Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Date epidemiologice: Dacă la 80% din subiecţii în vârstă de peste 50 de ani, se pot
pune în evidenţă modificări morfologice degenerative ale cartilajului, numai la 25-30%
este prezentă o artroză clinică cu manifestări subiective.
Artroza este una din cele mai frecvente afecţiuni cronice şi totodată cea mai frecventă
afecţiune a aparatului locomotor.
După vîrsta de 35 ani, circa 50% din populaţie prezintă leziuni artrozice, iar după
vârsta de 55 ani, peste 80% din populaţie.
O evaluare frecventă a frecvenţei artrozei, numai după anamneză, nu poate fi făcută,
deoarece există şi artroze mute simptomatic şi doar o mică parte din bolnavii cu artroze
consultă medicul din cauza afecţiunilor artrozice.
O evaluare mai reală o dau studiile epidemiologice care arată că actualmente mai
mult de 80% din persoanele în vârstă de peste 60 de ani au modificări artrozice în una
sau mai multe articulaţii şi că 60% din bolnavii reumatici sunt artrozici, care suferă şi au
capacitate de muncă limitată, fapt care subliniază importanţa social-economică a
artrozelor.
Un exemplu concludent este cel al evaluării epidemiologice a celei mai frecvente
artroze, gonartroza.
Analiza curbei de frecvenţă duce la câteva constatării:
Artroza nu este exclusiv o boală a vârstei înaintate ;
Frecvenţa cea mai reală a artrozelor este dată de examenul anatomo-patologic,
urmat îndeaproape de examenul clinic;
Artroza poate fi obiectivată abia într-un stadiu mai înaintat prin aspectele
radiologice caracteristice.
Examenul radiologic devine pozitiv abia când procesele anatomopatologi-ce ajung la
o anumită intensitate.
Cu înaintarea în vârstă aproape toate persoanele prezintă o artroză, fără însă ca
aceasta să fie obligatorie pentru toată populaţia.
Rezultatele cercetătorilor epidemiologice arată că artroza nu este o noţiune unitară şi
că în cadrul ei se pot distinge câteva subdiviziuni:
Noţiunea anatomopatologică de artroză, ce include procesele degenerative
morfostructurale şi cele umanobiologice în teritoriul cartilajului articular, osului
subcondral, capsulei sinoviale şi lichidului sinovial, ce pot fi constatate prin diverse
mijloace tehnice (microscopie electronică, biochimie). Morfopatologic artroza este
caracterizată prin pierderea de cartilaj cu modificări concomitente osoase ce includ
scleroza şi osteofitoza.
Noţiunea radiologică de artroză care oglindeşte modificările anatomo-structurale
avansate;
Noţiune clinică de artroză, care poate include două substadii:
a). Stadiul clinic obiectiv manifest, în care modificările anatomopatologice ajunge la
un anumit grad, pot fi recunoscute de medie prin examenul obiectiv (inspecţie, palpare,
funcţie) dar care nu-l fac pe bolnav să sufere
b). Stadiul de artroză subiectiv - în care boala se manifestă prin dureri, disfuncţii şi
deformări articulare.
Predominanţa gonartrozelor la sexul feminin este netă, este frecventă de 3-4 ori mai
mare decât la bărbaţii.
Gonartrozele primitive debutează, în general, între 40 şi 50 de ani, în special la
femeile aflate în menopauză, obeze, cu varice ale membrele inferioare, leziunile
artrozice sunt bilaterale şi beneficiază de tratamente conservatoare.
Din cauzele incriminante în gonartrozele secundare sunt de menţionat:
a). Traumatismele (sechele de fracturi, luxaţii, entorse, leziuni de menisc) care lasă
după ele leziuni şi dezechilibre osteoarticulare şi capsulo-ligamentare, favorizând
apariţia procesului degeneratv de tip artrozic.
b). Tulburări statice: dezaxarea axei femurotibiale cu solicitările în varum sau
valgus consecutive constituie un stres mecanic care poate iniţia artroza, gonartrozele
sunt de patru ori mai frecvente la cei cu genu varum sau valgum decât la cei cu axa
femurotibială normală.
