Sunteți pe pagina 1din 27

LOGOPEDIE

suport de curs

conf. univ. dr. Magdalena Dumitrana

I. Ce este logopedia?

Logopedia este o disciplină psihopedagogică având un caracter teoretic determinat de necesitatea de a elucida problemele complexe de natură psihologică, pedagogică, sociologică şi medicală ale limbajului, precum şi un pronunţat caracter practic, vizând corectarea tulburărilor de limbaj, optimizarea înţelegerii şi comunicării. Etimologic, cuvântul logopedie provine din limba greacă, logos însemnând cuvânt, vorbă, iar paideia educare. Alte definiţii vizând acelaşi tip de activitate Ortofonia este o disciplină paramedicală care urmăreşte depistarea tulburărilor de limbaj oral şi scris, precum şi corectarea lor. Ortofonia se ocupă de tulburările în pronunţarea cuvintelor, de tulburările de vorbire, de voce, de deglutiţie, de tulburările de limbaj oral şi scris. (curentul francofon) Terapia vorbirii este o formă de terapie care se adresează tulburărilor de limbaj şi vorbire; terapia se aplică atât tulburării specifice prezente, cât şi în calitate de prevenire a tulburării respective. În funcţie de condiţia pacientului, terapeutul vorbirii poate colabora cu psihologul, fizioterapeutul, ori psihiatrul.

II. Ce sunt tulburările (deficienţele) de limbaj Din punct de vedere psihopedagogic, tulburările de limbaj se consideră a fi toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi citire, de inimică şi articulare. Orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului face parte din categoria tulburărilor de limbaj. Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M.Guţu,Logopedie, Cluj-napoca, Editura U.B.B.1975) De pe o poziţie modernă, care ia în considerare atât perspectiva psihopedagogică precum şi cea medicală, parte din tulburările de limbaj considerate a fi apanajul logopediei sunt numite astăzi tulburări de învăţare – ceea ce presupune o abordare mult mai largă, interdisciplinară, a dificultăţilor respective. Astfel, în conformitate cu DSM-IV (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), avem următoarea clasificare:

Tulburări de învăţare, tulburarea abilităţilor motorii şi tulburări de comunicare Tulburările de învăţare (tulburarea dislexică [a cititului], tulburarea aritmetică [a socotitului], tulburarea expresiei scrise şi tulburarea de învăţare nespecificată în alt mod fNAM]), tulburarea abilităţilor motorii (tulburare de dezvoltare a coordonării) şi tulburările de comunicare (tulburarea limbajului expresiv, tulburarea mixtă expresiv/receptivă a limbajului, tulburarea fonologică, balbismul) au în comun multe caracteristici şi comorbidităţi (asocieri patologice). Diagnostic, semne şi simptome. Criteriile de diagnostic ale acestor tulburări sunt asemănătoare.

1. Tulburări de învăţare. Vezi Tabelul 21-9. TABELUL 21-9 CRITERIILE DE DIAGNOSTIC DSM-IV-TR PENTRU TULBU-

RARE DISLEXICĂ, TULBURARE ARITMETICĂ SAU TULBURARE A EXPRIMĂRII SCRISE

A. Achiziţia cititului, abilităţile aritmetice sau abilităţile de scris, măsurate prin teste standardizate administrate individual (sau prin evaluări funcţionale ale abilităţilor de scriere), sunt substanţial sub cele expectate, date fiind vârsta cronologică, inteligenţa măsurată şi educaţia adecvată vârstei.

B.

Tulburarea de la criteriul A interferează semnificativ cu realizările academice sau cu activităţile vieţii cotidiene care necesită abilităţi de citire, abilitate aritmetică sau compunerea de texte scrise

(de ex., scrierea unor propoziţii corecte din punct de vedere gramatical şi a unor paragrafe organizate).

C.

Dacă este prezent un deficit senzorial, dificultăţile le depăşesc pe cele care se asociază de obicei cu acesta.

2.

Tulburarea abilităţilor motorii. Vezi Tabelul 21-10.

3.

Tulburări de comunicare. Vezi Tabelele 21-11 până la 21-14.

B. Consideraţii generale. Tulburările de învăţare, de dezvoltare a coordonării şi cele de comunicare pot să coexiste unele cu celelalte precum şi cu tulburările prin deficit atenţional şi cu alte tulburări caracterizate prin comportament disruptiv. Incidenţa familială este

crescută.

TABELUL 21-10 CRITERIILE DE DIAGNOSTIC DSM-IV-TR PENTRU TULBU- RARE DE DEZVOLTARE A COORDONĂRII

A. Performanţa în activităţile cotidiene care necesită coordonare motorie este substanţial sub

cea expectată, date fiind vârsta cronologică şi inteligenţa măsurată. Aceasta se poate manifesta prin întârzieri marcate în atingerea reperelor de dezvoltare psihomotorie (de ex.,

mers, mers de-a buşilea, şezut), prin scăparea din mână a lucrurilor, prin „neîndemânare", prin performanţă redusă în sporturi sau prin scris de mână deficitar.

B. Tulburarea de la criteriul A interferează semnificativ cu realizările academice sau cu

activităţile vieţii cotidiene.

C. Tulburarea nu se datorează unei condiţii medicale generale (de ex., paralizie cerebrală,

hemiplegie sau distrofic musculară) şi nu îndeplineşte criteriile pentru o tulburare pervazivă a dezvoltării.

D. Dacă este prezentă retardarea mintală, dificultăţile motorii le depăşesc pe cele care se

asociază de obicei cu aceasta.

TABELUL 21-11 CRITERIILE DE DIAGNOSTIC DSM-IV-TR PENTRU TULBU- RARE A LIMBAJULUI EXPRESIV

A. Scorurile obţinute la teste standard, administrate individual, ale dezvoltării limbajului

expresiv sunt substanţial sub cele obţinute la testele standardizate atât ale capacităţii intelectuale nonverbale, cât şi ale dezvoltării limbajului receptiv. Tulburarea se poate manifesta clinic prin simptome care includ vocabularul foarte limitat, greşeli ale timpului

verbelor sau dificultatea de a-şi reaminti cuvinte ori de a produce fraze de lungimea şi complexitatea adecvată dezvoltării.

B. Dificultăţile de limbaj expresiv interferează cu realizările academice sau ocupaţionale sau

cu comunicarea socială.

C. Nu se îndeplinesc criteriile de tulburare mixtă a limbajului expresiv-receptiv sau de

tulburare pervazivă a dezvoltării D.Dacă sunt prezente retardarea mintală, un deficit verbal motor sau un deficit senzorial ori deprivarea prin mediul de viaţă, dificultăţile de limbaj le depăşesc pe cele care se asociază de obicei cu aceste probleme.

TABELUL21-12

MIXTĂ A LIMBAJULUI RECEPTIV-EXPRESIV

CRITERIILE DE DIAGNOSTIC DSM-IV-TR PENTRU TULBURARE

A. Scorurile obţinute la teste standard, administrate individual, ale dezvoltării atât a limbajului expresiv, cât şi a limbajului receptiv, sunt substanţial sub cele obţinute la testele standardizate ale capacităţii intelectuale nonverbale. Simptomele le includ pe acelea ale tulburării limbajului expresiv, precum şi dificultatea de a înţelege cuvinte, propoziţii sau tipuri specifice de cuvinte, cum ar fi termenii legaţi de spaţiu.

B. Dificultăţile cu limbajul receptiv şi expresiv interferează semnificativ cu realizările academice sau ocupaţionale sau cu comunicarea socială.

C. Nu se îndeplinesc criteriile de tulburare pervazivă a dezvoltării.

D. Dacă sunt prezente retardarea mintală, un deficit verbal motor sau un deficit senzorial ori deprivarea prin mediul de viaţă, dificultăţile de limbaj le depăşesc pe cele care se asociază de obicei cu aceste probleme.

TABELUL 21-13

CRITERIILE

DE

DIAGNOSTIC

DSM-IV-TR

PENTRU

TULBURAREA

FONOLOGICĂ

 

A. Incapacitatea de a folosi sunetele de vorbire expectate din punct de vedere al dezvoltării şi adecvate vârstei şi dialectului (de ex., erori în producerea, utilizarea, reprezentarea sau organizarea sunetelor, cum ar fi, dar fără limitarea la aceste exemple, substituirile unui sunet cu altul (folosirea lui Jtj în locul sunetului ţintă |kj 139 ) sau omisiunea unor sunete cum ar fi consoanele finale).

B. Dificultatea în producerea sunetelor sunetelor vorbirii interferează cu realizările academice sau ocupaţionale sau cu comunicarea socială.

C. Dacă sunt prezente retardarea mintală, un deficit verbal motor sau un deficit senzorial ori deprivarea prin mediul de viaţă, dificultăţile de vorbire le depăşesc pe cele care se asociază de obicei cu aceste probleme.

Despre neurobiologia acestor tulburări nu se cunosc decât puţine lucruri, în tulburarea dislexică, câteva studii (CT scan, RMN, post-mor-tem) au demonstrat absenţa asimetriilor normale ale emisferelor cerebrale în lobii parietali sau temporali, în cadrul tulburărilor de comunicare se întâlnesc mai frecvent pacienţi stângaci sau ambidecştri (cu posibila excepţie a tulburării fonologice). în tulburările de comunicare trebuie exclusă existenţa unui deficit auditiv.

TABELUL 21-14

CRITERIILE DE DIAGNOSTIC DSM-IV-TR PENTRU BALBISM

CRITERIILE DE DIAGNOSTIC DSM-IV-TR PENTRU BALBISM

A. Perturbare (inadecvată pentru vârsta respectivă) a fluenţei şi paternurilor temporale normale ale vorbirii, caracterizată prin survenirea frecventă a unuia sau mai multora din următoarele:

(1) repetări de sunete şi silabe; (2) prelungiri ale sunetelor; (3) interjecţii; (4) cuvinte întrerupte (de ex., pauze în interiorul unui cuvânt); (5) blocări auzibile sau inauzibile (pauze, umplute sau nu, în interiorul unui cuvânt); (6) circumlocuţiuni (substituiri de cuvinte, pentru a evita cuvintele problematice); (7) cuvinte produse cu exces de tensiune fizică; (8) repetări ale unor cuvinte monosilabice întregi (de ex., „/-/-/-/ see him" - „îl-îl- îl-îl văd"). B. Această tulburare a fluenţei interferează cu realizările academice sau ocupaţionale sau cu comunicarea socială. C. Dacă este prezent un deficit verbal motor sau un deficit senzorial, dificultăţile de vorbire le depăşesc pe cele care se asociază de obicei cu aceste probleme.

