Sunteți pe pagina 1din 8

9.2. Clasificarea și proprietățile mineralelor și rocilor.

După structura internă și compoziția chimică toate mineralele cunoscute sunt grupate în câteva clase dintre care cele mai principale sunt: elementele native, sulfurile, oxizii și hidroxizii, halogenii, sulfații, carbonații fosfații, nitrații, silicații, compușii organici. În limita claselor se disting subclase iar in cele de la urmă - grupe de minerale. Clasa elementelor native. Cuprinde metalele și metaloidele care apar în stare nativa (platina, aur, argint, cupru, sulf, grafit etc.). Acestea sunt în general puțin răspândite în litosferă (formează circa 0,1 % din greutatea scoarței terestre), prezintă importanța economică mare, dar în alcătuirea rocilor au un rol secundar. Unele (sulful) se aplică în gospodăria agricola ca preparate pentru combaterea bolilor și vătămătorilor plantelor. Clasa sulfurilor. Cuprinde un număr mare de minerale care alcătuiesc 0,3 % din greutatea litosferei. Sulfurile sunt combinații ale sulfului cu diferite metale și metaloizi (pirita, marcazita - FeS 2 , galena - PbS și a.). Alterându-se în sol, servesc ca sursă de sulf și microelemente pentru nutriția plantelor. Clasa oxizilor și hidroxizilor. Mineralele din această clasă alcătuiesc circa 17% din greutatea litosferei, reprezintă ”combinat” simple ale diferitor metale si metaloide cu oxigenul și gruparea oxidril (OH). Din această clasa fac parte și prezintă importanță pedogenetică: bioxidul de siliciu - Si0 2 , care poate fi cristalizat (cuarțul) sau amorf (opalul); oxizii și hidroxizii de fier - magnetitul, Fe 3 0 4 , hematitul, Fe 2 0 3 și limonitul, Fe 2 0 3 · nH 2 0; oxizii și hidroxizii de aluminiu - hidrargilitul, Al(OH) 3 , deasporul, A1 2 0 3 · H 2 0 și corindonul, A1 2 0 3 ; oxizii și hidroxizii de mangan - piroluzita, Mn0 2 , psilomelan, Mn 2 0 3 · nH 2 0. Clasa sărurilor haloide. Reprezintă circa 0,5 % din greutatea litosferei. Această clasă grupează combinabile naturale ale halogenilor, și anume: cloruri, fluoruri, bromuri și ioduri. Dintre acestea, cea mai mare răspândire o au: galitul, NaCl, florina CaFl 2 , și sărurile de potasiu - silvinul, KC1, carnalitul - MgCl 2 ·KCl·6H 2 0 etc. Sunt folosite în industria alimentară și ca materie prima pentru obținerea îngrășămintelor potasice. Clasa carbonaților. Carbonați sunt săruri ale acidului carbonic și sunt foarte răspândiți în litosfera (circa 1,7 % din greutatea acesteia). Dintre carbonați, mai importanți sunt: calcitul - CaC0 3 , magnezitul - MgC0 3 , dolomitul - CaMg(C0 3 ) 2 , sideritul - FeC0 3 și a. Carbonații participă în procesele de solificare, servesc ca sursă de calciu și magneziu pentru nutriția plantelor, în agricultură se folosesc pentru ameliorarea chimică a solurilor cu reacție acida. Clasa sulfaților. Constituie sărurile acidului sulfuric. Alcătuiesc circa 0,1 % din masa litosferei. Cea mai mare răspândire o au sulfații de calciu, reprezentați prin anhidrit - CaS0 4 și gips - CaS0 4 · 2 H 2 0. Din sulfații de fier și cupru sunt: melanteritul - FeS0 4 · 7 H 2 0 și halcantitul - CuS0 4 · 5 H 2 0. Se întrebuințează în agricultură, ca materiale ameliorative pentru corectarea reacției alcaline a solurilor halomorfe și de asemenea preparate pentru combaterea bolilor și vătămătorilor plantelor agricole. Clasa fosfaților. Reprezintă săruri ale acidului fosforic care în litosferă alcătuiesc circa 1 % din greutatea ei. Dintre aceste minerale mai răspândite sunt: apatitul - Ca 5 (P0 4 ) 3 · (Cl,F,OH), fosforitul - Ca 5 (P0 4 ) 3 · (C1,F) · CaC0 3 , vivianitul - Fe 3 (P0 4 ) 2 · 8 H 2 0. Fosfați prin alterare eliberează fosforiți necesar pentru nutriția plantelor. Apatitul și fosforitele se întrebuințează la prepararea îngrășămintelor minerale cu fosfor. Clasa nitraților. Sunt săruri naturale ale acidului azotic, alcătuiesc circa 0,05% din greutatea litosferei. Cea mai mare răspândire și importantă o are nitratul de sodiu, NaN0 3 , denumit și salpetru de Cile, nitratul de potasiu sau salpetrul de India, KN0 3 . Au o întrebuințare în agricultură ca îngrășăminte minerale de azot și potasiu. Clasa silicaților. Silicații sunt săruri ale acizilor silicici. Silicații cuprind cel mai mare număr de minerale, aproximativ 35 % din numărul total al mineralelor cunoscute și reprezintă circa 75 % din