Gonartrozele pot fi de asemenea secundare unei dezaxări a aparatului rotulian
(displazii rotuliene, luxaţii şi subluxaţii rotuliene).
Aparatul ligamentar care face ca contactul permanent al suprafeţelor articulare
necesar pentru distribuirea egală a greutăţilor să nu mai poată fi menţinut corect.
Incongruenţa suprafeţelor articulare ale genunchiului, care fac necesară interpoziţia
meniscurilor, poate devine un factor etiologic meniscul (rile) este îndepărtat chirurgical,
în care de regulă se constituie o gonartroză.
c). Dintre factorii generali care favorizează apariţia leziunilor artrozice sunt de
reţinut: tulburările endocrine (insuficienţă ovariană, menopauza), tulburări metabolice
(în special obezitatea care acţionează atât prin alterarea cartilajului articular, cât şi
mecanic, prin supraâncărcarea ponderală şi hiperlaxitatea ligamentară) şi uni factori
genetici (o fragilitate genetică a cartilajelor articulare, la care se adaugă displazii
rotuliene şi femuro-tibială.
Examenul clini:
Artoza genunchului se poate prezenta clinic sub trei stadii în recuperare:
1. Stadiul iniţial – durerii în ortostatism prelungit şi mers pe teren accidenat (mai
ales la coborârea unei pante), intemitent incapaciitatea de „învozărâre” a genunchiului
la mers, uşoară hipotrofie şi hipotonie a cvadricepsului, crepitaţii moderate.
2. Stadiul evolutiv – dureri interne care apar repede în ortostatism şi mers, limitarea
mobilităţii la maxim 900, creşterea în volum a genunchiului, crepitaţii interne, uşor
flexum, hipotrofie şi hipotonie importantă a cvadricepsului, instabilitate activă, de
obicei există şi deviaţii laterale, radiografia arătând reducerea spaţiului articular în zona
devierii.
3. Stadiul final – dureri şi în repaus, frecvente, reâncălzirii inflamatorii, mobilitate
sub 900, deformarea articulaţiei, severă insuficienţă musculară, deficit motor important,
flexurii, mersul cu bastonul, deviaţii în plan sagital sau frontal, examenul radiologic
evidenţiind spaţiul articular mult îngustat.
Examenului clinic trebuie să i se asocieze şi examenul radiologic.
Durerea este sindromul principal al gonartozei, ea nu poate fi localizată precis. Ea
poate apărea fie în regiunea medială în spaţiul popliteu sau regiunea subrotuliană.
Durerea radiază adesea la coapsă sau la gambă. Ea este suprimată de repaus.
Semne subiective:
Ca semne subiective: mersul se face cu pas scurtat, ca lungime şi durată de sprijin, şi
legănat în afară pentru a nu încăierea piciorul bolnav.
Uneori se merge cu piciorul întins din genunchi prin contracţia cvadricepsului pentru
a evita durerea.
Semne obiective:
În cazul artrozei genunchiului, sunt crepitaţiile la mobilizarea articulaţiei, aceleaşi
semne sunt şi la mobilizarea rotulei (semnul rotulei), în cazul artrozei femuro-rotuliene.
În gonartrozele avansate genunchiul deformat este evident. Artroza ge-nunchiului
este însoţită de o atrofiere musculară la care dacă se adaugă microtraumatismele,
obezitatea şi starea venoasă, suferinţa articulaţiei este şi mai mare, apare durerea şi
aceasta la rândul ei contribuie la accentuarea hipotoniei musculare.
Diagnosticul diferenţiat al gonartrozei în faza inflamatorie se face cu:
1. Momoartrita reumatoidă circa 6-10% din poliartritele reumatoide pot prezenta un
debut ca o monoartrită la nivelul genunchiului. Abia după 12-18 luni de evoluţie,
radiografia prezintă modficări mai caracteristice, iar factorii reumatoizi serici se
pozitivează după 6 luni până la 2 ani de la debut, deci diagnosticul este dificil. Viteza de
sedimenatre poate fi crescută de la debut.