;

[ Apud B.J. Sadock, V.A. Sadock, Manual de buzunar de psihiatrie clinică, Bucureşti, Editura Medicală, 2001, pp.382-385]

Vorbind strict logopedic, atât în accepţie tradiţională, cat şi în practica obişnuită, terapeutul logoped este interesat in special de tulburarea fonologică şi de bâlbâială (ultimele două tabele). Totuşi, în sarcina lui se găseşte de multe ori depistarea celorlaltor tulburări de limbaj/învăţare şi conlucrarea în cadrul unei echipe mixte, interdisciplinare, pentru remedierea problematicii specifice acestor tulburări.

III. Cauze ale tulburărilor/deficienţelor de limbaj

1 Cauze care pot acţiona în timpul sarcinii: diferitele intoxicaţii şi infecţii, sarcină toxică, cu vărsături şi leşinuri dese, bolile infecţioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carenţele nutritive, traumele mecanice ale gravidei (căzături, lovituri în abdomen) care lezează fizic organismul fătului, traumele psihice suferite de gravidă, începând cu neacceptarea psihică a sarcinii şi terminând cu trăirea unor stresuri, frământările interioare, spaime care îşi pun pecetea asupra dezvoltării normale a fătului.

2. Din categoria cauzelor care acţionează în timpul naşterii menţionăm: naşterile grele şi prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale, hemoragiile prelungite din timpul sarcinii, alimentaţia nepotrivită a mamei, consumul de alcool, infecţii sifilitice, tuberculoză, gripă infecţioasă, hepatitele epidemice.

3.Cauze care acţionează după naştere (post-natale) şi pot determina tulburări de limbaj sunt:

a) cauze organice:

traume mecanice, care influenţează negativ dezvoltarea sistemului nervos central al copilului

sau afectează auzul şi organele lui fono-articulatorii (cu cât zona atinsă este mai mare, cu atât tulburările sunt mai complexe, pentru că sunt atinşi mulţi centri corticali, responsabili de diferite funcţii psihice);

• infecţii şi intoxicaţii cu substanţe chimice medicamentoase, cu alcool, care pot afecta organic sau funcţional, mecanismele neuro-fiziologice ale limbajului;

• fragilitatea organismului copilului şi a sistemului său nervos face ca, în cazul lipsei de îngrijire şi supraveghere, copilul să fie supus unor accidente sau îmbolnăviri, cu urmări negative pentru dezvoltarea vorbirii (căzături în cap, lovituri în zona frontală la tâmple etc.). Există o serie de infecţii ca:

tuberculoza, virusuri, diferiţi microbi, îmbolnăviri, care produc procese inflamatorii pe meninge (pieliţa care îmbracă creierul), numite meningite;

• encefalitele acute sunt tot procese inflamatorii de origine microbiană sau virotică,

localizate pe scoarţă sau pe un alt sector din SNC, care împiedică dezvoltarea normală a vorbirii copilului. Urmările acestei boli, mai ales în cazul întârzierii tratamentului, se manifestă prin stagnarea

de lungă durată în dezvoltarea psihică, în general, şi în dezvoltarea vorbirii copilului, în particular;

• aproape toate bolile infecţioase, contagioase sau virotice, apărute în primul an de viaţă sau în

prima jumătate a celui de-al doilea an de viaţă, au repercusiuni asupra apariţiei şi dezvoltării vorbirii; în primii ani de viaţă, copilul este expus la mai multe îmbolnăviri, bolile urechii (otitele), mastoiditele, netratate la timp şi complet, pot duce la leziuni ale urechii medii şi la diferite grade de pierdere a auzului copilului. O stagnare în dezvoltarea normală a vorbirii copilului poate determina: bronho-pneumonia, tuberculoza, scarlatina, rujeola, pojarul, nefrita, gripa infecţioasă, specifice primei copilării; ceea ce vătăma enorm creierul copilului este temperatura ridicată, pe timp îndelungat, a organismului. b) cauze funcţionale - determină tulburări ale limbajului, care privesc, atât zona senzorială (receptoare), cât şi pe cea motorie (efec-toare). Cauzele funcţionale pot afecta oricare dintre componentele pronunţiei: expiraţie, fonaţie, articulaţie (ex. dereglări ale nutriţiei, insuficienţe ale

auzului fonematic etc.);

c) cauze psiho-neurologice - influenţează mai ales pe acei subiecţi care, congenital, au o

construcţie anatomo-fiziologică cu implicaţii patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecţi cu handicap mintal, la alienaţii mintal, la cei cu tulburări de memorie şi de atenţie, la cei cu tulburări ale reprezentărilor optice şi acustice. Din această categorie fac parte şi subiecţii care manifestă neîncredere exagerată în posibilităţile proprii, timiditate excesivă, ca şi supraaprecierea propriei persoane sau infatuarea ce marchează structurarea personalităţii şi limbajului. O modificare congenitală şi a regiunii bucale, a aparatului fono-articulator, care împiedică pronunţia, necesitând o intervenţie chirurgicală este despicătura buzei şi a cerului gurii, în aşa fel încât cavitatea bucală este unită cu cea nazală. Sunetele pe care copilul le poate articula sunt alterate din cauza nazonaţiei şi a timbrului nazal al vorbirii, astfel că vorbirea se dezvoltă greu şi întârzie. O altă malformaţie congenitală, mai uşoară decât prima, este despicătura buzei superioare, care lasă să se vadă dinţii şi gingia.

Imaturitatea (copii născuţi înainte de termen sau născuţi la termen, dar sub greutatea normală - 2,5 kg.) poate fi o altă cauză a apariţiei tulburărilor de limbaj. La aceşti copii se pot întâlni: o

evoluţie normală a vorbirii, dar cu întârziere în apariţia ei, o întârziere în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, cu evoluţie relativ normală a gândirii, întârziere marcantă în dezvoltarea gândirii şi a vorbirii sau dezvoltarea deficitară a vorbirii numai pe linia articulării;

d) cauze psiho-sociale sunt:

• condiţiile de mediu şi de educaţie (atmosfera plăcută din familie, rezultată din bunele relaţii

existente între părinţi), necesare unei dezvoltări normale a vorbirii, sunt, de fapt, condiţiile necesare

dezvoltării psihice generale a copilului. Atunci când această condiţie nu există, apar tulburări ale limbajului, ale vorbirii;

• certurile, neînţelegerile dintre părinţi exercită un rol inhibitor asupra dezvoltării vorbirii copilului;

• vorbirea răstită, nervozitatea, lipsa de afecţiune împiedică stabilirea unor relaţii normale

între părinţi şi copil, iar acest lucru dăunează dezvoltării vorbirii copilului. Unii părinţi (mai ales tatăl), motivând lipsa de timp sau alte cauze, nu se apropie de copil foarte mult timp, nu îi

vorbeşte, nu se joacă cu el. Alteori, copiii sunt lăsaţi în grija unor persoane plictisite, obosite, care nu îi stimulează, nu îi solicită suficient verbal;

• alcătuirea familiei: dacă numărul membrilor familiei este mare, uneori este bine, fraţii mai mari

şi mai mulţi având un rol foarte important în stimularea şi învăţarea vorbirii de către copil. După un an şi jumătate, rolul său în dezvoltarea vorbirii copilului creşte şi mai mult. Dar dacă colectivul este prea numeros, uneori, părinţii nu prea mai au timp să se ocupe de copii, deci de dezvoltarea vorbirii

lor;

• aplicarea unor metode greşite în educaţie, slaba stimulare a vorbirii copilului în

ontogeneza timpurie, încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte, pentru

amuzamentul adulţilor, imitarea unor modele cu vorbire deficitară, în perioada constituirii limbajului, trăirea unor stări conflictuale, stresante, suprasolicitările, care duc la oboseală excesivă, bilingvismul timpuriu (forţarea copilului să înveţe o limbă străină, înainte de a-şi forma deprinderile de a vorbi în limba maternă) etc.;

• regimul zilnic de viaţă al copilului în familie, nerespectarea orelor de alimentaţie, a celor de somn, de veghe, care influenţează direct întreaga activitate a SNC. e) alte cauze posibile sunt:

• deficitul de ansamblu sau tulburările de personalitate, care se răsfrâng, în mod secundar,

asupra limbajului: oligofrenia, autismul infantil etc.;

• deficitul „instrumental", care afectează instrumentele de recepţie şi expresie ale vorbirii:

deficitul auditiv, malformaţiile organelor periferice afectate vorbirii, paralizia nervilor periferici sau a nucleilor lor de origine, infirmităţile motorii cerebrale (leziuni piramidale, extrapiramidale, cerebeloase);

• deficitul de limbaj şi de vorbire propriu-zis, independent de instrumentul prin care se

recepţionează şi se exprimă vorbirea şi independent de ansamblul persoanei, este o tulburare a limbajului, care duce la forme de retard sau de alterare a recepţiei, cu ecou asupra intelectului, afectivităţii sau comportamentului.

[Apud Avramescu M.D., Defectologie şi logopedie, Bucureşti, Editura fundaţiei ‚România de mâine’, 2002, pp.186 189]

IV. Aparatul fonoarticulator

FIZIOLOGIA FONAŢIEI Explicaţiile producerii sunetului de către laringele uman au fost foarte numeroase, suferind în decursul anilor multe modificări. O dată cu perfecţionarea mijloacelor de observare si investigare, aceste explicaţii devin mai ample, mai complexe, deşi de multe ori contradictorii.

Din punct de vedere istoric, problema formării sunetului a mobilizat minţile oamenilor încă din vremuri foarte îndepărtate, Hipocrate si mult mai tîrziu Leonardo da Vinci încercând să dea explicaţii asupra formării glasului uman. Ulterior, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Rousselot şi Rosepelli, doi prelaţi francezi, au tatonat problema, preconizând primele încercări de înregistrare a vocii, în timp ce fiziologii şi fizicienii ger- mani Briicke si Helmholz au explicat rolul tubului aerian respirator în formarea vocii. Punctul crucial în evoluţia laringologiei si fonologiei a fost însă anul 1857, când Manuel Garcia, fiul unui reputat tenor din acea vreme, a preconizat utilizarea oglinzii laringiene, cu ajutorul căreia a reuşit să-şi vadă propriile coarde vocale. Fiind profesor de canto iniţial la Paris, ulterior la Londra, Garcia, o fire foarte studioasă şi plină de elanul de cercetare şi-a publicat constatările.

