaterale, nici unilaterale, si le-au
numit bilaterale imperfecte pe acelea care se nasc unilaterale, dar pe parcursul executarii pot
deveni bilaterale (EX: contractul de depozit se naste unilateral deoarece in momentul
incheierii contractului numai depozitarul are obligatia de a restitui lucrul la cererea
deponentului. Daca insa depozitarul face cheltuieli pe cont propriu, necesitate de pastrarea
lucrului, el are dreptul la despagubiri, incat numai in aceasta situatie contractul devine
bilateral).

12

Curs 4
c.In functie de forma lor, contractele sunt :
SOLEMNE- Presupun, pe langa conventia partilor, si respectarea unor conditii de
forma. In functie de aceste conditii, contractele solemne se clasifica in : contracte in
forma religioasa, contracte in forma verbala, contracte in forma autentica si contracte
in forma scrisa.
NESOLEMNE :(NU PRESUPUN RESPECTAREA UNOR CONDITII DE
FORMA): contracte reale, contracte consensuale, contracte nenumite.
Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a
lucrului.
Constractele consensuale se formeaza prin simpla conventie a partilor. Aparitia acestora
a marcat momentul maximei abstractizari a tehnicii juridice, prin care se creeaza obligatii,
de vreme ce obligatiile decurg din simpla conventie.
Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor insotita de executarea
obligatiei de catre una dintre parti, adica pentru una dintre parti momentul formarii
contractului coincide cu executarea sa. EX: Contractul de schimb presupune nu numai
conventia partilor, ci si transmiterea lucrului cu titlu de proprietate de una dintre parti
dupa care se naste si pentru cealalta parte obligatia de a trasmite proprietatea asupra altui
lucru..
Obligatiile izvorasc si din quasi-contracte. Ele sunt fapte licite care geereaza efecte
similare cu aale contractelor. EX: Gestiunea de a face este administrarea bunurilor unei
persoane fara stirea ei. Acest fapt genereaza efecte similare cu ale contractului de mandat
deoarece se considera ca acela care admiistreaza bunurile unei persoane fara stirea ei
procedeaza ca si cand ar fi primit un mandat/o imputernicire.
Delictele sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza obligatia de a repara
prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda.
Quasi-delictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza efecte
identice cu cele ale delictelor.
Romanii nu dispuneau de criterii de forma sau de fond pentru a distinge intre delicte si
quasi-delicte, caci notiunea de quasi-delict a aparut in legatura cu mentalitatea
conservatoare a romanilor, care alcatuiau diferite liste cu lucruri/acte/fapte, dupa care
inchideau acele liste. Astfel, ei au inlocuit o lista a delictelor, dupa care au inchis acea
lista, considerad in mod gresit ca nu pot sa apara si alte delicte. Insa au aparut si alte fapte
ilicite, pe care le-au denumit quasi-delicte.

Obligatiile se clasifica si in functie de sanctiunea lor:

1. Obligatii civile
2. Obligatii naturale
1.

2.

Sunt sanctionate prin actiune, incat daca debitorul nu plateste de buna-voie,

creditorul poate intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de
buna-credinta, obtine o sentinta, o pune in executare si astfel isis valorifica dreptul
de creanta pe cale judiciara.
Nu sunt sanctionate pe cale de actiune, ci pe cale de exceptiune. Daca debitorul nu
face plata de buna-voie, creditorul nu are actiune impotriva lui si nu-l ppoate
constrange prin proces sa-si execute obligatia. Daca debitorul obligat natural face
plata de buna-voie, el nu poate repeta, adica nu poate itenta cu succes actiunea in
repetire pentru a cere restituirea platii facuta de buna-voie. Intrucat actiunea in
repetire poate fi intentata cu succes numai de acela care a facut plata buului
nedatorat, ori debitorul obligat natual care plateste de buna-voie nu e in situatia
aceluia care a facut plata lucrului nedatorat, si e in situatia aceluia care a executat o

13

obligatie. Daca totusi debitorul intenteaza actiunea in repetire, creditorul se va

apara cu succes si va paraliza acea actiune, opunandu-i exceptia lucrului datorat si
platit. De aceea, jurisconsultii spuneau ca obligatiile naturale sunt sanctionate pe
cale de exceptiune.
In functie de numarul participantilor la raportul juridic, obligatiile se clasifica in:
1.Obligatii cu un singur debitor si un singur creditor
2.Obligatii cu pluralitate de subiecte
2.1.Obligatii conjuncte
2.2.Obligatii coreale (solidare)
2.1. Obligatiile conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor.
Astfel, daca sunt mai multi creditori, fiecare creditor va putea pretinde numai partea sa din
creanta. Daca sunt mai multi debitori, fiecare debitor va putea fi urmarit numai pentru partea
lui din datorie. Rezulta ca la obligatiile conjuncte avem mai multe obiecte si un singur raport
juridic obligational care se va stinge numai dupa ce si ultimul dintre creditori isi va fi
valorificat partea sa din creanta, iar daca sunt mai multi debitori, se va stinge dupa ce ulrimul
debitor isi va fi platit partea din datorie.
La romani se aplica regula coform careia obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt
divizibile, Totusi, partile aveau posibilitatea sa incheie o convetie speciala prin care obligatia
cu pluralitate de subiecte devenea solidara.
2.2.Sunt mai multi creditori. Oricare dintre ei va putea valorifica intregul drept de creanta.
Daca sunt mai multi debitori, oricare din ei poate fi tinut pentru intreaga datorie. La obligatiile
coreale avem un singur obiect si mai multe raporturi juridice (cate subiecte sunt). Daca uul
dintre creditori valorifica dreptul sau de creanta, toate celelalte raporturi juridice se sting, din
lipsa de obiect.
In concluzie, obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin pluralitate de obiecte si unicitate de
raport juridic, iar obligatiile coreale se caracterizeaza prin pluralitate de raporturi juridice si
prin unicitate de obiect.

Elementele contractelor
Contractele presupun intrunirea unor elemente esentiale si accidentale.
I.
Elementele esentiale se numesc astfel deoarece, in lipsa lor,
contractul nu se poate forma.
1.Obiectul
2.Consimtamantul
3.Capacitatea
1.Obiectul. Conceptul de obiect era utilizat cu 2 sensuri
- Obiectul contractului se confunda cu efectele sale, adica cu obligatia pe care o genera
- Obiectul contractului se confunda cu obiectul obligatiei, ceea ce inseamna ca in acest sens,
obiectul contractului consta in fie in dare, facere sau prestare. Iin legatura cu obiectul cintractukui,
trebuie sa retinem ca in zilele noastre, contractul este translativ de proprietate, iar la romani era
numai generator de obligatii , iar daca debitorul isi asuma obligatia de a transmite proprietatea
asupra unui lucru, in executarea ecelei obligatii trebuia sa recurga la un act ulterior si distinct de
contract. EX: Trebuia sa recurga la mancipatiune sau la in iure cessio.
2.Consimtamantul este o manifestare de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte. In
dreptul roman, existau cauze care duceau la inexistenta/distrugerea consimtamantului si cauze care
duceau la vicierea sa. Cele care duceau la inexistenta consimtamantului erau : neseriozitatea,
eroarea, violenta fizica.

14

Neseriozitatea aparea cand consimtamantul era dat in gluma sau in imprejurari care excludeau
vointa partii de a se obliga (EX: consimtamantul dat de actor).
Eroarea e gresita reprezentare a unor imprejurari. De regula, eroarea nu afecta consimtamantul,
dar in 4 cazuri determinate eroarea ducea la inexistenta consimtamantului: erorr in negotio, erorr
in person, erorr in corpore, erorr in substantia.
-erorr in negotio = eroarea cu privire la natura juridica a contractului su aparae atunci cand una
dintre parti intentioneaza sa incheie un anumit contract, iar cealalta parte crede ca este vorba
despre alt contract. EX: Primus intentioneaza sa vanda, iar Secundus crede ca i se doneaza. In
acest caz, nu exista consimtamant, deci nici contract..
-erorr in persona = eroarea cu privire la identitatea uneia dintre parti si apare atunci cand Primus
intentioneaza sa incheie contractul cu Secundus, si in realitate il incheie cu Tertius.
-erorr in corpore = eroarea cu privire la lucru (obiectul material al contractului). EX: Primus
intentioneaza sa dobandeasca fondul cornelian, iar Secundus crede ca este vorba despre fondul
claudian.
-erorr in substantia = eroarea cy privire la calitatile esentiale ale lucrului, si se umesc esetiale
acele calitati ale lucrului care determia partile sa incheie contractul. EX: Primus intentioneaza sa
dobandeasca un candelabru fiindca e confectionat din argint, iar Secundus crede ca este vorba
despre un candelabru confectionat din arama.
Violenta fizica. Victima se afla in imposibilitatea de a-si exprima vointa.
Viciile de consimtamant nu duc la inexistenta contractului, dar el poate fi anulat priin intentarea
unei actiuni in justitie (azi: actiunea in anulare, iar la romani : procedeu in anulare)
Teama (metus).Era denumita de jurisconsulti si vis psihica , adica violenta psihica care consta in
amenintarea cu un rau pentru a determina partea sa incheie contractul. La origini (epoca foarte
veche) , violenta psihica nu afecta consimtamantul deoarece vechii romani spuneau ca o vointa
constransa este totusi o vointa. In epoca veche, toate contractele romane au fost solemne si
presupuneau respectarea unor forme solemne in fata martorilor, imprejurari care excludeau
posibilitatea exercitarii violentei psihice. Spre sfarsitul republicii, au aparut contractele nesolemne,
care nu presupuneau respectarea unor coditii de forma sau prezenta martorilor, de aceea violenta
psihica a devenit posibila si s-a exercitat in practica judiciara. Urmarea a fost ca pretorul a venit in
sprijinul victimei prin 2 mijloace procedurale: actio metus si exceptio metus. Actio metus era pus
la dispozitie victimei pentru a o intenta impotriva autorului violentei cu scopul de a obtie anularea
contractului incheiat sub imperiul amenintarii. Exceptio metus era acordata victimei pentru a se
apara cu succes atunci cand autorul violentei intenta actiune si cerea ca obligatia ocntractata sub
imperiul amenintarii sa fie executata. Iindiferent de calitatea procesuala pe care o avea, victima era
aceea care castiga intotdeaua procesul si astfel se ajungea la anularea contractului.
Dolul (dolus). Consta in mijloacele viclene prin care una dintre parti o determina pe cealalta sa
incheie contractul. Si dolul a fost sanctionat la sfarsitul republicii prin actio de dolo si exceptio
doli .
3.Capacitatea este aptitudinea persoanei de a contracta. In dreptul roman, numai persoanele sui
iuris aveau o deplina capacitate, inclusiv de a contracta, pe cand toate celelalte categorii de
persoane aveau capacitate restransa.
Pe langa elemente esentiale, sontractele puteau intruni si elemente accidentale.

II.
Elementele accidentale sunt incluse in contract umai la initiativa
partilor. Existau numeroase elemente accidenntale:
Termenul e evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
Rezulta ca termenul este de 2 feluri, caci evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui
drept se numeste termen suspensiv, iar evenimentul viitor si sigur de care depinde stingerea unui
drept se numeste termen extinctiv. Termenul suspensiv nu efectueaza existenta dreptului, ci numai
15

exigibilitatea sa, iar prin exigibilitate itelegem posibilitatea valorificarii unui drept de creanta pe cale
judiciara. Dreptul de creanta se naste in mometul incheierii contractului si devine exigibil numai la
ideplinirea termenului suspensiv. Daca creditorul intenteaza actiunea in justitie inainte de indeplinirea
termenului suspensiv, actiunea sa va fi respinsa intrucat dreptul nu e exigibil. Daca se ca intenta o a
doua actiune dupa indeplinirea termennului suspensiv, noua actiune va fi si ea respinsa deoarece ea nu
mai are obiect intrucat dreptul de creanra s-a stinc cu ocazia primului proces prin efectul extinctiv al
lui litis contestatio. Daca debitorul face plata inainte de indeplinirea termenului suspesiv, el nu va
putea inteta cu suces actiunea in repetire pentru ca nu e situatia aceluia care a facut plata lucrului
nedatorat, ci in situatia celui care a executat o obligatie.
Conditia este elementul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept. Si conditia
e de 2 feluri. Intrucat evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui drept se numeste
conditie suspensiva, iar evenimentul viitor si nesigur de care depinde stiingerea uunui drept se
numeste conditie rezolutorie. Contractul incheiat sub conditie suspensiva va genera drepturi de
creanta numai daca se indeplineste conditia. Daca creditorul, sub conditie suspensiva, intenteaza
actiune inainte de indeplinirea conditiei, acea actiunea va fi respinsa din lipsa de obiect. Daca ca
reintenta o noua actiune dupa indeplinirea conditiei suspensiva, acea actiune va fi admisa, deoarece
prima actiune neavand obiect, litis contestatio nu a putut opera.

Curs 5

Efectele obligatiilor
In dreptul roman, obligatiile genereaza efecte normale si accidentale.
Efectul normal al obligatiei consta in executarea sa a.i. creditorul sa-si poata valorifica
dreptul de creanta. In legatura cu executarea obl, trebuies sa distincem intre obligatiile contractuale si
obligatiile delictuale, deoarece obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii
efectelor contractelor, potrivit caruia res inter alios acta aliis neque prodesse potest (Contractul
incheiat intre unii nici nu vatama, nici nu profita altora). Orice contract produce efecte numai intre
parti (creditor si debitor). Prin natura de parti intelegem persoanele care au incheiat contractul
(creditorii chirografari ai acelei persoane, mostenitorii). Din principiul general al relativitatii efectelor
contractelor se desprind 3 reguli:
1.Nulitatea stipulatiunii pentru altul
2.Nulitatea promisiunii pentru altul
3.Nereprezentarea in contracte
1.S-a nascut in legatura cu utilizarile pe care le-a avut stipulatiunea pe taram contractual.
Stipulatiuunea e un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns. Imbraca 2 forme:
-Stipulatiunea obisnuita: Primus il intreaba pe Secundus: "Promiti sa-mi dai 100?" , iar
Secundus raspunde : "Promit!". Este valabila intrucat isi produce efectele intre parti.
-Stipulatiunea pentru altul: Primus il intreaba pe Secundus: "Promiti sa-i dai 100 lui Tertius?",
iar Secundus raspunde "Promit!". Este nula si fata de Primus, si fata de Tertius. Fata de Primus
e nula pentru ca Primus nu are intens in contract. Fata de Tertius e nula pentru ca Tertius nu e
parte iin contract. Dar stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic. Spre EX: Daca Primus
are o creanta de 100 fata de Tertius si o datorie de 100 fata de Tertius, prin plata facuta de
Secundus lui Tertius se sting doua obligatii distincte. Romanii au creat un mecanism prin care,
desi stipulatiunea pentru altul ramane nula, ea devine totusi executorie. Acest mecanism se
intemeiaza pe stipulatiunea unei penalitati. Dupa ce se incheie stipulatiunea pentru altul, se
mai incheie inca o stipulatiune cu penalitati, ocazie cu care Primus il intreaba pe Secundus:
"Daca nu-i vei plati 100 lui tertius, promiti sa-mi platesti mie 500?". Este valabila intrucat a
urmeaza sa-si produca efectele intre parti. Daca Secundus nu executa stipulatiunea nevaabila
va trebui sa o execute pe cea valabila. In oractica, secundus prefera sa execute stipulatiunea
nevalabila, si astfel aceasta stipulatiune devine executorie.