2. Monoartrita de debut a spondilartritei periferice:
La un bărbat tânăr, prezentând în plus dureri de tip inflamator care va fi
confirmată prin evidenţierea radiografică a artritelor sacro-iliace şi pozitivitatea
antigenului HLA-B27.
3. O monoartrită a genunchiului poate face parte din tabloul clinic al gutei cronice.
4. Gonartroza activată trebuie diferenţiată de o monoartropatie determinată de o
condrocalcinoză diagnosticată prin: evidenţierea radiografică de încrustaţie calcică în
cartilajul hilian în fibrocartilajul meniscal şi prezenţa în lichidul articular a
microcristalelor de pirofosfat de calciu.
Forma cronică are un aspect clinic „pseudoartrozic” în timp ce forma acută are un
aspect „pseudogustos” , iar cea subacută un aspect „ pseudo-reumatoid”.
5. Leziunile artrozice ale genunchiului pot fi secundare unei osteocondro-artroze,
diagnostic comfirmat prin evidenţierea radiografică de corpi străini intraarticulari.
6. Osteonecroza-poate prezenta un tablou clinic asemănător gonartrozei, uneori cu
hidraartroze repetate.
7. O gonartroză secundară pe genu varum trebuie diferenţiată de o artropatie
patologică. Este vorba de un fals gen varum, simulat de încurbarea femurotibială „în
lamă de sabie”.
8. Dacă la tabloul clinic de gonartroză se adaugă un lichid articular sanguinolent şi
uneori o formaţiune tumorală, care se dezvoltă lent în zona paraarticulară, diagnosticul
probabil este de sinovialom malign, examenul lioptic confirmă diagnosticul.
9. Gonartroza cu hemartroze repetate în anamneză la un bărbat tânăr, cu leziuni
distructive progresive, sugerează o artropatie hemofilică, stadiul hemostazei şi dozajul
factorilor antifemofilici confirmă diagnosticul.
b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic, probe de laborator.
Examen radiologic.
Radiografia de profil a articulaţiei femuropatelare evidenţiază îngustarea interliniei
(traducând racţia omului, în zonele de presiune maximă) şi osteofitoza (în afara zonelor
de presiune; la nivelul condililor femurali şi la marginea rotulei).
Prin acest „defileu standar” se pune în evidenţă modificările interliniei osoase în timp
ce „defileu opac” (obţinut după injectarea laterorotuliană de 6-8 ml substanţă de
contrast, după care se efectuează radiografia femuro-patelară din incidenţa axială), se
vizualizează în plus şi interlinia cartila-ginoasă, ceea ce permite un diagnostic precoce
al leziunilor artrozice.
Radiografiile descoperă în plus o luxaţie sau subluxaţie rotuliană sau o displazie, pe
defileul standar femuropatelar, axul sagital al rotulei este pe aceiaşi linie verticală cu
axul trohleei femurale, cele două faţete rotuliene formează între ele un unghi de 120 0-
1400, încadrându-se între cele două versante ale trohleei femurale.
Uneori se constată displazie rotuliene sau displazii la nivelul trohleei.
Articulaţia femurotibală prezintă artrozice evidenţiate pe radiografia standard. În
cazurile gonartroză secundară unui genu varum sau genu valgus, leziunile artrozice
predomină în compartimentul femurotibial intern sau extern.
Radiografia de faţă şi profil a ambilor genunchi, cu calcularea unghiului dintre
axele longitudinale ale femurului şi tibiei pe de o parte şi de alta a axelor transversale
bicondiliene pe de altă parte.
Examenul radiologic al altor regiuni ale căror afecţiuni pot avea răsunet maxim
la nivelul genunchiului (şold, articulaţiile sacroiliace, coloana vertebrală lombosacrată,
gleznă).
Probe de laborator: semne radiologice.
Îngustarea spaţiului articular;
Osteofite rotuliene sau pe platourile tibiei;
Modificări de formă ale spinelor tibiale;
Osteocondensând subcondrale mai ales la tibie.