Totuşi, toate teoriile care explică mecanismul producerii sunetului primar laringian au avut şi au în prezent câteva trăsături comune, şi anume :

a) existenţa unei surse de aer de provenienţă pulmonară, având o oarecare presiune ;

b) trecerea jetului de aer pulmonar prin tubul traheolaringian, deci si prin glotă ;

c) ieşirea lui prin cavitatea faringobucală şi parţial nazofaringiană, după ce traversează sau se întâlneşte cu o serie de formaţii care contribuie, fiecare în felul său, la formarea sunetului şi a vocii. In general, evoluţia vocii pe scara dezvoltării în vârstă a omului incumbă trei stadii :

— primul stadiu, reprezentat prin existenţa unui reflex motor moştenit, care oglindeşte stările de excitaţie provenite din interior sau din mediul exterior. Aceste sunete, de multe ori ţipete, sînt aproape identice la toţi nou-născuţii, putând fi foarte greu diferenţiate de la un copil la altul :

— în stadiul imediat următor — al doilea — începe să apară vorbirea articulată, constituind de data aceasta un act neuropsihic, bazat iniţial, incontestabil, pe asimi larea mai multor reflexe şi pe imitarea sunetelor auzite de la părinţi sau în mediul înconjurător. Acest stadiu evoluează în tot cursul vieţii, în special până la maturitate, asimilându-si particularităţile individuale, caracteristice limbii si accentului local; — şi, în sfârşit, stadiul al treilea, care este stadiul de perfecţionare, la care nu ajung decît unii indivizi si anume cei care sînt .dotaţi cu calităţi native, pe care le dezvoltă si le perfecţionează sau, cum se mai spune, îşi „cultivă" vocea ajungând la un înalt nivel de muzicalitate.

Acest tip de periodizare oate să difere ca număr de etape, la diferiţi autori, de diferite specialităţi, esenţa proceselor rămânând însă aceeaşi.

In transformarea unui sunet primar laringian cu aspect aplatizat, fără armonice, rolul important îl joaca limba cu extrema ei mobilitate. Dacă pentru pronunţarea : vocalei a limba se află în poziţia de repaus în pronunţarea vocalelor e si i limba se ridică; apropiindu-se de partea anterioară a bolţii palatine, iar la pronunţarea vocalei o sau u limba se retrage spre partea posterioară a cavităţii şi se apropie de partea posterioară a bolţii palatului. In aceste două poziţii, limba împarte cavitatea bucală în două cavităţi, care îşi modifică dimensiunile în funcţie de vocala pronunţată. In cazul vocalelor e şi i, cavitatea anterioară este mai mică, iar în cazul vocalelor o si u, cavitatea anterioară este la fel cu cea posterioară.

Trebuie ştiut că limba, fiind un organ musculos nu-şi modifică volumul în timpul dinamicii sale, ci ni mai forma după necesităţile fonice. In afară de aceasta, limba este legată prin repliuri, muşchi şi ligamente de laringe şi vălul palatului, osul hioid, epiglotă şi faringe aşa că orice modificare în poziţia ei va atrage şi modificarea poziţiei organelor de care este legată. Mulţi atribuie limbii rolul determinant în vorbire în special în cântat, ea reglementând, indiscutabil, prin mobilitatea sa emisiunea vocală şi participând în cea mai mare proporţie la formarea timbrului şi la articularea consoanelor.

Cavitatea nazală şi rinofaringele contribuie mult la formarea vocii, deşi sînt cavităţi aproape neschimbabile ca formă şi volum. Intr-adevăr, numai porţiunea posterioară a planşeului cavităţii nazale — reprezentată prin vălul palatului — este mobilă. Altfel, cavitatea rinofa-ringiană si cea nazală rămân fixe în stare fiziologică, modificându-se numai în stări patologice. Cavitatea nazală reprezintă un rezonator de mare importanţă, în care vibraţiile aeriene produse de sunetul laringian ajunse aici antrenează la vibraţii aerul conţinut în această cavitate. Nazalizarea vocalelor se produce prin dirijarea sunetului laringian primar, după ce trece prin canalul faringian, spre cavitatea nazală. Acest lucru se realizează prin coborârea vălului palatului, care în această poziţie deschide drum liber sunetului spre nas. De obicei, volumul cavităţilor de rezonanţă influenţează activ înălţimea sunetului emis. Astfel, cavităţile mici constituie rezonatori buni pentru sunete înalte şi cele mari pentru sunete joase.

Palatul — constituit din două părţi — prezintă o parte anterioară, osoasă, care desparte cavitatea bucală de cea nazală, formând pe de o parte bolta palatină a cavităţii bucale, pe de altă parte planşeul cavităţii nazale, si o parte posterioară — vălul palatin — constituit dintr-o formaţie musculară de diferite forme si dimensiuni (plat, ogival, lung sau scurt). Vălul palatului sau, cum i se mai spune, palatul moale, are două funcţii distincte : în deglutiţie opreşte pătrunderea spre cavitatea nazală a alimentelor care vin din direcţia gurii spre faringe si în fonaţie dirijează spre gură sau spre nas sunetele emise de laringe. In fonaţie, vălul palatului are o foarte mare participare, fiind foarte activ în toate fazele fonaţiei. Această activitate se manifestă prin mişcări multiple, care preced chiar emisiunea vocală, continuă în timpul emisiunii, accentuându-se în special în „nazalizări", transformând vocalele a în an, o în on ettc., deci adăugându-le sunetul consoanei n sau m, caracteristic emisiunilor nazale de consoane. Mişcările vălului palatului nu sînt dirijate de voinţa noastră, ele făcându-se automat. De promptitudinea acestor mişcări depinde foarte mult posibilitatea de a nazaliza unele momente ale emisiunii vocale, în special în cântat. Cavitatea bucală participă activ la finisarea sunetelor laringiene, având o cotă majoră de participare în formarea vocii. Elementele fonatorii active, funcţionale ale cavităţii bucale sînt determinate de mişcările pe care le imprimă mandibula, limba şi vălul palatului, faţă de elementele

fixe ale cavităţii reprezentate de bolta palatului şi dinţi, participarea cavităţii bucale fiind importantă şi la vocea vorbită şi la cea cântată. Deschiderea forţată a gurii produce coborârea laringelui, fiind utilizată la emisiunea tonalităţilor grave. Buzele participă parţial şi neobligatoriu la formarea vo- cii, întrucât toate vocalele pot fi emise indiferent de poziţia buzelor. Totuşi, elasticitatea în mişcările buzelor acordă nuanţe speciale vocii, făcând-o mai clară când buzele sînt strânse, contribuind şi la elaborarea vocalelor labiale u şi o. Mandibula contribuie foarte mult la imprimarea unor caractere specifice ale timbrului, prin mişcările ei ample în sens vertical, provocând deschiderea sau închiderea mai mult sau mai puţin pronunţată a cavităţii bucale. Rolul buzelor nu trebuie deci neglijat în activitatea logopedică, muşchii circulari ai buzelor prin diferitele poziţii, determină claritatea sunetelor-de pildă diferenţierea între o şi u, e şi i

AFECŢIUNI ALE VOCII D i s f o n i a sau, cu alte cuvinte, tulburarea, alterarea. dificultatea unei emisiuni vocale este un simptom esenţial şi aproape constant în mai toate afecţiunile aparatului fonator sau ale formaţiilor şi organelor care contribuie la formarea, nuanţarea sau finisarea sunetului emis. După unii autori, această alterare interesează în aceeaşi măsură vocea şi tusea, neexistând alterarea vocii cu păstrarea intactă a tusei, decât numai în disfonii de origine psihogenă, când una din ele poate rămâne intactă, iar cealaltă este afectată. Cuvîntul disfonie este deseori greşit asimilat cu noţiunea de răguseală. Noţiunea de disfonie cuprinde toate perturbările în structura fonică a vocii, răguseala caracterizându- se printr-un grup mai restrâns de caractere vocale alterate, cum ar fi înăsprirea, asurzirea sau apariţia unui hârjâit sau a unei frecări în emisia vocală. Disfonia influenţează în mod obişnuit cele trei însuşiri vocale : înălţimea, intensitatea şi timbrul vocal, putând afecta însă numai una sau două din ele. Disfonia constituie un simptom, un semn, care capătă o importanţă covârşitoare pentru profesioniştii vocali sau pentru acele persoane care utilizează vocea într-o măsură mai mare în munca lor sau în relaţiile lor profesionale. Apariţia unei disfonii discrete la un profesionist vocal este de importanţă mai mare decât apariţia aceluiaşi simptom la un individ cu alt specific profesional. De foarte multe ori, o disfonie insignifiantă este semnalul de alarmă pentru unele afecţiuni locale sau la distanţă, mai mult sau mai puţin severe. Există mai mute tipuri de disfonii (funcţionale, nervoase, provenite prin inflamaţia laringelui, disfonii psihice)

Un capitol aparte îl formează disfoniile copiilor. Începând cu prima copilărie, disfonia apare frecvent, atât cu ocazia afecţiunilor laringiene acute obişnuite, cît şi cu ocazia bolilor infectocontagioase ale copiilor, cum ai fi în scarlatină, rujeolă, gripă, difterie etc., cînd disfonia se asociază frecvent cu tulburări respiratorii, care pot duce chiar la asfixie. Aceste disfonii sînt de origine subglotică, prin edemul subglotic care se instalează destul de frecvent în cadrul bolilor infecţioase. Patologia vocală la copii are cîteva caracteristici specifice vârstei, perioadei de creştere, pubertăţii, cât şi condiţiilor de viaţă, exuberanţei fireşti a acestei vârste.