16

2. La promisiunea pentru altul, Primus ii promite lui Secundus ca Tertius ii va da 100. Aceasta
este nula si fata de Primus, si fata de Tertius. Fata de Primus este nula intrucat Primus nu a
promis fapta sa. Aceasta promisiune e nula fata de Tertius intrucat Tertius nu e parte, nu a
promis nimic. Si aceasta promisiune prezinta interes practic. Jurisconsultii romani i-au
modificat forma, a.i. promisiunea pentru altul sa devina valabila. Potrivit formei modificate,
primus ii promite lui Secundus ca va proceda de asa maniera incat sa-l determine pe Tertius
sa-i dea 100. Aceasta promisiune e valabila deoaarece Primus a promis fapta sa. Daca Tertius
nu-i plateste lui Secundus ceea ce i-a promis lui Primus, atunci Secundus va intenta cu succes
actounea impotriva lui Primus.
3.Reprezentarea in contract este procedeul juridic prin care un pater familias denumit
reprezentat se obliga prin contractul incheiat de un alt pater familias denumit reprezentant.
Aceasta regula s-a impus din ratiuni de ordin juridic si practic, avand in vedere faptul ca in
epoca foarte veche societatea romana se intemeiaza pe economia naturala primitiva iin care
contractele se incheiau foarte rar, incat nu se punea problema reprezentarii. Catre sfarsitul
republicii, in conditiile evolutiei economice, romanii erau interesati sa incheie contracte in
acelasi moment in locuri diferite a.i. reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica.
Urmarea -> prin reforme succesive, pretorul si jurisconsultii au admis mai intai reprezentarea
imperfecta in contracte, iar mai tarziu, chiar si reprezentarea perfecta,numai in anumite cazuri.
In functie de efectele sale, reprezentarea in contracte e perfecta si imperfecta.
-Reprezentarea perfecta: Persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se
produc direct asupra reprezentatului. Desi contractul e incheiat de reprezentant, reprezentatul e
acela care devine creditor sau debitor.
-Reprezentarea imperfecta: Reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant. La reprezentarea
imperfecta, creditorul are doi debitori: reprezentat si reprezentant. Daca intentioneaza sa-l
urmareasca in justitie pe reprezentatnt, creditorul va intenta impotriva lui actiunea directa
izvorata din contractul incheiat cu reprezentant. Daca doreste sa-l urmareasca pe reprezentat,
intenteaza impotriva lui o actiune utila care va avea o formula redactata cu transpozitiune, caci
in intentio va formula numele reprezentantului, iar in rogatio va figura numele
reprezentatului, deoarece reprezentatul e chemat in justitie. Fata de acasta redactare a
formulei, juceatorul,in calitatea de sclav al formulei, verifica daca cel mentionat in intentio
(reprezentantul) a incheiat contractul si il condamna pe reprezentat.
Primul pas spre reprezentarea imperfecta a fost facut la sfarsitul epocii vechi. In functie de
calitatea reprezentantului, reprezentarea e activa sau pasiva.[ Atunci cand reprezentantul are
calitatea de creditor, reprezentarea e activa. Atunci cand reprezentantul are calitatea de
debitor, reprezentarea e pasiva.]. Reprezentarea imperfecta e intotdeauna pasiva, pentru ca
reprezentantul si reprezentatul sunt creditori.
Pretorul a initiat o serie de reforme continuate de jurisconsulti. Acestea au fost determinate de
necesitatea sporirii capacitatii de a se obliga a fiecarui fiu de familie. In epoca veche, fiul de
familie nu putea incheia contracte in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui
pater familias si cu conditia ca prin efectele acelor contracte, pater familias sa devina creditor
si nu debitor. Insa acest sistem s-a putut aplica numai cata vme contractele au fost unilaterale.
Catre sfarsitul republicii au aparut contractele bilaterale, unde ambele parti aveau si calitatea
de creditor si calitatea de debitor. In acest stadiu, fiul de familie nu-i putea face mai buna
situatia lui pater, fara sa i-o faca mai rea. Pretorul a intervenit si a admis ca in 5 cazuri fiul de
familie sa se poata obliga in nume propriu, obligandu-l cu caracter alaturat si pe pater familias.
In acest sistem, creditorul avea doi debitori (fiul de familie+pater familias). Daca intentiona
sa-l urmareasca pe pater familias, intenta actiunea cu caracter alaturat, care avea o formula
redactata cu transpozitiune deoarece in intentio era mentionat numele fiului de familie, iar in
condemnatio numele lui pater familias.

17

Actiuni cu caracter alaturat:

1. actio quod iussu (actiune in baza unei declaratii speciale). Era data impotriva acelui pater
familias care l-a imputernicit pe fiu sa incheie anumite contracte. EX: de vanzare.
2. actio exercitoria era acordata impotriva acelui pater familias care il il imputernicise pe fiu
sa faca un comert pe mare.
3. actio institoria era data impotriva acelui pater familias care il imputernicise pe fiu sa
exercite un comert pe uscat.
4. actio de peculio et de in rem verso este actiunea cu privire la peculiu si la castig. Era
acordat impotriva lui pater familias cand fiul facea acte de comert cu bunurile aflate in
peculiul sau fara stirea si aprobarea lui pater familias.
5. actio tributoria era acordata impotriva lui pater familias atunci cand fiul facea acte de
comert cu bunurile din peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca
pater familias a cunoscut si tolerat acele acte de comert.
Sistemul actiunilor cu caracter alaturat intruneste unele conditii ale reprezentarii in contracte,
de vreme ce pater familias se obliga printr-un contract pe care l-a incheiat fiul. Totusi, acest
sistem nu intruneste toate conditiile neesare reprezentarii , doarece el nu functioneaza in
relatiile dintre cei doi pater familias, ci numai in relatiile pater-fius. De aceea, pretorul a
acordat actio exercitatoria si actio institutoria impotriva acelui pater familias care l-a
imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat.
In acest stadiu, sistemul reprezentarii in contracte este gata elaborat, dar nu se aplica si pe
scara generala, ci numai la contractele incheiate in legatura cu un comert pe mare/uscat.
Jurisconsultii, pe cale de interpretare, au creat actio quasi institoria care era intentata
impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa incheie un
contract in orice domeniu. Din acel moment, reprezentarea in contracte s-a aplicat pe scara
generala numai in forma imperfecta (si reprezentantul si reprezentatul erau debitori, iar
reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant). Creditorul il putea urmari pe reprezentant prin
actiune directa, iar pe reprezentat prin actiune utia cu formula cu transpozitiune.
Sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis si cateva cazuri de reprezentare perfecta:
a.reprezentarea activa si pasiva este a tutorelui, caci la sfarsitul tutelei toate actiunile de care
disounea tutorele precum si toate actiunile care erau dat impotriva tutorelui treceau asupra
pupilului la varsta de 14 ani.
b.reprezentarea perfecta si activa este a imprumutului prin mutuum. Mutuum presupune
conventia partilor + remiterea materiala a bunului. Fiind vorba de res nec mancipi,
remiterea se facea prin traditiune. La un moment dat, romanii au admis ca traditiunea se poate
realiza prin intermediul altuia. Din acel moment, reprezentarea perfecta a devenit posibila in
cazul imprumutului.
- Daca reprezentatul il imputernicea pe reprezentant sa acorde o suma de bani cu titlu de
imptrumut unui tert, reprezentatul devenea creditor.
-Daca reprezentatul il imputerniceste pe reprezentat sa ia cu imprumut o suma de bani,
reprezentatntul devine debitor.
Cazul de reprezentare perfecta activa este cel al reprezentantului insolvabil, caci in
cazul nereprezentarii iin contract, daca reprezentantul devenea creditor, atunci el trebuia sa
transmita valoarea creantei asupra reprezentatului prin acte ulterioare si distincte. Daca
reprezentantul devenea insolvabil in acest sistem, bunurile sale erau scoase la licitatie de catre
creditorii sai, printre care si reprezentatul. Cum reprezentantul era insolvabil, creditorii si
rfeprezentatul nu-si puteau valorifica decat in parte drepturile de creanta.
Din ratiuni de ordin practic s-a admis ca ori de cate ori reprezentantul devine insolvabil,
dreptul de creanta sa nu mai intre in patrimoniul sau, ci in al reprezentatului.
=>

18

In materie contractuala, fiul de familie are o capacitate limitata de a se obliga in nume propriu.
Insa pe taram delictual, fiul de familie are o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu,
ceea ce inseamna ca raspunde in nume propriu pentru delictul comis. Aceasta raspundere, care
este personala, are loc in conditii speciale, intrucat fiul de familie nu are patrimoniu. Aceasta
raspundere proprie a functionat in 2 sisteme:
a)sistemul noxalitatii
b)sistemul actinilor noxale
a)Daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea 2 posibilitati:
-fie sa abandoneze pe fiul delicvent in mainile victimei pentru ca aceasta sa-si execute dreptul
la razbunare, avand in vedere faptul ca la originea ideii de obligatie se afla dreptul de
razbunare
-fie are posibilitatea de a plati o suma de bani cu scopul de a rascumpara dreptul la razbunare
al victimei, situatie in care delicventul ramanea sub imperiul lui pater familias.
S-a observat ca in sistemul noxalitatilor, pater familias are si o posibilitate de a face dovada
nevinovatiei presupusului delicvent, incat au fost create actiunile noxale.
b) Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei pentru a o intenta impotriva lui pater
familias al presupusului delicvent cu scopul de a verifica daca pater familias intentioneaza sau
nu sa faca dovada nevinovatiei presupusului delicvent.
Asadar, pater familias nu era obligat sa se judece. Daca nu voia sa se judece, se aplica sistemul
noxalitatii. Daca accepta sa se judece si pierdea procesul, in sensul ca nu putea face dovada
nevinovatiei, se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater familias accepta sa se judece si castiga
procesul facand dovada nevinovatiei presupusului delicvent, atunci fiul de familie era exonerat
de raspundere.

CURS 6
In vederea intentarii actiunii noxale erau necesare anumite conditii:
sa fie vorba despre un delict privat, deoarece numai acestea puteau fi rascumparate
prin plata unei sume de bani
actiunea noxala era intentata cu succes numai iimpotriva acelui pater familias care l-a
avut sub puterea sa pe presupusul delicvent intregul interval de tim cuprins intre
momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio. Caci daca in acest
interval de timp presupusul delicvent trecea sub puterea unui alt pater familias era
necesar sa se intenteze o noua actiune impotriva noului pater familias, caci pater
familias era chemat in justitie nu pentru ca raspunderea apasa asupra lui, ci pentru ca
fiul de familie nu avea patrimoniu, iar raspunderea apasa asupra fiului. De aceea,
romanii au creat adagiul "noxa caput sequitur", adica delictul il urmeaza pe delicvent.
Era necesar ca victima sa nu-l fi avut sub puterea sa pe presupusul delicvent nici un
moment in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul
intentarii actiunii in justitie. Daca victima l-ar fi avut sub puterea sa pe presupusul
delicvent un singur moment in acets interval, si-ar fi putut exercita dreptul de
razbunare. Daca nu si-a exercitat dreptul de razbunare, inseamna ca a renuntat la acel
drept, si daca a renuntat la dreptul de razbunare inseamna ca a renuntat si la actiunea
noxala (actiunea noxala este reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare). Cine
renunta la un drept de razbunare, renunta si la actiunea noxala.

19

Pe langa efectele normale, obligatiile genereaza si efecte accidentale, constand in

neexecutarea lor. In legatura cu neexecutarea obligatiilor, romanii au creat 6 figuri juridice:
1.cazul fortuit
2.forta majora
3.mora
4.culpa
5.dolul
6.custodia
Acela care nu-si executa obligatia, se va incadra in una din cele 6 figuri juridice:
1.Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care duce la imposibilitatea executarii obligatiei,
cu toate ca debitorul a luat masurile obisnuite de paza. Prin natura sa, cazul fortuit ar putea fi prevenit
daca debitorul ar lua masuri exceptionale de paza. De regula, debitorul nu este obligat sa ia asemenea
masuri. De aceea, de regula, debitorul va fi exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit.
EX: furtul sclavului datorat e un caz fortuit.
2.Forta majora este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei. Forta
majora nu poate fi prevenita, indiferent ce masuri de paza s-ar lua. De aceea, debitorul va fi exonerat
de raspudere intotdeauna, fara exceptie. EX; cutremure, incendii, inundatii de mari proportii
3.Mora este o intarziere vinovata ( iin sens juridic) :
a.Mora debitoris este intarzierea vinovata a debitorului. Pentru ca debitorul sa fie pus in
intarziere, era necesar ca datoria sa fie scadenta si sa nu fie platita din vina debitorului. In vremea lui
Justinian s-a cerut si o interpelare, adica o somatie de plata. Principalul efect al morei debitoriss este
perpetuatio obligationis (perpetuarea obligatiilor), ceea ce insemna ca din momentul puneiri sale in
intarziere, debitorul raspunde in mod obiectiv si nu mai poate invoca interventia cazului fortuit, astfel
incat el trebuie sa ia masuri excetionale de paza.
b.Mora creditoris este intarzierea vinovata a creditorului, care refuza sa primeasca plata, cu
toate ca e oferita potrivit clauzelor stabilite in contract. Daca debitorul constata cu martori refuzul
creditorului de a primi plata, poate abandona lucrul intr-un loc public, cu efectul ca datoria sa se
stinge.
4.Culpa
a.Culpa delictuala presupune comiterea unui fapt ilicit cauzator de prejudicii care genereaza
obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda, de unde rezulta ca la culpa delictuala,
raportul juridic obligational este POSTERIOR faptei delictuale. Aica raportul juridic se naste din
atitudinea vinovata a delicventului sub forma intentiei, a neglijentei si a neindemanarii.
b.Culpa contractuala este atitudinea vinovata a debitorului obligat prin contract, incat la
culpa contractuala raportul juridic obligational este ANTERIOR atitudinii vinovate a debitorului,
vinovatie acre se poate manifesta fie suub forma neglijentei, fie sub forma neindemanarii. La culpa
contractuala, vinovatia debitorului nu se poate manifesta sub forma intentiei.
In vremea lui Justinian s-a facut distinctia intre culpa lata si culpa levis.
-Culpa lata este neglijenta grosolana.
-Culpa levis este neglijenta mai putin grava, si poate fi interpretata in abstracto sau in
concreto, interpretare pe care judecatorul o face prin comparatie. Judecatorul face o apreciere a culpei,
in abstracto sau in concreto, potrivit legii (legea e aceea care recizeaza cand judecatorul trebuie sa faca
o apreciere in abstracto a culpei levis si cand trebuie sa faca o apreciere in concreto). La aprecierea in
abstracto a culpei levis, judecatorul compara comportarea debitorului fata de lucrul datorat cu
comportamentul unui bonux pater familias (unui bun administrator). La aprecierea in concreto,
judecatorul compara comportarea debitorului fata de lucrul datorat cu felul in care isi administreaza
bunurile proprii. => Pentru debitor e mai grava aprecierea in abstracto a culpei levis, deoarece la
aprecierea in abstracto ori de cate ori era neglijent fata de lucrul datorat, debitorul va fi gasit in culpa
(un bun administrator nu e neglijent). / La aprecierea in concreto a culpei levis, debitorul e gasit iin

20

culpa numai daca e neglijent fata de lucrul datorat, dar este diligent cu buunurile sale. Daca debitorul
este neglijent si fata de bunul datorat, si fata de lucrurile sale, nu mai este vinovat pentru ca de felul lui
e un om neglijent, iar creditorul trebuie sa fie atent cu cine incheie contractul.
5.Dolul este atitudinea vinovata a debitorului obligat prin contract , care se manifesta sub
forma intentiei. Acel debitor care distruge cu buna-stiinta lucrul datorat comite un dol. Raspunderea
pentru dol e mai grava decat raspunderea pentru culpa, deoarece se aplica principiul utilitatii. La
contractele in care debitorul are un interes, el va raspunde si pentru dol, si pentru culpa.
EX: Operatiunea juridica a imprumutului in vederea folosintei s realizeaza prin contractul de
comodat. La contractul de comodat, debitorul va raspunde si pentru dol, si pentru culpa. Mai mult, va
raspuunde pentru culpa levis in abstracto, deci trebuie sa se compore fata de lucru ca un bun
administrator.
La contractele in care debitorul nu are interes, ca raspunde numai pentru dol. EX: Operatiunea
juridica a pastrarii uni buun se realizeaza prin contractul de depozit. Debitorul nu are interes in
contract, caci nu poate folosi lucrul, de aceea va raspunde numai pentru dol. => deponentul trebuie sa
fie atent.
6.Custodia este o forma obiectiva de raspundere. Acel debitor care rasounde pentru custodia
trebuie sa ia masuri exceptionale de paza si nu poate sa invoce interventia cazului fortuit. Aceasta
forma de raspundere se putea stabili prin conventia partilor sau prin dispozitiile legii. EX: hotelierii,
corabierii raspuundeau obiectiv.

