Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Timp de peste 450 de ani Europa Crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud
cei mai teribili soldati care i-au infruntat ostile erau nascuti crestini. Rupti de mici din sanul familiilor
acestia au fost transformati de catre capeteniile otomane nu doar in spaima Europei, ci insasi intr-unii
dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Un popas in lumea lor
sumbra dar fascinata este necesar pentru a intelege mai bine drama omului pus in fata furtunilor
vremurilor
Inceputul cosmarului european
La data intrarii sale in istorie sub sunete tiuitoare de meterhanele, zanganit de iatagane si aroma
intrigilor din cafenele, Imperiul Otoman se afla la o faza incipenta formarii oricarei mari puteri militare:
aceea in care se consolideaza si se reconsidera forta armata.
In secolul 14 al erei noastre razboinicii turci erau intr-o lacoma expansiune, cucerind pe rand
provincii intregi din muribundul Imperiu Bizantin si de asemeni regatele armean, sarb, bulgar. Luptele nu
au fost usoare nici pentru incercatii luptatori cu ochi ingusti, coborati ca un vartej din stepele Asiei
Centrale. Pusi in fata pierderilor de soldati, sultanii turci au venit cu o idee nemaintalnita in istorie pana
atunci. Formarea unui corp de armata alcatuit exclusiv din copiii celor aflati sub dominatia otomana.
Situatia care a dus la adoptarea unei astfel de masuri era la acea data deloc roza pentru tanarul imperiu turc.
Armata proprie era destul de fragila, fiind formata din oameni liberi de diverse nationalitati,
apartinand multitudinii de triburi din Asia si Caucaz pe unde trecuse tavalugul otoman. Sefii de trib
respectivi se aflau deseori in conflicte datorate impartirii prazii de razboi, iar ponderea turcilor puri in
aceasta armata originala era destul de mica pentru a avea un cuvant hotarator. Astfel, ienicerii au devenit
primul corp pedestru al armatei otomane inlocuind ghazii tribali, a caror moralitate si loialitate lasa deseori
de dorit chiar si pentru turci.
Page 1 of 4
Un alt aspect demn de luat in seama a fost cel psiho-somatic. Capeteniile turce au observat ca
europenii din Balcani si Caucaz erau mai inalti, solizi, si mai puternici fizic decat maruntii calareti care
apartineau multitudinii etnice turce. De aici pana la ideea inrolarii si antrenarii pentru razboi a copiilor de
origine europeana nu a mai fost decat un simplu pas.
Pasul a fost facut de catre sultanul Murad I in jurul anului 1365 sau 1380 dupa unii autori, iar noua
titulatura sub care viitorii luptatori adoptati cu forta de catre statul otoman vor face istorie va fi aceea de
Ieniceri (in turca Yeni-Ceri inseamna Oaste Noua). Numele lor desemna la inceputuri insasi rolul lor, acela
de alternativa pentru vechea armata regulata turca. La inceput, componentii acestor trupe erau non-
musulmani liberi care isi ofereau serviciile ca mercenari, si prizonieri de razboi care aveau de ales intre
calau si inrolarea in aceste trupe. De fapt puterea centrala otomana reglementase de timpuriu problema
robilor sau a captivilor de razboi, instituind darea numita Pendjik (adica o cincime ). Prin aceasta posesorii
de robi erau obligati sa predea statului a cincea parte din captivii lor, iar daca erau mai putini de cinci
achitau cate 25 de aspri reprezentand a cincea parte din 125 de aspri, pretul unui rob in acele vremuri. Asa a
parut categoria de oaste numita Pendjik-oglani, care a constituit puncul de plecarea pentru corpul armat
al ienicerilor.
Cruda Devsirme
Mai apoi, sistemul recrutarii de copii crestini se va numi Devsirme, in treducere directa
Transmutatie. Exceptand robii care puteau fi de orice neam, sistemul Devsirme nu se aplica in egala masura
tuturor popoarelor crestine de sub influenta otomana. Se apela la inceput la copiii bulgari, greci, armeni iar
mai tarziu in fruntea lor vor trece albanezii, sarbii, bosniacii si gruzinii. Evreii erau scutiti considerandu-se
ca nu erau buni luptatori si erau folositi doar in comert.
In mod foarte ciudat, istoricul turc I. H. Uzuncarsili afirma in lucrarea sa aparuta in anul 1940,
Osmanli Impratorlugunda Kapukulu Ocaklari (Ostile de Poarta in Imperiul Otoman) pe data unor baze
istorice, ca nici ungurii sau romanii nu au fost incadrati in legea Devsirme. Autorii rapirilor sporadice de
copii romani erau akingii razleti care se dedau la astfel de fapte doar cand stiau ca nu risca sa fie observati
de capeteniile turce. Pentru aceste fapte se pare ca akingii riscau pedepse corporale serioase. Acesta este, se
pare, motivul pentru care relatarile unor cronicari bizantini despre cereri oficiale de copii de la Vlad Tepes
nu sunt confirmate de alte izvoare
La inceput Devsirme se facea la 3, la 5 sau la 7 ani odata, dar mai tarziu s-a recurs la ea ori de cate
ori trupele turcesti ramaneau fara efective. Se recrutau copiii cei mai robusti din familiile cu cel putin doi
copii. De obicei, se apela la familiile avute sau la preoti, avandu-se in vedere influenta acestore asupra
maselor populare. Nu erau acceptati: cei orfani, saraci, casatoriti, spani, sau prea ambitiosi, cei circumcisi si
nici copiii unici in familie. De asemenea, sursele istorice spun ca nu erau primiti nici tinerii cei casatoriti
sau cei care vorbeau deja limba turca. Varsta lor varia intre 8-20 ani fiind preferati tinerii intre 14-18 ani.
Adusi la Poarta in grupe de cateva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, dupa care
primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi in Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar altii erau retinuti in
Serai (indeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferinta cei mai putin scandalagii si de statura
inalta. Din randul acestora multi ajungeau viziri, in felul acesta organizarea unei armate permanente de
tipul ienicerilor in continua intarire si diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii
turcesti. Pe masura ce Imperiul Otoman isi largea granitele si copiii romani, polonezi, ucraineni si chiar rusi
vor face parte din trupele de ieniceri. Devsirme a disparut in secolul 17, din acea perioada voluntarii inclusi
in corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmana.
Page 3 of 4
Facts
* Pe timp de pace Ienicerii erau consemnati in baracile lor avand rol de politisti si pompieri.
* Spre deopsebire de cei nascuti musulmani care purtau in mod traditional barba, ienicerilor le era interzisa
aceste podoaba faciala, fiind incurajati in schimb sa poarte mustati. Aceasta a devenit in scurt timp una
dintre caracteristicile de baza ale clasei ienicerilor.
* Atunci cand un ienicer murea din diverse cauze, toata averea acumulata de el era mostenita direct de
camarazii din regimentul de unde facuse parte. Obiceiul se chema Mana Mortului
* Dupa retragerea din serviciul militar majoritatea ienicerilor deveneau administratori sau profesori de
scoala primara. De asemeni ei continuau sa primeasca pensii de la statul turc.
* Muzica si marsurile ienicerilor erau deosebit de zgomotoase si spectaculoase in acelasi timp.
Instrumentele lor muzicale erau : Dawul- o toba mare, Zurna- un gen de oboi, Naffir-trompeta, Zil-tambalul
si numeroase clopote.
* In prezent fractiunea UltrAslan a galeriei echipei de fotbal Galatasary Istambul se autointituleaza cu
mandrie Ienicerii !
Page 4 of 4