Afecţiunile vocale din această perioadă sînt destul de frecvente. Frecvenţa destul de mare a disfoniilor la această vârstă a făcut pe mulţi cercetători să se ocupe de problemele vocale legate de copilărie. S-a constatat că debutul tulburărilor vocale este foarte frecvent legat de vârsta şcolară, creând copiilor suferinzi un handicap în relaţiile lor cu ceilalţi copii, cu profesorii, cît şi în afara şcolii. Manifestări acute survin, atât la băieţi, cît si la fete, fiind însă mai frecvente, la băieţi. Etiologia lor este de obicei de ordin nazofaringian sau subiacent laringelui prin afecţiunile căilor respiratorii. Frecvenţa vegetaţiilor adenoide si a focarelor amigdaliene cu perioade obişnuite de acutizări, în special în timpul sezonului rece, constituie sursa principală a localizării descendente a secreţiilor mucopurulente la nivelul glotei, favorizând sau declanşând chiar modificări vocale mai mult sau mai puţin pronunţate, de durată mai scurtă sau mai lungă. Copiii pot face atât laringite banale acute cât şi specifice bolilor infecţioase.

CALITĂŢILE VOCII Vocea are trei însuşiri : intensitate, înălţime şi timbru. Aceste calităţi se manifestă în cadrul oricărei emisiuni vocale, dar sînt în mod cu totul special evidente şi importante în cazul vocii cîntate, unde constituie elementul de bază al calităţilor artistice şi estetice ale unui cîntăreţ. Intensitatea vocii Intensitatea, puterea sau volumul vocii este forţa cu care se emite un sunet. Un sunet cuprinzând acelaşi număr de vibraţii, deci fiind de o înălţime constantă, poate fi emis mai tare sau mai slab şi acest lucru se realizează în funcţie de presiunea şi volumul aerului suflat din rezervorul pulmonar. Intensitatea sunetului variază după amplitudinea undelor sonore, după mediul, ambianţa în care se emit si după distanţa la care este percepută vocea. Cu alte cuvinte, amplitudinea undei sonore este cea care determină intensitatea unei emisiuni vocale. Intensitatea vocală cuprinde toate gradele, de la vocea şoptită până: la fortissimo, ajungând la valori maxime în jur de 60—80 decibeli. Intensitatea medie a vocii vorbite este de 2030 decibeli, când este cea mai confortabil audibilă. Mediul în care se emite are o mare importanţă, întrucât vorbitul/cântatul într-o sală produce o dispersie mai mică de unde sonore, care sînt amplificate şi de fenomenul de rezonanţă a sălii, faţă de vorbitul/cântatul în aer liber, unde intensitatea pierde din valoare.

Acest aspect ar trebui să fie luat în consideraţie şi în domeniul arhitecturii şcolare, în ceea ce priveşte calităţile acustice ale sălilor de clasă. Intensitatea este o însuşire a vocii, dictată de calităţile elastice ale aparatului respirator, fiind în mare dependenţă de forţa de expiraţie şi de cantitatea de aer expirată de plămâni. In acest sens, este de mare importanţă facultatea de a doza debit aer necesar pentru a scoate sunetul în intensitatea dorită, pentru a evita risipa inutilă de aer pulmonar.

Evident,

această

însuşire

poate

ameliorarea respiraţiei.

-

Înălţimea vocii

fi

cultivată

prin

exerciţii

speciale

privind

Înălţimea sau frecvenţa este calitatea, însuşirea vocii de a fi emisă în sunete grave sau acute în funcţie de numărul de vibraţii al undelor sonore pe secundă, fiind direct proporţională cu numărul acestor vibraţii. Cu alte cuvinte, cu cât vocea este mai înaltă, cu atât numărul vibraţiilor este mai mare, şi invers. Această însuşire va- riază de la om la om, extremele de jos si de sus putând varia foarte mult.

[Vocile de bărbat sunt de înălţime mai mică, variind cu aproximaţie între următoarele limite (după Tarneaud) bărbaţi :

vocea de bas între 65 duble vibraţii (do 1) la 326 (mi 3) ; vocea de bariton între 108 duble vibraţii (la 1) pînă la 425 duble vibraţii (la 3) ; vocea de tenor între 122 (si 1) pînă la 522 duble vibraţii (la do 4). Vocile de femeie sînt mai înalte şi variază după cum urmează : femei :

contralto — de la 163 duble vibraţii la 870 duble vibraţii (la 4) ; mezzosoprane — de la 217 duble vibraţii la 987 duble vibraţii (si 4) ; soprano — de la 261 duble vibraţii la l 304 duble vibraţii (mi 5).]

Există diferenţe în ceea ce priveşte înălţimea vocii vorbite şi a celei cântate. De obicei, vocea vorbită este mai joasă decât cea cântată şi numai exclamaţiile sau situaţiile cu totul speciale fac ca înălţimea vocii vorbite să crească. Astfel tonalitatea vocală se ridică când cel ce vorbeşte vrea să sublinieze un pasaj din cele expuse de el sau vrea să acapareze mai mult atenţia ascultătorilor, sau când vorbeşte într-un mediu zgomotos, care maschează în mare parte vocea vorbitorului. Există între limitele extreme ale posibilităţilor de înălţime vocală o porţiune de sunete pe care vocea respectivă le emite cu maximum de uşurinţă, comoditate şi claritate. Această întindere se numeşte ţesătură vocală şi există atât la vocea vorbită, cît şi la cea cântată. Cu cît ţesătura vocală este mai mare, cu atât cresc calităţile si posibilităţile de perfecţionare ale posesorului acestei voci. Înălţimea vocii este o însuşire care poate fi educată şi modificată prin exerciţii adecvate, putându-se cuceri notă cu notă la ambele extreme vocale si lărgi mult diapazonul vocal. Desigur, acest lucru nu se poate întinde la infinit. De multe ori, sub influenţa unor cauze patologice se produc modificări în înălţimea vocii. Prin exerciţii susţinute se poate reeduca vocea la tonalitatea ei normală, pe care a avut-o înainte de a suporta modificarea patologică. Timbrul vocal Timbrul vocal este rezultatul sonor al vibraţiilor care se produc într-o cavitate rezonatoare de formă particulară, graţie adaptării funcţionale prin contracţiile musculare ale pereţilor organelor care formează această cavitate. In acest fel, timbrul vocal este acea însuşire care face să se deosebească două voci care emit acelaşi sunet ca intensitate şi înălţime. Este o însuşire caracteristică fiecărui om, ceea ce face posibilă recunoaşterea vocii fiecărui individ în parte. :

Prin modificările cavităţii rezonatoare iau naştere o mulţime de sunete armonice sau sunete independente de sunetul iniţial laringian, care îl însoţesc, îi dau culoare şi foarte multe alte însuşiri estetice, afară de cazul când sînt prea înalte şi prea intense şi produc senzaţii auditive neplăcute. Armonicele există încă în sunetul laringian si aici sînt condiţionate în mare parte de poziţia laringelui : când laringele este prea ridicat, aceste armonice apar prea intense, iar

cănd este prea coborât, rezonanţa nu se face în condiţii bune şi armonicele sunt puţin audibile.

In cadrul noţiunii de timbru vocal se încadrează oarecum şi registrele vocale. Fiecare om poate vorbi [şi în special cânta] în mai multe voci sau registre : voce sau registru de piept, voce sau registru de cap. Fiecărui registru îi este caracteristic timbrul şi înălţimea respectivă. De altfel, înălţimea sunetului emis este cea care stabileşte registrul necesar. Vocile grave sînt pronunţate sau cântate în registrul grav, în registru de piept, iar vocile înalte, în cel de cap. Fenomenul este mai mult acustic, în sensul că senzaţia auditivă a vibraţiei atât pentru cel ce emite sunetul, cît şi pentru cel care-1 ascultă, se face ca la sunetele grave, joase, în piept, la baza gâtului, pe undeva în trahee. Registrul de cap este un registru de emitere a sunetelor mai înalte. In acest registru, senzaţia este că rezonanţa, vibrarea sunetului se face undeva în interiorul capului. Din punct de vedere respirator, se creează o diferenţă netă între cele două registre utilizate. In registrul grav, de' piept, consumul de aer pulmonar în scopul emisiunii vocale este mult mai mare decât consumul în registrul de cap.

Inteligibilitatea vocii În ultimul timp se adaugă la cele trei însuşiri ale vocii : intensitate, înălţime şi timbru, o nouă însuşire. Este vorba de inteligibilitatea vocii şi în special a celei cântate. Din punct de vedere logopedic, ne referim la inteligibilitatea vorbirii.

[Apud A.Dorizo, Vocea.Mecanisme.Afecţiuni.Corelaţii, Bucureşti, Editura medicală, 1972]

V. RESPIRAŢIA

Aparatul respirator

Atât pentru întreţinerea funcţiilor vitale, cit şi pentru, desfăşurarea activităţilor fizice si intelectuale se cheltuieşte o anumită cantitate de energie ce se obţine prin oxidarea substanţelor organice de la nivelul ţesuturilor. Este-nevoie deci de un permanent aport de oxigen şi de eliminare de bioxid de carbon ca rezultat al oxidărilor. Aceste schimburi de gaze se realizează prin intermediul aparatului respirator, format din două componente principale: căile respiratorii şi plămânii.

Căile respiratorii şunt conductele prin intermediul cărora aerul atmosferic este introdus în plămâni si prin care este eliminat aerul alveolar, şi anume : cavitatea nazafaringele, laringele, traheea si bronhiile. Căile respiratorii asigură aerului inhalat condiţii optime pentru schimbul la nivelul alveolar, adică acesta este purificat, încălzit şi umezit. Plămânii sunt organe respiratorii propriu-zise la nivelul cărora au loc schimburile gazoase dintre organism şi mediul extern.

Respiraţia pulmonară constă în mecanica respiratorie şi difuziunea gazelor. Mecanica respiratorie este funcţia prin care cutia toracică îşi schimbă volumul, mărindu-se sau micşorându-se, realizând în acest fel cele două faze de bază ale respiraţiei : inspiraţia si expiraţia. Inspiraţia este un act motor activ, determinat de contracţia muşchilor inspiratori care modifică volumul cutiei toracice. Expiraţia este un act pasiv în care musculatura se relaxează şi deci cutia toracică revine la volumul iniţial. În acest act, totuşi, intră în acţiune un grup muscular, si anume muşchii intercostali interni care sînt coborâtori ai coastelor.

