Calitatea vinului este strâns legată de caracterul său aromat, dat de compuşii chimici

odoranţi, cunoscuţi sub denumirea generică de arome. Pentru a caracteriza senzorial un vin,
este necesar ca aroma să fie volatilă, adică să se detaşeze de suportul său pentru a putea fi
percepută olfactiv. Temperatura măreşte volatilitatea compuşilor mirositori.
Aromele din vin ce influenţează percepţia olfactivă aparţin mai multor clase chimice
de compuşi: terpene, alcooli superiori, esteri, acizi, lactone, aldehide, cetone etc. Concentraţiile
lor sunt foarte mici, de ordinul miligramelor, microgramelor sau nanogramelor.
Ţinând cont de complexitatea aromelor din struguri şi vin, faptul că se găsesc în cantităţi
foarte mici, trebuie să se stabilească metodele adecvate de extracţie şi dozare a aromelor.
Metodele de extracţie care se folosesc sunt următoarele: antrenarea aromelor din vin cu vapori
de apă (distilare), adsorbţia pe răşini de copolimeri sintetici, extracţia cu solvenţi organici.
La extractul obţinut, aromele se separă prin cromatografie de gaze (GC). La ieşirea din
coloană, eluentul este dirijat către spectrofotometrul de masă ce dă amprenta moleculei de
aromă. Cercetările arată că utilizarea etaloanelor interne specifice pentru dozarea cantitativă a
compuşilor aromaţi este o metodă uzuală dar destul de complicată. Picurile etaloanelor se
compară cu cele ale aromelor din probele de vin, calculându-se astfel cantităţile de arome.
Tehnicile de izolare sau separare, gândite tocmai pentru a determina compoziţia aromei,
au fost tot timpul prezente în oenologie. Şi totuşi, studiul lor nu a fost posibil decât de curând,
datorită inexistenţei metodelor analitice ce să determine compoziţia fracţiilor minoritare ale
aromei. Astfel, singura metodă folosită până recent a fost analiza senzorială.
Procedurile de izolare a compuşilor volatili din vin se bazează pe diferitele proprietăţi
fizico-chimice: solubilitatea în diverse faze organice nemiscibile cu matricea şi capacitatea de
a fi adsorbite selectiv de anumite materiale.
Abia în anii 1960 au apărut tehnicile noi de analiză prin gaz-cromatografie, ce au permis
punerea în practică a numeroaselor contribuţii ştiinţifice de până atunci, imposibile de realizat
până în momentul de faţă. Înainte de introducerea gaz-cromatografului, analiza componenţilor
volatili necesita mari cantităţi de materie primă, distilate fiecare în parte şi cromatografiate pe
coloană pentru a obţine fracţii îmbogăţite a diferitelor familii de compuşi. Separarea finală era
efectuată prin cromatografie pe hârtie sau în strat subţire, iar identificarea se făcea prin
aplicarea substanţelor mai mult sau mai puţin revelatoare pe plăcile cromatografice. În
majoritatea cazurilor, rezultatele erau de natură calitativă, datorită capacităţii mici de rezoluţie
a tehnicilor cromatografice folosite.
Gaz-cromatografia este o tehnică de separare analitică, ce a suferit multiple
transformări de la începutul ei. În plus, tehnicile de lucru au fost îmbunătăţite pe măsură ce
instrumentele au fost optimizate. Tehnica gaz-cromatografică este cea care oferă cele mai bune
rezultate în identificarea compuşilor volatili, respectiv a aromelor (Lopez şi Gomez, 2000;
Lermusieau ş.a., 2001; Garruti ş.a., 2006; Ferreira ş.a., 2002).
Unul dintre dezavantajele majore este necesitatea ca substanţele de analizat să aibă o
stabilitate termică ridicată, până la temperatura necesară volatilizării lor. În gaz-cromatografie,
faza mobilă este un gaz, pe când faza staţionară poate fi un lichid adsorbant, un lichid reţinut
pe un suport solid, sau un lichid impregnat în pereţii capilarelor.
În gaz-cromatograf, proba ce trebuie analizată, odată volatilizată, este transportată cu
ajutorul unui gaz inert, separarea componentelor bazându-se pe diferitele viteze de retenţie ale
compuşilor. Odată detectate, pe cromatogramă vor apărea picuri, ce vor deţine următoarele
informaţii: poziţia vârfului picului, sau timpul de retenţie, are un rol calitativ, pe când aria sau
înălţimea picului este martorul concentraţiei respectivului component.
Un cromatograf de gaze are trei componente principale: injectorul, camera de
termostatare a coloanei cromatografice şi sistemul de detecţie (unul sau mai mult detectori).
Acestora li se alătură sursa de gaz purtător pentru realizarea fazei mobile a separării prin GC.
Injectorul permite plasarea probei în capătul coloanei, într-o zonă cât mai îngustă cu putinţă.
Proba în GC poate fi gazoasă sau lichidă; atunci când proba este lichidă, componenţii probei
trebuie să fie volatili şi stabili termic pe intervalul de temperatură în care se face separarea
cromatografică (domeniul de temperatură obişnuit pentru separările GC este 20–400
°C).Componentele unui gazcromatograf sunt redate în fig. 3.1 (Piringer, 1969).