Evoluţia.
Gonartroza este lentă, dar progresivă cu degradarea tot mai accentuată a articulaţiei,
permanetizarea durerilor, agravarea instabilităţi, deformarea genunchiului şi reducerea
perimetrului de mers. În general ameliorarea radiografică este rară.
Evoluţia simptomelor este foarte variabilă ele putându-se ameliora tranzitoriu într-un
procent împortant de cazuri.
1. Dureri, spaţiul articular pensat în compartimentul afectat, condensarea osoasă,
subcondrală.
2. Dureri, limitarea subiectivă a mişcărilor, atitudini vicioase, antalgice (genu
flexum), tumefacţie, căldură locală, impotenţă funcţională.
3. Dureri mari la orice mişcare, atitudini vicioase, tumefiere cu dezaxarea
genunchiului urmată de laxitatea ligamentară anormală şi instabilitate.
Prognosticul.
Poate fi influenţat de anumiţi factori; bilateralitaea creşte progresia boli, afectarea
artrozică multiplă (poliartroza) creşte rate de deteriorare a articulaţiei, coexistenţa de
noduli Heberden creşte de 6 ori riscul de deteriorare articulaţiei.
Vârsta se dovedeşte a fi şi ea un factor de risc pentru progresia boli, la fel ca şi
obezitatea, chiar gonartrozele cu evoluţia cea mai gravă şi rapidă (genu varum), pot
evolua favorabil dacă sunt „interceptate” la vreme şi tratate corespunzător.
Prognosticul gonartrozei netratate este prost, deşi mai bun decât al coxartrozei.
V. TRATAMENT:
1. Tratamentul profilactic.
Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi favorizanţi. Este
necesară instituirea cât mai devreme a măsurilor de educaţie, de modificarea stilului de
viaţă.
Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne atrofia prin inactivitate
a musculaturii periarticulare.
2. Tratamentul igieno-dietetic.
Se impune de la început repausul articular pentru a preveni o solicitare prea mare a
articulaţiei ce prezintă deja modificări degenerative. Regimul alimentar trebuie să fie
hiposodat atubci cînd bolnavul utilizează medicaţie antiinflamatoare nesteroidă (pentru
a evita retenţia hidro – sodată ce se manifestă clinic prin hipertensiune arterială şi
edeme).
3. Tratamentul medicamentos.
Are următoarele obiective:
Îndepărtarea durerii
Creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă
Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare, deformări articulare)
Combaterea durerii se face cu analgezice sau antiinflamatoare nesteroidiene
administrate pe cale generală sau în aplicaţii locale.
Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina, indometacinul, diclofanec,
fenilbutazona.
Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită efectelor secundare defavorabile pe
care le au (iritabilitatea gastrică, retenţia hidrosodată). De asemenea, trebuie evitată
administrarea prelungită a acestor medicamente.
Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicaţi local, rareori pe cale sistemică sau
intraarticulară (datorită reacţiilor lor adverse). Ei sunt indicaţi atunci cînd există un
proces inflamator important, cu lichid sinovial abundent. Administrările repetate pot
produce deteriorări ale cartilajului
miorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care combat spasmele şi contracturile
musculare.
În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se administrează condroprotectoare
obţinute din extracte de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi a
stimula metabolismul perturbat al cartilajului.
4. Tratamentul ortopedico-chirurgical.
Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi. Se pot folosi diverse tehnici, de la
artrodeze şi osteotomii pînă la proteze articulare. Se poate face rezecţia marilor
osteofite, atunci cînd este cazul.
Stabilitatea pasivă, mai ales în cazul genunchiului operat fără succes, poate fi
obţinută cel puţin parţial prin:
Tonifierea musculaturii, stabilizarea genunchiului;
Creşterea rezistenţei ligamentare;
Evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea, ortostatism şi mers
prelungit, mers pe teren accidentat, flexie N, extensie liberă, în momentul trecerii de la
o poziţie de repaus la ortostatism.