[Apud Albu, C., rascarache, I., Ştiţi să respiraţi corect?, Bucureşti, Editura Sport- Turism, 1984, pp.19-23]

VI. Tulburările de vorbire

Tulburările de vorbire întâlnite cel mai des la copii sunt dislalia şi bâlbâiala

Dislalia

Dislalia este una dintre tulburările de vorbire cele mai răspândite printre copiii de vârstă preşcolară, dar şi printre cei din şcoala primară. Dislalia se caracterizează prin imposibilitatea emiterii corecte a unor sunete. In accepţia strictă noţiunea ar defini orice abatere de la vorbirea obişnuită. Totuşi, în accepţia curentă, prin dislalie se înţeleg numai simplele tulburări de articulare care apar în prezenţa unei situaţii relativ normale în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică şi cea a limbajului, în mod specific Clasificări:

a) După gradul de extindere al dislaliei

- dislalia generală sau complexă, în cazul în care majoritatea sunetelor sînt pronunţate defectuos

- dislalia simplă sau parţială, când se pronunţă defectuos numai anumite sunete.

b) După alterarea sunetelor sau silabelor:

- dislalia sunetelor- sunetele izolate sînt omise, pronunţate alterat sau înlocuite cu alte

sunete.

- dislalia silabică- sunetul izolat poate fi pronunţat corect dar este omis atunci când este

inclus într-o silabă sau într-un cuvânt, defecţiunea se numeşte.

c) În funcţie de sunetul afectat dislaliile poartă denumirea specifică de:

— betacism şi parabetacism

capacism şi paracapacism

deltacism şi paradeltacism

— fitacism şi parafitacism

gamacism şi paragamacism

nutacism şi paranutacism

(b, p) ( c ) (d, t) (f, v) (g, h) (n, m)

rotacism şi pararotacism

sigmatism şi parasigmatism

( r ) (s, z, ş, j, ţ, c)

(para- înlocuirea sunetului respectiv cu un altul; ex. r înlocuit cu l) In marea majoritate a dislaliilor sînt afectate numai consoanele şi foarte rar vocalele. ită.

Bâlbâiala

Bâlbâiala, cunoscută şi sub denumirea de balbism sau logonevroză, este una dintre cele mai grave tulburări de vorbire. Frecvenţa acestei tulburări se pare că este semnificativ mai ridicată la băieţi decât la fete. Bâlbâiala depăşeşte cu mult sfera unor simple tulburări; de articulaţie şi este considerată ca o tulburare de comunicare, în care ritmul şi fluenţa exprimării sînt puternic afectate. Datorită complexităţii sale etiologice interesează: deopotrivă pe medici, logopezi, psihologi, ca şi pe educatori sau părinţi. Formele de manifestare a bâlbâielii Se disting două forme tipice de bîlbîială:

- forma primară sau clonică - forma secundară sau toni Între care există o gamă întreagă de forme de tranziţie. Se întâlnesc de asemenea şi cazuri mixte, în care se asociază simptomele ambelor tipuri. Cu excepţia unui număr redus de cazuri, în faza iniţială bîlbîială apare sub forma primară sau clonică. Aceasta se caracterizează prin întreruperea cursivităţii vorbirii, provocată de numeroase disfluenţe de tipul repetiţiilor sau al prelungirilor de sunete sau de silabe (de ex.: to-to-to-bogan). In mod obişnuit copiii încă nu sînt conştienţi de aceste disfluenţe. La această vîrsta bâlbâială este o problemă de preocupare numai pentru părinţi sau educatoare si nu şi pentru micul deficient. Datorită numeroaselor observaţii şi mai ales dezaprobărilor, uneori destul de severe ale persoanelor din anturaj, copiii devin conştienţi de faptul că se deosebesc de colegii lor. Spre a mulţumi pe adulţii care le fac observaţii, încearcă să evite repetiţiile sau prelungirile sunetelor, recurgând la un efort deosebit care se manifestă printr-un blocaj tonic exercitat asupra primului cuvânt din propoziţie. Bâlbâiala începe astfel să se manifeste printr-o altă formă, cunoscută sub denumirea de formă .secundară sau tonică, în care teama de vorbire şi nesiguranţa reprezintă simptomul dominant. Vechile disfluenţe sînt înlocuite treptat prin apariţia unor spasme articulatorii de lungă durată, care împiedică emisiunea vocii, iar când spasmul cedează, cuvântul erupe cu o forţă deosebită Nu rareori, când declanşarea bâlbâielii este bruscă şi puternică, stadiul de instalare este deja depăşit. Aşa se întâmplă, de exemplu, în cazurile de bâlbâială provocate de o spaimă puternică, în care simptomele tipice clonice sau tonice pot să apară la un timp foarte scurt după traumă.

Cauzele bâlbâielii

a. Bâlbâiala familială. Deoarece în familiile bâlbâiţilor există de cele mai multe ori şi alte cazuri similare, se consideră că există o anumită componentă ereditară. b. Bâlbâiala apărută în urma unor întârzieri în dezvoltarea psiho-fizică generală. In unele cazuri bâlbâiala apare ca o lipsă de organizare a limbajului, pe un fond de nedezvoltare generală a vorbirii. Totuşi se cunosc numeroase cazuri în care copiii au început să vorbească cu mari întârzieri fără ca ulterior să manifeste vreo tendinţă spre bâlbâială. c. Bâlbâiala apărută prin contrarierea mâinii stângi. Copiii care prezintă lateralitate stângă şi care sunt forţaţi, de multe ori prin metode agresive, să utilizeze mâna dreaptă, pot dezvolta această tulburare de vorbire. d. Bâlbâiala determinată de anumite greşeli educative. La o vârstă mică, atunci cînd copiii sînt cu totul dependenţi de părinţi, dezvoltarea vorbirii este mult influenţată de relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. Intr-o mare măsură bâlbâiala se explică prin atitudinea prea severă si exigenţele părinţilor faţă de posibilităţile de exprimare ale copiilor; în rândul acestor exigenţe un loc important îl ocupă încercările părinţilor de a interzice cu asprime anumite disfluenţe care apar în exprimarea copiilor. Aceste greşeli educaţionale, dacă sunt continuate de cadrul didactic, pot duce la permanentizarea bâlbâielii. e. Bâlbâiala apărută în urma unor traume psihice. Factorul major care favorizează apariţia bâlbâielii îl constituie evenimentele traumatice continui, de lungă durată. Astfel, stările conflictuale şi de încordare nervoasă din mediul familial menţin copilul într-o stare de încordare, mereu neliniştit şi speriat.

VII. Elemente de terapie logopedică

1.Exerciţii de respiraţie

Aceste exerciţii trebuie executate cât mai des, în cadrul dferitelor activităţi instructiv- educative; a le „izola” doar în cadrul timpului limitat al activităţii de logopedie determină un progres foarte lent sau niciunul.

Exerciţii de respiraţie nonverbală Aceste tipuri de exerciţii constituie o etapă pregătitoare pentru respiraţia verbală. Efectuarea lor corectă duce la dezvoltarea capacităţii vitale şi la tonificarea întregului organism. În decursul exerciţiilor de respiraţie nonverbală copiii vor fi deprinşi să efectueze inspiraţii adânci, urmate de expiraţii puternice si prelungite. Este de asemenea recomandabil ca inspiraţia să fie însoţită de mişcări de extensie a coloanei vertebrale prin aplecare în spate a trunchiului şi a membrelor superioare sau ridicarea acestora. Expiraţia, dimpotrivă, va fi însoţită de mişcări care micşorează activitatea toracică, susţinută de aplecarea în faţă a corpului şi a mâinilor. In decursul inspiraţiei se va urmări extinderea abdomenului si a coastelor inferioare si revenirea lor încetinită în expiraţie.

Aceste exerciţii pot fi efectuate în cadrul orelor de educaţie fizică, dar ele trebuie reluate cât mai des, cu orice ocazie, dar mai ales sub formă de jocuri De pildă,

exerciţiile de suflat sînt antrenante; se pot organiza jocuri de umflare a baloanelor, de suflare a unor bucăţele de hârtie aşezate pe masă în faţa copiilor, bucăţele care trebuie împrăştiate cît mai departe. Alteori se poate practica suflatul pe suprafaţa unei oglinzi, până ce aceasta se abureşte, sau umflarea puternică a obrajilor cu dezumflarea treptată. De asemenea sunt eficiente şi jocurile de emitere a unor sunete onomatopeice însoţite de mişcări, ca imitarea fâşâitului frunzelor (ssss), sau a vântului (şsşş), onomatopee evocând glasul animalelor, etc.

Exerciţii de respiraţie verbală In decursul acestor exerciţii copiii trebuie obişnuiţi săi efectueze o respiraţie costo- abdominală, apropiată de cea efectuată în actul normal al fonaţiei. Spre deosebire de respiraţia din starea de repaus, în decursul vorbirii mişcările respiratorii trebuie să fie simple, lipsite de orice exagerare si efort. Este de asemenea important să nu se-piardă din vedere nici faptul că a respira corect în timpul vorbirii nu înseamnă a efectua respiraţii profunde. ca în gimnastică sau în cânt, respiraţiile profunde producând oboseală. Este astfel cu totul greşit să se atragă atenţia copiilor asupra modului de efectuare a mişcărilor respiratorii în afara exerciţiilor speciale, efectuate de un logoped. Reeducarea mişcărilor respiratorii asociate cu pronunţarea se face cu multă precauţie

în şedinţe de scurtă durată. Exerciţiile trebuie efectuate sistematic prin respectarea

cerinţelor unui antrenament progresiv. Numai în felul acesta copiii vor ajunge în mod independent la dobândirea unui ritm automatizat, corect, eliberat de orice forţare activă. Exerciţiile se reduc la efectuarea unor inspiraţii mai accentuate prin bombarea abdomenului şi a cavităţii toracice inferioare şi a unor expiraţii prelungite fără sacade şi întreruperi, prin contractarea lentă a muşchilor extinşi. Exprimarea verbală trebuie să

fie cît mai uşoară, lipsită de orice efort. Niciodată nu se va epuiza întreaga cantitate de

aer expirator. La sfârşitul pronunţării unui sunet, grup de sunete, cuvânt, propoziţii copiii trebuie să mai deţină o rezervă de aer, care să le permită expirarea în continuare. Exerciţiile de cânt şi recitare constituie un mijloc excelent de dezvoltare a respiraţiei verbale. Ca şi în decursul vorbirii, nici în aceste forme de exprimare nu este necesar să

fie utilizat tot aerul expirat. In decursul pauzelor copiii trebuie să mai poată încă expira.

Cu toate acestea, exerciţiile de respiraţie verbală nu se pot limita la acestea.

O condiţie esenţială de care depinde succesul exerciţiilor respiratorii o constituie

asigurarea continuităţii lor. Este bine ca exerciţiile să fie cit mai variate si să se efectueze zilnic, mărindu-se treptat durata lor.