greutatea litosferei. Sunt constituenții principali ai tuturor rocilor magmatice, metamorfice și a unui număr mare de roci sedimentare. Silicații au o mare însemnătate pentru formarea solului, deoarece produși rezultați din alterarea lor (săruri, oxizi și hidroxizi, minerale argiloase etc.) formează principalii componenți ai solurilor. La baza structurii interne a silicaților stă tetraedrul de siliciu și oxigen (Si0 4 ) -4 , care poate să se unească cu alte tetraedre în mod diferit. In legătură cu aceasta după structura cristalografică silicații se împart în câteva grupe: feldspați, piroxeni și amfiboli, mice, mineralele argiloase etc. Feldspații sunt minerale de tip alumino-silicatic cu structură cu rețea tridimensională de tetraedre Si0 4 . Dintre ei fac parte: feldspatul potasic, ortoclazul, feldspatul sodic, albitul (NaAlSi 3 0 8 ), feldspatul calcic, anortitul (CaAl 2 Si 2 0 8 ). Micele - sunt alumino-silicati cu structuri lamelare, în strate infinite de tetraedre de Si0 4 , se clivează în foite subțiri paralele cu baza. Din această grupă fac parte: mica potasică, muscovitul - K 2 Al 2 (AlSi 3 Oio)·(OH, F); mica fero-magneziană, biotitul - K(MgFe) 3 · ( Al Si 3 O 10 )· (OH, F) 2 și a. Amfibolii și piroxenii - sunt silicați de compoziție variată (de Ca, Mg, Fe, Na, Al și a.), structura cu lanțuri infinite de tetraedre de Si0 4 . Din această grupă de minerale fac parte: augitul - Ca(MgFeAl)SiAl 2 0 6 și hornblenda - NaCa 2 (MgFe) 4 (AlFe)(0H,F) 3 (Al 2 Si 6 0 22 ), Silicații grei - cu tetraedre independenți izolați: olivina (MgFe 2+ ) 2 Si0 4 ; epidotul - Ca 2 (AlFe 3+ ) 3 (0H)·(Si0 4 ) 3 și a. Mineralele argiloase - sunt alumino-silicați secundari hidratați, obținuți prin alterarea și hidratarea silicaților primari. Aceste minerale aparținând diferitor grupe au următoarele caracteristici generale: compoziția generală de forma - nSi0 2 ·Al 2 0 3 ·mH 2 0, cu participare valabilă a unor cationi cu legături de tărie diferită și cu rapoarte Si0 2 /Al 2 0 3 variind între 2 și 5, care caracterizează tipul de argilă; structura cristalină filitoasă (în foițe subțiri); substituții de diverși ioni în rețea (Si cu Al în straturile de tetraedre, Al cu Mg în straturile de octaedri); variații de volum - gonflare prin absorbția apei și contracție prin pierderea ei; dispersibilitatea în apă în particule de ordin coloidal, cu însușiri caracteristice stării coloidale a materiei. Mineralele argiloase se grupează în câteva familii cu însușiri și structuri cristaline caracteristice - familia caulinitului, montmorilonitului, illitului, cloritelor și a. Reprezentanții:

