Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cap 5 Pagini 82 89 PDF
Cap 5 Pagini 82 89 PDF
82
5.2. Extracţia Soxhlet
m analit (solvent )
η% = ⋅100 (5.1)
m analit (proba )
83
concentraţia mică în final datorită cantităţii mari de solvent utilizată; o parte din solvent ar
putea fi înlăturată prin antrenare cu un curent de gaz inert, dar acesta poate antrena pe
lângă solvent şi o parte din analiţii extraşi în el. Utilizarea de solvenţi cu puncte de
fierbere foarte joase poate înlătura aceste două inconveniente.
Dacă se introduce un extractor Soxhlet într-o cameră de presiune ridicată, astfel
încât presiunile din interiorul şi exteriorul extractorului sunt egale, atunci se pot utiliza
lichide cu puncte de fierbere mici, precum freon 12 (CCl2F2), amoniac sau chiar bioxid de
carbon. Avantajele acestei variante sunt în general date de cele atribuite extracţiei în
fluide supercritice, discutată în 7.4.
Refrigerent
Apă de răcire
Solvent
de extracţie Sursă de încălzire
Aplicaţii analitice
84
se poate realiza prin trecerea aerului timp de 12 ore până la 24 ore, cu debit mare şi
măsurat, prin filtre din fibră de cuarţ, capabile să reţină particule până la un diametru de
10 μm. După prelevare, aceste filtre sunt stocate în folii de aluminiu, care la rândul lor
sunt păstrate în pungi de plastic, la o temperatură joasă (-10°C). Prelucrarea acestor
probe reţinute pe filtre se face prin extracţie Soxhlet, utilizând ca solvent un amestec de
CH2Cl2 şi CH3Cl. Determinarea NO2-PAHs din probele obţinute prin extracţia Soxhlet se
face prin cromatografie de gaze pe coloană capilară (CGC) cu detecţie prin spectrometrie
de masă (MS) pentru confirmarea structurală a analiţilor determinaţi.
85
H X H X
H
.
H NO2 NO2
+ X. + NO2
- HX
(Piren) (2-Nitropiren)
De cele mai multe ori, în cazul compuşilor organici extraşi prin această metodă,
proba rezultată este analizată printr-o tehnică cromatografică, ţinând cont de
complexitatea sa. Există situaţii în care proba rezultată poate fi prelucrată în continuare şi
analizată în final printr-o tehnică spectrometrică. De exemplu, determinarea parationului
(insecticid extrem de toxic, din clasa esterilor tiofosforici) din probe vegetale se bazează
pe o extracţie Soxhlet, utilizând dietileterul ca solvent de extracţie. Extrasul final este
adus la sec, prin evaporarea solventului, iar reziduul rezultat este supus unei hidrolize
bazice, cu formarea p-nitrofenolului, compus ce poate fi determinat prin spectrometrie de
absorbţie moleculară în ultraviolet.
O-C2H5
O2N O P O2N ONa
O-C2H5 (NaOH)
S
Atunci când proba conţine apă de umectare randamentele de extracţie sunt mici,
deoarece contactul solventului organic cu matricea solidă este împiedicat. De aceea,
proba trebuie uscată înaintea extracţiei, încălzirea fiind puţin recomandată pentru a evita
pierderile de analit prin încălzire. O soluţie practică este adăugarea la probă a unui agent
de uscare (desicant) anorganic (vezi tabelul 3.3).
In anul 1994 a fost acceptat de către EPA sistemul de extracţie Soxhlet automat,
comercializat sub denumirea de Soxtec. Extracţia cu acest sistem se efectuează în trei
etape distincte: 1) aducerea solventului la punctul de fierbere, etapă în care cartuşul
conţinând proba este imersat în solvent; 2) ridicarea cartuşului deasupra solventului, iar
picăturile de solvent condensat vor cădea în cartuş, preluând analiţii solubilizaţi; 3) etapa
de concentrare, în care solventul recuperat este evaporat la un volum mic (1 – 2 mL) cu
ajutorul sistemului de concentrare Kuderna-Danish.
86
mici. Această metodă este o alternativă la extracţia Soxhlet sau la extracţia cu fluide
supercritice.
După cum se menţiona în cap. 5.1 în cazul înglobării moleculelor de analit în
textura (structura) fizică a particulelor probei solide acestea pot fi extrase doar dacă
textura este distrusă fizic: aceasta se poate realiza mai uşor utilizând procedura ASE.
Dispozitivele în care se efectuează o astfel de extracţie trebuie să reziste la
presiuni înalte; probele şi solventul fiind introduse într-o incintă închisă şi încălzită.
Temperatura mare (50 - 200°C) accelerează difuzia moleculelor de solvent în textura
probei, iar presiunea mare care se obţine menţine solventul în stare lichidă. Operaţia se
efectuează într-o celulă de extracţie care trebuie să reziste la presiune înaltă. Volumul
acesteia este standardizat: 11; 22 sau 33 mL capacitate.
Etapele principale ale unei proceduri ASE (statice) sunt următoarele:
- introducerea probei în celula de extracţie;
- umplerea cu solvent;
- încălzirea şi presurizarea celulei;
- golirea celulei prin purjarea cu ajutorul unui flux gazos (N2);
- culegerea extractului într-o fiolă în vederea analizei sau a unei alte etape de prelucrare
(evaporare solvent, derivatizare).
Sistemele ASE sunt total automatizate. Se cunoaşte şi modalitatea dinamică, mai
rar utilizată, prin care solventul trece în mod continuu prin celula de extracţie, dar
consumul de solvent este mare. Schema unui sistem bazat pe extracţie cu solvent
accelerată, realizat pentru prima dată de Dionex Corporation, este redată mai jos.
2 3
5
4
1 N2
8
6
Fig. 5.3. Componentele unui sistem ASE: 1 – rezervorul; 2 – pompă; 3 – valva de pompă;
4 – valva de purjare; 5 – celula de extracţie; 6 – incinta de termostatare; 7 – valva statica;
8 – fiolă (vial) de colectare.
87
alături de probă a unui adsorbant, care să reţină o parte a analiţilor extraşi din probă. De
exemplu, la extracţia PCBs din matrici biologice cu conţinut lipidic prin adăugarea unui
adsorbant alături de probă permite extracţia selectivă a acestor compuşi poluanţi şi
reţinerea gliceridelor pe adsorbant.
Se cunosc aplicaţii ale acestei metode şi la extracţia monomerilor şi oligomerilor
din matrici polimerice, antioxidanţilor din polietenă de joasă densitate, sau chiar a unor
substanţe active din produse farmaceutice. Compuşii graşi din diverse seminţe pot fi
extraşi cu randamente mari prin acest procedeu rapid.
88
5800 sau 22125 MHz. Puterea dezvoltată de aceste microunde se situează între 300 şi
700 W.
In timpul tratamentului cu microunde, două procese principale determină
absorbţia radiaţiei de microunde de către probă: rotaţia dipolilor şi conducţia ionică.
Maximul de absorbţie a radiaţiei este situat la frecvenţa:
1
ν= (5.2)
2⋅π⋅τ
Q = I2 R (5.3)
89