Fig. 3.1 Schema de principiu a unui cromatograf de gaze (Pririhger, 1969)

Fig. 3.1 Gas-chromatographer setup (Piringer, 1969)

Faza mobilă în GC trebuie să fie inertă din punct de vedere chimic, de puritate înaltă
(fără urme de apă sau oxigen), compatibilă cu tipul de detecţie aplicat şi convenabilă din punct
de vedere al costului. Faza mobilă în GC mai este cunoscută şi ca gaz purtător, putând fi H2,
N2, He sau Ar; gazul purtător poate fi produs de un generator de gaz (H2 sau N2), sau se găseşte
stocat în cilindri metalici, de unde este adus cu un debit controlat de un reductor de presiune în
sistemul cromatografic. Principalul rol al fazei mobile gazoase este de a antrena solutul în stare
gazoasă prin coloana cromatografică. Gazul purtător trebuie să fie inert, sau să nu reacţioneze
cu nici un component al probei şi nici cu faza staţionară, permiţând separarea fără să participe sau
să afecteze viteza de desfăşurare a analizei. Efectul variaţiei debitului de gaz influenţează
eficienţa coloanei. În cazul detectorilor care măsoară conductibilitatea termică se utilizează
hidrogen sau heliu. Sistemul de aprovizionare cu gaz este dotat cu manoreductor şi sistem de
reglare şi măsurarea a volumului. Rolul său este de a transporta proba de soluţie, de când este
introdusă în sistem, până la detector, pe parcursul coloanei având loc separarea diverşilor
compuşi.
Gazul purtător are şi rolul de a participa la separarea gaz-cromatografică, fiind miscibil
cu vaporii substanţei; de aceea, trebuie să fie inert sau să nu reacţioneze cu nici un component
al probei şi nici cu faza staţionară, permiţând separarea fără să afecteze viteza de desfăşurare a
analizei. Distribuţia substanţei de analizat în faza mobilă şi cea staţionară este redată de
coeficientul de distribuţie (raportul dintre grame de substanţă, într-un mL de fază staţionară şi
grame de substanţă într-un mL de fază mobilă). Echilibrul de distribuţie a substanţei între faza
mobilă şi cea staţionară se stabileşte instantaneu.
Dispozitivele pentru introducerea probei
Metoda de introducere a probei în coloană depinde de starea în care se găseşte: gazoasă,
lichidă sau solidă. Este indicat ca proba să fie introdusă cât mai repede şi într-o zonă de
concentraţie foarte îngustă, nediluată cu gaz purtător. Mărimea probei variază de la <1/μg
(pentru coloane capilare) la cantităţi de ordinul gramelor (pentru cantităţi preparative). Probele
gazoase se introduc cu ajutorul unor seringi de diferite volume. Probele lichide sunt
transformate în stare de vapori.
În practică, aparatele sunt prevăzute cu un spaţiu de injectare – camera de vaporizare –
încălzit la o temperatură independentă de temperatura coloanei, unde proba este vaporizată şi
apoi antrenată în coloană de către gazul purtător. Se folosesc microseringi cu dispozitive
micrometrice. Pentru probe foarte mici se recomandă înfiolarea în tuburi capilare, care sunt
golite direct în fluxul de gaz purtător.
În aparatele moderne, partea superioară a coloanei constituie compartimentul de
injectare care este încadrat de încălzitorul sub influenţa căruia se produce vaporizarea probei.
În acest caz se utilizează dispozitive speciale, care permit purjarea gazului purtător cu un debit
de 35–50 mL/min, pentru antrenarea urmelor. Pentru o precizie superioară, în cazul
substanţelor volatile mirositoare sau în analiza de rutină, se recomandă un dispozitiv auxiliar
de injectare automată, care se poate programa în anumite condiţii operatoare, în funcţie de
timp, de volum etc.
Injectorul cu sau fără divizarea fluxului de vapori (split/splitless)
Este un sistem de injecţie neselectiv sub aspect cantitativ (fig. 3.2). Construcţia sa se
bazează pe configuraţia injectorului cu divizarea fluxului de vapori, dar este operat pentru o
perioadă bine definită, din momentul introducerii probei, ca sistem de injecţie fără splitare.

