Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr.

2, aprilie- iunie 2008

MARGINALIZARE VERSUS
BOALĂ PSIHICĂ ŞI STIGMATIZARE.
DILEME BIOETICE
Octavian Buda*
Rezumat

Stigmatizarea şi marginalizarea reprezintă, în mod fundamental, probleme bioetice şi sociale.

Indivizii fac parte dintr-o reţea morală în care binele social inter-relaţionează cu realizarea
individuală. Prin această interdependenţă umană s-au derivat modalităţi de existenţă
comunitară. O comunitate organizată pe baze morale presupune un acord mutual în cadrul
interacţiunilor sociale dintre indivizi. Marginalizarea există în anumite circumstanţe, dar viaţa
socială nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui liant social. Astfel de repere morale sunt
esenţiale pentru raportul dintre clasa medicală şi clienţii acesteia, în care adesea se cere mai
mult decât aplicarea simplului act medical. Medicilor psihiatri li se cere vigilenţă atunci când
etica practicii medicale şi atitudinea profesională a acestora se raportează la viaţa pacientului.
Prezenta lucrare explorează provocările bioetice asociate cu boala psihică şi maniera în care
determinismul social al marginalizării joacă un rol important. Se discută modul în care în viaţa
socială şi în context medical apare problema pervazivă a asocierii stigmatizării şi etichetării cu
boala mintală şi cu sistemul de sănătate mintală. Paradigma dominantă a sistemului psihiatric
este modelul clinic medical în care practica ţine cont de principiile profesionale ale
complementarităţii şi interdisciplinarităţii. Demersul bioetic aduce în discuţie importanţa
scăderii riscului etichetării şi implicit al marginalizării; specialistul nu trebuie să uite dualitatea
rolului său de a fi terapeut, dar şi de a proteja anturajul şi societatea.

Cuvinte cheie: stigmatizare, etichetare, grup marginal, bioetica politicii de sănătate mentală.

Delimitări conceptuale regulă este urmată de o reacţie contra

Etichetarea este un mod de acestei stigmatizări. Într-o viziune social-
desemnare a unei persoane într-o interacţionistă privind ontogeneza
structură populaţională ce poate duce la comportamentului, devianţa poate fi şi
pierderea statutului său anterior şi de considerată drept consecinţa etichetării.

*
Medic primar psihiatru, cercetător ştiinţific, Dr., Institutul Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici”,
Şos. Vitan-Birzesti 9, 042122, Bucureşti 4, e-mail: octbuda@voxline.ro.

83
Altfel, în alte situaţii, deosebirile dintre
conduitele normale şi cele deviante sunt
minime. Desigur, în cazul conduitelor
deviante şi patologice, etichetarea o fac
prin excelenţă familia sau instituţiile
sociale, prin incriminarea grupului social
ca factor de etichetare. Criminologia
modernă susţine astfel conceptul după
care devianţa nu este o calitate intrinsecă
a tulburărilor conduitei, ci o etichetă
aplicată ei de grupul şi instituţiile sociale
care, prin marginalizarea subiectului,
riscă agravarea statului social al acestuia.
Etichetarea, în speţă manifestată în plan
individual, conduce, prin raportare la
mediul social, la marginalizare.
Persoanele marginale şi grupurile
marginale sunt atestate în cele mai vechi
documente scrise ale omenirii şi apar
mereu în centrul puternicelor contradicţii
sociale, politice şi morale până în ziua de
astăzi, având o raportare clară la un
univers antropologic urban cu totul
particular.
De obicei, condiţia marginalului e
stabilită de mentalitatea şi ierarhia
oficializată a unui sistem social într-un
moment istoric determinat. Cum valorile
intelectuale se configurează în timp, cu
greutate, acumularea materială împarte
lumea în clase sau categorii sociale,
ignorând, în general, factorii care conduc
la ratare sau la marginalizare socială
(Majuru şi Merişanu, 2005). Marginalul
este de regulă un excentric, un neîmplinit,
un ghinionist, un om condamnat să
piardă. Dar chiar şi în această ”clasă” a
declasaţilor se stabilesc ierarhii, mergând
de la primatul violenţei până la
subtilitatea intelectuală, rafinată într-un
mod particular.