Aplicarea unor atele care să preia stabilitatea laterală sau posterioară a
genunchiului.
Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor interesaţi respectiv:
Muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o imobilizare de
48h.
Pentru tonifierea cvadricepsului se execută contracţii izometrice şi exerciţii cu
contrarezistenţă.
Muşchiul tensor al fasciei lata se tonifică prin flexi şi extensi ale şoldului, din
decubit lateral.
4. Coordonarea.
Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de gonartroză se bazează pe un program
recuperator bine condus.
Postoperator genunchiul este menţinut în extensie 10 zile cu o atelă gipsată.
Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi constă în:
Contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră;
Imobilizării ale piciorului;
Ridicări pasive ale piciorului şi genunchiului întins, începând după 3-4 zile de
la operaţie;
Exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului, după scoaterea
bandajelor;
Mers cu baston din a zece-a zi de la operaţie;
Recuperarea se continuă cu:
Electroterapie antalgică şi antiinflamatoare;
Tonifierea cvadricepsului;
Masajul coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului;
Mobilizarea articulaţiei;
Crioterapia.
Din săptămâna a 3-a se începe urcatul şi coborâtul scărilor.
Duşul cu aburi.
Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni limitate.
Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească bolnavului cu picături de
apă fierbinte, provenite din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a
duşului.
Este nevoie ca instalaţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive de
separare a apei de condensare şi cu supraâncălzitoare pentru aburi.
Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul şi-l proectează pe
palmă pentru a se asigura de lipsa picăturilor de apă fierbinte.
Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o
baie generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-200 C.
Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie locală.
Duşul masaj.
Reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-40 0 C,
concomitent aplicându-se cu masaj, conform tehnicii obişnuite.
Pentru aplicarea lui există instalaţii speciale cu 4-6 duşuri verticale, în rozetă, situate
unul lângă altul, care se pun simultan sau separat. În lipsa unei instalaţii speciale, se
poate efectua şi cu un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă.
Durata masajului este de 8-15 min. Bolnavul este culcat, dezbrăcat complet pe un pat
special din lemn. Se deschid duşurile, în timp ce apa curge pe corp, tehnicianul execută
masajul conform tehnici cunoscute.
Modul de acţiune:
Duşul masaj provoacă o hiperemie importantă, mai ales în regiunea tratată;
Are un important efect rezorbtiv şi tonifiant.
Baia kinetoterapeutică.
Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului.
Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se umple trei sferturi
cu apă la temperatura de 36-37 0 C mai rar 38 0 C. Bolnavul este invitat să intre în
cadă şi este lăsat 5 minute liniştit după care tehnicianul execută sub apă, toate mişcările
posibile la fiecare articulaţie.
Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului. După care pacientul este lăsat puţin în
repaus după care este invitat să repete singur mişcările arătate de tehnician. Durata băi
este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă datorită relaxării musculare ce se
produce sub influenţa apei calde şi a reducerii greutăţii corpului, conform legii lui
Arhimede.
Termoterapia:
Compresele cu aburi.
Avem nevoie de : două bucăţi de flanelă, o bucată de pânză simplă sau un prosop, o
pânză impermeabilă, o găleată cu apă la temperatura de 60-700C.
Pe regiunea interesată se plasează o flanelă uscată, peste care se aplică o bucată de
pânză sau prosopul muiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta se aplică
cealaltă flanelă. Totul se acoperă cu o bluză impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a proceduri este de minim 20 de minute şi maxim 60 de minute. Modul
de acţiune - are o importantă acţiune vasodilatatoare şi rezorbtivă pe lângă efectul
analgezic şi antispasmotic.
Împachetarea cu parafină.
Se ia o cantitate potrivită de parafină (≈ 150-200g) şi se topeşte într-un vas la
temperatura de 65-700, în aşa fel incât să mai rămână câteva bucăţi netopite, în scopul
evitării supraâncălzirii.
Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se pensulează repede regiunea interesată.