2. Educarea mişcărilor articulatorii La copiii de vârstă preşcolară, adeseori se observă o insuficientă diferenţiere a mişcărilor articulatorii, fapt care determină o pronunţare mai dificilă. Astfel, foarte frecvent copiii vorbesc cu capul aplecat în faţă, cu gura insuficient de deschisă, cu buzele imobile sau cu limba plasată într-o poziţie mai anterioară decât ar fi necesar. Datorită acestui fapt consoanele siflante sînt pronunţate cu limba ieşită printre dinţi, astfel încât se aude un sâsâit. În majoritatea acestor cazuri, pe lângă o lipsă de mobilitate a organelor articulatorii,

se constată şi o insuficientă dezvoltare a motricitatii generale. Din această cauză toate

exerciţiile de mişcare, începând cu simplele exerciţii de mers şi de plimbare sînt considerate printre procedeele de bază în terapia logopedică. Apare deci evidentă necesitatea gimnasticii atât a organelor de articulaţie, cît si a întregului organism. Astfel, în cadrul exerciţiilor de înviorare din fiecare dimineaţă, timp de câteva minute se pot efectua şi exerciţii de gimnastică facială, labială si linguală începând cu grupele mici de copii. Exerciţiile de gimnastică articulatorie trebuie să fie de scurtă durată (cea 4—5 minute) şi să aibă un caracter ritmic şi vioi. Acestea se efectuează simultan cu toţi copiii dintr-o grupă, după modelul oferit de educatoare. Spre a nu întrerupe cursivitatea ritmică, nu se dau indicaţii individuale, chiar dacă unii copii nu pot efectua dintr-o dată toate mişcările. Obişnuit după o perioadă de acomodare de câteva zile exerciţiile se pot efectua cu mai multă uşurinţă şi într-un ritm mai rapid. Totuşi mişcările linguale mai diferenţiate necesită adeseori o exersare zilnică în decursul unei perioade de câteva luni. La început se exersează mişcările mai simple, cu caracter general, si numai după ce acestea sînt bine însuşite, ele se introduc în programul exerciţiilor de mişcări diferenţiate. Fiecare mişcare se efectuează de câte 2—3 ori, în mod consecutiv.

3. Exerciţii de gimnastică generală Pe lângă exerciţiile obişnuite de gimnastică a trunchiului şi a membrelor,

deosebit de eficiente sînt exerciţiile musculaturii, gâtului. Acestea se pot efectua în picioare sau şezând, fiind asociate cu exerciţii de respiraţie. Dintre acestea amintim:

— coborârea lentă a capului pe spate (cu inspiraţie uşoară pe nas), urmată de aplecarea capului în faţă (cu expiraţie prelungită pe gură);

— înclinarea laterală a capului (cu inspiraţie pe nas), revenirea la poziţia

normală (cu expiraţie prelungită pe gură);

rotirea capului de la stânga la dreapta şi invers cu mişcări ample, însă deosebit de relaxate (cu inspiraţii pe nas şi expiraţii pe gură). În decursul acestor exerciţii copiii vor fi deprinşi să-şi menţină umerii cât mai coborâţi. Pentru dezvoltarea musculaturii faringiene din diferite poziţii ale gâtului (dreaptă, înclinată în faţă sau în spate) se vor simula mişcări de căscat şi de înghiţit.

4.Exerciţii de gimnastică facială Există o mare varietate de exerciţii de gimnastică facială dintre care amintim pe cele mai cunoscute:

— închiderea şi deschiderea alternativă a gurii;

— umflarea şi sugerea simultană a ambilor obraji;

imitarea surâsului cu scopul de a obţine o deschidere transversală a gurii.

Mişcarea se efectuează prin tragerea puternică a colţurilor gurii în părţi (rictus),

urmată de ţuguierea buzelor în formă de pâlnie.

— vibrarea puternică a buzelor imitând sforăitul cailor.

5. Exerciţii de gimnastică linguală în timpul efectuării acestor exerciţii, gura se menţine larg deschisă. Mişcările au

următoarea succesiune:

— ridicarea şi coborârea limbii în cavitatea bucală, atingând dinţii incisivi

superiori şi apoi incisivi inferiori, cu gura larg deschisă şi cu buzele bine întinse;

— aşezarea limbii între buze în formă plată;

— ascuţirea limbii în afara cavităţii bucale;

— mişcări de lateralitate a limbii cu o formă cît mai ascuţită, astfel încât limba să atingă colţurile gurii care sînt puternic trase în părţi;

— alternarea rapidă a poziţiei plate şi apoi ascuţite a limbii;

— mişcări ritmice de proiectare a limbii în afara cavităţii bucale şi de retracţie în fundul cavităţii bucale, în timp ce se produce sunetul cec repetat;

— formarea şanţului dorsal prin ridicarea marginilor laterale ale limbii, în timp ce pe linia longitudinală mediană se formează o adâncitură, etc

6. Elemente de terapie a dislaliilor

R (rotacismul) S-a descris o mare diversitate de forme ale rotacisme-lor. In mod obişnuit rotacismele

sînt reprezentate prin omisiuni sau denaturări ale acestui sunet. Cele mai obişnuite forme de rotacism sînt:

omisiunea totală a sunetului;

rotacismul velar sau uvular (graseiat), în cazul căruia vibraţia necesară formării sunetului nu se efectuează cu vîrful limbii cum ar fi corect, ci cu palatul moale;

rotacismul monovibrant se formează printr-o singură vibraţie a vârfului limbii

şi prin două-trei vibraţii, cum ar fi corect pentru sunetul r din limba română;

rotacismul polivibrant se realizează prin mai multe vibraţii decât ar fi necesar;

rotacismul labial este o formă mai rară ce se realizează prin vibrarea buzelor;

rotacismul apicol se datorează apropierii prea strânse a vârfului limbii de

alveolele superioare, împiedicându-se astfel efectuarea liberă a vibraţiilor linguale.

Spre deosebire de rotacism, înlocuirea sunetului r cu alte sunete poartă denumirea de pararotacism. Formele cele mai răspîndite de pararotacism sînt:

imposibilitatea pronunţării sunetului r şi înlocuirea lui în cuvânt cu alte sunete ca l, i, h şi v („loşu", „iosu", „ftoşu" sau „voşu" în loc de „roşu");

— pronunţarea corectă a sunetului r izolat şi înlocuirea lui în cuvânt cu unul dintre sunetele amintite în cadrul primei forme.

In

cadrul tuturor procedeelor recomandate

pentru

învăţarea sunetului r, se

disting trei etape principale:

a) obţinerea corectă a poziţiei limbii pentru pronunţare;

b) obţinerea vibraţiilor vârfului limbii necesare frecvenţei sunetului şi

c) educarea sunetului obţinut în vederea legării sale de pronunţarea altor sunete.

Obţinerea corectă a poziţiei limbii, necesară pronunţării este greu de realizat, deoarece majoritatea copiilor care pronunţă greşit sunetul r prezintă de obicei o hipotonicitate a musculaturii linguale. Pentru fortificarea musculaturii linguale se practică exerciţii de gimnastică linguală prin care se asigură motilitatea vârfului limbii. Astfel, se pot efectua cîte 10—12 mişcări consecutive de ridicare si

coborâre a limbii în cavitatea bucală şi în afara acesteia. La fel de utile sînt şi mişcările de lateralitate sau de rotire a limbii,

La copiii mici nu este necesar să recurgem la asemenea exerciţii dificile. De cele mai multe ori pronunţarea sunetului r se poate obţine prin simple exerciţii de pronunţare alternativă a sunetului t sau de pronunţare alternativă a sunetelor td. Alteori, sunetul r se obţine din pronunţarea prelungită a sunetului z, cu vârful limbii îndreptat spre alveolele superioare. De asemenea, sînt eficiente si exerciţiile care imită zgomotul motoarelor sau sforăitul cailor, în timpul cărora aerul expirat produce vibrarea buzelor. Ulterior această mişcare se asociază cu vibrarea vârfului limbii care se sprijină pe buza inferioară. Treptat, se exersează vibrarea vârfului limbii independent de vibrarea buzelor, la început cu limba între dinţi şi în cele din urmă cu limba apropiată de alveolele superioare. Spre a evita starea de oboseală a copiilor în încercările de a obţine vibraţiile necesare, e-xerciţiile de expulzare puternică a suflului trebuie să fie de scurtă durată şi întretăiate de pauze. După ce s-a obţinut sunetul r corect, se va asocia de pronunţarea vocalelor în silabe directe (ra, re, ri, ro, ru) si apoi în cele închise (ar, er, ir, or, ur), urmate apoi de introducerea sunetului în diverse tipuri de logatomi (rar, rir, rap, rit, Iar, gar etc.).

In mod treptat sunetul r se va pronunţa în diferite cuvinte si propoziţii, respectându-se cerinţele gradării dificultăţilor. Astfel, primele cuvinte vor fi bisilabice si apoi trisilabice, formate prin alternarea vocalelor cu a consoanelor (racu, ramura etc.). Se va urmări ca sunetul r să fie cuprins în poziţie iniţială mediană şi finală (rama, mare, var). In continuare se vor pronunţa cuvinte cu o structură fonetică mai complexă, în cadrul cărora apar grupe consonantice sau diftongi (stradă, roată etc.).

Până la automatizarea completă a sunetului nou, silaba care conţine sunetul r se va pronunţa mai încetinit decât restul silabelor din cuvînt. Exerciţiile de pronunţare a propoziţiilor trebuie să cuprindă sunetul r cît mai des

S, Z, Ş, J, Ţ, CE, CI, GE, GI (sigmatismul) Sigmatismul ocupă primul loc printre tulburările de articulaţie ale copiilor de vîrstă preşcolară. In cadrul acestei tulburări sînt cuprinse defectele de pronunţare a sunetelor siflante, s, z, a şuierătoarelor s, j sau a africatelor ţ şi ce, ci, ge, gi. Omiterea sau pronunţarea denaturată a sunetelor amintite este cunoscută sub termenul general de sigmatism. Formele sigmatismelor sînt foarte numeroase şi depind într-o mare măsură de specificul fonologie al limbii materne. Printre copiii de vârstă preşcolară, cele mai frecvente forme de sigmatism par a fi sigmatismele interden tale, urmate de cele addentale, laterale, stridente, labiale şi nazale. Sigmatismul interdental constituie forma tipică a tulburărilor de articulaţie la o vîrstă mai mică, fiind cunoscut şi sub denumirea de sigmatism infantil. In mod obişnuit, sigmatismul interdental cuprinde sunetele siflante si şuierătoare, care sînt pronunţate cu vîrful limbii ieşit printre dinţi. Uneori interdentalismul prezintă un caracter multiplu, afectînd pe lingă sunetele amintite, şi sunetele dentale t, d, n şi l.