Fig. 3.2 Injectorul split-splitless (www.openchemist.eu)

Fig. 3.2 Split-splitless injector (www.openchemist.eu)
Acest tip de injector este utilizat în cazul separărilor pe coloane capilare. Datorită
dimensiunilor mici ale acestora, cantitatea de probă încărcată în capul coloanei trebuie să fie
foarte mică. Aceasta este practic imposibil de realizat prin injecţia directă. Prin acest tip de
injector se realizează introducerea unei cantităţi mici din proba injectată; prin volatilizarea
acesteia şi amestecarea cu un curent de gaz purtător, proba se diluează, iar din amestecul format
doar o parte este introdusă în coloană, restul fiind eliminată (splitată) cu ajutorul unei valve.
Această variantă de funcţionare a injectorului este numită „split”. În situaţii în care
întreaga probă trece în coloana cromatografică, varianta de funcţionare se numeşte „splitless”.
Corpul injectorului este încălzit pentru ca proba să fie volatilizată. În interior se află un tub de
vaporizare (o capilară de sticlă numită „liner”) pe pereţii căreia vaporii probei injectate sunt
mai stabili decât pe un perete metalic încălzit. Vaporii probei injectate se amestecă cu gazul
purtător încălzit, iar o parte a amestecului format trece în coloana cromatografică, iar cealaltă
parte este eliminată.
 În determinarea compuşilor volatili se foloseşte în special metoda „split”. Motivele sunt
suficiente: simplicitate, obţinerea de picuri înguste, timpii de retenţie sunt reproductibili şi se
pot introduce şi probe aşa zis „murdare”, cu resturi de compuşi. Ca dezavantaj, injecţia „split”
necesită o concentrare prealabilă a probelor, în caz contrar concentraţiile compuşilor vor fi prea
mici şi cromatograma va fi neidentificabilă.
Incinta termostatată asigură regimul termic în coloana cromatografică. Temperatura
fiind un parametru esenţial în separarea GC, trebuie să fie uniformă pentru toată lungimea
coloanei; fluctuaţiile de temperatură influenţează procesul de retenţie cromatografică şi astfel
exactitatea timpilor de retenţie ai analiţilor din probă, conducând în unele cazuri chiar la
splitarea picurilor cromatografice.
Sistemul de control al temperaturii: în gaz-cromatograf există trei zone unde variabila
de temperatură trebuie controlată şi anume zona de injecţie, coloana şi detectorul. Din punctul
de vedere al gaz-cromatografiei, variabila termică are cea mai mare influenţă în zona coloanei,
deoarece de ea depinde succesul separării compuşilor.
Pentru a putea controla temperatura din coloană, gaz-cromatograful este echipat cu un
sistem de încălzire electrică şi cu un sistem de răcire adiacent, ambele guvernate de un sistem
electric.
Temperatura de lucru a vaporizatorului trebuie să fie ridicată, pentru a transforma
instantaneu toate componentele substanţei în vapori, care să poată fi preluaţi de gazul purtător
şi introduşi în coloană.
Temperatura de lucru a coloanei influenţează separarea cromatografică, în special
prin intermediul difuziei fazei gazoase. Lucrând la temperaturi mari, viteza de difuzie este
mai mare, iar separarea devine mai bună (vârfuri mai ascuţite şi înguste a picurilor pe
cromatograme).
Dacă se lucrează la temperatură constantă, substanţele mai greu volatile vor părăsi
coloana la timpi de reţinere din ce în ce mai lungi. Pe lângă inconvenientul unei durate lungi
a analizei, ultimele componente ale substanţei dau maxime foarte aplatizate. De aceea,
începem analiza cromatografică la o temperatură mai mică în vederea separării
