Sunteți pe pagina 1din 2

Ilustrează conceptul operaţional nuvelă fantastică, prin referire la

o operă literară studiată

Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse între schiţă
şi roman, cu un conflict concentrat, care urmăreşte evoluţia unui personaj principal, de-a
lungul unei acţiuni riguros organizate. Nuvela fantastică prezintă întâmplări care distrug
ordinea firească a lumii şi care nu pot fi explicate, rămânând permanent o ezitare în privinţa
încadrării acestora în real sau ireal.
Fantasticul este o categorie estetică, definită în raport cu realul şi imaginarul,
plasându-se între acestea şi producând o ezitare de încadrare a evenimentului în natural sau
supranatural. Tzvetan Todorov spunea că „fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaşte
decât legile naturale pus faţă în faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural” (Introducere
în literatura fantastică).
Construcţia narativă în nuvela fantastică nu mai este liniară, spaţiul şi timpul
nemaiavând atributele fireşti. Există lumi paralele ca în Sărmanul Dionis sau se produce o
transgresare a materiei, ca în La ţigănci. Sunt încălcate şi legile temporal naturale,
producându-se o transgresare a timpului, prin accelerare sau încetinire, comprimare sau
dilatare, inversare sau oprire. Spaţiul şi timpul acţiunii devin flexibile; de obicei, au două
coordonate: subiectivă, a percepţiei personajului, şi obiectivă, a naratorului.
Sunt prezente elemente mitice şi obiecte simbolice, se folosesc preponderant termeni
cu sens conotativ. Pot să apară cifre simbolice. Limitele real / fantastic se şterg. Personajul are
un mod special de a se raporta la lume, de cele mai multe ori nu percepe transformările
exterioare şi este contrariat de ceea ce constată în jurul său. Este pus în faţa unor situaţii
neobişnuite, al căror sens îi scapă. Naratorul poate folosi persoana a III-a, situându-se într-o
poziţie aparent omniscientă, ca în La ţigănci, dar neputând oferi soluţii sau poate folosi
persoana I, fiind personajul care percepe lumea prezentată. Alternanţa perspectivelor narative
( naratorului şi a personajului ) măreşte ambiguitatea textului, determinând imposibilitatea
cititorului de a opta pentru o explicaţie.
La ţigănci, nuvela lui Mircea Eliade, a fost scrisă în 1959 şi este considerată
reprezentativă pentru fantasticul propriu-zis, care nu mai este provocat de nici o forţă
identificabilă, cu alte cuvinte, de nici o cauză concretă, el fiind urmarea camuflării irealului în
real, a prezenţei insesizabile a unuia în celălalt, fapt ce provoacă cititorului nu sentimentul
straniului, ci sentimentul unei neliniştitoare ambiguităţi. Critica literară a apreciat nuvela drept
„capodopera scriitorului, una dintre cele mai bune din literature română” (Sorin
Alexandrescu).
Acţiunea nuvelei este plasată în Bucureştiul de altădată, într-o zi caniculară. Se
relatează întâmplările prin care trece un modest profesor de pian, Gavrilescu; acesta se
întoarce cu tramvaiul spre casă, după ce a dat o lecţie unei eleve, la domiciliul mătuşii
acesteia ( doamna Voitinovici ). El îşi dă seama că şi-a uitat acolo partiturile şi coboară din
tramvai, pentru a-l aştepta pe acela în direcţie opusă. Adăpostindu-se de arşiţă, el se îndreaptă
spre răcoarea oferită de umbra unei grădini situate mai departe de staţia de tramvai. Acesta
este motivul pentru care ratează tramvaiul care ar fi trebuit să-l transporte la familia
Voitinovici. La poarta grădinii, îl întâmpină o fată care îl îndeamnă să intre „La ţigănci”, loc
rău famat, care constituie un subiect constant al conversaţiei din tramvai. Intrând în bordeiul
ţigăncilor, Gavrilescu parcurge o serie de experienţe neobişnuite, pe care nu le înţelege.