Daca debitorul nu-si executa obligatia si e pus in intarziere, este gasit in culpa, a comis un dol
sau s-a obligat sa raspunda pentru custodia, trebuie sa plateasca despagubiri iintrucat nu si-a executat
obligatia din vina sa. Aceste despagubiri sunt numite daune-interese:
A.Daune-interese judecatoresti . Sunt stabilite de judecator cu ocazia solutionarii cauzei si
pot fi stabilite in mod obiectiv si in mod subiectiv. Atunci cand judeatorul face o apreciere obiectiva, il
va condamna pe debitor sa plateasca valoarea lucrului. Atunci cand face o apreciere subiectiva,
judecatorul va tine cont si de paguba suferita de creditor prin neexecutare, si de castigul de care a fost
privat. Romanii desemnau oaguba suferita de creditor prin "damnum", iar castigul de care a ost privat
debitorul era numit "lucrum". Comentatorii medievali au creat "damnum emergens"(paguba care se
arata) si "lucrum cesans"(castigul care lipseste).
B. Daunele-interese conventionale erau stabilite prin intelegerea partilor care imbraca forma
unei stipulatiuni (stipulatio poene, adica stipulatia unei penalitati). Prin aceasta, partile stabileau ce
despagubiri trebuie sa plateasca debitorul daca nu-si executa obligatia din vina sa.

Stingerea obligatiilor
Drepturile reale sunt in principiu perpetue, in sensul ca ele nu se sting prin exercitare, ci
dimpotriva, ele se consolideaza. Drepturile de creanta (obligatiile) suunt prin excelenta temporare,
deoarece in momentul exercitarii, ele se sting.
Stingerea obligatiilor se poate realiza prin moduri voluntare si prin moduri
nevoluntare,fortate.

1.Modurile voluntare se numesc astfel iintrucat ele presupun manifestarea de vointa a

partilor. Sunt in numar de 5:
a.Plata
b.Darea in plata
c.Novatiunea
d.Compensatiunea (compensatio)
21

e.Remiterea de datorie
a.Plata este modul firesc, obisnuit de stingere a obligatiei, intrucat consta in executarea
oricarui obiect al obligatiei. Prin plata nu trebuie sa intelegem neaparat remiterea unei sume de bani,
ea putand consta in dare, facere sau prestare. EX: Debitorul e poate obliga a transmita proprietatea
asupra unui lucru, iar executarea obligatiei de transmitere se numeste plata.
Pentru ca plata sa fie valabila, sunt necesare anumite conditii

Plata poate fi facuta de de debitor sau de alta persoana, deoarece pe creditor nu il

intereseaza cine plateste, ci il intereseaza sa-si valorifice dreptul de creanta. Totusi, in doua
cazuri, plata poate fi facuta numai de debitor: -atunci cand debitorul se obliga sa transmita
proprietatea, numai el poate plati, fiindca el e proprietarul lucrului
-atunci cand obligatia e contractata intuitu persone, adica in
considerarea calitatilor exceptionale ale debitorului; cel ce face plata trebuie sa fie capabil de fapt si
de drept

Plata poate fi primita de creditor, precum si de reprezentantul sau legal care este
tutorele, precum si de reprezentantul sau conventional care este mandatarul. Si cel ce primeste
plata trebuie sa fie capabil de fapt si de drept, iar daca plata se face unui pupil fara autoritatis
tutoris, acea plata ramane valabila, dar nu este si liberatorie, adica debitorul poate fi constrans sa
mai plateasca o data.

Plata trebuie sa fie facuta integral, astfel incat debitorul nu poate plati in rate fara
aprobarea expresa a creditorului.

Locul platii se stabileste prin contract, de regula. Dca nu se stabileste, atunci locul
platii va fi dedus din natura obligatiei. Daca nu se poate deduce, plata poate fi facuta oriunde, cu
conditia sa nu fie uun loc nepotrivit.

Atunci cand debitorul are mai multe datorii fata de aelasi creditor, si face o singura
plata, se pune problema imputatiei platii. Se pune intrebarea care dintre datorii s-a stins prin
plata facuta. Daca debitorul precizeaza ce datorii intentioneaza sa stinga prin plata facuta, atunci
se va stinge acea datorie. Daca nu precizeaza, se va stinge datoria cea mai oneroasa, si e
considerata cea mai oneroasa datorie care produce cele mai mari dobanzi.

Proba platii se facea in epoca veche cu martori sau prin juraminte. Incepand din epoca
clasica, si prin inscrisuri numite "chitante". Acele chitante puteau fi redactate in mod obiectiv si
in mod subiectiv. Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor, care utiliza
formula "A spus ca are!", din care rezulta ca creditorul a declarat in fata martorilor ca a primit
plata. Asemenea chitante ii erau opozabile creditorului numai daca purta sigiliile martorilor
(daca nega ca a declarat ca a primit plata, martorii confirmau). Chitantele redactate in mod
subiectiv proveneau de la debitor "Am scris ca am primit!". Asemenea chitante ii erau opozabile
creditorului, chiar daca nu purta sigiliile martorilor.

Forma platii a fost guvernata in epoca veche de principiul simetriei, conform caruia o
obligatie se stinge prin utilizarea unui act identic cu cel care a creat-o, dar intrebuintat in sens
invers. EX: Obligatia nascuta dintr-un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns. Iin
vederea nasterii obligatiei, creditorul il intreaba pe debitor: "Promiti sa-mi dai 100?", iar
debitorul raspunde "Promit!". Pentru ca aceasta obligatie sa se stinga, se va folosi aceeasi forma,
dar in sens invers : debitorul va intreba "Oare ceea ce ti-am promis ai primit?", iar creditorul
raspunde "Am primit!".
Daca se respecta principiul simetriei, dar nu se facae plata efectiva, obligatia se stingea. Daca se
facea plata, dar nu se respecta principiul simetriei, obligatia nu se stingea. Aceasta practica
judicioasa a fost introdusa datorita faptului ca vechii romani nu aveau experienta vietii juridice si
nu-si dadeau seama de gravitatea consecintelor actelor juridice. Prin principiul simetriei, oamenii
erau nevoiti sa respecte forme solemne foarte complicate de natura sa le atraga atentia asupra
gravitatii efectelor actelor juridice.
b.Darea in plata este o varianta a platii si presupune aceleasi conditii, cu deosebirea ca obligatia nu
se stinge prin remiterea altui lucru decat cel stabilit prin contract. Daca se realiza prin initiativa
partilor, se numea dare voluntara. Daca era realizata in virtutea legii, era numita necesara. Cea
voluntara consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie noua. Jurisconsultii spuneau ca

22

aceasta operatiune juridica nu are o forma proprie, in sensul ca ea se realizeaza prin stipulatie sau
prin contractul litteris. Stipulatiunea si contractul litteris nu au fost create in vederea novarii unei
obligatii, ci in alte scopuri, insa au fost astfel adaptate incat sa poata fi utilizate si pentru realizarea
novatiunii.
c.Novatiunea presupune intruniresa unor conditii:
-O obligatie veche - nu presupune conditii speciale
-O obligatie noua - e intotdeauna o obligatie de drept strict, de riguroasa interpretare, intrucat
stipulatiunea si contractul litteris prin care se realizeaza novatiunea sunt contracte de drept strict.
-Aceeasi datorie - jurisconsultii clasici spuneau ca prin novatiune obiectul vechi din obligatie e
transmis in noua obligatie. Daca noua obligatie avea alt obiect, nu se realiza o novatiune, si se nastea
o noua obligatie alaturi de obligatia veche. In dreptul pretorian s-a admis ca novatiunea sa se poata
realiza si cu schimbare de obiect, solutie care a fost generalizata prin legislatia imp Justinian.
Curs 7
-Un element nou - Trebuie sa facem distinctie intre novatiune, care se realizeaza intre acelasi
creditor si acelasi debitor, si novatia inter novas personas, care este o novatiuune cu schimbare de
creditor sau de debitor.
Novatiunea se realiza intre aceleasi parti. Elementul nou putea consta in introducerea uni termen, a
unei conditii, sau suprimarea lor.
Daca novatiunea se realiza inter novas personas, elementul nou consta fie in schimbarea debitorului,
fie in schimbarea creditorului.
Cand se realiza o novatiune cu schimbare de debitor, nu era necesar si consimtamantul vechiului
debitor, ci era suficient sa incheie o stipulatie sau contract literis intre noul debitor si creditor (pe
care nu il intereseaza cine ii plateste).
Daca se face o novatiune cu schimbare de creditor, era necesar si consimtamantul vechiului
creditor, deoarece in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanta,
care nu poate fi conceputa fara consimtamantul vechiului creditor.
-Novatiunea presupune si animus novandi (intentia de a nova).
In epoca veche, intentia partilor de a nova obligatia rezulta din forma contractului, deoarece ori de
cate ori stipulatiunea si contractul literis se utilizau cu scopul novarii obligatiei, aveau o forma
aparte din care rezulta intentia partilor de a nova.
In dreptul clasic, odata cu decaderea formalismului pe taram contractual, intentia partilor de a nnova
se deducea, se prezuma. Daca erau intrunite primele 4 conditii ale novatiunii, se prezuma ca e
intrunita si a 5-a. Dar sistemul prezumtiilor este echivoc, a.i. imp Justinian a cerut partilor sa-si
manifeste expres intentia de a nova obligatia.
d.Compensatio consta in cumpanirea unei creante si datorii reciproce, astfel executarea sa poarte
numai asupra diferentei. Prin defectuarea compensatiunii, 2 obligatii distincte se sting printr-o
singura plata.
EX: Daca Primus ii datoreaza 100 lui secundus, iar Secundus ii datoreaza 200 lui Primus, prin
efectuarea compensatiunii, Secundus plateste 100 si astfel se sting ambele obligatii.
Romanii au cunoscut 2 tipuri de compensatiune:
1. Compensatiunea voluntara - se facea din initiativa partilor si nimic nu se opunea ca partile sa
opereze compensatiunea din proprie initiativa.
2. Compensatiunea judiciara - se facea de judecator cu ocazia judecarii procesului.
De aceea, in epoca veche, pe cand s-a ridicat procedura legisactiunilor, C. judiciara nu a fost
posibila, pentru ca se opunea principiului unitatii de chestiune. In acelasi proces, numai reclamantul
putea sa-si formeleze pretentiile, iar daca paratul avea de formulat la randul lui anumite pretentii,
trebuia declansat alt proces.
De abia in dreptul clasic , odata cu aparitia exceptiunilor, C. judiciara a devenit posibila. Initial, C.
judiciara a fost admisa numai in cazul creantelor si a datoriilor reciproce care izvorau din acelasi
contract de buna-credinta. Imp Marc Aureliu a initiat o reforma prin care a devenit posibila C.

23

judiciara si in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si
de drept strict.
Promovand aceasta formula, Marc Aureliu a pornit de la principiul conform caruia "acela care
pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un dol". EX: Daca reclamantul are o creanta de 100 fata
de parat, si paratul la randul lui are o creanta de 50 fata de reclamant, iar reclamantul pretinde 100,
paratul ii va cere pretorului sa introduca in formula o exceptiune de dol. In faza a2-a a procesului,
fata de aceasta redactare a formulei, judecatorul, in calitate de sclav al formulei, verifica daca
exceptiunea susceptibila de dol este intemeiata. => Va pronunta sentinta de absolvire, intrucat
exceptiunile au caracter absolutoriu. Pierzand procesul, reclamantul pierde si dreptul de creanta. De
aceea, reclamantul e interesat sa opereze compensatiunea din proprie initiativa, si sa ceara numai
diferenta.
e.Remiterea (iertarea de datorie) - este o aplicatiune a principiului simetriei, in sesnul ca sunt
respectate toate formele necesare platii, dar nu se face si plata efectiva.
Romanii au consacrat 3 moduri civile prin care se realizeaza remiterea de datorie si 2 moduri
pretoriene.
Modurile civile: a) solutio per aes et libram - Este plata prin arama si balanta si presupune
respectarea tuturor formelor solemne necesare mancipatiunii, dar nu face o plata reala, ci se face o
plata fictiva (de ex, 1 ban)
b) acceptilatio verbis - Daca obligatia s-a nascut dintr-un contract verbal incheiat
prin intrebare si raspuns, ea se va stinge prin acceptilatio verbis, adica tot prin intrebare si raspuns,
asa cum am vazut la plata, numai ca debitorul intreaba "Ai primit?", iar creditorul raspunde "Am
primit!"
c) acceptilatio litteris - Este aplicarea principiului simetriei la obligatiile care
izvorasc din contractul litteris sau contractul incheiat in forma scrisa.
Modurile pretoriene : a) Pactum de non petendo - Inseamna "pactul pentru ca sa nu ceara" si e o
simpla conventie prin care creditorul afirma ca renunta la dreptul sau de creanta. Daca dupa
incheierea pactului, creditorul intenteaza totusi actiune in justitie, debitorul se va apara cu succes, in
sensul ca va paraliza actiunea creditorului prin exceptio pacte de non petendo.
b) Contrarius consensus - Inseamna "acord in sens contrar" si este
aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din simpla conventie a partilor, intrucat
obligatia nascuta din simpla conventie se stinge tot prin simpla conventie.

2.Modurile nevoluntare sunt denumite astfel intrucat nu presupun manifestarea d vointa a

partilor (moduri fortate sau moduri necesare).
1.Imposibilitatea de executare
2.Confuziunea
3.Moartea
4.Capitis deminutio
5.Prescriptia extiinctiva
1. Imposibilitatea de executare apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru cert sau individual
determiinat care piere fara vina sa. Potrivit adagiului "debitor rei certae interitu rei liberatur"
(debitorul unui lucru individual determinat este liberat prin pieirea lucrului), datoria asupra lucrului
cert se sitnge prin pieirea acelui lucru. Problema imposibilitatii de executare se pune numai atunci
cand debitrul datoreaza un bun individual determinat, si nu de gen, pentru ca lucrurile de gen nu
pier. Mai este necesar ca debitorul sa nu fie pus in intarziere, sa nu fie gasit in culpa, sa nu fi
comis un dol si sa nu raspunsa pentru custodia, deoarece in aceste 4 cazuri, lucrul piere din vina
debitorului, care trebuie sa plateasca despagubiri de neexecutare.