componentelor volatile, cu urcarea progresivă a temperaturii spre sfârşitul analizei.
Elementul principal al dispozitivelor de programare a temperaturii de lucru a coloanelor
este o rezistenţă din fir subţire de platină (termorezistenţă), plasată în camera de
termostatare.
Coloana de separare
 Coloanele în cromatografia de gaze pot fi clasificate în: coloane umplute, în care
umplutura este reprezentată de către faza staţionară depusă pe un suport inert, iar materialul
astfel rezultat este introdus mecanic într-o coloană (metalică sau din silice topită, cu diametrul
de ordinul mm şi lungimea de până la 1 m); coloane capilare având pe peretele interior un film
lichid imobilizat, cu grosime de strat între 0,5–1 μm (de regulă 0,25 μm). Coloanele capilare
sunt construite din silice topită sau borosilicat, acoperite la exterior de un strat protector de
polimer. Coloanele capilare au lungimi cuprinse între 10 şi 200 m şi diametru interior de 0,1–
0,5 mm. Eficienţa acestora este foarte mare; coloane capilare având depus pe peretele interior
un strat cu grosimea de cel mult 30 μm, alcătuit din particule ale unui suport inert (de exemplu,
pământ diatomeic) pe care este depusă faza staţionară propriu-zisă dată de un film lichid, cu
grosimea de maximum 1 μm.
Sistemul de detecţie este localizat la ieşirea din coloană. Prin el trece gazul
transportator, împreună cu elementele deja separate. Fiecare compus generează un semnal
electric, ce este imediat amplificat. Detectorii în GC pot fi universali sau specifici, funcţie de
clasa de compuşi care dau răspuns.
Luând drept criteriu informaţia produsă, aceştia pot fi detectori de informaţie
cantitativă şi detectori de informaţie cantitativă + structurală în acelaşi timp (detectorul bazat
pe spectrometrie de masă – MS, sau detectorul bazat pe spectrometrie în infraroşu cu
transformată Fourier). Configuraţiile GC comercializate pot cuprinde doi sau mai mulţi
detectori, aranjarea lor în serie fiind determinată de caracterul distructiv sau nedistructiv al
analiţilor care eluează din coloana cromatografică.
Dintre detectorii de informaţie cantitativă, cei mai importanţi sunt: detectorul cu
ionizare în flacără (FID), detectorul cu captură de electroni (ECD), detectorul cu conducticitate
termică (TCD), detectorul termoionic (NPD-nitrogen-phosphorus detector), detectorul cu
fotoionizare (PID), detectorul cu emisie moleculară în flacără (FPD), detectorul de emisie
atomică (AED) şi detectorul cu descărcare pulsatorie în heliu (PDHID). Spectrometria de masă
este un sistem de detecţie utilizabil atât în cromatografia de gaze (GC-MS) cât şi în cea de
lichide (LC-MS).
Dispozitivele de integrare şi înregistrare au la bază circuite integratoare ce conduc la
obţinerea de cromatograme clare. Spectrometrul de masă preia materialul injectat, îl ionizează
la vid foarte înalt, şi focalizează aceşti ioni şi fragmentele produse direct în analizorul magnetic
de masă, după care colectează şi măsoară fiecare ion selectat cu un detector.
Se utilizează detectorul cu ionizare în flacără (FID), unul dintre cele mai sensibile ce
poate atinge 10–10 g/s. Interpretarea spectrului de masă poate fi utilizată la identificarea
structurii unui compus organic investigat prin această tehnică. Identificarea structurală
presupune de regulă compararea unui spectru de masă experimental cu spectre MS dintr-o
