Modele de evaluare a traducerii

Comparatismul este o metodă de evaluare a traducerilor, fiind posterioară procesului de

traducere. Acest tip de studii se înscrie în categoria studiilor descriptive.
Echivalenţa în traducere trebuie definită în raport cu nivelul şi obiectivul sau scopul
traducerii (Reiss şi Vermeer, 1984).
Aspectele care îl preocupă pe traductolog în evaluarea traducerii textelor pragmatice
sunt:

1. Eficacitatea comunicării
2. Receptarea maximă a textului sursă
3. Fidelitate în transmiterea intenţiei autorului
4. Precizia restituirii (echivalarea reacţiilor textelor sursă şi ţintă)
5. Finalitatea textului înCriterii
funcţiededeevaluare
text şi destinatarul
a traducerii. presupus
Nida (K.Reiss, 1971, 2002)

• Nida fixează trei criterii fundamentale de evaluare a traducerilor:

1. Eficacitatea generală a procesului comunicării, bazată pe un efort minim de decodare

2. Înţelegerea intenţiei textului sursă evaluată în funcţie de reacţia/răspunsul cititorului

ţintă

3. Echivalenţa reacţiilor sau efectelor.

Ceea ce este comun pentru Nida şi alţi traductologi ţine de priorităţile traducerii:
coerenţa textuală, echivalenţa dinamică, inteligibilitatea.

Printre metodele de evaluare a traducerii putem numi:

- Analiza monolingvă a textului tradus
- Metoda comparativă de evaluare bilingvă a traducerilor care au ca punct de plecare
confruntarea:
a) unui text sursă şi a unui text ţintă
b) a unui text sursă şi a mai multor texte ţintă
- Compararea plurilingvă a textelor traduse şi a textului de origine.
 • Numim metodă de evaluare a traducerii demersul urmat de traductolog în analiza şi
critica traducerii (analiza monolingvă a textului ţintă, comparaţia bilingvă, textul sursă şi
unul, două sau mai multe texte ţintă în aceeaşi limbă ţintă, comparaţia plurilingvă a unui
text sursă şi a două sau mai multe texte ţintă în limbi ţintă diferite), bazat pe un model de
evaluare, adică o punere în funcţie a aparatului critic de evaluare.

• Strategia de traducere se referă la totalitatea modalităţilor şi mijloacelor utilizate de

traducător – constrângeri obligatorii, de natură lingvistică, dar şi modificări facultative, ce
ţin de libertatea alegerii, de subiectivitate aplicate pentru a-şi atinge scopul: realizarea
traducerii, proces şi produs, adică atât procedeele de traducere, cât şi tehnicile de redactare.

• Funcţia textului influenţează alegerea soluţiilor de traducere (Reiss, Vermeer).

PROBLEME ALE TRADUCERII. ERORI ALE TRADUCERII.

• În traductologie există numeroase analize care încadrează problemele traducerii

în diferenţele de ordin lingvistic ce apar între limbile incluse în proces (lexic,
sintaxă, stil).

• Această abordare îşi are originea în primele scrieri moderne ce țin de traducere,
abordând-o din perspectivă lingvistică (Mounin, 1963, Catford, 1965). O importanţă
deosebită o are stilistica comparată a lui Vinay şi Darbelnet (1958).

• Christiane Nord este una din autorii care pune în mod explicit întrebarea despre
problemele traducerii. Ea trasează o deosebire clară pentru noţiunile de problemă
şi dificultate de traducere.

• Problema de traducere este definită de Christiane Nord ca : „O problemă

obiectivă pe care orice traducător (indiferent de nivelul competenţelor sale şi de
condiţiile tehnice ale activităţii sale) trebuie să o rezolve în procesul realizării unei
anumite traduceri” (1988).

• Dificultăţile de traducere „sunt subiective şi ţin de traducătorul propriu-zis şi de

condiţiile particulare ale activităţii lui” (1988).

• Autoarea este de părerea că o problemă de traducere va rămâne ca atare,

chiar după ce un student va învăţa să-i facă faţă, dar va rămâne o dificultate,
dacă un traducător va încerca să o rezolve fără a recurge la tehnicile necesare de
traducere.
 • C.Nord vorbeşte despre 4 tipuri de dificultăţi:

1)a textuluiceleoriginal
specifice textului, care sunt în legătură directă cu gradul de înţelegere
şi care pot fi depistate prin analiza factorilor intratextuali şi prin
analiza textuală;

2) cele care depind de traducător, ele sunt puse în circuit de traducătorul ideal,
care dispune de toate competenţele necesare, acumulate din experienţă şi care-l
ajută să depăşească aceste dificultăţi;
3 ) cele pragmatice, care se află în relaţie nemijlocită cu realitatea traducerii;

4) cele tehnice, care se află în relaţie cu specificul subiectului abordat în text.

• Christiane Nord deosebeşte 4 tipuri de probleme de traducere: textuale,

pragmatice, culturale şi lingvistice (1988).

1. Problemele textuale rezultă din caracteristicile particulare ale textului sursă (de
ex., jocul de cuvinte).

2. Problemele pragmatice sunt rezultatul activităţii propriu-zise a traducătorului

(de ex. necesitatea de a ţine cont de destinatarii traducerii).