Grupurile marginale trebuie înţelese
ca grupuri de oameni, care, după una sau
mai multe caracteristici, par să fie
conotate în mod negativ. Ele pot avea şi
păstra un caracter pur „descriptiv”,
formal, dacă sunt definite şi luate în
84
consideraţie în ceea ce au specific,
exclusiv din afară, şi dacă cei care se
numără printre membri nu se află în nici
un fel de relaţii personale, respectiv nu
apar ca grup. În acest caz este vorba,
desigur, de grupuri formale sau statistice
de outsideri sau de persoane marginale
(Wiehn, 1996).
Există încercarea din partea unor
cunoscuţi teoreticieni ai grupurilor mici,
de a oferi următoarea definiţie: „grupul
marginal este o grupare organizată,
puternică sau slabă, de persoane, care se
recunoaşte prin acceptarea unor valori şi
norme generale, obligatorii, socio-
culturale, ca şi prin participarea la
realizarea lor şi la viaţa socială. Cu cât
mai puternic este împărţită o societate în
domenii relativ independente unul faţă de
altul, ca orientare şi acţiune (de exemplu,
armată, artă, educaţie, economie), cu atât
mai mare este şansa apariţiei unor
grupuri marginale parţiale. Grupurile
marginale, respectiv apartenenţa la ele,
se sprijină pe apariţia unor deficienţe
sociale, pe întreruperea sau regresul
proceselor de socializare sau integrare,
respectiv pe contacte culturale
nefericite”. Grupurile marginale ar fi
paşaportul pentru transformarea socială
şi, în acelaşi timp, ar reprezenta unele
forme de viaţă „atrofiate”, ca şi forme
noi, avangardiste (Bellebaum, 1974 şi
1980). În situaţii de criză socială ele
funcţionează pentru individul izolat ca
mijloc al afirmării de sine (Hartfield,
1976).
De aceea, înţelegând grupurile mar-
ginale ca grupuri formale sau sociale,
care sunt discriminate negativ prin
atribuirea uneia sau mai multor
caracteristici, constatăm că tocmai
caracteristicile discriminatorii sunt
importante, în măsura în care derivă din
sistemul de valori dominante şi din
normele dominatorilor. în măsura în care
posedă un caracter stigmatizator şi se
consolidează în imagini stereotipe, despre
alţii sau despre sine. Aceste caracteristici
tind spre un caracter normativ, în stare să
fixeze şi să perpetueze comportamente.
întrucât grupurile sociale marginale se
caracterizează printr-un program tipic de
acţiune şi de comportament, conform
căruia membrii lor se comportă
(conştient), acţionează şi sunt trataţi,
etalând o caracteristică dominantă
discriminatorie, respectiv stigmatizantă,
sau un mănunchi de astfel de
caracteristici, atunci aceste trăsături pot
acţiona ca mecanism cognitiv declanşator
(Goffman, 1977; Weiler, 1988).
Etichetatul din perspectiva includerii
sale într-un grup marginal, ne apare astfel
ca o victimă ce primeşte o informaţie
deficitară şi a cărei reacţie compor-
tamentală devine o ripostă la stigmati-
zarea adresată direct acesteia. Astfel,
stigmatizarea poate deveni un element
principal al devianţei comportamentale.
În acest mod, mai ales recidiva comporta-
mentală devine expresia autogenerării
sale. În final, instituţionalizarea persoanei
(care culminează cu pedeapsa privativă
de libertate) va atinge efectul stigma-
tizator maxim. Teoria criminologică a
etichetării se poate transfera în medicină,
psihiatrie şi activitatea medico-legală
expertală ori de câte ori etichetarea
simplifică şi generalizează, având un
caracter discriminator, în loc ca ea să fie
limitată la un rol auxiliar, cel mult
descriptiv şi subordonat.