Grosimea stratului de parafină este de 0,5-1. Peste stratul de parfină se aplică bucăţi de
vată sau flanelă şi apoi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 20-25 min. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauza
transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu o spălare la 20-
220C.
Împachetarea cu parafina are o acţiune locală şi provoacă o încălzire profundă şi
uniformă a ţesuturilor,
În timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38-40 0C. La locul de
aplicare se produce o hiperemie puternică şi o transpiraţie locală abundentă.
Ungerile cu nămol.
Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare până i se încălzeşte pielea,
apoi se unge cu nămol proaspăt complet sau parţial. Se expune din nou la soare timp de
20-60 minute, până când nămolul începe să se usuce. În acest interval de timp va purta o
compresă rece pe frunte iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau umbrelă.
După aceasta se va face o scurtă bai în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi
se va odihni la umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră.
Modul de acţiune - ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic
alternant, rece la început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou rece,
datorită băi din lac şi reacţiei vasculare la aceasta; al doilea element este reprezentat de
acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organiasm.
Electroterapia este acea parte care studiază utilizarea, acţiuni diverselor forme de
energie electrică asupra organismului uman, cu scop curativ sau profilactic.
Ultrasunetele.
Ultrasunetele terapeutice au o frecvenţă cuprinsă între 800-1000KHz.
Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emiţător şi manevrarea
aparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă sub
forma unui fascicul perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este nevoie de un contact
perfect între suprafaţa emiţătoare şi tegument care se realizează folosindu-se un strat de
gel, ulei sau apă.
Şedinţele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute şi se reco-mandă zilnic
sau la 2 zile.
Efecte:
Antiinflamatorii;
Termice locale;
Fibrolitice.
Curentul galvanic:
Este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acţiune
sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral duc
la o creştere a pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune
antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).
Aplicarea electrozilor la pacient se face transeversal electrozii sunt situaţi de o parte şi
de alta a genunchiului. În mod obligatoriu trebuie să folosim un strat hidrofil între
electrod şi tegument, ce trebuie spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului este
strâns legată de sensibilitatea şi de toleranţa pacientului (30-50 mA).
Durata este aproximativ de 30-40 minute. Numărul şi ritmul şedinţelor este de 18 - 20
sedinţe în ritm zilnic. Influenţează durerea şi provoacă vasodilataţie.
Ionizarea.
Ionizare cu novocaină sau calciu are efect analgezice datorită scăderii excitabilităţii
polului pozitiv la care se adaugă efectul substanţei introduse (Novocaină, Calciu).
Pentru ionizarea cu Ca se foloseşte o soluţie constând ionul de Ca cu care se îmbibă
stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact,
prin orificiile glandelor sudoripare şi sebacee către polul opus, ajungând astfel în
interiorul organismului de unde ionii sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi circulaţia
sancvină zonală ajungând în circulaţia generală.
Durata proceduri—este de aproximativ 15 min. La efectul farmaco-dinamic al
soluţiei medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului continuu. Efect de
depozit—realizat de acumularea substanţelor farmacologice introduse la nivelul
electozilor. Efectul de patrunderepâna la stratul cutanat profund—are o actiune reflexă
cutii viscerale la nivelul dermatoamelor.
Undele scurte.
A căror tehnică de aplicare constă în:
Aplicarea în câmp condensator - introducerea bolnavului direct în câmpul
rezonator între cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.
Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc constituind de
fapt electrozi.
Aceşti electrozi sunt formaţi dintr-un disc metalic de 1mm, grosime şi cu mărimi
diferite în diametru fiind variabili. Electrozi se fizează la nişte braţe sau suporturi ce le
oferă posibilitatea aplicări lor la distanţă de tegument (circa 3 cm).
Aplicarea în câmp inductor-foloseşte electrozi flexibili. Pot avea aspectul unei plase
şi cordon flexibil constituit din sârme de cupru. Şedinţele au o durată de 10-15 minute,
se aplică zilnic sau la 2 zile, se recomandă maximum 10 şedinţe.
Efectele undelor scurte:
Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;
Vasodilatator şi metabolic;
Antialgic.