caolinitul - 2Si0 2 ·Al 2 0 3 ·2H 2 0; montmorilonitul - 4Si0 2 ·Al 2 0 3 ·2H 2 0; illitul (mica hidratată); din clorite serpentinul - Si 4 O 10 (OH) 8 ·Mg 6 . Clasa compușilor organici. La această clasă se referă de obicei substanțele naturale omogene, la formarea cărora au participat organismele vii. Clasa aceasta o reprezintă următoarele minerale:

chihlimbarul - C10H I6 O 4 (smoala solidificată a copacilor fosili coniferi din perioada geologică terțiară); ozocheritul (ceara de munte), care reprezintă un produs de distilare naturală a petrolului parafinic; asfaltili (smoala de munte), care reprezintă un amestec de hidrocarbură oxidată etc. Toată diversitatea de roci după originea lor este împărțită în trei grupe: roci magmatice (eruptive); roci sedimentare și roci metamorfice. Rocile magmatice (eruptive), au provenit prin solidificarea materiilor topite venite din interiorul Pământului, materiei numite magme, care fie că au fost împinse până la suprafață, unde au erupt prin acțiunea vulcanilor, fie că au rămas si s-au solidificat în interiorul scoarței terestre. Clasificarea rocilor magmatice se bazează pe caracterul chimic (conținutul în Si0 2 liber) și pe cunoașterea condițiilor geologice, în care s-au format aceste roci. După gradul de silicifiere (caracter chimic), rocile magmatice se împart în: roci ultra acide (>75 % Si0 2 ); roci acide (65-75 % Si0 2 ); roci neutre (52-65 % Si0 2 ); roci bazice (40- 52 % Si0 2 ); roci ultrabazice (<40 % Si0 2 ). Din punct de vedere geologie și structural se deosebesc 2 categorii de roci magmatice: roci abisice intruzive sau plutonice consolidate în adâncime, sunt complet cristalizate și cu granule mari; roci de suprafață, efuzive sau vulcanice, care sunt microcristaline, porfirice sau sticloase (tab. 9.l).

Clasificarea rocilor magmatice (după A. Larionov, 1959)

Grupa de roci

Compozitia mineralogică.

Roci intruzive

Roci efuzive

Ultraacide (Si0 2 >75 %)

Ortoclaz, cuart

Pegmatit, alaschit

-

Acide (Si0 2 65-75 %)

Feldspati, cuarț, mică, hornblendă

Granit

Liparit, porfir cuarțifier

Neutre (Si0 2 52-65 %)

Feldspati, hornblendă, biotit, augit

Sienit, diorit

Trahit, andezit

Bazice (SiO, 40-52 %)

Feldspati, augit, labrador, olivin

Gabro, labrodorit

Bazalt, diabaz

Ultrabazice (Si0 2 <40 %)

   