24

2.Confuziunea este intrunirea calitatilor de creditor si debitor asupra uneia dintre parti. EX: Prin
mostenirea creditorului de catre debitor (sau invers). Unele precizari se impun la obligatiile cu
pluralutate de subiecte.
-Daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal, se va stinge si datoria garantului.
-Daca creditorul il mosteneste pe garant, atunci datoria debitorului principal nu se stinge.
In cazul obligatiilor cu pluralitate de subiecte iin care partile se gasesc pe picior de egalitate, trebuie
sa distingem intre obligatii divizibile (conjuncte) sau obligatii solidare (reale).
In cazul obligatiilor divizibile. Daca creditorul il mosteneste pe unul dintre codebitori, se va
stinge numai datoria acestuia. Ceilalti raman obligati pentru partea lor.
La obligatiile solidare. Daca creditorul il mosteneste pe unul dintre codebitori, datoria celorlalti
debitori nu se stinge. Datoria codebitorilor la obligatiile solidare se stinge numai atunci cand
unul dintre codebitori a facut o plata, ori aici suntem in fata confuziunii, nu a platii, care are
identitate proprie, nu se ocnfunda cu plata si nu produce aceleasi efecte juridice.
3.Moartea. Obligatia este reflexul juridic al dreptului de razbunare. Dreptul de razbuunare nu se
transmite la urmasi. Obligatia din contractul sponsio nu se transmite. Odata cu inflorirea economiei
de schimb, romanii au creat o serie de precedee juridice prin care creantele si datoriile se puteau
transmite urmasilor. Acestea au fost sistematizate in dreptul clasic. Urme ale conceptiei stravechi au
supravietuit in cazul obligatiilor care izvorau din delictele de vatamare corporala, care au ramas
intransmisibile chiar si in epoca clasica.
4.Capitis deminutio se aplica numai la abrogatiune (=procedeul juridic prin care o persoana sui
iuris denumita abrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita abrogant).
Prin efectul abrogatiunii, abrogatul devine persoana alieni iuris si nu mai are patrimoniu propriu, iar
lucrurile corporale si creantele abrogatului trec in patrimoniul abrogantului, pe cand datoriile
abrogatului se sting, a.i. creditorii abrogatului nu-si mai pot valorifica drepturile de creanta. Aceasta
solutie a fost admisa de jurisconsulti, intrucat abrogatul, neavand patrimoniu, nu poate fi urmarit in
justitie. Nici abrogantul nu poate fi urmarit de creditorii abrogatului, intrucat intre creditorii
abrigatului si abrogant nu s-a incheiat niciun contract. Asemenea solutie e corecta d.p.d.v. juridic,
insa e inechitabila, de vreme ce abrogantul dobandeste creantele, dar si datoriile.

Pretorul a creat restitutio in integrum ob capitis deminutionem (repunere in

situatia anterioara din cauza lui capitis deminutio). Prin efectul lui restitutio in integrum, actul
abrogatiunii era desfiintat de pretor, dar numai in relatia dintre abrogat si creditorii sai a.i.
creditorii abrogatului isi puteau valorifica dreptul de creanta pe seama bunurilor abrogatului, si
numai dupa aceea, daca mai ramaneau, bunurile abrogatului treceau in patrimoniul abrogantului.
5.Prescriptia extinctiva . In conceptia romanilor, trecerea timpului afecteaza drepturile si datoriile.
Cand se dobandeste un drept : prescriptie achizitiva (uzucapiune).
Cand se pierde un drept : prescriptie extinctiva
In epoca veche, drepturile de creanta erau imprescriptibile, ele nu se puteau stinge prin trecerea
timpului, pentru ca se opunea principul simetriei, principiul corespondentei formei, potrivit caruia o
obligatie se stinge anumai prin utilizarea unui act identic, intrebuintat in sens invers.
Catre sfarsitul republicii, au aprut obligatiile santionate prin actiuni pretoriene, care se stingeau daca
nu erau valorificate in termen de 1 an.
In dreptul postclasic, s-a creat prescriptia generala de 30 de ani a.i. acea creanta care nu era
valorificata in termen de 30 de ani se prescria, se stingea.

25

Transferul obligatiilor
In conceptia vechilor romani, obligatiile nu puteau fi transmise nici pentru cauza de moarte
(succesiunea), nici intre vii, de vreme ce obligatia e expresia dreptului de razbunare.
In epoca foarte veche, in conditiile economiei naturale, nici nu se punea problema transmiterii
creantelor si datoriilor, intrucat ele ocupau un loc neinsemnat in patrimoniul cetateanului roman.
Catre sfarsitul republicii, datoriile si creantele au ocupat un loc central in patrimoniul cetateanului.
Practica a impus crearea unor procedee juridice prin care sa se poata realiza transmiterea/cesiunea
creantelor si datoriilor. In acest scop, romanii au recurs la novatiune si la mandatul judiciar.
Cesiunea de creanta este operatiunea juridica prin care creditorul transmite dreptul sau altei
persoane. Cel ce transmite creanta este denumit CEDENT. Cel ce o dobandeste e numit
CESIONAR, iar debitorul e numit DEBITOR CEDENT.
Initial, cesiunea de creanta s-a realizat prin novatiunea cu schiimbare de creditor. In acest stadiu,
cesiunea de creanta presupunea stingerea uneo obligatii, nasterea unei obligatii avand acelasi obiect,
in interesul noului creditor. Nu se realiza propriu-zis o cesiune de creanta, intrucat cesionarul nu
dobandea aceeasi creanta, ci una noua, in cadrul noii obligatii.
Novatiunea cu schimbare de creditor prezinta o serie de inconveniente:
-accesoriile vechii obligatii se sting , adica se sitng si garantiile, si exceptiunile, incat creanta
cesionarului e mai putin sigura
-cesiunea de creanta prin novatie cu schimbare de creditor nu se putea face fara consimtamantul
debitorului, care trebuia sa se oblige fie prin stipulatie, fie prin contractul litteris fata de noul
creditor. Daca debitorul refuza sa se oblige fata de noul creditor, cesiunea de creanta nu era
posibila. De aceea, romanii au recurs la mandatul judiciar, pe care l-au adaptat de asa maniera incat
sa poata fi utilizat si pentru realizarea unei cesiuni de creanta.
Mandatul judiciar este procedeul juridic prin care mandantul il imputerniceste pe mandatar sa
intenteze actiunea in justitie in vederea valorificarii unui drept de creanta, iar dupa pronuntarea
sentintei, mandatarul avea obligatia sa ii transmita valoarea creantelor asupra mandantului.
Jurisconsultii spuneau ca mandatul e un contract care s eincheie in interesul mandantului.
S-a creat mandatul in rem suam , adica mandatul in propriul interes. Mandatarul il urmarea in
justitie pe creditor, valorifica dreptul de creanta si pastra valoarea acelei creante pentru sine.
Mandatul in rem suam a evoluat in 3 faze:
1.sistemul cesiunii de creanta
2.sistemul actiunilor utile
3.sistemul perfectionat prin reforma imp Justinian
Curs 8
1.Sistemul cesiunii de creanta .
In aceasta prima faza, mandantul in calitate de cedant ii transmite mandatarului in calitate de cesionar
dreptul de a intenta actiune in justitie. In aceasta faza nu se transmitea propriu-zis dreptul de crenta, ci
numai dreptul de a intenta actiune in justitie, drept care decurge din regimul juridic al contractului de
mandat, acre este prin excelenta revocabil (poate fi revocat oricand). A.i. situatia mandatarului se
consolideaza numai in momentul lui litis contestatio, cand, prin efectul extinctiv si efectul creator,
mandatarul devine titularul unui drept propriu, care nu mai poate fi revocat.

26

2.Sistemul actiunilor utile

Mandatarul devine titular al unor actiuni proprii, care sunt denumite actini utile si care nu mai depind
de soarta mandatarului. Incat: chiar daca mandatul este revocat, mandatarul isi pastreaza actiunile, iar
debitorul are 2 creditori (si pe mandant, si pe mandatar). Caci mandantul poate intenta impotriva
debitorului cedant actiue directa, iar mandatarul poate intenta actiunea utila. A.i., daca debitorul cedant
plateste mandantului, actiunea utila a mandatarului ramane fara obiect.
3.Sistemul perfectionat prin reforma imp justinian
Sistemul actiunilor utile a fost perfectionat prin reforma imp Justinian, conform careia "Daca
mandatarul il someaza pe debitorul cedant sa faca plata, obligatia debitorului cedant se va stinge
numai prin plata facuta catre mandatar" . Daca debitorul cedant prefera sa-i plateasca mandantului,
aceasta plata nu va stinge obligatia, ceea ce inseamna ca debitorul cedant ramane si pe mai departe
obligat, dator. Debitorul cedant, dupa somatiunea facuta de catre mandatar, ii va plati mandatarului,
deoarece numai pe aceasta cale datoria sa se stinge.

Materia garantiilor
DEF:Garantiile sunt procedee juridice create cu scopul de a-l pune pe creditor la adapost fata
de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului.
Romanii au creat 2 tipuri de garantii: -PERSONALE
-REALE

Garantiile personale
Un debitor-accesor denumit GARANT se obliga alaturi de debitorul principal, promitandu-i
creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal.
Daca debitorul principal se dovedeste insolvabil, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama
garantului.
In epoca veche si in epoca clasica, romanii au creat 3 garantii personale denumite sponsio,
fideipromissio, si fideiussio.
a)Sponsio - cea mai veche garantie personala creata de romani.
Ea se formeaza prin intrebare si raspuns. Dupa ce se incheie contractul dintre creditor si debitorul
principal se mai incheie un contract intre creditor si garant, ocazie cu care creditorul intreaba "Promiti
acelasi lucru?", iar garantul raspunde "Spondio!" (=Promit!). Aceasta garantie era accesibila numai
cetatenilor romani, deoarece romanii considerau ca vb "spondeo" are vocatia speciala de a atrage
favoarea zeilor Romei (peregrinii aveau alti zei).
Garantii care se obligau prin pronuntarea vb "spondeo" erau denumiti sponsori.
b)Fideipromissio
Cu timpul, odata cu dezvoltarea comertului, roomanii au ost interesati ca si peregrinii sa poate devenii
garanti. Astfel a fost creata o noua garantie personala care se forma tot prin intrebare si raspuns, cu
deosebirea ca la intrebarea creditorului, garantul raspundea prin "fideipromito", vb care era accesibil si
peregrinilor, a.i. au putut deveni si ei garanti, iar garantii obligati prin pronntarea acestui vb erau
denumiti FIDEIPROMISORI.
Situatia sponsorilor si fideipromisorilor era deosebit de grea, deoarece creditorul avea posibilitatea de
a-l urmari in justitie mai intai pe garant, iar daca garantul platea -> nu dispunea de mijloace juridice
pentru a se intoarce impotriva debitorului principal, ceea ce insemna ca nu se putea despagubi pentru
plata facuta.
Daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea fi urmarit in justitie pentru intreaga datorie. Daca
platea, nu se putea intoarce impotriva cogarantilor si nu le putea cere partea contributiva din datorie.
Fata de aceasta situatie, garantii au protestat in mod repetar. Fata de aceste proteste, romanii au
adoptat 4 legi favorabile garantilor obligati prin sponsio si fideipromissio.

27

Legea Publilia - garantul care platea datoria, avea dreptul de a se intoarce impotriva debitorului
principal cu scopul de a se despagubi pentru plata facuta.
Legea Appuleia - garantul care plateste datoria are dreptul de a se intoarce impotriva cogarantilor
pentru a le cere partea contributiva din datorie.
Legea Cicereia - A fost data cu scopul de a se asigura de aplicarea primelor 2 legi,caci potrivit ei
creditorul trebuia sa faca o declaratie cu privire la valoarea creantei si la numarul garantilor.
Legea Furia de sponsu - este cea mai importanta, fiindca le sintetizeaza pe celelalte si cuprinde 2
dispozitii:
Daca suunt mai multe garantii, datoria se imparte de drept (automat) in momentul scadentei
intre toti garantii, indiferent daca sunt sau nu solvabili. EX: Daca existau 5 garanti, dintre care
3 erau solvabili si 2 insolvabili, datoria se impartea la 5, iar creditorul valorifica numai 3/5 din
valoarea creantei sale. Asadar, potrivit legii furia de sponsu, cosecintele insolvabilitatii unor
garanti nu erau suportate de garantii solvabili, ci de creditor.
Obligatiile contractate de sponsori si de fideipromisori in Italia (doar) se stingeau daca nu erau
valorificate in 2 ani de la scadenta. Si aceasta dispozitie este favorabila garantilor, deoarece
creditorul era interesat sa-i urmareasca pe garanti cat mai repede, astfel se evita acumularea de
dobanzi pe seama garantilor.
c)Fideiussio
Fata de aceste masuri favorabile garantilor, a venit randul creditorilor sa protesteze. De aceea, practica
judiciara a creat in epoca clasica o noua garantie personala denumita fideiussio, care se forma tot prin
intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, garantul raspunde prin vb
"fideiudero!" (=consimt pe cuvantul meu!). Garantii care se obligau prin pronuntarea acestui vb erau
denumiti FISEIUSORI.
Aceasta garantie prezinta mia multe particularitati fata de sponsio si fideipromissio.
-Fideiussio se putea utiliza in vederea garantarii oricaror obligatii contractuale (din orice contract).
-Daca fideiusorul platea datoria, nu se mai putea intoarce impotriva debitorului principal si nu se putea
despagubi pentru plata facuta.
-Daca erau mai multi fideiusori, oricare dintre ei putea fi urmarit pentru intreaga datorie, iar daca
platea nu se putea intoarce impotriva cofideiusorilor.
-Obligatia lui sponsor si fideipromisor nu se transmiteau la urmasi. Obligatiile lui fideiusor treceau
asupra mostenitorilor.
Fapt este ca fideiusorii se aflau in situatia pe care au avut-o sponsorii si fideipromisorii inainte de
adoptarea celor 4 legi . Si, fireste, a venit randul lor sa protesteze si sa ceara sa li se acorde si lor
avantajele de care s-au bucurat odinioara sponsorii di fideipromisorii. Consecinta: romanii au creat 3
beneficii in favoarea garantilor: (beneficiile sunt drepturi acordate cu titlu exceptional)
A.Beneficiul de cesiune de actiuni
B.Beneficiul de diviziune
C.Beneficiul de discutiune
A.In virtutea acestui beneficiu, daca in fata pretorului garantul promite ca este dispus sa plateasca
datoria, are dreptul de a-i cere creditorului sa-i transmita toate actiunile pe care le are impotriva
debitorului principal (Pentru ca intentand acele actiuni impotriva debitorului principal, sa se poata
despagubi pentru plata efectuata). Daca creditorul ii transmitea acele actiuni, atunci garantul platea si
astfel litigiul se stingea. Daca creditorul refuza sa-i cedeze actiunile, atunci garantul ii cerea pretorului
sa introduca in formula o exceptiune de dol, intrucat creditorul care refuza sa cedeze actinile cu toate
ca urmeaza sa fie platit, comite un dol, iar pretorul introducea in formula exceptiunea de dol.
Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a2-a a procesului, judecatorul - ca sclav al
formulei - verifica daca exceptiunea e intemeiata si constata ca e intemeiata. Drept urmare, in virtutea
caracterului absolutoriu al exceptiunilor, judecatorul pronunta sentinta de absolvire. Astfel, creditorul
pierdea si procesul, si dreptul de creanta prin efectul extinctiv al lui littis contestatio, incat nu mai avea