Sigmatismul addental se realizează prin pronunţarea sunetelor siflante sau şuierătoare cu vîrful limbii sprijinit de dinţii inferiori sau superiori. Limba menţinută într-o astfel de poziţie constituie un obstacol în scurgerea liberă a aerului, imprimînd sunetului un caracter înmuiat şi uşor prelungit. Sigmatismul lateral se formează prin expulzarea suflului printre marginile laterale ale limbii şi dinţi, datorită ridicării vîrfului limbii spre alveolele superioare sau apropierii părţii dorsale a limbii de palat. Sigmatismul strident sau şuierător apare datorită faptului că vârful limbii se sprijină pe arcada dinţilor inferiori, iar partea dorsală a limbii este ridicată spre palat. Curentul de aer expirat întîmpină astfel un obstacol în calea sa, imprimând pronunţării o nuanţă stridentă asemănătoare cu fluieratul. Sigmatismul labio-dental este o formă mai rară, ce se formează prin ridicarea buzei inferioare spre incisivii superiori. In urma unei ridicări exagerate a buzei inferioare, astfel încît să atingă dinţii superiori, sunetele obţinute sînt apropiate sonor de f. Sigmatismul nazal apare în cazul în care limba se ridică spre palatul moale care este coborât, favorizând astfel expulzarea suflului pe calea nazală. Sunetele formate în acest mod se aseamănă cu un fel de sforăit. Uneori pot să coexiste mai multe forme de sigmatism, ca de exemplu sigmatismul nazal si cel strident, care pe lângă faptul că sînt extrem de neplăcute din punct de vedere acustic, imprimă pronunţării un caracter neinteligibil.

Un alt defect de pronunţare a sunetelor siflante, şuierătoare şi africate îl constituie parasigmatismul. In cadrul acestei tulburări cele mai frecvente sînt următoarele:

Imposibilitatea pronunţării unui sunet izolat şi înlocuirea lui în timpul vorbirii cu un alt sunet, asemănător sub aspect acustic. Pronunţarea corectă a sunetului izolat şi înlocuirea lui în timpul vorbirii, fie cu un sunet asemănător din punct de vedere acustic, fie apropiat ca loc de formare (td) sau sunete intermediare între siflante şi dentale (dz). Parasigmatismul este o tulburare frecventă în perioada de dezvoltare a vorbirii şi este cauzat în primul rând de o insuficientă exersare a discernământului auditiv. In logopedie sînt descrise foarte multe procedee de corectare a sigmatismelor. Criteriul de bază pentru selecţionarea acestora îl constituie forma de sigmatism şi cauzele care 1- au produs. Astfel, în cazurile în care sigmatismele se datoresc existenţei diferitelor anomalii dentare — poziţia limbii fiind secundară — primele măsuri se vor lua de către medic şi numai ulterior se vor efectua exerciţii ce urmăresc restabilirea poziţiei corecte a limbii sau a buzelor în vederea unei articulări corecte. Deoarece majoritatea cazurilor de sigmatisme sînt asociate cu anumite deficienţe ale analizei auditive, în cadrul tratamentului logopedic se acordă o atenţie deosebită exerciţiilor de dezvoltare a auzului fonematic ce se efectuează paralel cu exerciţiile articulatorii. In cadrul exerciţiilor de gimnastică linguală se va insista asupra exerciţiilor care antrenează muşchiul transversal al limbii. Astfel, se vor efectua mişcări de ridicare si coborîre a limbii în interiorul şi exteriorul cavităţii bucale, mişcări de lateralitate şi îndeosebi mişcări alternative de ascuţire şi lărgire a limbii sau de formare a şanţului dorsal lingual.

După ce copiii reuşesc să execute cu uşurinţă aceste mişcări, vor fi solicitaţi să pronunţe sunetul s prelungit, cu buzele întredeschise şi comisurile trase în părţi, vârful limbii fiind sprijinit uşor de dinţii incisivi inferiori, în timp ce pe linia mediană longitudinală a limbii se formează o uşoară adâncitură (şanţul dorsal) prin care se scurge curentul de aer expirat. Spre a favoriza formarea şanţului dorsal lingual se utilizează o sondă sau chiar un simplu chibrit care se aplică pe mijlocul limbii pe o distanţă de l—2 cm pe care copiii trebuie să-1 ţină strâns între dinţi în timp ce încearcă să pronunţe sunetul s prelungit Spre a obişnui pe copii cu expulzarea aerului prin mijlocul limbii, se pot efectua exerciţii de suflare prin gaura unei chei sau într-o sticlă cu gîtul îngust.

Pronunţarea sunetului z se obţine după aceleaşi procedee ca şi în cazul sunetului s, cu deosebirea că de această dată suflul este sonor. La copiii de vîrstă preşcolară, adeseori sunetele s şi z se pot obţine prin utilizarea unor simple onomatopee, ca imitarea sîsîitului produs de un şarpe sau a zumzetului albinelor.

Sunetele s şi z vor fi introduse în vorbirea cursivă prin asocierea lor cu vocale în silabe directe şi indirecte, (sa, se, si, so, su; as, es, is, os, us), în grupe de logatomi (sas, şes, sis, sos, sus; sal, sav, sac, sag, tas, sas etc.), în silabe care conţin grupe consonantice sau diftongi (stra, stre, stri, strou, stru, spra, sera; soa, şea etc.) si în cele din urmă în cuvinte şi propoziţii. Diferenţierea sunetelor s de z se va face mai ales prin pronunţarea cuvintelor paronime (sac-zac, sare-zare, pasă-pază, nas-naz etc.). singure expiraţii.

T D Îîn cadrul exerciţiilor iniţiale se va insista asupra mişcărilor de ridicare şi coborâre a limbii în interiorul cavităţii bucale, asupra mişcărilor alternative de lăţire şi ascuţire a limbii, cit si asupra lipirii părţii dorsale a limbii de palat. Dacă copiii reuşesc să-şi menţină limba în poziţie articulatorie corectă, adică cu partea anterioară lipită de alveolele dinţilor incisivi superiori şi cu marginile lipite de molari, vor fi solicitaţi să pronunţe sunetul t sau d prin expulzarea bruscă a suflului spre vârful limbii. Prin dezlipirea rapidă a limbii de alveole si coborârea vârfului acestui organ spre dinţii superiori, se formează sunetul surd t sau, în cazul în care suflul este sonor, sunetul d. Uneori, la copii cu deficienţe ale auzului, apar dificultăţi în încercările de sonorizare a sunetului d. In astfel de cazuri se va folosi un sunet sonor ca auxiliar, de obicei b, obişnuind copiii să pronunţe repetat ba-ba-ba, apoi da-da-da sau ba-da, ba-da, ba-da. Diferenţierea sunetelor t şi d se va realiza prin pronunţarea cuvintelor paronime (tu-du, tac-dac, tai-dai, tur-dur, toamnă-doamnă, trag-drag, cînt-cînd, pot-pod etc.).

N

în cazul sunetului n copiii vor fi ajutaţi să pronunţe corect, obişnuindu-i să-şi controleze vibraţiile nazale şi palpînd uşor nasul cu degetele. Dacă totuşi sunetul n nu e pronunţat decît cu mare dificultate, copiii vor fi solicitaţi ca în timpul pronunţării, să ţină dosul palmei în faţa nărilor, pînă cînd simt curentul de aer proiectat prin nas.

In decursul exerciţiilor, se va insista asupra diferenţierii sunetului n de m, prin pronunţarea cuvintelor paronime (mai-nai; mor-nor; Micu-Nicu; minge-ninge; ramă-rană etc.).

C- G H Dislaliile sunetelor c şi g apar mai ales la copiii care prezintă un palat mai înalt. Forma cea mai obişnuită o constituie paracapacismul, prin înlocuirea sunetelor c cu t şi g cu $ (Tluj în loc de Cluj sau dară în loc de gară). Articulaţia normală a acestor sunete se realizează prin efectuarea unor exerciţii de gimnastică linguală, care urmăresc retragerea limbii în fundul cavităţii bucale cu vârful în jos. Din această poziţie copiii vor încerca să pronunţe în decursul unei expiraţii sacadate c, c, c, c, sau 9, 9, 9, 9- Adeseori sunetul c se obţine cu multă uşurinţă din sunetul t sau silaba ta. Astfel, în timp ce copiii pronunţă t sau ta, cu ajutorul unei spatule sau a degetului arătător vîrful limbii va fi apăsat în jos si împins înapoi cu aproximativ 3 cm, transformând treptat sunetul t în ce. Urmând acelaşi procedeu se poate obţine sunetul g din d. In cazurile în care sunetul g nu este suficient de sonorizat şi se pronunţă cu un caracter surd apropiat de c, laringele poate fi uşor agitat cu degetele spre a întări vibraţiile corzilor vocale. Diferenţierea sunetelor c şi gr se va face prin pronunţarea lor alternativă (c-g-c-g) în timp ce copilul îşi controlează vibraţiile laringiene care trebuie să apară odată cu pronunţarea sunetului sonor (fig. 27).

Sunetul h se formează cu partea dorsală a limbii, ceva mai apropiată de palat decît în cazul sunetului c. Copiii vor pronunţa cu uşurinţă acest sunet efectuînd exerciţii de scurgere lentă a aerului expirat care imită suflarea aerului cald asupra mîinilor îngheţate sau aburirea unei oglinzi ori a geamului. Ca si în cazul celorlalte sunete, diferenţierea consoanelor c, g, h se va face odată cu pronunţarea cuvintelor asemănătoare sub aspect acustic (cînd-gind, cocosi-gogosi, coală-goală, crai-grai, grapă-crapă, gumă-humă, gol-hol, cal-hal, corn-horn etc.).

P B F V M

.