Picrit,

Augit, olivin, tiroxen

Piroxenit, peridotit, dunit

chimberlit

Rocile sedimentare. Sunt depozitele de substanțe cristalizate sau necristalizate, rezultate fie din urma proceselor de distrugere fizică sau chimică (dezagregare și alterare) a rocilor existente (magmatice, metamorfíce sau sedimentare), fie prin precipitații de natură chimică din soluții apoase, fie ca urmare a activității organismelor (plante sau animale). Factorii care reglează geneza rocilor sedimentare sunt: alterarea si eroziunea, care pregătesc materialul constitutiv al acestor roci și care, dacă nu dau naștere unor depozite chiar pe locul unde se formează substanțele constitutive, sunt urmate de transport, datorită unor agenți naturali, ca: apa, vântul, ghețarii etc. și apoi de sedimentarea propriu zisă, care în anumite regiuni scufundate ale scoarței dispersează, clasează și stratifică materialul transportat. Depozitele sedimentare se consolidează prin așezarea (tasarea) sau prin fenomene de diageneză (cimentare) si dau naștere rocilor sedimentare. In urma proceselor de distrugere, precipitare, transport și depunere au luat naștere depozitele sedimentare formate din:

depuneri mecanice sau clastice (sfărâmături de roci preexistente), depuneri argiloase (chimico- coloidale), depuneri chimice sau biochimice (precipitate din soluții) și depuneri biogene sau organogene. Clasificarea cea mai des întâlnită în literatura geologica pentru rocile sedimentare este următoarea: rocile detritice sau clastice - sunt formate în general din materialul provenit din dezagregarea și alterarea unor roci preexistente, magmatice, metamorfice sau chiar sedimentare, material transportat apoi la distante diferite de către vânt, gheață și apă. Aceste depuneri formează cea mai mare parte din rocile sedimentare (tab. 9.2).

Clasificarea rocilor sedimentare detritice

   

Agentul de transport

 

Speciile,

       

mărimea

 

Aer

A

Ca

Gheață

particule-

 
           

lor

consoli

consoli

mobile

date

mobile

consolidate

mobile

date

     

bolovani,

 

morene,

 

Psefite >2 mm

grohotiș

brecie

pietriș,

conglomerate

argile cu

tillit

prundiș

blocuri

 

nisip de

       

Psamite 2-0,05

mm

dune §i

barcane

arcoză

nisipuri de râu, de mare

gresil,

calcare

depozite fluvio- glaciare

Alevrite

         

0,05-0,01

praf

loess

mâl, nămol

luturi de loess

luturi fluvio-glaciare

mm

Pelite <0,01

 

Loess,

 

argile

argile fluvio-glaciare, lacustro glaci are

mm

praf fin

argilă

mâl, nămol

marine

Rocile de precipitație sau chimice. Aceste roci sunt sedimente formate din precipitarea unor substanțe chimice, conținute de ape în disoluție, fie datorită concentrației soluțiilor respective, prin evaporarea intensa sub influenta căldurii solare, sau prin îngheț, fie sub acțiunea organismelor, fie sub acțiunea reciproca a unor soluții sau a unor gaze asupra soluțiilor chimice, etc. Din punct de vedere al compoziției, rocile de precipitație sunt foarte bine sortate, astfel, încât sunt alcătuite, în general aproape numai dintr-un singur mineral (roci mono-minerale); alți compuși pe care îi conțin sunt fie impurități, fie substanțe izomorfe cu compusul principal, și care cristalizează împreună cu el - de exemplu: carbonații de Mg, Fe, Mn și Na împreună cu carbonații de Ca. La aceste roci se refera silvinitul, gipsul, calcarele oolitice, etc. Rocile biogene sau organogene. În formarea acestor roci un rol foarte important îl au organismele, plantele și animalele, în special cele, care acumulează în corpul lor substanțe minerale din mediul în care trăiesc (silice, carbonați, etc.). Rocile biogene se împart în: roci calcaroase (calcarul, mama); roci diverse - silicioase, fosfatate, nitrate, etc., care formează împreună cu rocile calcaroase grupa rocilor acaustobiolitice, care nu ard (radiolaritul, diatomitul); roci causto-biolitice (cărbuni, bitumine). Rocile metamorfice - sunt roci provenite din transformarea rocilor preexistente sedimentare sau magmatice, prin schimbarea condițiilor de presiune, de temperatura și de chimism în scoarța globului, schimbări provocate, fie de mișcări tectonice, fie de ascensiunea unei topituri magmatice. Transformările constau, în general, într-o recristalizare parțială sau completă a rocilor, în schimbarea compoziției mineralogice și, adeseori și a compoziției lor chimice, cum și în apariția de structuri și texturi caracteristice. Agenții principali care condiționează procesele metamorfice și care variază cu