bibliotecă spectrală, stocată în memoria sistemului de procesare a datelor cu care este dotat MS
(Mc Nair, 1998).
Sistemul de achiziţie şi prelucrare a datelor este utilizat şi pentru programarea unor
parametri ai separării (regimul de temperatură) sau parametrii sistemului de detecţie.
Cromatograma poate fi văzută în timp real, iar gradul de prelucrare a acesteia depinde de
complexitatea softului cu care este dotat calculatorul sistemului.
Computerul integrat, sistemul ştiinţific al gaz-cromatografului, măsoară picurile şi
calculează rezultatele. Face automat operaţiile de integrare a vârfurilor picurilor, măsurarea
timpilor de retenţie, operaţiile cu standard şi redă procesul final al analizei.
Evaluarea rezultatelor unei analize cromatografice se face în trei etape:
a. Obţinerea cromatogramei propriu-zise. Exactitatea obţinerii picului este afectată de
numeroase erori posibile, legate de elementele constructive ale cromatografului
respectiv: erori datorate variaţiilor de debit de eluent, erori introduse la dozarea probei,
erori cauzate de reţinerea ireversibilă în coloană a unei fracţiuni din cantitatea de
component, erori introduse de caracteristicile detectorului şi de amplificatoarele
electrometrice sau de curentul punţii.
b. Convertirea cromatogramei în date numerice privind analiza cantitativă (măsurarea
înălţimii sau ariei picului). Aceasta se poate face manual sau folosind integratoare
automate. Operaţia de integrare propriu-zisă introduce alte erori în analiza cantitativă.
c. Corelarea datelor numerice obţinute, pentru a determina compoziţia cantitativă a probei
analizate. Această etapă se realizează cu metoda normării înălţimilor sau ariilor
picurilor, utilizând unele standarde sau etalonând aparatura.
Gaz cromatografia poate fi folosită atât pentru analizele cantitative cât şi pentru cele
calitative. Este de obicei folosită pentru analizele cantitative, dar trebuie spus câte ceva şi
despre cele calitative. Astfel, parametrul cromatografic folosit pentru analizele calitative este
volumul de retenţie sau un alt parametru apropiat.
Totuşi, deoarece volumul de retenţie nu poate confirma originea vârfului, este mai util
să se conecteze la gaz-cromatograf un spectrometru de masă.
Parametrii de retenţie
Timpul de retenţie pentru orice solut poate fi folosit pentru a-i afla originea, dacă
următoarele variabile sunt menţinute constante: lungimea, faza staţionară şi grosimea ei,
temperatura şi presiunea. De exemplu, dacă se vrea să se cunoască care dintre componentele
unei substanţe sunt alcooli, o serie de alcooli standard ar trebui trecută prin coloană în condiţii
identice.
Analiza calitativă
Componenţii separaţi pe coloana cromatografică se analizează după condensare sau
prin intermediul parametrilor de retenţie. Pentru captarea componenţilor eluaţi de pe coloană
în vederea condensării, se utilizează trape de răcire la o temperatură condiţionată de
volatilitatea probei. Cercetarea componenţilor condensaţi se efectuează cu spectometre de
masă sau spectrofotometre în infraroşu etc. Mai adesea, identificarea componenţilor se bazează
pe cercetarea comportamentului cromatografic, reflectat de parametrii săi de retenţie.
Pentru uzul curent, analiza calitativă se realizează cu ajutorul unor substanţe pure – eta-
loane. Acestea se cromatografiază în aceleaşi condiţii în care s-a realizat analiza probei,
comparându-se timpii de reţinere. Se formează astfel aşa numitele biblioteci de spectre. Printr-