Părăsind bordeiul, personajul constată, surprins, că, pe parcursul celor câteva ore petrecute „la
ţigănci”, în oraş se scurseseră doisprezece ani. Astfel, biletul de tramvai s-a scumpit, banii pe
care îi posedă au fost retraşi din circulaţie, familia Voitinovici nu mai este de găsit, chiar la
fosta sa locuinţă nu-şi mai găseşte soţia ( Elsa ). Contrariat, Gavrilescu se întoarce „la
ţigănci”, unde îşi regăseşte prima şi marea iubire, pe Hildegard, de care întâmplarea îl
despărţise cu ani în urmă.
Aparent, evenimentele sunt banale. Singurul lucru suspect este modificarea ordinii
temporale, care atrage reactivarea memoriei. Arta scriitorului constă în impresionanta lui
capacitate de a proiecta teme şi motive universal-umane într-un imaginar în care planurile
real-ireal interferează până la a nu mai putea fi separate şi recunoscute individual, pentru că
„irealul” difuzează în real şi invers, realul capătă caracteristici ireale. Este esenţa
fantasticului propriu-zis, care menţine dilema în privinţa soluţiei aplicabile pentru explicarea
evenimentelor.
Fantasticul apare, în primul rând, în construcţia (organizarea) discursului narativ,
evidenţiată chiar de autor prin marcarea episoadelor. Majoritatea episoadelor conţin mai multe
secvenţe narative (critica literară a organizat textul, în funcţie de secvenţele narative, în 5-6-8
episoade, s-a insistat pe sublinierea simetriei secvenţelor narative şi a episoadelor organizate
în planurile real – ireal). Ambiguitatea sensurilor este subtil marcată, dar nu lipseşte în nici
una dintre secvenţele narative, Mircea Eliade apelând la tehnica epicului dublu (interpretabil
diferit în funcţie de perspectivă).
Nuvela este o alegorie a morţii sau a trecerii prin moartea fizică (despărţirea de eul
concret), spre împlinirea idealului eului spiritual (în plan etic şi estetic). Tema ieşirii din timp
sau a trăirii simultane în două planuri diferite sugerează trecerea din viaţă în moarte, dintr-o
formă de existenţă în alta. Spaţiul şi timpul devin coordonate simbolicsubiective prin
asocierea lor cu trăirile eroului: spaţiul mişcat sugerează plasarea între lumi şi mobilitatea
spirituală a eroului; tramvaiul punctează trecerile, drumul sugerează deplasările spirituale şi
existenţa eroului într-o realitate iluzorie şi tragic - automistificatoare; timpul ramificat:
cronologic (exterior, al „acţiunii”); psihologic (al trăirilor eroului). În bordeiul ţigăncilor,
timpul este abolit, căci pătrunderea lui Gavrilescu aici presupune ieşirea din timpul concret.
Bordeiul ţigăncilor este zona sacrului, spaţiul – timp fantastic al iniţierii ( ca şansă posibilă de
eliberare din profan ). Bordeiul ţigăncilor defineşte locul sacru al unor experienţe inedite prin
care trece eroul. E un spaţiu al iniţierii în riturile morţii purificatoare, un loc al unor ritualuri
ezoterice. Cele trei fete amintesc de jocul ielelor, fiind ursitoare ori spirite create de vechi
civilizaţii. Frecvenţa cifrei fatidice teri, dar şi obsesia obiectelor din bordei sugerează trecerea
imperceptibilă de la viaţă la moarte / conştientizarea târzie a rătăcirii. Labirintul este un spaţiu
al iniţierii. Rătăcirea prin labirint este o scenă halucinantă, sugerând pierderea de sine prin
ratare, şi concentrează tragicul condiţiei omului modern înecat în profan.
Finalul este deschis ( tuturor interpretărilor ) prin parcurgerea celui de-al treilea şi
ultim labirint spre „marea trecere”. Nuvela La ţigănci îmbină perspectiva naratorului
omniscient cu cea a personajului, înscriind nuvela fantastică în modernitate. Fantasticul
dobândeşte valoare simbolică şi filosofică, de continuitate eminesciană.