adâncimea în scoarță sunt: temperatura, presiunea litostatică, presiunea orientata și fluidele chimice (apa, vaporii, gazele). Ținând seama de cazurile, care pot produce metamorfosmul, deosebim roci metamorfice de contact, unde agentul principal este temperatura (marmura, cuarțitul); roci metamorfice de dislocație, agentul principal este presiunea litostatică (șisturi argiloase, șisturi bituminoase); roci metamorfice regionale, agenții principali sunt temperatura, presiunea orientata și fluidele chimice (gnaisul, micașisturile etc.).

Proprietățile mineralelor și rocilor

Structura interna a mineralelor Starea cristalizată este o stare de agregare a materiei, caracterizată prin existența unor elemente geometrice cu forme regulate numite cristale. Majoritatea cristalelor sunt substanțe anizotrope în care proprietățile vectoriale (dilatarea termica, viteza de creștere a cristalelor, coeziunea, difracția razelor

X etc.) se schimbă cu direcția. In cristalografia geometrică materia cristalină este considerată ca o

formațiune dintr-un ansamblu de particule materiale, asemănătoare (identice) - ioni, atomi, molecule și așezate după nodurile unei rețele. Aceste rețele au fost numite rețele spațiale sau cristaline, care pot fi ionice, atomare sau moleculare. Astfel un cristal este limitat în mod natural de o formă poliedrică regulată (cub, prismă, piramidă), adică reprezintă un corp solid, limitat de fețe plane, care se întretaie între ele după muchii și colțuri. Mărimea și forma poliedrului cristalin nu sunt aceleași pentru cristalele naturale ale uneia și aceleiași specii minerale. Ele pot fi foarte variate, datorită dezvoltării inegale pe care o au fețele, atât în ce privește forma, cât și în ce privește mărimea lor, fapt, care este aproape general în natură, chiar la mineralele din același loc. Această varietate se datorește condițiilor din timpul creșterii cristalului; dacă acesta s-a dezvoltat liber în toate direcțiile, forma lui este regulată. În această diversitatea geometrică a cristalelor unuia și aceluiași mineral exista totuși un element al formei poliedrice al cristalului, care nu variază în condiții de temperatură constantă. Acestea sunt unghiurile diedre, totdeauna egale pentru indivizii aceleiași specii minerale. Datorită egalității unghiurilor diedre în cristalele mineralelor se observa simetria - repetarea regulată a elementelor cristalului (fețe, muchii, colțuri) la rotirea lui într-o direcție anumită. Respectând legea simetriei a fost stabilii că, în natură mineralele cristaline pot alcătui 7 sisteme cristaline: sistemul cubic, are ca forma geometrică de bază un cub (galitul, fluorina, pirita, etc.); sistemul hexagonal, are ca forma geometrică de bază o prisma hexagonală (cuarțul, apatitul, etc.); sistemul tetragonal, are ca formă geometrică de bază o prismă pătratică (calcopirita, rutilul, etc.); sistemul trigonal, are ca formă geometrică de bază prisma trigonală (calcitul, dolomitul, etc.); sistemul rombic are ca formă geometrică de bază o prismă rombică (aragonitul, anhidritul, etc.); sistemul monoclinic, are ca formă geometrică de bază, o prismă rombică oblică (gipsul, ortoclazul, muscovitul etc.); sistemul triclinic are ca formă geometrică de bază o prismă bioblică (albitul, anortitul, etc.). Mineralele amorfe sunt lipsite complet de proprietăți fizico - chimice vectorial anizotrope, ceea