28

posibilitatea de a intenta o noua actiune impotriva debitorului principal, caci acolo unde nu exista
drept, nu exista nici actiune in justitie.
De aceea, ori de cate ori garantul declara in fata pretorului ca e dispus sa faca plata, creditorul
avea tot interesul sa-i transmita actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal. Astfel se
valorifica pe cale procedurala beneficiul de cesiune de creanta.
Insa unele complicatii puteau sa apara atunci cand creditorul isi valorifica dreptul de creanta si
printr-o garantie personala si prin ipoteca, si prefera sa valorifice garantia personala. Intr-un asemenea
caz, creditorul isi valorifica garantia personala. Dreptul de creanta se stingea prin plata, iar daca se
stingea dreptul de creanta, se stingea si ipoteca, intrucat ipoteca e un drept-accesoriu care se stiinge
odata cu creanta garantata.
Ori de cate ori creditorul isi asigura dreptul printr-o garantie personala si printr-o ipoteca si
prefera sa valorifice garantia personala, se considera ca garantul nu fac o plata, ci cumpara dreptul de
ipoteca, incat suma de bani remisa de garantul creditorului nu se considera o plata, ci se considerapret
al unei vanzari, iar garantul, in calitatea sa de cumparator al ipotecii, o putea valorifica.
B.Daca existau mai mult garanti, garantul urmarit in justitie avea dreptul de a-i cere
creditorului sa imparta datoria intre toti garantii in viata si solvabili in momentul lui littis contestatio.
De unde rezulta ca intre sistemul introdus prin Legea furia de sponsu si beneficiul de diviziune exista
mai multe deosebiri:
-Potrivit L furia de sponsu, datoria se impartea de drept intre garanti. Pe cand, potrivit
beneficiului de diviziune, datoria se inmpartea intre garanti numai la cererea expresa a garantului
urmarit in justitie. Daca garantul omitea sa ceara diviziunea datoriei, atunci putea fi urmarit pentru
intreaga datorie, iar daca platea nu se putea intoarce impotriva cogarantilor si nu le putea cere partea
contributiva din datorie. Mai mult, potrivit L furia de sponsu, garantul urmarit nu putea renunta la
diviziunea datoriei.pe cand la beneficiul de diviziune, garantul are aceasta posibilitate.
-Potrivit L furia de sponsu, datoria se impartea intre toti garantii, indiferent daca erau sau nu
solvabili, iar consecintele erau suportate de creditor. Pe cand la beneficiul de diviziune, datoria se
impartea intre garantii solvabili, iar consecintele insovabilitatii unor garanti erau suportate de garantii
solvabili. EX: daca existau 3 garanti, sintre care 2 solvabili si 1 insolvabil, datoria se impartea la 2.
C.Garantul care era urmarit in justitie avea dreptul de a-i cere creditorului sa se indrepte mai
intai impotriva debitorului principal. Numai daca debitorul principal se dovedeste insolvabil, sa
intenteze o noua actiune impotriva sa (garantului).
Dara acest beneficiu nu putea fi valorificat in practica, pentru ca se opunea efectului extinctiv
al lui littis contestatio, intrucat daca debitorul principal se dovedea insolvabil, dreptul de creanta al
creditorului se stingea in procesul cu debitorul principal prin efectul extinctiv al lui littis contestatio.
Daca dreptul de creanta se stingea, creditorul nu se mai putea indrepta si impotriva garantului. In
practica, partile (creditorul si garantul) incheiau o conventie priin care garantul promitea ca nu se va
prevala de efectul ectinctiv al lui littis contestatio daca debitorul principal se va dovedi insolvabil.
Aceatsa conventie nu era sanctionata juridiceste, incat respectarea ei depindea de buna-credinta a
garantului.
In anul 531, imp Justinian a desfiintat efectul extinctiv al lui littis contestatio. Din acel
moment, beneficiul de discutiune s-a putut valorifica, de vreme ce creditorul il putea urmari mai intai
pe debitoul principal, iar daca acesta era insolvabil, putea intenta o noua actiune impotriva garantului.

Pe langa garantiile personale solemne, romanii au creat si garantii personale neformale:

1.Pactul de constitut
Este o simpla conventie a partilor cu aplicatiune generala. Atunci cand aceasta conventie era
utilizata in vederea constituirii unei garantii personale, era denumita constitutum debiti alieni, adica
pactul pentru garantarea datoriei altuia la un nou termen. Aceasta conventie se incheia intre bancher si
clientul sau. Prin ea, bancjerul promitea sa plateasca datoria clientului sau la un nou termen. Avem in
vedere situatiea in care clientul nu-si putea plati la termen datoria fata de creditorul sau. In acest caz, el

29

incheia o conventie cu bancherul prin care bancherul promitea sa plateasca datoria clientului sau la un
nou termen.
2.Mandatul pecuniae credendae
Ea este o aplicatiune a contractului de mandat in materia garantiilor personale caci potrivit
acestui procedeu, mandatul il imputernicea pe mandatar sa remita cu titlu de imptrumut o anumita
suma de bani uei terte persoane. In acest caz, tertul este debitorul mandatarului, iar mandantul este
garant. Daca debitorul se dovedeste insolvabil, mandatarul il va chema in justitie pe mandant in
calitatea sa de garant. Ceea ce inseamna ca, in acest caz, mandatarul poate intenta 2 actiuni : una
impotriva debitorului, si alta impotriva mandantului.
Deoarece in cazul nostru exista 2 obligatii distincte care nu au acelasi obiect, de vreme ce
obligatia debitorului izvoraste din contractul de imprumut, iar obligatia mandantului fata de mandator
din contractul de mandat.
Daca e vorba de obligatii distincte care nu au acelasi obiect, mandatarul il poate chema in
justitie mai intai pe debitor, iar daca acesta se dovedeste insolvabil, se poate indrepta prin actio
mandato contraria impotriva mandatului.
3.Receptum argentarii
E tot o simpla intelegere prin care bancherul (argentarius) promite sa plateasca datoriile
eventuale ale clientului sau. De data aceasta, in mod exceptional, garantia se naste inaintea datoriei.
Curs 9

Garantiile reale
DEF: Sunt procedeele juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau. Fie
sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu efectul ca
la scadenta, daca debitorul nu plateste, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama acelui bun,
cu preferinta fata de creditorii chirografari (=simpli creditori).
Romanii au creat 3 garantii reale:
-Fiducia
-Gajul
-Ipoteca
Fiducia se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin macnipatio sau in
iure cessio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul
promite sa retransmita proprietatea asupra lucrului daca debitorul isi va fi platit datoria la scadenta.
=>Fiducia e o conventie grefata fie pe mancipatio, fie pe in iure cessio.
Debitorul e creditor conventional, iar creditorul este debitor conventional (la scadenta, dupa ce
debitorul plateste, deviine creditor; siimetric, creditorul devine debitor). Dupa ce debitorul isi plateste
datoria, are la dispozitie o actiune personala izvorata din contractul de fiducie. Prin urmare, fiind
titular al unei actiuni personale, nu se va bucura nici de dreptul de urmarire, nici de dreptul de
preferinta, fiindca acestea pot fi exercitate numai de titularul drepturilor reale. Orice debitor care a
transmis lucrul cu titlu de proprietate nu mai e titular de drept real, a.i. el nu va putea urmari lucrul dat
in garantie in mainile tertilor dobanditori si deasemenea nu are preferinta si deci viine in concurs cu
creditorii fostului sau creditor.
Fiducia prezinta inconvenientul ca debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru.
Fiind o conventie grefata pe mancipatio sau in iure cessio, fiducia NU e accesibila si peregrinilor.
De aceea a fost creat gajul.
Gajul (pignus) se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune
de catre debitorul creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa
retransmita posesiune alucrului daca debitorul face plata la termen.
Gajul e o conventie grefata pe traditiune, care e actiunea de drept al gintilor, incat gajul e
accesibil si peregrinilor.

30

Prin traditiune se transmite NUMAI posesiunea, incat debitorul ramane proprietar. In calitate
de proprietar, dupa ce-si plateste datoria, poate intenta fie actiunea personala izvorata din contractul de
gaj, fie actiunea reala, in revendicare a.i. dupa ce plateste, debitorul se va bucura si de dreptul de
urmarire, si de dreptul de preferinta.
Si gajul prezinta pentru debitor dezavantajul ca nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru,
iar pentru creditor prezenta dezavantajul ca nu poate instraina lucrul (nu e proprietar!) si nu poate
folosi lucrul dat in garantie (ar comite un delict!).
=>Romanii au creat o garantie ideala pentru o societate intemeiata pe marfa si pe credit.
Ipoteca. Debitorul ramane in stapanirea bunului ipotecat pana la scadenta. Numai daca la
scadenta debitorul nu plateste datoria, creditorul are dreptul sa intre in posesia lucrului si sa-l vanda cu
scopul de a-si valorifica dreptul de creanta.
Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala, si ca ar fi
imprumutata de la greci intr-o forma gata elaborata.
S-a adus argumentul ca term "ipoteca" e de origine greaca ( ipotechi) . Acest argument nu
rezista criticii, intrucat la origine, romanii au desemnat ipoteca priin pignus , care nu e de origine
greaca.
S-a aratat ca grecii nu au cunoscut ipoteca inaintea romanilor. Nici acest argument nu rezista
deoarece ipoteca romana nu a fost preluata intr-o forma gata elaborata, ci s-a nascut in cadrul unui
proces care a evoluat in 4 faze si pe care le putem reconstitui pe baza textelor clasice. Cele 4 faze
sunt:
a.Dreptul de retentie a luat nastere iin legatura cu relatia marilor latifundiari si arendasi.
Arendasul se instala pe fondul funciar (mosie) cu inventarul agricol si in schimbul pamantului pe care
il primea spre cultivare se obliga sa plateasca o suma de bani sau o parte din recolta, datorie care
trebuia garantata cumva. In cazul arendasului, gajul nu se putea aplica, deoarece gajul presupune
transmiterea lucrului in mainile creditorului, iar arendasul nu avea alte bunuri decat inventarul agricol.
Daca l-ar fi transmis cu titlu de garantie, n-ar mai fi avut cum lucra pamantul. De aceea s-a admis ca
invetarul agricol sa ramana in stapanirea arendasului pana la scadenta si numai daca arendasul nu
platea arenda, latifundiarul avea dreptul sa-i retina acel inentar, in virtutea dreptului de retentie.
Insa dreptul de retentie se putea exercita cata vreme inventarul agricol se afla pe mosie. Daca
arendasul transporta inventarul in afara mosiei, dreptul de retentie nu mai era operant. A.i. s-a trecut la
faza a2-a.
b.Interdictul salvian. In aceasta faza, daca arendasul nu platea, mosierul avea dreptul de a-i
retine inventarul agricol chiar daca era transportat in afara mosiei. Dar nu putea urmari acel inventar in
mainile tertilor dobanditori. Puteau urmari inventarul agricol oriunde s-ar fi aflat, dar nu si in mainile
oricui.
c.Actiunea serviana. In aceasta faza, daca arendasul nu-si executa obligatia la termen (nu
platea la scadenta), proprietarul mosiei avea dreptul sa urmareasca inventarul agricol oriunde si in
mainile oricui, ceea ce inseamna ca: In acest stadiu, latifundiarul era titular de drept real , drept care
era opozabil erga omnes. Acest drept real s eputea naste numai in relatia dintre latfundiar si arendas
(sfera lui de aplicare era restransa).
d.Actiunea quasiserviana. Dreptul de ipoteca se putea naste in relatiile dintre orice creditor si
orice debitor, cu conditia ca partile sa incheie o conventie speciala denumita conventie de ipoteca a.i.
aplicatiunea ipotecii s-a generalizat.
Cele 4 faze s-au succedat in prima jumatate a sec ! d.Hr., caci jurisconsultul Labeo, care a trait
pe vmea lui August cunostea numai dreptul de retentie, pe cand Cassius (care s-a afirmat la jum sec I)
cunostea inclusiv actiunea quasiserviana.
De regula, ipoteca romana era convetnionala, dar pe langa ipoteca izvorata din conventia
partilor, romanii au mai cunoscut :
-Ipoteca tacita : se nastea din dispozitiile legii sau din obiceiul juridic si nu presupunea o
conventie a partilor, iar intentia debitorului de a ipoteca lucrul era prezumata.

31

-Ipoteca privilegiata : are prioritate fata de celelalte ipoteci. Daca un lucru era ipotecat de mai
multe ori, titularul ipotecii privilegiate avea prioritate fata de ceilalti creditori ipotecari, indiferent de
data constituirii ipotecilor lor. Astfel era ipoteca fiscului asupra bunurilor cetatenilor impozabili.
-Ipoteca testamentara : se constituia prin : o clauza inclusa in testament in favoarea legatarilor
sau a fideicomisarilor. Prin asemenea clauza erau ipotecate unele bunuri din succesiune pentru a se
asigura executarea legatelor si a fideicomiselor.
-Ipoteca autentica: a aparut pentru a se combate unele inconveniente, decurgand din caracterul
conventional al ipotecii romane deoarece constituindu-se priin simpla conventie a partilor, ipoteca nu
presupunea la origine forme de publicitate a.i. acelasi lucru putea fi ipotecat de mai multe ori. Daca
lucrul era ipotecat de mai multe, ori, se punea problema stabilirii raporturilor dintre creditorii ipotecari
(care dintre ei are prioritate?) . rapsunsul a fost dat prin principiul conform caruia "prior tempore,
potior iuri " (= primul in timp, mai atre in drept). Titularul ipotecii cu o data mai vehce avea prioritate
fata de titularul ipotecii mai recente. Dar , lipsind formele de publicitate, ipotecile puteau si antedatate
prin datarea in mod fraudulos a unei ipoteci mai recente inaintea unei mai vechi. Oentru a se combate
aceasta posibilitate de frauda, s-a creat ipoteca autentica.
Aceasta presupunea respectarea unor forme de publicitate, constand iin transcrierea conventiei
de ipoteca intr-un registru public sau in consituirea ipotecii prin inscris privat contrasemnat, subscris
de cel putin 3 martori. O asemenea ipoteca era numita autentica si avea prioritate fata de ipotecile
conventionale, indiferent de data constituirii lor. Din acel moment, ipotecile nu au mai fost antedatate.