Este important de remarcat că, din
punct de vedere social, toate
caracteristicile discriminatorii ale
grupurilor sociale marginale sunt privite
ca trăsături sociale, că ele sunt
„inventate” conştient drept „construcţii
sociale ale realităţii” sau sunt preluate ca
tradiţii, de regulă, chiar de către
„stăpânitori”, de către instituţiile sociale
dominante. Această acceptare nu este
valabilă numai pentru caracteristicile
85
„invizibile”, de exemplu: „statutul de
nebun”, ci şi pentru caracteristicile
„vizibile” - culoarea pielii, a părului,
„anomaliile” fizice (Berger şi Luckman,
1969). Potrivit sistemului de norme şi
valori dominante, statutul grupurilor
marginale este deficitar tocmai prin
definiţia de grup de margine, adică el este
dimensionat negativ mai mult sau mai
puţin permanent. El se distinge mai ales
socio-istoric. Grupurile marginale relative
pot fi „suspuse”, „intermediare”, şi
„inferioare”; ele pot fi „dispreţuite”,
„demonizate”, după apropierea sau
depărtarea lor de grupul central dominant.
Toate inegalităţile sociale, deci şi cele ale
grupurilor marginale sunt şi rămân mereu
fenomene ale puterii şi dominaţiei, starea
şi durata lor sunt asigurate prin convenţii
sociale, adică normative, ele sunt traduse
în imaginea individului şi a grupului
deficitar (Wiehn, 1996).
Boala psihică şi etichetarea socială
În mod particular, etichetarea socială
a bolii psihice şi generarea unui grup
marginal specific este inter-relaţionată cu
evoluţia teoriilor din psihopatologie. În
Evul Mediu, etichetarea religioasă a dus
la concepţiile demonologice despre boala
psihică cu măsurile sale de terapie
teologică şi exorcizantă. Ameninţarea
nebuniei devine o „spaimă colectivă”,
marile oraşe care aveau în preajma lor
ospicii-închisori se simt ameninţate de
„monştrii” aflaţi dincolo de ziduri. Astfel
că oroarea medievală, desacralizată, se
impune din nou „făcând să apară în
metaforele groazei, ca a doua panică”
legată de pretinsele vicieri ale aerului prin
contagiunea nebuniei. Aceasta deşi
izolată spaţial, contamina aerul punând în
pericol oraşele (A. Majuru, 2006). La
sfârşitul secolului XIX, Jean Martin
Charcot, prin descrierea isteriei şi
simulării, era un savant care eticheta cu
precădere, ştiut fiind că în acea vreme era
la modă, în psihiatrie şi neurologie, teza
despre degenerescenţa ereditară a lui
Benedict A. Morel. Emil Kraepelin
considera apoi comportamentul
psihiatrului drept un reper metodologic în
evaluarea comportamentului pacientului.
Mai mult, psihiatrul american de origine
elveţiană Adolf Meyer a clasificat bolile
psihice în tipuri de reacţii
comportamentale din care nu lipsea
etichetarea psihiatrului. Chiar Sigmund
Freud, care nu eticheta dar făcea
clasificări conceptuale, observa, descria şi
reconstituia în plan psihopatologic,
utilizând tendenţios noţiunea de boală
mintală pentu a minimaliza activitatea
ştiinţifică a unor alţi psihanalişti din şcoli
concurente precum cea a lui Carl Gustav
Jung, Alfred Adler sau Otto Rank. Din
aceste situaţii a plecat dezideratul, după
acelaşi Thomas Szasz, ca psihiatria să nu
fie „un nod ce strangulează, ci un
element de eliberare umană” .
Funcţiile grupurilor sociale
marginale se identifică, de fapt, după
denumirile lor sau ale membrilor, mai des
după domeniul de muncă sau statutul
social. Astfel de „denumiri profesionale”
sau „general sociale” nu prezintă singurul
demers empiric în reconstrucţia şi
interpretarea grupurilor marginale,
vechea părere nomen est omen având în
acest context o funcţie centrală, cheie.