un alt procedeu, se adaugă pe rând în probă substanţe etalon, observându-se amplificarea
picului corespunzător.
Pentru evitarea unor coincidenţe, se efectuează verificarea, modificând temperatura sau
polaritatea fazei staţionare. Dacă nu se înregistrează vreo separare, este de presupus că
identitatea etalonului corespunde picului respectiv.
Analiza calitativă în CG se mai poate efectua şi prin alte procedee, cum ar fi executarea
unei reacţii chimice, înainte sau după cromatografiere şi corelarea informaţiilor cu
reprezentările seriilor omoloage. Conectarea în paralel a unor coloane cu diverşi detectori
selectivi, oferă posibilitatea semnalării simultane a anumitor componenţi sau grupe
funcţionale; raportul răspunsurilor furnizează rezultate foarte bune.
Adesea analiza se completează cu instrumente auxiliare, care se ataşează direct la
coloană. Acestea sunt: spectrometrele de masă, spectrofotometrele IR sau UV, RMN,
fluorescenţa în raze X, cromatografia pe strat subţire etc.
Analizele cantitative
Analizele cantitative sunt întotdeauna însoţite de erori şi necesită o cunoaştere foarte
bună a detectorilor şi a sistemelor de date. Luarea probelor, prepararea lor, validarea
instrumentelor şi a metodei şi asigurarea calităţii analizelor, toate acestea fac parte din acest
proces.
Erorile de măsurare pot fi determinate sau nedeterminate. Ultimele pot fi calculate
statistic, primele însă trebuie eliminate în număr cât mai mare pentru o corectitudine maximă.
Metode pentru analizele cantitative
Standardul extern
Această metodă poate fi inclusă în softul computerelor conectate la gaz-cromatograf,
fiind o metodă grafică. Cantităţi cunoscute din analitul ştiut se cromatografiază, ariile sunt
măsurate şi se efectuează o curbă de calibrare.
Dacă soluţiile standard variază în concentraţie, atunci un volum constant trebuie
introdus în coloană pentru toate probele şi standardele. Injectarea manuală nu are rezultate
foarte bune, de aceea se foloseşte un autoinjector.
Dacă nu se efectuează o curbă de calibrare, iar rezultatele sunt calculate de un soft, se
întrebuinţează o metodă uşor diferită. Un amestec de calibrare din diferite standarde pure este
cromatografiat.
Când amestecul necunoscut este cromatografiat, aceşti factori sunt multiplicaţi cu ariile
respective ale fiecărui analit necunoscut, rezultând valoarea pentru masa fiecărui analit.
Această procedură este calibrarea la un punct, în comparaţie cu curba din mai multe puncte
descrisă anterior, fiind mai inexactă.
Standardul intern
Standardul ales pentru această metodă nu poate fi un component al probei şi nu poate
depăşi picurile. O cantitate cunoscută din acest standard este adăugată fiecărei probe.
Standardul intern trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să fie complet separat de
celelalte componente, dar cu un timp de reţinere apropiat de cel al componentului determinat
şi cu o înălţime, respectiv o arie a picului cât mai apropiată de cea a componentului. De
asemenea, amestecul de analizat nu trebuie să conţină substanţă standard.
Standardul este adăugat în probă în aproximativ aceeaşi concentraţie cu analitul care
trebuie aflat, înaintea oricăror alte reacţii chimice.
Se fac trei amestecuri de calibrare din probe pure de analit. O cantitate ştiută de standard
se adaugă în fiecare amestec de calibrare cât şi celui necunoscut, de obicei în cantitate egală.
Toate ariile sunt măsurate şi calculate conform cu aria standardului intern.