ce le deosebesc fundamental de mineralele cristalizate. Structura amorfa, caracterizată printr-o așezare

neregulată a atomilor, este lipsită de forme geometrice ți are în general proprietăți deosebite de ale mineralelor cristalizate. Proprietățile fizice ale mineralelor și rocilor Cele mai însemnate proprietăți fizice diagnostice ale mineralelor sunt: culoarea, luciul, transparența, clivajul, spărtura, duritatea etc. Culoarea mineralelor poate fi foarte variata și depinde de compoziția lor chimica de structura lor și de impurități. Unele minerale au o culoare permanentă, dar majoritatea lor se caracterizează printr-o culoare variabilă. De aceia culoarea nu întotdeauna poate fi un indice permanent al mineralelor. Există minerale de culoare deschisă (albe, cenușii-deschise, galbene, albăstrii, roșioare,

trandafirii, verzui) și de culoare închisă (negre, cenurii-închise, verzi închise, cafenii închise, brune etc.).

Luciul mineralelor este capacitatea lor de a reflecta razele luminii. Luciul mineralelor se determină organoleptic (la ochi) prin capacitatea de reflectare a lor. Speciile de luciu; metalic - la mineralele care au cea mai mare capacitate de reflectare - mai mult de 25 %. Suprafața mineralului amintește luciul unui metal șlefuit. Mineralele cu luciul metalic sunt de obicei netransparente (pirita, molibdenita etc.); semimetalic - cu capacitatea de reflectare a mineralelor de 19-25% (fierul oligist sau hematitul, augitul, grafitili etc.); diamantin - la minerale cu capacitatea de reflectare de 10-19%, au un luciu foarte puternic, scânteietor (diamantul, hornblenda etc.); sticlos - este tipic la mineralele cu capacitatea de reflectare de 4-10 %, amintește luciul suprafeței de sticlă (cuarțul, ortoclazul, albitul etc.); unsuros - suprafața mineralului pare sa fie unsă cu grăsime (sulful, nefeinul etc,); mătăsos - seamănă cu luciul fibrelor de mătase, este tipic la mineralele care sunt alcătuite din cristale alungite într-o direcție (azbestul, gipsul fibros etc.); sidefiu - amintește luciu de sidef, este caracteristic la mineralele cu clivaj perfect (mica, talcul etc.); mat - minerale fără luciu (boxitul, caolinitui). Transparent mineralelor - proprietatea lor de a fi transparente. După gradul de transparență mineralele se împart în următoarele specii: transparente - prin mineral se văd literele din textul din

carte (calcitul,

netransparente - mineralul este netransparent chiar în lamele subțiri (pirita etc.). Clivajul mineralelor - însușirea mineralelor de a se despica pe anumite planuri, formând suprafețe netede ca oglinda. Planurile de despicare a mineralelor poartă numele de planuri de clivaj. Se deosebesc următoarele specii de clivaj: foarte perfect - mineralul se despica ușor pe planuri de clivaj, formând lamele, foi, solzișori - planurile de clivaj sunt netede ca oglinda (mica, gipsul); perfect - mineralul se despică pe planuri de clivaj, când este puțin lovit, planurile de clivaj pe unele sectoare pot fi mai puțin netede (calcitul, galitul); mediu - mineralul nu se despica in lamele netede, dar în procesul despicării pot fi observate planuri mici netede, paralele între ele, așa dar se observă o alternanță de suprafețe netede și cu neregularități (ortoclazul); imperfect - mineralul lovit se despica în bucăți de formă diferită, limitate de suprafețe neregulate, iar clivajul se observă pe sectoare forate nelimitate de suprafețe netede (apatitul, halcopirita); forte imperfect - dacă în procesul lovirii se formează numai suprafețe neregulate (cuarțul). Spărtura mineralelor - constituția suprafeței de despicare a mineralului în direcții, care nu coincid cu planurile de clivaj. Este caracteristică la mineralele lipsite de clivaj și care nu dau suprafețe netede în procesul despicării. Se deosebesc câteva specii de spărtura: granulată - pe suprafața de spărtură se deosebesc bine cristalele din care sunt compuse mineralele. Această specie de spărtură este caracteristică pentru formele cristaline ale mineralelor (apatitul, magnetitul, pirita etc.); pământoasă - suprafața spărturii este mată, grunțuroasă, pare acoperită cu pulbere. Este caracteristică pentru mineralele pământoase (caolinitul, limonitul etc.); concoidală sau scoicoasă - în procesul de despicare se formează suprafețe convexe și concave, cu valuri concentrice pe ele (magnezitul, cuarțul etc.); așchioasă sau colțuroasă - spărtura amintește suprafața unei scânduri neprelucrate și mai des se întalnește la mineralele fibroase (gips fíbros, mica etc.); regulată sau netedă - caracteristică la