Nomina et omina, ca nume şi simptom cu
conotaţii în sensul unor prejudecăţi,
funcţionează conform sentinţei: „Tot
ceea ce oamenii consideră că e adevărat,
este adevărat şi în consecinţele sale”
(William I. Thomas).
Marginalizarea şi devianţa devin
astfel, în realitate, consecinţa unui
conflict individ-mediu social, exprimând,
prin excelenţă, caracterul ei
interrelaţional. În acest mod, combaterea
etichetării devianţei se corelează intim cu
teoria reacţiei sociale faţă de devianţă
86
care, prin coerciţie, determină subiectul a-
şi ajusta conduita la un nou statut „de
acceptare a etichetei”. Desigur nu se
poate spune că toată patologia devianţei
este consecinţa reacţiei sociale de
etichetare, dar o parte din ea, mai ales
devianţa cronică, reprezentată de
afecţiunile psihice cronice precum
schizofrenia, o confirmă. De altfel, acest
mod de apreciere este caracteristic, în
mare măsură, abordării de tip
antipsihiatric. Modelul comportamental al
personalităţii carenţate afectiv sau de tip
violent, instabil-impulsiv sau antisocial,
relevă relaţia dintre structura şi
expectanţa grupului social şi devianţă,
dintre dezvoltarea dezechilibrată a unui
atare microgrup (caracterizat prin anomia
sa) urmată de „blocarea şanselor” şi
marginalizarea celor „ce nu pot ţine
pasul” unei socializări pozitive, datorită
agresivităţii sau etichetării unor caractere
mai deficitare, cu performanţe mai
scăzute. Etichetarea se produce astfel, în
primul rând, printr-o socializare primară
negativă, urmată de un proces de
înlocuire sau afectare a educaţiei ca
simplă şcolarizare şi de formare a unor
„grupuri de anturaje” şi prin care cei
etichetaţi sunt îndepărtaţi de şcoală şi de
mediul educativ. Ne aflăm astfel în faţa
unei etichetări mixte - familială şi
instituţională, care poate fi apoi
amplificată în forme grave printr-o
etichetare penală. O astfel de
personalitate de bază etichetată va
determina într-un mediu negativ acultural
(anomic) şi, în mod invers, o
transformare a structurii microgrupului
social. Aceste trei elemente se
intercondiţionează în mare măsură şi în
viaţa socială.
Unele grupuri sociale marginale au
desigur o şansă mai mare ca mai devreme
sau mai târziu să fie nediscriminate şi
reabilitate, ceea ce, de exemplu pentru
prostituate, face ca ele să fie privite ca
„prostituate nobile”. Grupurile sociale
marginale constând din „străini” (azilanţi,
deportaţi, prizonieri de război sclavi sau
bolnavi psihici) au o şansă redusă de a nu
fi ţinte ale discriminării şi această şansă
se micşorează cu cât mai important este
domeniul de funcţii pentru grupul
dominant, respectiv pentru sistemul
dominant de norme şi valori, în care sunt
incluşi. Programului discriminatoriu de
tratament, din partea grupului dominant,
îi corespunde un program complementar
de acţiune al discriminaţilor, dictat de
grupul marginal (Wiehn, 1996).
Bioetică şi psihiatrie instituţională
Dacă este să ne raportăm la nebunie
privită ca sursă de marginalizare socială
atunci fenomenul de etichetare gravitează
mai ales în jurul conceptului de boală
psihică care, la rândul său, constituie
fundamentul teoriilor psihiatrice, al
psihopatologiei. Căci, aşa cum norma
juridică prin care se marchează devianţa
este de natură etico-socială, tot astfel,
după Thomas Szasz – un important
reprezentant al curentului antipsihiatric,
noţiunea de simptom psihic prin care se
defineşte boala mintală este legată de
contextul social, tot aşa cum noţiunea de
simptom fizic este legată de contextul
anatomic. Mai mult, ca fiinţă socială,
omul atins de nebunie este „compromis
până la culpabilitate.” Nebunul intră
astfel în categoria Celuilalt, a Străinului
sau a Exclusului (Majuru, 2006).