Aici trebuie să ţinem seama de deficitul endocrin şi tulburării vegetative, atunci când
este cazul.
Razele infraroşii
Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de lumină.
În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiaţii inflaroşii şi care este
utilizată în terapeutia sub forma aşa –numitei helioterapii.
Aplicaţiile de radiaţii inflaroşii în terapeutia se pot face în două moduri: în spaţiul
închis, sub forma aşa-numitelor băi de lumina proceduri intense termoterapice sau în
spaţiu deschis, în aer liber, sub forma aşa-nummitelor aplicaţii de sollux.
În băile de lumina se realizează o încălzirea aerului până la temperaturi ridicate (60-
70-80°C).
În funcţie de scopul urmarit, bolnavul va sta în baia de lumina între 5-20 minute.
După expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de răcire parţială.
Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat
pînă la cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi
asupra glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la
nivelul plexului venos.
Curentul diadinamic
Se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute
(are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10---14
şedinţe.
Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc
curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea
energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.
Curentul faradic
Se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată
cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.
Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe
care o degajă şi modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeşte
funcţionalitatea.
1. Locale:
Masajul are acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular sau
articular;
Acţiunea hiperemiantă a regiuni masate. Se produce o vasodilataţie a vaselor
capilare din tegument cu acţiunea circulaţiei sângelui. Odată cu hiperemia apare şi
încălzirea tegumentului;
Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale cu accelerarea proceselor de rezorbţie
în regiunea masată.
2. Generale:
Odată cu activarea circulaţiei locale prin masaj se activează şi circulaţia
generală a sângelui şi odată cu ea se stimulează şi funcţiile aparatului respirator.
Are acţiune favorabilă asupra stări generale a pacientului, îmbunătăţirea
somnului şi cu îndepărtarea oboseli musculare.
Are acţiune reflexogenă asupra organelor interne în suferinţă care este explicată
prin mecanismul reflex. Prin execuţia manevrelor de masaj se produce nişte stimuli ai
exteroceptorilor dn tegument şi proprioceptorilor din: muşchii, tendoane, ligamente
care sunt de diferite intensităţi şi pornesc pe calea neuronilor către SNC care de acolo
transmit reflex către organele în suferinţă. Pe tegumentul fiecărui organ intern,
corespunde un punct reflexogen (puncte metamerice sau zone Head). Cele mai multe
puncte reflexogene sunt în talpă şi palmă.
Masajul are acţiune mecanică care rezultă din execuţia manevrelor de frământat,
în special cipitul şi contratimpul care duc la formarea în centrul metabolismului a unor
substanţe metabolice ce trec în circulaţia generală a sângelui (Hde tipul histaminei)
care stimulează peristaltismul vaselor şi duce la resorbţia substanţei nocivedin lichidele
interstiţiale care sunt în exces în fibrele ţesutuluiconjunctiv de unde se duce la organele
excretoare.
Masajul se mai face şi în scop igienic, de iniţiere şi se foloseşte şi la sportivi (are un
avantaj al antrenamentului zilnic).
Descrierea anatomică.
Aticulaţia genunchiului.
Este articulaţia dintre condilii femurali, patelă şi condilii tibiali. Condilul medial al
femurului coboară mai jos ca cel lateral, încât femurul formează cu tibia un unghi de
1740. când unghiul este mai mic de 150 0, se vorbeşte de deformaţia numită genu valgum
(gamba „în X”). Opusul său este genu varum, când unghiul extern dispare, iar gambele
descriu între ele un oval.
Incongruenţa (nepotrivirea ) dintre feţele articulare este completată de două
meniscuri de forma literei "C".
Meniscul median-este cel mai rezistent şi mai mobil.
Meniscul lateral.
Între interiorul capsulei, între tibie şi femur se află ligamentele încrucişate anterior şi
posterior.
Cele două ligamente încrucişate sunt intracapsulare şi extrasinoviale.
Anterior artculaţia este închisă de rotulă (articulaţia femuropatelară).