Ipoteca romana prezinta si anumite caractere:

-Ea e un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar se bucura si de dreptul de urmarire, si de
dreptul de preferinta.
-Este , de regula, conventionala, de vreme ce se naste din conventia partilor, prin abatere de la
regula conform careia drepturile reale nu se nasc din conventii, ci din acte speciale (ex; mancipatiunea,
in iure cessio)
-Poate fi generala. La origine, ipoteca a fost speciala, caci purta asupra unor lucruri individual
determinate, mobile sau imobile. Pe cand in dreptul clasic burghez, ipoteca poarta numai asupra
imobilelor. Cu timpul insa, romanii au admis si ipoteca generala, care putea purta asupra unei mase de
bunuri sau bunuri viitoare, dupa cum se putea ipoteca nuda proprietate, dreptul de servitute sau chiar
dreptul de creanta. Utilitatea ipotecii generale se invedera atunci cand existau mai multi creditori
ipotecari cu ranguri diferite, caci creditorii ipotecari posteriori in rang isi puteau valorifica si ei
ipotecile pe seama bunurilor care mai ramaneau dupa valorificarea ipotecilor anterioare in rang.
-Este indivizibila. Ea apasa n intregime asupra fiecarei parti din lucru si garanteaza iin
intregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand
lucrul ipotecat se imparte iintre mostenitori deoarece cu toate ca fiecare mostenitor a dobandit numai o
parte din lucrul ipotecat (sa zicem 1/3) , el poate fi urmarit in justitie pentru toata datoria (oricare
mostenitor poate fi urmarit pentru toti). Al doilea aspect se invedereaza cand debitorul plateste o parte
din datorie, si cu toate acestea la scadenta creditorul are dreptul de a intra in posesia intregului
ipotecat. Chiar daca debitorul mai avea de platit un singur as la momentul scadentei, creditorul intra in
posesia intregului lucru ipotecat.
-Are caracter ocult, secret, decurgand din caracterul conventional, din lipsa formelor de
publicitate. Datorita acestui caracter, erau posibile 2 fraude:
1.Era posibila ipotecare aceluiasi lucru de mai multe ori fara a se declara ipotecile anterioare.
Aceasta posibilitate de frauda genera anumite consecinte. Creditorul ipotecar anterior in rang avea
prioritate fata de cei anteriori si daca isi valorifica dreptul de ipoteca, toate ipotecile posterioare in
rang se stingeau din lipsa de obiect. CReditorii ipotecari posteriori deveneau chirografari. Daca
creditorul ipotecar posterior iin rang se grabea sa valorifice dreptul de ipoteca, in virtutea aceluiasi
principiu, putea fi chemat in justitie de creditorul anterior in rang si envins (deposedat prin proces).
Pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda, romanii au creat delictul stelionat si au
stabilit ca acel debitor care isi ipotecheaza de mai multe ori acelasi lucru fara sa declare ipotecile
anterioare comite delictul de stelionat. Romanii au creat ius offerendae pecuniae (=dreptul de a oferi
o suma de bani in scopul dezinteresarii creditorului ipotecar anterior in rang). Astfel, daca existau 2

32

creditori ipotecari cu ranguri diferite, creditorul ipotecar posterior in rang il putea dezinteresa pe cel
anterior platindu-i creanta si astfel urca in rangul creditorului anterior. Ca atare, nu mai putea fi evins.
Pentru exercitarea lui ius offerendae pecuniae, creditorul ipotecar posterior in rang avea
nevoie de bani lichizi. In plus, el isi marea creanta, caci trebuia sa valorifice pe langa creanta sa, si
creanta creditorului pe care l-a dezinteresat. Astfel, risca sa suporte consecintele insolvabilitatii
debitorului. In practica, creditorul ipotecar posterior in rang a apreciat valoarea lucrului ipotecat.. Daca
se convingea ca lucrul ipotecat are o valoare suficient de mare pentru a acoperi ambele creante, se
prevala de ius offerendae pecuniae (il exercita).
2.Antedatarea ipotecilor, posibilitate de frauda combatuta prin reforma lui Leon, care a creat
ipoteca autentica.
-Ipoteca e un drept accesoriu, deoarece se stinge o data cu creanta garantata (prin plata). Insa
caracterul accesoriu a dreptului de ipoteca nu se verifica atunci cand dreptul de creanta se stinge prin
prescriptia extinctiva, deoarece termenul general este de 30 de ani. Pe cand termenul de prescriptie al
ipotecii e de 40 de ani. Atunci cand dreptul de creanta se stinge prin efectul prescriptiei, ipoteca ii
supravietuieste vreme de 10 ani, si ar insemna sa admitem ca exista ipoteca fara obiect. De aceea, Paul
a afirmat ca dupa trecerea termenului de 30 de ani, creanta supravietuieste iin cadrul ueni obligatii
naturale, iar ipoteca are ca obiect garantarea creantei izvorate din obligatia naturala.
Ipoteca produce si anumite efecte juridice pe care le denumim ius possidendi si ius
distrahendi (dreptul de a poseda si dreptul de a vinde).
In virtutea lui ius possidendi daca, la scadenta, debitorul nu-si plateste datoria, creditorul intra
in posesia lucrului. Acest drept a fost sanctionat prin actiunea quasiserviana denumita mia tarziu actio
ipotecaria, actiuune care putea fi intentata si impotriva tertilor achizitori, si iimpotriva posesorilor
fictivi. Ca si actiunea in revendicare, actiunea ipotecara e o actiune arbitrara, a.i. debitorul are tot
interesul sa execute ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru si sa remita lucrul in mainile
creditorului ipotecar.
Curs 10
Multa vreme ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii. In practica, partile incheiau simle
conventii din care rezulta dreptul creditorului de a vinde lucrul ipotecat. Cu timpul, acele simple
conventii au devenit atat de frecvente, incat erau presupuse. Daca erau presupuse, nu mia era necesar
sa se incheie o conventie speciala, iar atunci dreptul de a vinde rezulta chiar din conventia de ipoteca.
La romani, niciodata dreptul de a vinde nu a fost efect esential al ipotecii, deoarece partile
aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care creditorul ipotecar rennta la dreptul de a
vinde lucrul. Or, efectele esentiale ale unui act nu se pot desfiinta prin conventia partilor ! Prin
exercitarea lui ius distrahendi, se incalca un principiu fundamental al dreptului, conform caruia
"nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet" (=nimeni nu poate transmite altuia
mai muld decat are el insusi).
Ipoteca se stinge prin plata datoriei, de vreme ce e un drept accesoriu (odata cu creanta pe care
o garanteaza) . de asemenea, se poate stinge prin disparitia in intregime a lucrului ipotecat, prin
confuziune, prin vanzarea lucrului de catre creditorul ipotecar anterior in rang si prin conventia
partilor (renuntare => dreptul care se naste prin simpla conventie se stinge tot prin simpla conventie)

33

Partea speciala a obligatiilor

Izvoarele obligatiilor
Potrivit lui Gaius, obligatiile izvorasc din contracte, delicte si din alte izvoare de obligatii.
Potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din contracte, quasi-contracte, delicte si quasi-delicte.
Cele mai importante izvoare de obligatii sunt CONTRACTELE. Principiile generale care s-au
formulat in materia obligatiilor au fost formulate de jurisconsulti cu ocazia cercetarii contractelor.
In functie de modul de formare, contractele se clasifica in:
a)C. solemne
b)C. nesolemne
a)C. solemne: -c. in forma religioasa : - sponsio religioasa
- jusiurandum libertum
-c. in forma verbala : - sponsio laica
- stipulatiunea
-c. in forma autentica: - nexum
-c. in forma scrisa : - contractul litteris
Toate aceste contracte prezinta anumite caractere:
Toate sunt unilaterale
Toate suunt de drept strict (de riguroasa interpretare)
Au caracter oral, cu o singura exceptie.
1.Cel mai vechi contract roman e sponsio religioasa , care a fost sanctionat intrucat romanii
nu faceau inca distinctia intre normele dreptului si normele religioase, dovada ca acest contract se
forma prin intrebare si raspuns, dupa care partile prestau un juramant religios prin care invocau bunavointa zeilor Romei (in conceptia vechilor romani, aceia care isi respectau cuvantul dat se bucurau de
buna-vointa zeilor Romei, iar cei care nu respectau promisiiunea erau loviti de mania zeilor. Acest
contract era accesibil numai cetatenilor romani.
2.Jusiurandum liberti este juramantul dezrobitului. Prin acest contract, dezrobitul isi asuma
fata de patron obligatia de a presta servicii ce necesitau o pregatire speciala (operae fabriles).
Formarea contractului presupunea prestarea a 2 juraminte: primul era prestat inainte de actul dezrobirii
si nu producea efecte pe plan juridic, ci numai pe taram moral si pe taram religios ; al doilea era
prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte pe plan juridic, intrucat dezrobitul era persoana si avea
capacitatea de a se obliga in nume propriu.
3.Sponsio laica este cel mai vechi contract in forma verbala. Si acesta se forma prin
intrebare si raspuuns, dar nu mai presupunea si pronuntarea juramantului religios. Cu toate acestea,
urme ale caracterului religios s-au pastrat si in fizionomia acestui contract, deoarece debitorul se
obliga prin verbul "spondeo", verb care in conceptia romanilor, avea vocatia de a atrage favoarea
zeilor Romei. Ca atare, acest contract era accesibil numai cetatenilor romani. Cu timpul, odata cu
dezvoltarea comertului, romanii au fost interesati ca si peregrinii sa poata incheia contractul. De aceea,
a fost sanctionat un nou contract care se forma tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la

34

intrebarea creditorului, debitorul nu mai raspundea prin verbul spondeo, ci prin alt verb cu iinteles
similar (promito, fidepromito s.a.). Acest contract a fost numit stipulatiune.
4.Stipulatiunea e un contract verbal format prin intrebare si raspuns la care au acces si
peregrinii. Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica nu a iesit din uz, s-a aplicat in continuare, dar in
conceptia vechilor jurisconsulti, sponsio laica era considerata o varianta a stipulatiunii, cu toate ca in
realitate sponsio laica a fost modelul stipulatiunii. Fata de aceste conceptie gresita, jurisconsultii
clasici spuneau ca stipulatiunea este cel mai vechi contract roman, si totodata cel mai important
contract roman, ceea ce este adevarat, dovada ca jurisconsultii clasici au formulat principii generale in
materia obligatiei contractuale cu ocazia cercetarii stipulatiunii.
In limbajul clasic, a incheia o stipulatiune echivala cu a incheia un contract. Mai mult, Paul
arata ca termenul "stipulus" are un inteles similar cu verbul "firmus", iar firmus=tare, in sensul ca
stipulatiunea este forma care da tarie juridica oricarei conventii. Asadar, orice ocnventie care imbraca
forma stipulatiunii genereaza obligatii, a.i. stipulatiunea indeplineste o functie genreala, ceea ce
inseamna ca prin intermediul stipulatiunii se pot realiza mai multe operatiuni juridice.
Astfel, asa cum s-a vazut, priin stipulatiune se puteau constitui garantiile personale, se puteau
crea obligatii coreale, se putea realiza novatiunea, dupa cum se putea realiza operatiunea juridica a
vanzarii, cu precizarea ca atunci cand se realiza operatiunea juridica a vanzarii, erau necesare 2
stipulatiuni: printr-o stipulatiune vanzatorul se obliga sa predea lucrul, iar prin cealalta cumparatorul
se obliga sa plateasca pretul. Cu timpul, catre sfarsitul republicii au aparut contractele nesolemne, care
au functii concrete, in sensul ca prin fiecare contract nesolemn se realizeaza numai o anumita
operatiune juridica. EX: Prin contractul consensual de vazare se realiza numai operatiunea juridica a
vanzarii. Cu toate acestea, stipulatiunea nu a iesit din uz, a.i. in epoca clasica aceeasi operatiune
juridica se putea realiza fie prin stipulatiune, fie printr-uun contract cu functie coreala. EX:
Opereatiunea juridica a vanzarii se putea realiza si prin stipulatiune, si prin contractul consensual de
vanzare.
CARACTERE :
Are caracter oral, de vreme ce se formeaza prin intrebare si raspuns
Are caracter solemn, intrucat partile pronunta anumite cuvinte intr-o anumita ordine.
Primul vorbeste creditorul, care a devenit stipulant si care formuleaza intrebarea
(Promiti sa-mi dai rasplata, Filip? ; debitorul,adica promitentul : Promit!)
Cand stipulatiunea poarta asupra unei sume de bani, e necesara congruenta, adica
suma de bani care figureaza in intrebare trebuie sa figureze si in raspuns. Astfel, daca
stipulentul intreaba "promiti sa-mi dai 100", promitentul trebuie sa raspunda "Promit!"
> daca promite 50, nu exista ocngruenta, iar actul e considerat nul.
Nu are caracter continuu, raspunsul trebuie sa urmeze intrebarii, iar in intrebare si
raspuns nu trebuie sa se interpuna o alta operatiune juridica.
E un contract unilateral.
E un contract de drept strict.
Presupune unitate de timp si de loc, ceea ce inseamna ca era necsar ca aprtile sa se
afle intr-un anumit moment in aceeasi localitate.
Are caracter abstract, in sensul ca din forma actului (intrebare si rasouns) nu rezulta
motivul pentru are debitorul se obliga, ceea ce inseamna ca nu exist ao unitate
organica intre forma stipulatiunii si scopul urmarit de parti. In cazul celorlalte
contracte,nesolemne, exist ao asemenea unitate, caci din modul de formare a actului
rezulta scopul urmarit de parti. EX: Din conventia de vanzare rezulta ca vanzatorul
promite sa predea lucrurile, intrucat urmeaza sa primeasca un pret.
Caracterul abstract al stipulatiunii a generat o serie de complicatii, mai cu seama atunci cand
prin stipulatiune se realiza operatiunea juridica a imprumutului banesc, deoarece in practica cel ce
dorea sa imprumute o suma de bani se adresa bancherului. Solicita, sa zicem, 100 de asi. Bancherul ii
spunea ca e de acord sa-i imprumute, cu conditia ca solicitantul sa promita mia mult decat a platit, sa
zicem 150. Pe baza acestei intelegeri prealabile se incheie stipulatiunea, ocazie cu care bacnherul