Din punct de vedere al teoriilor
antipsihiatrice, se merge până la extrem,
ajungându-se la afirmaţia potrivit căreia
boala mintală practic nu există, ci doar
condiţiile socio-psihologice ce o de canibalism simbolic”. La fel, conchide
declanşează (şi o etichetează şi
marginalizează) ca atare. Astfel spus,
devianţa comportamentală raportată la
normă poate deveni un indicator de boală
psihică. După aceleaşi teorii, boala
psihică este un hazard, un lucru rejectat
87
de comunitate, chiar blamabil şi
constituie o situaţie pe care o concepem şi
resimţim în raport cu legile etico-sociale.
Din această perspectivă, grupurile sociale
marginale - reprezentate prin patologie
psihiatrică, pot fi înţelese ca grupuri
minoritare de indivizi, care sunt
dezavantajate mai mult sau mai puţin
permanent sau chiar tradiţional, potrivit
valorilor sau normelor dominante, de
regulă de către cei ce stăpânesc, după una
sau mai multe caracteristici, prin
discriminare, supraveghere, pedepsire,
urmărire şi distrugere a „societăţii
fundamentale” a dominanţilor, a
manipulanţilor, privilegiaţilor, favori-
zaţilor. Acest comportament e considerat
un lucru „normal”.
Teoriile antipsihiatrice afirmă că
„nu totdeauna omul este nebun, ci
situaţiile şi legile ce-l înconjoară”. Mai
departe, se afirmă că prin diagnosticul
psihiatric şi medico-legal expertal se
poate astfel distruge esenţa antropologică
a persoanei examinate (atunci când el se
confesează expertului), riscând astfel ca
acesta să nu mai iasă din cadrul eşecului
său (penal, social sau personal).
Sugestibilitatea psihotică joacă aici un rol
de factor declanşator a unor astfel de
recidive comportamentale. Thomas Szasz
afirma: „Atâta vreme cât oamenii, scrie
el, au fost în stare să-i denunţe pe alţii ca
vrăjitori, încât vrăjitorul putea fi mereu
considerat drept Celălalt şi niciodată
Eul, vrăjitoria a rămas un concept uşor
de exploatat şi Inchiziţia o instituţie înflo-
ritoare. Numai când a dispărut credinţa
în forţa inchizitorilor şi în misiunea lor
religioasă s-a pus capăt acestei practici
Szasz, atâta timp cât oamenii se vor
denunţa unii pe alţii ca fiind „bolnavi
mintali”, astfel încât nebunul să fie
întotdeauna Celălalt şi niciodată Eu, ma-
ladia mintală va rămâne un concept uşor
de exploatat şi îndreptat spre
marginalizarea Celuilalt.
Totuşi, ar fi eronat să se înscrie
nebunia doar într-un registru negativ,
cum o face mai ales simţul comun.
Într-adevăr, există discursuri asupra
nebuniei prin care îl descriu cel mai
adesea pe nebun ca pe un ratat al formei
personale, normale, echilibrate şi corecte,
şi ca pe un ratat al grupului (atât al
grupului familial, cât şi al colectivităţii
întregi, faţă de care constituie „ţapul
ispăşitor"), şi lasă să se înţeleagă că
nebunul - este un ratat al speciei; de aceea
imageria monstrului bântuie bunul simţ
social. Această imagerie, cu alteritatea
radicală pe care o presupune, tinde să
excludă nebunul din comunitatea umană.
Ea tinde, în egală măsură, să ne facă să
uităm că ceva se comunică prin
intermediul nebuniei, ceva ce noi refuzăm
adesea să auzim, pentru a apăra un
echilibru precar sau o ordine familială sau
socială gangrenată. Este drept, cum
notează Maud Mannoni, că, în cultura
noastră, indivizilor le este din ce în ce mai
greu să rostească adevărul şi că, atunci
când spun adevărul despre societate şi
despre noi înşine, totul se petrece ca şi
cum, în structurile pe care noi le oferim,
ei n-ar avea altă alegere decât nebunia.