gips);

galitul);

semitransparente

- literele se văd prin mineral neclar (cuarț,

mineralele care au clivaj perfect în trei direcții (calcitul). Duritatea mineralelor - este gradul de rezistență a lor la acțiunile mecanice externe. Pentru determinarea durității se folosesc de metoda de zgârietură, prin care mineralul mai dur lasă urme pe cel mai moale. Pentru aceasta se folosesc pe scara durității lui Moos, care conține 10 minerale ca etaloane de duritate: 1 - talcul; 2 - gipsul; 3 - calcitul; 4 - fluorina; 5 - apatitul; 6 - ortoclazul; 7 - cuarțul; 8 - topazul; 9 - corindonul; 10 - diamantul. Fiecare mineral următor din această scară zgârie pe cel precedent. Determinând duritatea mineralului studiat, trebuie de ales sectoare curate, mai bine suprafețe proaspete de spărtura, neschimbate de procesele alterării. La caracterele și proprietățile externe ale rocilor se referă: compoziția mineralogică, structura, textura, culoarea, reacția cu acidul clor hidric, formele de zăcământ (poziția rocilor).

După compoziția mineralogică rocile se întâlnesc sub forme de corpuri mono-minerale (compuse dintr-un mineral - gipsul, calcarar, marmura, cuarțitul) și poliminerale (compuse din complexe sau agregate a câtorva minerale legate fizico-chimic între ele - granitul, sienitul etc.). Multe roci sunt formate dintr-un amestec mecanic de minerale si roci (argile, nisipuri, conglomerate etc.). Structura rocilor caracterizează mărimea și forma elementelor componente de minerale, gradul lor de cristalizare și felul de consolidare. Deosebesc următoarele specii de structura: granulată sau grăunțoasă - tipică pentru rocile magmatice și metamorfíce intruzive (granitul, marmura) și rocile sedimentare de precipitație (gipsul, silvinitul etc.); sticloasă - caracteristică pentru rocile vulcanice cu o masă amorfa sau ascuns cristalină (obsidianul sau sticla vulcanică); porfirica - caracteristică pentru rocile vulcanice, unde în masa sticloasă poliminerală a rocii sunt împrăștiate cristale mari separate a unui oricărui mineral (porfirul, liparitul etc.); de frântură - caracteristipentru rocile sedimentare detritice și organogene (pietrișul, nisipul, conglomeratul, calcami etc.); structura aglomerată - e caracteristică prin frânturi cimentate de catre carbonați, compuși oxidați de fier sau de siliciu. După dimensiuni structura granulată se împarte în mășcat- granulată (>5 mm), mediu granulată (5-1 min) și mărunt granulată (< 1 mm). Structura de frântură după dimensiuni se împarte în: structură de frântură mășcată (psefite) - frânturi >2 mm (pietriș, prundiș, conglomerati etc.); de frântură medie (psamite) - frânturi de 2-0,05 mm (nisipuri, gresil); de frântură mărunta (alevrite) - frânturi de 0,05- 0,01 mm (loess, luturi); de frântură fină (pelite) - particule < 0,01 mm (argile diferite, hidroxizi de fier, aluminiu, siliciu, etc.). Textura rocilor caracterizează modul de aranjare în spațiu a componentelor lor și densitatea rocilor. Deosebesc texturi omogene și neomogene. In grupa texturilor omogene intră textura masivă (compactă), care