35

intreaba "Promiti sa-mi dai 150?" / "Promit!" , desi el primise numai 100. Diferenta dintre suma
primita efectiv si suma promisa reprezinta o dobanda deghizata.
In dreptul clasic si in dreptul post-clasic, stipulatiunea a suferit o serie de TRANSFORMARI :
-s-a admis ca stipulatiunea sa fie mentionata printr-un inscris (act scris) in care se arata ca
intrebarea si raspunsul au avut loc.
-s-a renuntat la congruenta, iar daca nu exista congruenta dintre suma din intrebare si cea din
raspuns, stipulatiunea era valabila pentru suma cea mai mica. EX: Daca stipulantul intreba "Promiti
sa-mi dai 100?" / "Promit 50!", stipulatiunea era valabila pentru 50.
-s-a admis ca stipulatiunea sa fie incheiata si in alta limba decat cea latina (ex:greaca).
In dreptul post-clasic, pe fondul decaderii formalismului, au fost inlaturate toate conditiile de
forma, a.i. prin fizionomia ei, stipulatiunea s-a apropiat de natura actelor consensuale, totusi s-a pastrat
conditia unitatii de timp si de loc. Daca stipulatiunea era mentionata printr-un inscris, iar debitorul
dovedea ca el insusi sau creditorul a lipsit din localitate un singur moment in ziua in care inscrisul
mentioneaza ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul, actul era nul. De aceea, imp Justinian a initiat in
531 o reforma prin care a stabilit ca actul poate fi anulat numai daca debitorul face dovada ca una din
parti a lipsit din localitate intreaga zi in ziua in care inscrisul mentioneaza ca au avut loc intrebarea si
raspunsul.
PROBA stipulatiunii:
S-a facut in epoca veche cu martori, iar mai tarziu , dupa ce stipulatiunea putea fi mentionata
prin acte scrise, proba se putea face si prin inscris. Intrucat stipulatiunea e un contract de riguroasa
interpretare, era suficient ca stipulantul sa faca dovada ca au avut loc intrebarea si raspunsul pentru ca
promitentul sa fie condamnat , chiar daca a primit efectiv mai putin decat a promis.
De aceea, bancherii au intiat o serie de reforme de natura sa-i lumineze pe debitori. Asa se
face ca pretorul a pus la dispozitia debitorului o exceptiune de dol prin care debitorul chemat in justitie
putea afirma ca a primit efectiv mai putin decat a promis. Daca stipulatiunea era mentionata printr-un
act scris, s-a pus la dispozitia debitorului o actiune prin care creditorul sa-i remita inscrisul in care se
mentioneaza ca au avut loc intrebarea si raspunsul (mijlocul de proba). Insa, aceste reforme nu s-au
dovedit eficiente deoarece se opuneau principiului "omus probandi incumbit actor" (= sarcina probei
apasa asipra reclamantului).
In sistemul pretorului, atunci cand debitorul opunea exceptiunea de dol, se transforma din
parat in reclamant, si trebuia sa faca dovada celor afirmate pe acle de exceptiune, iar daca debitorul
intenta actiunea cu scopul de a cere remiterea inscrisului, cu atat mai mult trebuia sa faca proba in
calitatea sa de reclamant, iar in ambele cazuri debitorul avea de facut o proba negativa, care este
practic imposibila, deoarece el trebuisa sa dovedeasca faptul ca, in toate momentele anterioare
incheierii stipulatiunii, i-a fost imposibil sa primeasca efectiv suma de bani.
A.i. in anul 215, imp Caracalla a initiat reforma prin care apara 2 mijloace procedurale:
1.querela non numeratae pecuniae (=plangere pentru suma de bani nepredata)
2.exceptio non numeratae pecuniae (exceptiune pentru suma de bani nepredata)
Totodata, a rasturnat sarcina probei a.i. indiferent de calutatea procesuala pe care o avea,
creditorul era acela care trebuie sa faca proba. EX: -Daca debitorul intenta (1) , desi avea calitatea
procesuala de reclamant, iar creditorul avea calutatea procesuala de parat, totusi proba apasa asupra
creditorului.
-Atunci cand debitorul opunea (2), se transforma
in reclamant, si cu toate acestea proba trebuia facuta tot de creditor.
Prin aceasta reforma s-a adus o grava atingere principiilor din familia stipulatiunii. Totusi, ea
se justifica in plan moral, deoarece a venit in sprijinul debitorului, dar se justifica partial si pe plan
juridic deoarece in sistemul rasturnarii sarcinii probei, creditorul are de facut o proba-pozitiva, care nu

36

prezinta dificultati (el face divada ca la un moment dat, in prezenta martorilor, i-a remis debitorului
suma de bani pe care acesta a promis-o).
Insa a avut conseciinte de nebanuit pe plan istoric.
Curs 11
5.Nexum a aparut inca din epoca veche, fiind un instrument de aservire a plebei fata de
patricieni. Acest contract se incheie in fata magistratului, in forma unei declaratii prin care creditorul
afirma ca munca debitorului ii este aservita pentru un numar de zile, declaratie ratificata de catre
magistrat. Partile recurgeau la aceasta solutie cand debitorul nu isi putea plati datoria izvorata din
stipulatiune.
In epova veche, daca debitorul era insolvabil, urma executarea silita care purta asupra
persoanei si care ducea la vinderea debitorului trans Tiberium. Fata de aceasta practica, nexum era o
alternativa pentru debitor, care putea evita consecintele executarii silite prin manus iniectio, daca se
obliga sa munceasca un anumit numar de zile pentru creditor. Creditorul era interesat sa se recurga la
nexum, procurandu-si forta de munca necesara.
Asadar, in baza unei iintelegeri prealabile, partile se rezentau in fata magistratului, unde
creditorul spunea : "Afirm ca serviciile acestui om iimi sunt aservite pentru suma de ... pana la
calendele lui aprilie" ; dupa tacerea debitorului, magistratul ratifica declaratia prin addico.
Nexus era considerat om liber, insa era tratat ca un sclav (! A nu se confunda cu iudicatus condamnat pentru neplata datoriei si tinut 60 zile in inchisoare, dupa care daca tot nu plateste e vandut
ca sclav in strainatate). Titus Livius afirma ca nexii erau tratati atat de rau, incat adesea organizau
adevarate rascoale, iar tribunalul plebei a fost impus ca urmare a rascoalei nexilor. Fenomenul
exploatarii plebeilor, prin transformarea lor in debitori nexati, a fost pe punctul de a compromite unele
din principiile fundamentale cu privire la regimul juridic al persoanelor.
In 326 s-a dat legea Poetelia Papiria prin care s-a interzis aservirea debitorilor insolvabili. In
428, plebeii au incetat sa devina nexi. Potrivit aceleiasi legi, delincventii urmau sa fie tie tinuti in
planturi pana la plata datoriei.
6.Contractul litteris. Catre sfarsitul republicii, romanii au inceput sa utilizeze tot mai mult
forma scrisa, fiind usor de probat.
FORMA: Constractul litteris se forma printr-o dubla inscriere, facuta de bancheri sau de alte
persoane intr-un registru numit codex accepti ex expensi (=registrul platilor si incasarilor). Registrul
avea doua coloane : expensa (plati facute) si accepta (sume primite). Inregistrarile prin care se crea o
obligatie erau desemnate prin nomina transcripticia.Registrul putea fi folosit si pentru mentionearea
unei datorii existente (nu dasdeau nastere unei obligatii, doar o consemnau).
FUNCTII: Constractul litteris avea o aplicatiune relativ restransa, fiind utilizat in 2 scopuri:
1.-pentru schimbarea debitorului = transcriptio a persona in personam
2.-pentru schimbarea cauzei(temeiului juridic) unei obligatiuni= transcriptio a re in
personam
1.Inlocuirea unui debitor cu altul se facea prin 2 mentiuni in registrul bancherului : Primus
urma sa fie inlocuit cu Secundus. La coloana platilor se mentiona ca Secundus a primit de la bancher o
suma de bani, mentriune pe care el o confirma la aceeasi coloana (expensilatio). La coloana incasarilor
se scria ca bancherul a primit de la Primus aceeasi suma, cu toata ca in realitate nu primise nimic
(acceptilatio). Prin aplicaitunea formalismului, obligatia lui Primus se stingea, si se nastea obligatia in
sarcina lui Secundus (novatiune cu schimbare de debitor).
2.Presupunand ca debitorul datora bancherului o suma de bani iin baza contractului de
vanzare, cauza obligatiei putea fi schimbata prin anumite mentiuni facute la cele doua coloeane ale
registrului. In acest scop, la coloana platilor se scria ca bancherul a platit debitorului suma de bani pe
acre acesta din urma o datora in baza vanzarii, desi nu platise nimic, iar la coloana incasarilor se
mentiona ca bancherul a primit aceeasi suma de bani, desi nu primise nimic. Astfel, se schimba cauza
obligatiei (debitorul nu mai datora in virtutea contractului de vanzare, ci a contractului litteris).
In dreptul postclasic, odata cu decaderea formalismului in materia contractelor, aceasta
practica a registrelor de plati si datorii a incetat, ceea ce a dus la disparitia contractului litteris. In

37

vremea lui Justinian a ramas numai obligatia literala, cu sensul de act inatacabil (daca dupa 2 ani de la
incheierea contractului debitorul nu intenta querela non numeratae pecuniae).

b)Contractele reale
- au aparut la sf ep vechi - incep ep clasice
-se formeaza printr-o conventie insotita de remiterea materiala a lucrului(re)
-prin intermediul lor se realizau : imprumutul de consumatiune, imprumutul de folosinta,
constituirea unor garantii reale, pastrarea unor lucruri
-se formeaza re, adica lucrul trebuie remis in momentul incheierii conventiei si nu mai tarziu
(cum e la cele neformale); la unele contracte, lucrul e remesi cu titlu de detentiune sau posesiune, iar la
altele cu titlu de proprietate.
-fiducia,gajul,comodatul si depozitul - contracte de buna credinta, sinalagmatice imperfecte
-mutuum - contract de drept strict
1.Mutuum. Prin acest contract se realiza imprumutul de consumatiune.
Prin mutuum debitorul se obliga sa restituie creditorului sau, lucruri de acelasi fel, de aceeasi
calitate si de aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii.
Fiind contract real, se realizeaza prin conventia partilor, insotita de remiterea materiala a
lucrului. Remiterea este o conditie de forma, necesara pentru nasterea actului, si nu un efect al
contractului. Lucrurile erau transmise cu titlu de proprietate, fiind destinate consumului (res nec
mancipi) .
In epoca veche, remiterea lucrului era materiala si directa (de la mana la mana). In epoca
clasica, in anumite cazuri, conditia remiterii materiale a fost suprimata, fiind suficienta intelegerea
partilor insotita de un fapt ce sugera intentia partilor de a transmite lucrul. Fiind vorba de transmiterea
proprietatii, creditorul trebuia sa fie proprietare.
CARACTERE:
->mutuum face parte din categ contractelor nesolemne, insa tine de o specie aparte a acestora,
simpla conventie nefiind suficienta (trebuie iinsotita de transmiterea proprieteatii prin traditiune)
->e contract unilateral. Transmiterea lucrului e o conditie de forma necesara pentru nasterea
contractului, si nu o obligatie.
->face parte din categoria contractelor de drept strist. In acest caracter se vede o reminiscenta
a contractelor solemne.
->fiind un act de drept al gintilor, putea fi utilizat in raporturile cetateni-peregrini.
->e co conventie grefata pe traditiune, prin excelenta act de drept al gintilor.
->e un act destinat sa dea haina juridica imprumutului gratuit.
EFECTE:
->da nastere unei obligatii de drept strict si unilaterale, in virtutea careia debitorul trebuie sa
restituie la scadenta lucrui de aceeasi calitate si cantitate cu cele pe care le-a primit (o suma de bani
sau alte lucruri nec mancipi)
-> in epoca veche, obligatia era sanctionata prin legis actio per condictionem ; la sfarsitul
republici, prin actio certae creditae pecuniae (pt bani) sau actio certae rei (lucruri).
->debitorul trebuie sa restituie cat a imprumutat (contract gratuit); totusi, romanii au practicat
imprumutul cu dobanda si dupa aparitia lui mutuum.
2.Fiducia = contractul real care se naste prin transmiterea lucrului in forma mancipatiunii sau
a lui in iure cessio, insotita de o conventie prin care dobanditorul promite sa restransmita proprietatea
asupra lucrului celui de la care l-a primit [ conventie grefata pe mancipatiune sau in iure cessio] .
La origine, actele fiduciare nu erau sanctionate, respecatrea lor depinzand de buna-credinta a
partilor (de unde si termenul fidesfiducia). In epoca veche, actele se incheiau in fata martorilor, a.i.
partile nu riscau sa-si calce cuvantul dat. Spre sfarsitul republicii s-a simtit nevoia unor sanctiuni mai
sigure care sa faca functionale acele conventii si in noile imprejurari. In acee conditii, pretorul a

38

recunoscut o figura juridica distincta in transmiterea proprietatii prin mancipatiune sau in iure cessio,
insotita de o conventie privind retransmiterea proprietatii asupra lucrului. Noua figura juridica este
chiar contractul real de fiducie, sanctionat printr-o actiune in factum si printr-o actiune in ius.
La origine, contractul de fiducie a indeplinit mai multe functii:
-fiducia cum creditore : putea fi utilizata in scopul constituirii unei garantii reale, prin
transferarea proprietatii asupra unui lucru de catre debitor creditorului sau, in forma mancipatiei sau a
lui in iure cessio, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita
debitorului proprietatea asupra lucrului, daca debitorul isi va plati datoria la scadenta. (mai tarziu,
aceasta functie a fost preluata de gaj)
-era utilizata in vederea realizarii imprumutului de folosinta, prin transmiterea unui lucru de
catre creditor debitorului sau, transmitere insotit de o intelegere prin care debitorul promitea sa
restituie lucrul dupa ce il va fi folosit pana la un anumit termen. ( realizat mai tarziu prin contractul de
comodat)
-fiducia cum amico : indeplinea si functia pastrarii unui lucru de catre debitor, care promitea
sa retransmita creditorului (tot prin mancipatio sau in iure cessio) .; aceasta functie a fost preluata de
contractul de depozit
SANCTIUNEA FIDUCIEI
Fiind o conventie grevata pe mancipatiune sau in iure cessio, este sancionata printr-o actiune
personala, aparand anumite inconveniente, in special pentru cel ce transmitea proprietatea asupra
lucrului.
La fiducia cum creditore, partea care a transmis proprietatea asupra lucrului in scopul
constituirii unei garantii reale, se gaseste dupa plata in situatia unui simplu creditor chirografar.
La fiducia cum amico, cel ce transmite proprietatea asupra lucrului in scopul folosintei, se
gaseste la scadenta in situatia unui simplu creditor, el nu se mai bucura de dreptul de preferinta si de
dreptul de urmarire, intrucat, asa cum spuneam, a instrainat proprietatea prin mancipatiune sau prin in
iure cessio. Astfel, cel ce transmite lucrul risca sa nu-l poata redobandi sau sa nu dobandeasca nici
macar valoarea lui. EX: Daca accipiens instraineaza lucrul, alienatorul nu-l poate urmari, caci nu are
dreptul de urmarire, trebuind sa se multumeasca cu o suma de bani ce reprezinta valoarea lucrului.
Daca accipiens e insolvabil, si in aceasta situatie, neavand drept de preferinta, in calitate de creditor
chirografar, alienatorul va trebui sa se multumeasca cu o cota parte din valoarea lucrului transmis.
Fiducia prezinta inconvenientul ca presupune utilizarea unor acte solemne ca mancipatio si in
iure cessio, intr-o epoca in care ritmul afacerilor era in continua crestere, iar partile erau interesate sa
recurga la acte libere de forme. Fiducia nu era accesibila peregrinilor (reclama acte de drept civil), cu
care romanii intretineau la inceputul imperiului intense relatii comerciale. Astfel se explica ca functiile
fiduciei au fost preluate de gaj, comodat si depozit, acte grefate pe traditiune, simple si eficiente, mult
mai bine adaptate scopurilor partilor. Fiducia a fost utilizata pana la sfarsitul epocii clasice, pentru acte
ca adoptiunea sau emanciparea.
3.Contractul real de gaj se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin
traditiune de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul
promite sa retransmita posesiunea asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la scadenta.
Gajul e o conventie grevata pe traditiune, iar lucrul se transmite cu titlu de posesiune, ceea ce
inseamna ca debitorul ramane proprietar al lucrului si, in aceasta calitate, dupa ce-si plateste datoria,
poate exercita atat dreptul de urmarire cat si cel de preferinta.
Si situatia creditorilor e pe deplin asigurata. Si relatiile cu debitorii, si in relatiile cu tertele
persoane, de vreme ce debitorul nu poate intra in posesiunea lucrului inainte de a fi platit datoria, caci
ar comite furtul posesiunii. In relatia cu tertii, creditorul dispune de mijloace proprii de aparare in
calitatea sa de posesor.
Intre creditor si debitor se poate incheia o conventie speciala denumita anticreza , in baza
careia creditorul poate retine fructele lucrului in contul dobanzilor.
Din definitie rezulta ca acest contrac real de gaj inde o singura functie, aceea de constituire a
unei garantii reale. Insa contractul real de gaj nu se confunda cu garantia denumita gaj.