„Căci un alienat este de asemenea
un om pe care societatea n-a vrut să-l
asculte şi pe care s-a străduit să-l
împiedice a emite insuportabile adevă-
ruri”, scria Antonin Artaud.
Cât despre excludere, despre
eliminarea socială, s-ar cuveni să ne
întrebăm dacă nu cumva colectivitatea are
nevoie de nebuni, de devianţi, de
delincvenţi, pentru a-şi înscrie în ei
negativitatea ca principiu social.
Victimele sacrificiale, bufonii, nu sunt
oare necesari pentru a putea fi trasată o
linie despărţitoare între raţiune şi lipsa de
raţiune, între permis şi nepermis, între
ceea ce dă siguranţă şi ceea ce ameninţă?
88
Grupurile sociale marginale
confirmă şi consolidează permanent
funcţia, poziţia grupului dominant şi/sau
a sistemului de norme şi valori dominante
în mod ideal sau material. După funcţiile
lor, respectiv după domeniul funcţiilor, se
deosebesc grupuri marginale etnice,
culturale, economice, politice, juridice şi
criminale, sanitare şi religioase, cu
importanţă monofuncţională sau
multifuncţională. Comportamentul
grupurilor sociale marginale, vizavi de
grupul dominant, respectiv de sistemul de
norme şi valori dominante, constă fie într-
o tolerare permanentă sau fundamentală a
poziţiei lor negativ-discriminate, fie într-o
lipsă de toleranţă permanentă sau
fundamentală, după cum valorile şi
normele discriminatorii şi programul de
acţiune şi comportament rezultat sunt
interiorizate sau nu, ceea ce, nu în ultimul
rînd, depinde de măsura discriminării
impuse şi dacă este vorba, de „proprii”
oameni sau de străini. În sfârşit,
comportamentul unui grup marginal n-ar
avea voie să depindă de cel al unui alt
grup marginal şi cu aceasta, de politica
grupului dominant (Wiehn, 1996). Din
această perspectivă, practica psihiatrică
poate fi deci un element de etichetare şi
discriminare iar prin aceasta, implicit o
sursă de control social. După aceeaşi
teorie antipsihiatrică, aceasta poate
implica până şi caracterul şi puterea
instituţională a psihiatriei, care, nu
rareori, prin supralicitarea sa
instituţională se poate opune unor
specificuri comportamentale individuale,
mai ales în situaţia când se alătură
nediscriminant unor valori convenţionale
(unele reacţionare – cum sunt valorile din
societăţile totalitare). O atare reacţie de
stigmatizare include două etape şi anume,
perceperea stigmatizării şi demarcarea
indivizilor în raport cu aceasta şi apoi
reacţia contra acestei stigmătizari,
adeseori produsă prin aderare la grupuri
similare. Astfel devianţa şi boala psihică
pot deveni mijloc de apărare sau de atac
sau de reacţie comportamentală la
etichetare, încât deseori, între normal şi
anormal, criteriul de diferenţiere este doar
unul social, iar pentru medicină, doar
unul strict profesional.
Discriminarea grupurilor sociale
marginale implică permanent un program
complementar de acţiune şi
comportament, în care sunt stabilite atât
rolurile membrilor grupurilor marginale,
cât şi al celor dominante. Totodată, apar o
multitudine de posibilităţi de conformism
sau de devianţă. Grupurile marginale
social sunt exemple pentru grupurile de
non-apartenenţă, respectiv „străinii”, a
căror poziţie reprezintă în orice caz o
construcţie socială devenită o convenţie
socială care poate accepta uneori chiar un
„caracter-natural”; în calitate de
convenţie socială, datorită duratei uneori
deosebit de mari, nu rămâne totuşi cu
nimic mai puţin transformabilă (Simmel,
1968; Wiehn, 1989).