Determinarea ariei unui pic cromatografic

 Metoda produsului înălţimii cu lăţimea picului este cel mai frecvent utilizată. Aria se
calculează ca produs al înălţimii h a picului cu lăţimea lui, măsurată la jumătate din
 înălţime. Precizia măsurătorilor se poate mări dacă se ia lăţimea picului la un sfert din
înălţime sau chiar la o zecime, în cazul unor picuri foarte ascuţite.
 Metoda triunghiului: se ia ca arie a picului suprafaţa triunghiului format de linia de zero
cu tangentele duse în punctele de inflexiune ale picului. O precizie mai mare se obţine
dacă în loc de înălţimea triunghiului astfel format se ia înălţimea picului, h.
 Metoda înălţimii: se utilizează în special în cazul componentelor cu timpi de reţinere
scurţi (picuri înguste), alegându-se ca parametru cantitativ de analiză nu aria picului, ci
înălţimea lui.
 Metode perimetrice: aria picului se poate măsura cu un planimetru sau se poate decupa
picul din cromatogramă şi cântări hârtia. Se foloseşte mai ales în cazul picurilor
asimetrice. Concentraţia componentului se calculează ca produs al ariei picului.
 Integrarea automată: integratoarele pot fi electronice sau electromecanice. Ele
transformă intensitatea semnalului într-un număr proporţional de impulsuri care,
însumate în timp, reprezintă integrala curbei direct sub formă numerică. Pot fi cuplate
la înregistrator, obţinându-se un semnal analogic cu cromatograma.
Factori care determină mărimea ariei picului
Aria unui pic al cromatogramei depinde de doi factori, în esenţă de sensibilitatea
detectorului şi de cantitatea de component introdusă în coloană. Astfel, toţi factorii ce
influenţează sensibilitatea şi dozarea cantităţii de probă pot introduce erori.
Debitul de eluent, stabilit cu ajutorul unui ventil de reglare, este dependent de presiune
şi temperatură. Modificările de temperatură pot produce variaţii de până la câteva procente în
înălţimea sau aria unui pic.
Coloana poate fi o serioasă sursă de erori, mai ales în cazul în care se lucrează cu
amestecuri ce conţin componente reactive, cu molecule mari sau grupe funcţionale labile. În
aceste cazuri, pentru fiecare coloană este necesară etalonarea aparaturii, ce trebuie de asemenea
periodic controlată.
Dozarea şi introducerea corectă a probei este foarte importantă în analiza cantitativă.
Orice variaţie de presiune şi de temperatură apărute în urma introducerii probelor determină
fluctuaţii ale cantităţii de probă.
Aceste neajunsuri se pot elimina folosind metoda standardului intern sau a normării
ariilor picurilor. Introducerea probei cu seringa poate genera şi ea erori în cazul în care nu se
introduce toată proba sau în cazul alegerii unei cantităţi de substanţă prea mare sau prea mică.
Sensibilitatea detectorului depinde de geometria detectorului şi de parametrii lui
funcţionali (debit de eluent, temperatură, curent sau tensiune de alimentare).
Înregistratorul poate deveni o sursă de erori dacă sensibilitatea lui nu este bine reglată.
Timpul lui de răspuns trebuie să fie suficient de mic (maximum o secundă) pentru a urmări
corect semnalul detectorului.

3.2. PRINCIPIUL CROMATOGRAFIEI DE GAZE ŞI FUNCŢIONAREA

GAZ-CROMATOGRAFULUI
Compuşii organici aduşi în stare de vapori sunt transportaţi de un gaz-purtător (faza
mobilă) de-a lungul unei coloane cromatografice, care conţine o fază staţionară, până la
detector (Piringer, 1969) (fig. 3.3).
Coloana cromatografică este considerată ca fiind formată din mai multe porţiuni
consecutive omogene (talere teoretice), în fiecare producându-se separarea ambelor faze, prin
stabilirea completă a echilibrului procesului respectiv, permiţând aprecierea calităţii separării
componentelor în coloana cromatografică.