39

EX: Daca debitorul transmite creditorului un lucru care nu-i apartine, contractul real ia nastere
in mod valabil, dar nu se naste si garantia reala de gaj. / Daca o persoana transmite un lucru in vederea
garantarii unei datorii inexistente, contractul se formeaza, dar garantia nu se formeaza, pentru ca nu
are obiect.
SANCTIUNEA GAJULUI:
a.actio pigneraticia directa - este intentata de debitorul dupa ce plateste, cu scopul de a reintra
in posesia lucrului.
b.actio pigneraticia contraria - este intentata de creditor cu scopul de a obtine despagubiri
pentru cheltuielile facute pe cont propriu si necesitate de conservarea lucrului dat in garantie.
4.Comodatul
A fost utilizat in vederea realizarii operatiunii juridice a imprumutului de folosinta.
Ia nastere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin traditiune de catre o parte
denumita comodant celeilalte parti denumita comodatar in vederea folosintei, transmitere insotita de
o conventie prin care comodatarul promite sa restituie lucrul la termenul stabilit.
Si comodatul e o conventie grefata pe traditiune, dar lucrul e transmis cu titlu de detentiune.
Comodatarul e un simplu detentor, si prin urmare nu are mijloace proprii de aparare. Daca e chemat in
justitie de o terta persoana, trebuie sa se adreseze comodantului, pentru ca acasta sa-i asigure protectia
juridica.
Prin comodat se realizeaza imprumutul de folosinta. El are de regula ca obiect lucruri
neconsumptibile. Cu toate acestea, au fost admise si unele exceptii:
-monedele rare sa fie imprumutate prin intermediul contractului de comodat
-comodatul poarta asupra unor lucrui mobile, dar cu timpul s-a admis ca el sa poarte si asupra
unora imobile, dupa cum comodatul e un contract cu titlu gratuit. Comodatarul are interes, avand
interes in contract, el va raspunde si pentru dol si pentru cupla. Jurisconsultii clasici precizeaza ca
raspunde pentru culpa levis in abstracto. Gaius afirma ca in anumite cazuri, comodatarul raspunde in
mod obiectiv (si pentru custodia).
-comodatul e un contract bilateral imperfect, si e sanctionat prin 2 actiuni:
a.actio comodati directo - e data comodantului pentru a cere la termen restituirea lucrului
b.actio comodati contrare - e data comodatarului cu scopul de a cere despagubiri pentru
conservarea lucrului
5.Contractul de depozit
Se formeaza prin transmiterea lucrului cu titlu de detentiune prin traditiune de catre o parte
denumita deponent celeilalte parti denumita depozitar , in vederea pastrarii, transmitere insotita de o
conventie prin care depozitarul promite sa restituie lucrul la cererea deponentului, incat si depozitul
este o conventie grevata pe traditiune.
Lucrul e transmis cu titlu de detentiune.Depozitarul e un simplu detentor si nu are mijloace
proprii de aparare.
Daca in cazul comodatului, lucrul trebuie restituit la termen, in cazul depozitului lucrul trebuie
restituit la cerere. Comodatul poarta asupra lucrurilor mobile sau imobile; depozitul poarta numai
asupra celor mobile.
Comodatarul poate folosi lucrul, depozitarul nu are aceasta posibilitate, intrucat daca ar folosi
lucrul dat in pastrare ar comite furtum usus (furtul folosintei) , si ar raspunde pe taram delictual.
Depozitul e u contract cu titlu gratuit, ca si comodatul.
Operatiunea juridica a pastrarii unui lucru s-a realizat si inainte de aparitia contractelor reale,
pe baza unei simple conventii. La origini, acea conventie nu era sanctionata pe taram contractual, si pe
taram delictual, dovada ca acela care nu restituia lucrul dat in pastrare la cerere, era pedepsit la dublu
(dublul valorii lucrului dat in pastrare). Mai tarziu, aceasta operatiune juridica s-a realizat prin fiducia.
Incepand din vremea imp August, operatiunea pastrarii unui lucru s-a realizat prin contractul real de
depozit.
In cazul depozitului, depozitarul nu are interes in contract. Neavand interes in contract, va
raspunde numai pentru dol.

40

Pe langa depozitul obisnuit, romanii au cunoscut si 3 forme exceptionale de depozit:

1.depozitul necesar (mizerabil)
-lua nastere in imprejurari exceptionale (cutremure, incendii), cand deponentul nu avea timp
sa opteze pentru o persoana de incredere, astfel lucrul era depus in mainile primului venit. Sanctiunea
era mai aspra : depozitarul care refuza sa restituie lucrul era pedepsit la dublu.
2.depozitul sechestru
-a aparut in legatura cu anumite exigente a procedurii civile, caci partile care se aflau in proces
aveau posibilitatea ca pe baza unei intelegeri prealabile sa depuna obiectul litigios (lucrul) in mainile
unui tert, pana la terminarea procesului, urmarind ca dupa pronuntarea sentintei, depozitarul sa remita
lucrul aceluia care a castigat procesul.
-in cazul depozitului sechestru, lucrul e transmis cu titlu de posesiune, intrucat depozitarul
trebuie sa dispuna de mijloace proprii de aparare (interdictele posesorii).
-daca e chemat in judecata de o terta persoana, depozitarul sechestrului nu stie cui sa se
adreseze pentru a cere protectia juridica a.i. se va apara prin intermediul interdictelor posesorii
-in cazul depozitului obisnuit, lucrul e restituit la cerere, pe cand la depozitul sechestru, lucrul
e remis dupa pronuntarea sentintei de catre judecatori. Nu intotdeauna lucrul e remis celui care l-a
predat (nu mereu castiga si procesul).
3.depozitul neregulat/neobisnuit
-a aparut in legatura cu operatiunile bancare
-se forma prin transmiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de catre deponent
bancherului, transmitere insotita de o conventie prin care bancherul promite sa restituie la cerere suma
depusa si in plus o dobanda.
-natura acestei operatiuni juridice a fost controversata intre jurisconsulti. Papinian vedea in
aceasta operatiune uun depozit, pe cand Paul a dat o solutie negativa (a zis ca e mutuum), deoarece
lucrurile (banii) se consuma prin intrebuintare si sunt transmisi cu titlu de proprietate. Insa Papinian a
aratat ca este de preferat sa vedem in aceasta operatiune juridica uun depozit, deoarece depozitul e un
contract de buna-credinta, iar obligatia bancherului de a plati dobanzi se poate asuma printr- simpla
conventie de buna-credinta alaturata depozitului. Pe cand mutuum e un contract de drept strict de
riguroasa interpretare. Daca am vedea ub aceasta operatiune juridica un mutuum, atunci obligatia
bancherului de a plati dobanzi ar trebui sa izvorasca tot dintr-un act de drept strict (stipulatiune).

Contractele consensuale

Se formeaza prin simpla conventie a partilor.

Jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia acestor contracte marcheaza momentul de maxima
astractizare a tehnicii juridice prin care se creaza obligatia, in sensul ca formarea acestor contracte nu
presupune vre un fapt material, ci numia manifestarea de vointa a partilor, manifestare care e
generatoare de obligatii.
1.Vanzarea
2.Locatiunea
3.Societatea
4.Mandatul

41

1.Vanzarea consensuala = conventia prin care o parte denumita vanzator se obliga sa

transmita posesiunea linistita a unui lucru in schimbul pretului pe care cealalta parte denumita
cumparator se obliga a plati.
D.p.d.v. economic, operatiunea juridica a vanzarii isi are originea in schimb, In epoca foarte
veche, vanzarea se configura ca schimbul a 2 lucruri, dintre care unul indeplinea functia de echivalent
general (vitele). Mai tarziu, o data cu aparitia banilor de arama si a monedei in sens modern,
operatiunea juridica a vanzarii s-a configurat ca transmiterea unui lucru in schimbul unei cantitati de
metal denumita pret.
Aceasta operatiune juridica s-a realizat de-a lungul timpului prin 3 forme distincte:
a)mancipatiunea
-la origine, mancipatiunea a fost forma tehnica prin care s-a realizat operatiunea juridica a
vanzarii. Dar mancipatiune prezinta inconvenientul ca formarea actului se confunda cu executarea sa,
de vreme ce remiterea materiala a lucrului si plata efectiva a pretului sunt conditii de forma a
mancipatiunii. Pr, odata cu inflorirea comertului, romanii (negustorii) erau interesati sa disocieze
formarea actului de executarea sa. De aceea s-a recurs la vanzarea prin stipulatiune.
b)stipulatiunea
-printr-o stipulatiune, vanzatorul se obliga sa predea lucrul, iar prin cealalta stipulatiune,
cumparatorul se obliga sa plateasca pretul. A.i., prin 2 acte unilaterale si solemne se realiza o singura
operatiune juridica .
-intrucat la romani contractele nu erau translative de proprietate, ci numai generatoare de
obligatii, formarea vanzarii s-a disociat de executarea sa. EX : daca vanzatorul se obliga prin
stipulatiune sa transmita proprietatea asupra unui lucru mancipi, in vederea executarii acestei obligatii
se recurgea la mancipatiune, act ulterior si distinct de stipulatiune.
c)contractul consensual de vanzare
-ca vanzarea consensuala a fost precedata de vanzarea prin doua stipulatiuni e atestat si de
dubla denumire a vanzarii consensuale (emptio venditio) . Doua contracte unilaterale s-au contopit
intr-o singura conventie de buna-credinta acre este bilaterala.
-vanzarea consensuala se formeaza prin simpla conventie a partilor si a aparut in dreptul
public. Spre sfarsitul republicii, in conditiile expansiunii imperiului, pe pietele romane se vindeau
zilnic zeci se sclavi, iar romanii doreau ca aceste vanzari sa fie accelerate, de aceea au admis ca
vanzarea consensuala se formeaza prin conventia dintre questori si cumparatori. Ulterior, aceasta
practica a fost preluata si perfectionata prin reforme ale pretorului in domeniul privat, mai intai in
relatiile dintre cetateni si peregrini, si mai tarziu in relatiile dintre cetatenii romani.
-vanzarea consensuala era sanctionata la inceputul sec I i.Hr.
-actio emptio si actio venditi care santioneaza vanzarea consensuala figurau pe lista actinilor
de buna-credinta pe care ne-a transmis-o Cicero. Cicero spunea ca aceasta lista este cunoscuta si de
profesorul sau.
Vanzarea consensuala presupune intrunirea a 3 elemente:
CONSIMTAMANTUL , OBIECTUL, PRETUL
CONSIMTAMANTUL e manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de cumparator.
De regula, vanzarea se forma iin momentul realizarii acordului de vointa, daca partile nu au
conditionat nasterea contractului de respectarea unor conditii de forma. Incat daca partile au
conditionat nasterea vanzarii de respectarea unor forme, contractul se considera incheiat numai in
moomentul intrunirii acelor forme. In practica, pentru a se fixa momentul incheierii contractului,
una dintre parti remitea o suma de bani simbolica sau un lucru de mica valoare. In vremrea lui
Justinian a aparut vendictio cum scriptura ( vanzarea consensuala mentionata intr-un inscris). Potrivit
legislatiei lui Justinian, contractul se considera incheiat nu in momentul manifestarii de vointa a
partilor, ci in momentul redactarii actului inscris.

42

OBIECTUL VANZARII consta in res corporales si res incorporales.

Puteau fi vandute lucruri corporale mobile sau imobile, dupa cum puteau fi vandute drepturi
reale, drepturi de creanta, exercitiul dreptului de uzufruct, dreptul de emfiteoza sau chiar o
universalitate. Puteau fi vandute lucruri prezente sau viitoare, iar vanzarea de lucruri viitoare se numea
emptio rei speratae .EX: Putea fi vanduta o recolta viitoare cu conditia ca ea sa apara.
Romanii au admis ca si emptio spei (vanzarea sperantei) . Cicero marturiseste ca un nobil a
cumparat speranta ca va scoate peste cu navodul din mare. In calitatea lui de avocat preciza ca in acets
caz e vorba despre o vanzare pura si simpla, nu cu conditie.
PRETUL trebuie sa iintruneasca anumite conditii:
Pretul trebuie sa fie in pecunia numerata , altfel vanzarea s-ar confunda cu schimbul
Pretul trebuie sa fie verum , real, nu simulat. Altminteri, vanzarea s-ar confunda cu
donatia
Pretul trebuie sa fie certum, adica determinat sau cel putin determinabil . [In dreptul
postclasic s-a admis ca pretul sa fie fixat de un tert]
Sa fie justum, adica echitabil, in sensul ca trebuie sa reprezinte cel putin jumatate din
valoarea comerciala a lucrului.

Vanzarea consensuala genereaza si efecte (da nastere unor obligatii) :

Vanzatorul : are obligatia de a pastra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evictiune si
obligatia de a garanta pentru vicii
Cumparatorul : are obligatia de a plati pretul
Obligatia vanzatorului de a pastra lucrul s-a nascut datorita faptului ca in intervalul de timp
cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul predarii lucrului, acesta se afla la vanzator,
acre trebuie sal administreze ca un bun pater familias. Vanzatorul raspunde pentru culpa levis in
abstracto. Daca lucrul dispare din vina lui, trebuie sa plateasca despagubiri pentru neexecutare. Daca
lucrul pierde fara vina vanzatorului, se aplica adagiul "emptoris est periculum". ( riscurile sunt pentru
cumparator), in sensul ca cumparatorul trebuie sa plateasca pretul, cu toate ca nu primeste nimic in
schimb. Aceasta solutie nu e corecta, vine in coonflict cu principiul de maxima generalitate : "res perit
domino" (=lucrul piere pentru proprietar). Aceasta solutie a fost atenuata in practica. EX: - La
vanzarea sub conditie suspensiva, daca lucrul pierea inainte de indeplinirea conditiei, contractul nu se
mai putea forma, nu mai producea efecte pentru ca nu mai exista obiectul.
-Daca se
vindeau lucruri care se numara, se masoara, se cantaresc, contractul se considera iincheiat numai in
momentul numararii (si aici riscurile sunt tot ale vanzatorului)
-Daca
vanzatorul e pus in intarziere, raspunderea lui devine obiectiva si nu mai poate invoca cazul fortuit.
-Partile
puteau incheia o conventie speciala prin care vanzatorul isi asuma riscurile totale.
Vanzatorul are si obligatia de a preda lucrul cu titlu de posesiune. Prin urmare, la vanzarea
romana, vanzatorul NU are obligatia de a transmite proprietatea, ci obligatia de a transmite posesiuea,
dar nu orice posesiune, ci o posesiune linistita (vacuam possessionem tradere), posesiune care asigura
toate avantajele proprietatii si care nu poate fi retrasa prin interdictele posesorii.
Paul spunea ca vanzatorul are obligatia de a transmite posesiunea linistita si obligatia de a se
abtine de la orice dol. A.i. , in interpretarea lui Paul, vanzatorul care avea calitatea de proprietar
trebuie sa transmita chiar proprietatea, altminteri ar fi comis dol. Prin efectul acstei interpretari, cand
vanzatorul era proprietar, se transmitea chiar proprietatea, iar cand era simplu posesor, se transmitea
numai posesiunea linistita. Pe aceasta cale s-au atins 2 scopuri :

43

 cumparatorul se bucura de toate avantajele proprietatii

vanzarea consensuala era accesibila de toate avantajele proprietatii , nefiind
proprietari quiritari, si simpli posesori, puteau sa vanda si ei bunuri cu titlu de
posesiune.

44