Datorită faptului că articularea acestor sunete este accesibilă văzului, înlăturarea dislaliilor labiale se face cu multă uşurinţă. De obicei pe baza unui model precis de articulare oferit de către educatoare, copiii reuşesc să pronunţe corect sunetele. Sunetul p se va forma obişnuindu-se copiii să-şi strîngă buzele întinse, astfel încît aerul expulzat cu putere să despartă buzele unite. Sunetul b se va forma prin aceeaşi poziţie a buzelor în timp ce se expulzează suflul sonor. Uneori acest sunet se poate obţine prin umflarea obrajilor înainte de pronunţare şi expulzarea bruscă a aerului adunat în momentul despărţirii buzelor. Diferenţierea sunetului sonor b de sunetul surd p se va face prin exerciţii de pronunţare alternativă a

acestor sunete: p-b, p-b, în timp ce copilul îşi controlează vibraţiile faringiene cu dosul degetelor. Sunetul m se va forma prin scurgerea lină a suflului prin căile nazale, în timp ce buzele sînt apropiate. Sunetul fj se va obţine prin încercări de ridicare a buzei superioare până la descoperirea totală a dinţilor superiori, în timp ce buza inferioară va fi plasată sub dinţii superiori odată cu expulzarea prelungită a suflului.Aceste mişcări ale buzelor nu trebuie exagerate. Sunetul v se deosebeşte de sunetul surd f prin vibraţia corzilor vocale şi printr-o uşoară vibraţie a buzelor în decursul pronunţării. Copiii vor fi ajutaţi să perceapă vi- braţiile labiale, atingînd cu degetele buzele educatoarei sau ale unui copil care pronunţă sunetul v prelungit (vvvv). întocmai ca şi în cazul celorlalte sunete, se va insista în primul rînd asupra exerciţiilor de diferenţiere a sunetelor labiale perechi (pot-bot, pară-bară, parcă- barcă, puf-buf, brav-praf, corb-corp, far-var, varsă-farsă eţc.). In continuare, consolidarea sunetelor labiale în vorbirea curentă se va face prin procedeele descrise. Rinolalia (nazalizarea) In cadrul tulburărilor dislalice este cuprinsă şi rinolalia. In mod normal, în timpul fonaţiei cavitatea nazală se separă de cea bucală prin ridicarea vălului palatal, astfel încât cu excepţia sunetelor nazale m şi n, toate sunetele se pronunţă prin expulzarea curentului fonator pe gură. In rinolalie, canalizarea curentului fonator este inversată. Se disting următoarele forme ale afecţiunii:

Rinolalia deschisă, caracterizată prin scurgerea suflului prin căile nazale în cursul pronunţării oricărui sunet; Rinolalia închisă, caracterizată prin expulzarea suflului prin cavitatea bucală în decursul pronunţării sunetelor nazale; Rinolalia mixtă, care se formează prin combinarea rinolaliei închise cu cea deschisă. Cauzele cele mai frecvente ale rinolaliilor deschise sînt diverse fisuri palatale, parezele şi hipotonia musculaturii palatului. Rinolaliile închise sînt cauzate adeseori de vegetaţii adenoide sau de polipi. Înlăturarea rinolaliilor necesită de cele mai multe ori intervenţia medicului şi a logopedului. In formele mai uşoare se pot efectua anumite exerciţii de fonaţie de-către educatoare, sub îndrumarea unui specialist. Rinolalia deschisă se recunoaşte cu uşurinţă prin caracterul deosebit de nazonat al vocalelor. Un procedeu' simplu de verificare a acestei deficienţe constă în palparea vibraţiilor nazale în timp ce copilul repetă vocalele a-i de mai multe ori. Terapia se bazează îndeosebi pe exerciţii de gimnastică linguală şi palatală. Deoarece scurgerea suflului pe cale nazală este favorizată prin mişcări de coborâre a palatului şi de ridicare a părţii dorsale a limbii până ce aceste două organe aproape se lipesc, în cadrul exerciţiilor de gimnastică se vor exersa mişcările opuse. In faţa unei oglinzi se vor efectua cit mai numeroase mişcări de ridicare a palatului şi de coborâre a părţii posterioare a; limbii, în cazuri dificile se poate recurge la apăsarea limbii cu ajutorul unei spatule. Exerciţiile propriu-zise de fonaţie încep prin pronunţarea vocalei a cu gura larg deschisă si cu limba în poziţie cit mai plată. In continuare se va exersa pronunţarea vo- calei a în diferite combinaţii de silabe şi în cuvinte. De asemenea si vocalele e şi i se

vor pronunţa cu gura cît mai larg deschisă şi cu un ton cît mai ridicat. Pe parcursul exerciţiilor se va evita pronunţarea silabelor şi a cuvintelor care conţin sunetele nazale m şi n. Dimpotrivă, în rinolalia închisă exerciţiile de fonaţie se bazează tocmai pe exersarea sunetelor nazale m şi n, însoţite de vibraţii puternice nazale. In faza iniţială a exerciţiilor, copiii vor fi deprinşi să pronunţe nazonat şi vocalele. Subliniem faptul că deşi corectarea dislaliilor nu ridică dificultăţi deosebite, se observă totuşi că unii copii dislalici vorbesc corect numai sub supravegherea directă a logopedului/cadrului didactic. De cele mai multe ori în vorbirea independentă, greşelile de pronunţare persistă. In asemenea situaţii este necesar ca educatoarele să apeleze la concursul părinţilor pentru consolidarea noilor deprinderi corecte de vorbire.

Terapia bâlbâielii Tratamentul acestei tulburări este necesar să înceapă cît mai timpuriu posibil, înainte de a se dezvolta formele mai grave. La o vârstă mai înaintată, când bâlbâiala este deja adânc înrădăcinată, nu mai poate fi vorba despre o înlăturare definitivă, ci numai de însuşirea unor modele de exprimare care maschează deficienţa. In schimb, la o vârstă timpurie, când deprinderile de exprimare nu sînt încă consolidate, iar copiii nu sînt încă conştienţi de dificultăţile proprii, bâlbâiala poate fi corectată mult mai uşor. Datorită împrejurărilor amintite, în noile orientări logopedice se conturează tot mai mult tendinţa de a deosebi între corectarea formelor primare, de combaterea formelor secundare ale bâlbâielii. Astfel, în fazele mai avansate ale acestei tulburări, terapeutul intervine în mod direct învăţîndu-1 pe cel care se bâlbâie, cum să-si anticipeze si cum să-şi diminueze blocajele din vorbire. La copii, tratamentul este radical opus, acţionându-se asupra bâlbâielii în mod indirect prin schimbarea unor factori din mediul înconjurător şi prin respectarea unor principii educative de către persoanele din anturajul copiilor. Tratamentul bâlbâielii la vârstă preşcolară trebuie să urmărească îndepărtarea factorilor cauzali si a factorilor care menţin o stare de tensiune nervoasă în mediul copilului, abaterea atenţiei de la propria pronunţare si consolidarea modelelor corecte de vorbire. Deoarece copiii mici nu sînt preocupaţi într-un mod deosebit de dificul- tăţile lor de exprimare, se recomandă ca persoanele din anturajul lor să se ferească de a face observaţii privitoare la vorbirea lor. Oricare ar fi cauza bâlbâielii, faptul de a-1 face pe copil să-şi dea seama că este deosebit de ceilalţi, îi trezeşte jena şi teama de a vorbi si îi dezvoltă anumite complexe de inferioritate. La rândul lor, acestea o dată apărute, contribuie la înrădăcinarea şi agravarea tulburării. Ţinând seama de faptul că bâlbâiala este o tulburare complexă, în etiologia căreia pe lângă starea sănătăţii copiilor, relaţiile care se stabilesc în mediul familial şi cel de grădiniţă sînt factori de o importanţă egală, măsurile de înlăturare trebuie să cuprindă toţi factorii amintiţi. Bazat pe acest considerent, de la caz la caz logopedul va da indicaţii părinţilor şi educatoarelor asupra procedeelor care pot fi adoptate cu precădere, cît şi asupra relaţiilor care trebuie să se stabilească între adulţi şi copil.

Dacă asemenea măsuri sînt luate foarte de timpuriu, înainte de a se instala un

automatism psiholingvistic patologic, se obţin rezultate satisfăcătoare. În cazurile în care pronunţarea incorectă este deja adânc înrădăcinată şi bâlbâiala evoluează spre forme mai grave, se va recurge la ore speciale de corectare a vorbirii. În asemenea împrejurări copilul devine conştient de contribuţia eforturilor sale în procesul vindecării.

.

[apud Boşcaiu, E., Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire în grădiniţele de copii, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1973, pp.27-37;58-99]

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Albu, C., Rascarache, I., Ştiţi să respiraţi corect?,Bucureşti, Editura Sport-Turism,1984 Anca, M., Logopedie, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,2007 Avramescu, M.D., Defectologie şi logopedie, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine, 2002 Boşcaiu, E., Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire în grădiniţele de copii,

Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1973 Boşcaiu, E., Bâlbâiala. prevenire şi tratament Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică,

1983

Burlea, G., Burlea, M.( coord.) Dictionar explicativ de Logopedie, Iaşi, Sedcom Libris, 2004

Dorizo, Al., Vocea. Mecanisme.Afecţiuni.Corelaţii, Bucureşti, Editura Medicală, 1972 Dumitrana, M., Evaluarea limbajului. Probe de screening educaţional, Bucureşti, V&I Integral, 2009 Gârbea, Şt, Pitiş, M. (coord.) Patologie vocală, Bucureşti, EDP, 1978 Păunescu, C., Tulburări de vorbire la copil, Bucureşti, Editura Medicală, 1966 Păunescu, C. (coord.) Nedezvoltarea vorbirii copilului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972 Păunescu, C. (coord.) Introducere în logopedie, vol I, Bucureşti, EDP, 1976 Păunescu, C. (coord.), Tulburări de limbaj la copil, Bucureşti, Editura Medicală 1984 Sadock, B.J., Sadock, B.J., Manual de buzunar de psihiatrie clinică, Bucureşti, Editura Medicală, 2001 Simon, A-M., Consiliere parentală. Prevenirea bâlbâielii şi a cronicizării ei, Iaşi, Polirom, 2004

Stănică, C., Vrăşmaş, E., Terapia tulburărilor de limbaj, Secretariatul de stat pentru handicapaţi, 1994 Tomescu, M., Rinolalia şi terapia ei, Iaşi, Editura Pim, 2005 Verza, E., Tratat de logopedie, vol. I, Bucureşti, Editura Fundaţiei Humanitas, 1994 Verza, E., Tratat de logopedie, vol. II, Bucureşti, Editura Semne, 2009