Anterior de capsula articulară se află ligamentul rotulian, care continuă tendonul
muşchiului cvadriceps femural. Capsula articulară este întărită medial şi lateral de
reticulele rotulei; de asemenea de ligamentele colateral tibial şi colateral fibular, iar
posterior de ligamentele popliteu oblic şi popliteu arcuat.
Articulaţia genunchiului este un trohoginglim. Mişcările sunt de flexie extensie şi, în
măsură foarte redusă de rotaţie şi înclinaţie laterală.
Muşchii care acoperă şi activează articulaţia sunt:
Muşchii coapsei care formează trei grupe:
Grupul antrior – cuprinde muşchii cvadricepsul femural şi croitorul;
Grupul medial – pectineul şi adductorii: marele, mijlociul şi micul adductor;
Grupul posterior – cuprinde: bicepsul femural, semitendinosul şi
semimembranosul.
Muşchii gambei care se împart în trei grupe:
Grupul ventral – cuprinde muşchii: tibialul anterior, extensorul lung al
halucelui, extensorul lung al degetelor;
Grupul lateral – cuprinde: lungul peronier şi scurtul peronier;
Grupul posterior – cuprinde: lungul flexor al halucelui, tibialul posterior,
tricepsul sural.
Aici există două reţele venoase, una superficială şi una profundă.
Tehnica masajului
Bolnavul este aşezat cu faţa în sus, fiind descoperite membrele inferioare, se începe
masajul mai întâi pe partea opusă maseorului cu netezirea sau efluerajul pornind de la
treimea superioară a gambei până la treimea inferioară a coapsei cu ambele mâini
făcând o acomodare a mâini noastre cu tegumentul bolnavului, dar în acelaşi timp face
o încălzire a musculaturii, care acţionează asupra articulaţiei genunchiului (aceştia fiind
muşchii gambei şi coapsei).
După netezire urmează uşoare frământări cu o mână, cu două şi contratimp pe
aceleaşi direcţii.
Cea mai importantă manevră este fricţiunea cu care insistăm mai mult şi se fac în
felul următor: pentru acest lucru flectăm uşor gamba pe coapsă după care facem
netezirea aşezând cele 4 degete ale mâinilor la spaţiul popliteu iar policele pornind de la
partea superioară a rotulei cu netezirea cu partea lor cubitală alunecând până la partea
inferioară a rotulei după care ne întorcem ocolind condilii externi femurali către spaţiul
popliteu.
După care face fricţiunea pe aceleaşi direcţii ca la netezire după care lucrăm cu
cealaltă parte a rotulei (5-6 ori).
Se fac fricţiuni cu vibraţii. Apoi facem vibraţia pe toată suprafaţa şi netezirea de
încheiere.
Lucrăm articulaţia şi celuilalt picior pe aceleaşi direcţii după care spunem bolnavului
să se aşeze cu faţa în jos şi lucrăm părţile posterioare ale genunchiului.
Începem mai întâi cu genunchiul opus nouă, cu netezirea şi frământatul, deci
încăltirea regiuni de la treimea superioară a gambei până la treimea inferioară a coapsei
cu toate formele de frământare.
După care facem fricţiunea la spaţiul popliteu care se va face mai uşor decât la partea
anterioară datorită faptului că aici există un pachet vasculo-nervos.
Pentru acest lucru flectăm uşor gamba pe coapsă sprijinind pe mâna noastră şi facem
netezirea cu cele 2 police pornind de la mijlocul articulţiei către condilii externi
femurali. Apoi facem fricţiunea deget peste deget pe aceleaşi direcţii (5-6 ori). După
care facem vibraţia cu palma întreagă. Încheiem cu netezirea.
5. Terapia ocupaţională.
Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind
diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ
şi terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi
recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională
la gesturile vieţii curente.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
Dezvoltarea forţei musculare;
Restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
Pedalat la maşina de cusut;
Roata olarului;
Săritul cu coarda;
Mersul pe plan ascendent;
Mers pe bandă sau pe scară rulantă.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională
a ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.