Pentru a evita riscul etichetării şi
implicit al marginalizării, specialistul nu
trebuie să uite dualitatea rolului său de a
fi terapeut, dar şi de a proteja anturajul şi
societatea, fără a face din acestea roluri
concurente. În acest demers, „funcţia
umanizantă a psihiatriei” rămâne aceea
de a analiza printre altele şi tensiunile
interumane şi a oferi căi de atenuare a
acesteia (fără a transforma pacientul, prin
etichetare, într-o victimă).
Discriminarea grupurilor sociale
marginale implică permanent un program
complementar de acţiune şi compor-
tament, în care sunt stabilite atât rolurile
membrilor grupurilor marginale, cât şi al
celor dominante. Totodată, apar o
multitudine de posibilităţi de conformism
sau de devianţă. Grupurile marginale
social sunt exemple pentru grupurile de
non-apartenenţă, respectiv „nebunii”, a
căror poziţie reprezintă în orice caz o
89
construcţie medicală devenită o convenţie
socială care poate accepta uneori chiar un
„caracter-natural”; în calitate de
convenţie socială durabilă, ea nu rămâne
totuşi de schimbat, ci dimpotrivă
(Simmel, 1968; Wiehn, 1989). Din
această perspectivă, manualele
diagnostice şi statistice al bolilor psihice
încearcă, prin revizuiri constante şi
periodice, să găsească un limbaj
conceptual comun în înţelegerea
„nebuniei” şi să ofere căi către
resocializare, împotriva marginalizării.
Cum pot fi promovate şi protejate
drepturile umane ale persoanelor cu
tulburări psihice? Conform OMS
(Weblink, 5 Octombrie 2006) sunt trasate
următoarele repere bioetice:
Schimbarea atitudinilor şi
sensibilizare. Ministerele Sănătăţii,
grupurile de familii şi utilizatori de
servicii de sănătate mintală, cadrele din
domeniul sănătăţii, ONG-urile, instituţiile
universitare, organizaţiile profesionale şi
alţi factori implicaţi trebuie să-şi unifice
eforturile de educare şi schimbare a
atitudinilor publicului faţă de boala
psihică şi de susţinere a drepturilor
persoanelor cu tulburări psihice.
Dezvoltarea drepturilor omului în
instituţiile de sănătate mintală. Trebuie
stabilite mecanisme de monitorizare a
drepturilor omului pentru a proteja
împotriva tratamentului inuman şi
degradant, a condiţiilor de trai
necorespunzătoare şi a tratării şi internării
involuntare inadecvate şi arbitrare. De
asemenea, oamenii trebuie să aibă acces
la mecanisme de înaintare a reclamaţiilor
în cazul încălcărilor drepturilor omului.
Acordarea de puteri familiilor şi
utilizatorilor de servicii de sănătate
mintală. Guvernele trebuie să sprijine
crearea şi/sau consolidarea organizaţiilor
de familii şi utilizatori de servicii de
sănătate mintală. Aceste grupuri se află în
poziţia cea mai bună de a evidenţia
problemele, de a specifica necesităţile lor
şi de a ajuta la identificarea unor soluţii
pentru ameliorarea sănătăţii mintale în
toate ţările şi au un rol crucial în
conceperea şi implementarea de politici,
planuri, legi şi servicii.
Înlocuirea instituţiilor psihiatrice cu
asistenţă comunitară. Instituţiile mari,
care sunt atât de frecvent asociate cu
încălcări ale drepturilor omului, trebuie
înlocuite cu instituţii comunitare de
îngrijire a sănătăţii mintale, completate cu
paturi de psihiatrie în spitale generale şi
asistenţă la domiciliu.
Creşterea investiţiilor în sănătatea
mintală. Guvernele trebuie să aloce mai
mult din bugetul lor de sănătate sănătăţii
mintale. De asemenea, forţa de muncă din
domeniul sănătăţii mintale trebuie
dezvoltată şi instruită pentru a asigura că
toate persoanele au acces la servicii de
sănătate mintală de bună calitate la
fiecare nivel al sistemului de sănătate.