Fig. 3.3 Funcţionarea gazcromatografului (www.wikipedia.com)

Fig. 3.3 Functioning of the gas-chromatographer (www.wikipedia.com)

Gazul purtător aflat în butelie la o presiune ridicată, de circa 150 atm, este adus prin
intermediul unui reductor de presiune la numai 2–3 atm. Cu ajutorul unui ventil se reglează
debitul gazului care intră în coloană, la câţiva zeci sau sute de cm3/minut. Presiunea gazului la
intrarea în coloană este de 0,5–2,5 atm.
Se lucrează cu cantităţi mici de lichide (1,5–10 µL), care se introduc în vaporizator cu
ajutorul unei seringi a cărei ac pătrunde printr-un dop de cauciuc etanş în evaporatorul încălzit
la 100–300 °C, aflat în capul coloanei. Componentele sale se evaporă rapid şi sunt adsorbite
de faza staţionară inertă din coloană. Sub acţiunea gazului purtător, ele încep să migreze către
capătul opus al coloanei, cu viteze diferite şi pătrund în detector, care măsoară una din
constantele fizice (densitate, indice de refracţie, conductibilitate termică).
Detectorul traduce variaţia constantelor fizice într-un impuls electric, care este
amplificat şi înregistrat grafic sub formă de cromatogramă

3.3. METODA GAZ-CROMATOGRAFICĂ ŞI EXTRACŢIA ÎN FAZĂ

SOLIDĂ
Este o tehnică de extracţie care izolează compuşii organici şi simplifică matricea probei.
Ea foloseşte un proces de migrare diferenţiată în care compuşii sunt reţinuţi şi eluaţi după ce
au fost reţinuţi într-un mediu poros de o fază mobilă. Metoda de extracţie a probei variază în
funcţie de tipul de compus de extras.
Avantajele extracţiei în fază solidă (solid phase extraction – SPE) faţă de extracţia
lichid–li-chid pentru prepararea probelor sunt: metoda de extracţie necesită timp mai scurt, e
mai simplă, consumul de solvent se reduce, pierderile sunt mai mici, este posibil un contact
mai scurt a probei cu solventul, este mai puţin dependentă de sticlăria de laborator fragilă şi
scumpă, se obţine o concentrare mai mare a probei şi o recuperare mai bună cu automatizare
accesibilă pentru o precizie bună.
Extracţiile în fază solidă urmăresc parcurgerea unor etape (fig. 3.4) ce definesc
analizarea unei probe lichide când mediul extractant este un adsorbant, ales în funcţie de natura
analiţilor extraşi din proba lichidă.
Analiţii reţinuţi de adsorbant sunt apoi desorbiţi, de regulă într-un alt solvent. Raportul
de concentrare pentru o anumită specie depinde de raportul de volume probă/solvent utilizat la
desorbţie, dar şi de randamentele de adsorbţie, respectiv desorbţie, ale analitului studiat.

Probă lichidă Extracţie SPE Desorbţie

ANALIZĂ
Vprobă (adsorbţie) Analiţi(Vsolvent)

Fig. 3.4 Etapele de bază ale extracţiei în fază solidă

 Fig. 3.4 Basic steps of the solid phase extraction

Echipamentul SPE (fig. 3.5) este format dintr-un manifold (grosimea peretelui este de
1 cm) şi 12 cartuşe conectate prin robineţi la aceasta. Manifoldul este conectat la o pompă de
vid prin intermediul unui manometru.

Fig. 3.5 Manifold SPE

Fig. 3.5 SPE manifold

Sistemul GC este format din:

 injector AOC5000, cu posibilitatea de injecţie de probe lichide sau injecţie headspace,
cu termostatare;
 gaz-cromatograf Shimadzu GC2010;
 coloană capilară cromatografică Thermo TR-WAX MS, cu lungimea de 60 m,
diametru interior de 0,25 mm, grosimea stratului de separare 0,25μm;
 detectorul utilizat a fost un spectrometru de masă Shimadzu QP2010 Plus;
 gazul purtător utilizat a fost He