include rocile alcătuite din minerale omogene, repartizate fără nici o orientare și strâns legate între ele. Această textură este caracteristică pentru rocile intruzive magmatice, unele roci metamorfice și rocile sedimentare cimentate (granitul, marmura, gresia etc.). Printre texturile neomogene deosebesc: textura sistoasă, care se caracterizează prin alternarea componentelor rocii în formă de plăci, lame, foi sau solzi - este caracteristică pentru rocile metamorfice și unele roci sedimentare (șisturi, gips etc.); textura poroasă - se referă la rocile, care conțin pori. După dimensiunea și forma porilor deosebesc textura cavernoasă (pori >2,5 mm); cu pori mășcați (2,5-0,5 mm); cu pori mărunți (<0,5 fini). Astfel de texturi sunt caracteristice pentru unele roci vulcanice (piatra ponce, tub vulcanic) și unele roci sedimentare (calcar, nisip, loess, argilă); textura fluidală - este caracteristică pentru unele roci vulcanice cu aranjare orientata într-o direcție a cristalelor alungite; textura în straturi (dungi - reprezintă alternare de straturi sau dungi de roci, diferite după compoziție, culoare și alte proprietăți. Este caracteristică pentru rocile metamorfice (gnaisuri, șisturi). Culoarea rocilor depinde de componența lor mineralogică și poate fi diferită. La rocile monominerale ea este omogenă (calcami, marmura, cuartitul), la cele poliminerale - neomogenă, întru cât este determinata de culoarea celor câteva minerale constitutive (granitul, argila etc.). In calitate de indici ai rocilor mai sunt: fisurarea, modul de zăcământ (poziția); pentru rocile sedimentare distribuția și abundența fosilelor; pentru rocile carbonatice - reacția cu acidul clor hidric. Modul de zăcământ sau poziția rocilor. Formele ale rocilor magmatice sunt variate. Cele intuzive includ: batolite, stocuri, lacolite și filoane. Batolitele - sunt masive foarte mari (sute de km 2 ) de formă neregulată, ce apar ca rezultat al pătrunderii magmei în stratele de roci ale scoarței terestre. Stocurile - reprezintă niște ramificări laterale, neregulate și nu prea mari ale batolitelor. Lacolitele - sunt niște corpuri magmatice în forma de lentilă sau de ciupercă; apar ca urmare a pătrunderii magmei între stratele de roci sedimentare. Filoanele - reprezintă crăpături din scoarța terestră, umplute cu roci magmatice. Formele de zăcământ la rocile efuzive sunt: pânzele, scurgerile, cupolele și a. Pânzele - se formează atunci când pe suprafața Pământului se revarsă mase mari de lavă fluidă, ce ocupă suprafețe de sute și mii de km 2 . Scurgerile - ocupă suprafețe mai mici, au forma unui torent și sunt întinse în lungime. Cupolele - reprezintă acumulări de lavă de formă bombată, care uneori sunt formate

din mai multe straturi. Rocile sedimentare sunt stratificate, adică sunt depuse în pături sau în straturi succesive, de cele mai multe ori paralele. Forma de stratificare poate fi orizontală, oblică sau ondulată. Rocile metamorfice, deoarece se formează din cele magmatice sau sedimentare, se întâlnesc în forme, caracteristice rocilor inițiale.