Adoptarea de politici, legi şi servicii
care promovează drepturile omului.
Ţările trebuie să implementeze politici,
legi şi servicii de sănătate mintală care
promovează drepturile persoanelor cu
tulburări psihice, le conferă puteri pentru
a face alegeri legate de viaţa lor, le oferă
protecţie legală şi asigură integrarea şi
participarea pe deplin a acestora în cadrul
comunităţii.

Bibliografie
[1] Bellebaum A., Randgruppen – ein soziologischer Beitrag, Archiv fur Wissenschaft und
Praxis der sozialen Arbeit, pp. 277-293, 1974;
[2] Berger P., Luckmann T., Die gesellschaftliche Konstruktion der Wirklichkeit. Eine
Theorie der Wissensoziologie, Fischer Verlag, Frankfurt, 1969;
[3] Brody E., The humanity of psychotic persons and their rights, Journal of Nervous and
Mental Disease, vol. 183, no. 4, pp. 193-194, 1995;
[4] Buda O., Iresponsabilitatea, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2006;
[5] Foucault M., Istoria nebuniei în epoca clasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;
[6] Foucault M., Anormalii. Cursuri ţinute la Collège de France 1974-1975, Ideea - Colecţia
de Filosofie, Editura Univers, Bucureşti, 2003;
[7] Goffman E., Stigma, notes on the management of spoiled identity, Pelican Books,
Harmondsworth, 1968;
[8] Greenland C., Dangerousness, mintal disorder and politics, Webster C.D., Benaron M.,
Hucker S.J. (eds.), Dangerouness, Cambridge Univ. Press, Cambridge – London – Melbourne,
1985;
[9] Hartfield G., Wörterbuch der Soziologie, Kröner Verlag, Stuttgart, 1976;
[10] Jaccard R., Nebunia, Editura de Vest, Timişoara, 1994;
[11] Majuru A., Familia Minovici, univers spiritual, Editura Institutului Cultural Român,
Bucureşti, 2005;
[12] Neculau A., Ferreol G., Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, Seria Collegium,
Iaşi, 1996;
[13] Olaru A., Permanenţa social-istorică a psihiatriei legale, Pirozynski T. (sub red.):
Asistenţa psihiatrică a cazurilor cu risc comportamental patologic, Clinica de psihiatrie,
UMF Iaşi, pp. 223-227, 1987;
[14] Prelipceanu D., Violenţă şi boală psihică, Revista română de psihiatrie, nr. 1-2, Bucureşti,
2002;
[15] Schneider K., Klinische Psychopathologie, mit einem Kommentar von Huber G und Gross
G, Georg Thieme Verlag, Stuttgart – New York, pp. 43-70, 1987;
[16] Scripcaru G., Astărăstoae V., Boişteanu P., Chiriţă V., Scripcaru C., Psihiatrie medico-
legală, Ed. Polirom, Iaşi, pp. 121-125, pp. 157-163, 2002;

90
[17] Simmel G., Der Fremde, Simmel G., Das individuelle Gesetz, M. Landmann, Frankfurt,
pp. 63-70, 1968;
[18] Skodol A.E. (ed.), Psychopathology and violent crime, Am. Psychiatric Press Inc.,
Washington DC – London, 1998;
[19]Szasz T., La loi, la liberté et la psychiatrie, Ed. Payot, Paris, 1980;
[20]Weiler I., Soziale Randgruppen in der antiken Welt. Einfuhrung und wissenschafts-
geschichtliche Aspekte. Ausgewählte Literatur zur historischen Randgruppenforschung,
Weiler I and Grassl H (eds.), Soziale Randgruppen und Aussenseiter im Altertum, Referate
vom Symposion „Soziale Randgruppen und antike Sozialpolitik in Graz”, September 21-23,
1987, Graz, pp. 11-40, 1988;
[21] Wiehn E.R., Gesammelte Schriften zur Soziologie I und II, Hartung-Gorre Verlag,
Konstanz, 1986.

91