3. Problemele culturale rezultă din diferenţa normelor şi convenţiilor existente

între cultura sursă şi în cultura ţintă.

4. Problemele lingvistice rezultă din diferenţele structurale între limba sursă şi

limba ţintă.
O direcţie psiholingvistică în analiza problemelor de traducere

• Orientarea psiholingvistică a noţiunii de problemă de traducere este propusă de

traductologii care au realizat studii empirice referitor la procesul de traducere,
utilizând tehnica Thinking Aloud Protocol (fr. verbalisation concourante).

Este vorba despre o tehnică care presupune exprimarea raţionamentelor cu voce

tare, ceea ce contribuie la explicitarea aspectelor cognitive.

Participanţii sunt invitaţi să-şi enunţe gândurile pe măsură ce vin în contact cu

materialul inclus în experiment. Este o modalitate de a recurge la exprimarea
explicită a ceea ce se crede despre felul de soluţionare a unei probleme.
 • Krings (1986), analizează rezultatele obţinute prin această tehnică şi defineşte
noţiunea de problemă de traducere drept o categorie de bază în relaţie cu
manifestarea subiecţilor.

• Prezenţa unei probleme de traducere este detectată în urma unor manifestări

directe sau indirecte ale subiecţilor.

• Krings deosebeşte 2 tipuri de indicatori ai problemelor de traducere: primari

(declaraţia explicită a subiectului, utilizarea dicţionarelor, omiterea traducerii) şi
secundari (corectări, mărci în textul original etc.).

• Krings sugerează clasificarea problemelor de traducere în:

• probleme de receptare,
• probleme de producere,
• probleme de receptare-producere.
Se creează impresia că autorul confundă problemele de traducere cu dificultăţile
de traducere. El ajunge la concluzia că problemele de traducere nu pot fi
prevăzute.

Probleme de traducere şi competenţe de traducere.

• Dacă am pune la bază procesele cognitive prin care trece un traducător, am

înţelege că problemele de traducere depind şi de competenţele de traducere.
Reprezentantul acestui curent, Presas (1996, 1997), defineşte noţiunea de
probleme de traducere ca :
„Obstacole ce rezultă din compararea unui sistem actual (textul original) cu un
sistem virtual (limba de traducere) pentru a construi un al doilea sistem actual
(textul final), pornind de la un al doilea sistem virtual (proiectul textului final) şi care
îl obligă pe traducător să aplice criterii speciale derivate dintr-o strategie”.

• Sistematizarea problemelor de traducere şi a criteriilor de soluţionare a lor,

propuse de Presas, se bazează pe categoriile lui De Beaugrande şi Dressler
(1981), adică pe criteriile textualităţii: intertextualitate, situaţionalitate,
intenţionalitate, acceptabilitate, informativitate, coerenţă şi coeziune.

• Astfel, problemele de traducere au o dublă faţetă:

 1) sunt textuale, dat fiind faptul că ele se manifestă pe suprafaţa textului;
2) sunt pragmatice şi semiotice, căci diferite comunităţi sociale codifică informaţia
în mod diferit, pornind de la factori ce nu apar la suprafaţa textului.

3) Identificarea problemelor de traducere necesită realizarea, din partea

traducătorului, a următoarelor operaţii:

1) să evalueze datele formale, situaţionale şi de conţinut ale textului original

(intertextualitate);

2) să evolueze conlucrarea cunoştinţelor explicite şi implicite vehiculate de textul

original în relaţie cu destinatarul traducerii (situaţionalitate);

3) să evalueze intenţia autorului, să stabilească propria intenţie şi să o actualizeze,

astfel ca să fie acceptată de receptorul traducerii (intenţionalitate şi
acceptabilitate);
4) să evalueze ponderea informativă a textului original în relaţie cu receptorul
textului original şi al celui care va recepta traducere (informativitatea);
5) să stabilească un sens al textului pornind de la parametrii coerenţei în limba
ţintă;
6) să stabilească valoarea parametrilor coeziunii în textul original şi să creeze
coeziunea în textul tradus cu ajutorul mecanismelor de care dispune limba ţintă.

Problemele de traducere. Procesele cognitive şi clasificarea lor.

• În linii generale, reieşind din propunerile făcute de Christiane Nord, putem defini
problemele de traducere ca nişte dificultăţi (lingvistice, extralingvistice etc.) de
ordin obiectiv, pe care le întâlneşte un traducător în momentul efectuării unei
traduceri.

• Pornind de la faptul că întrebările ce ţin de analiza dificultăţilor de traducere sunt

foarte variate, ele ar putea fi reunite în 2 blocuri mari:
1) probleme de traducere existente şi modul de grupare a lor;
2) din punct de vedere cognitiv, operaţiile ce urmează după depistarea
problemelor.

• Din punct de vedere cognitiv, se cere menţionată legătura strânsă între analiza
problemelor de traducere, analiza procesului de traducere şi a competenţelor de
traducere.

• În procesul de traducere descoperim indicatori ai problemelor de care se ciocneşte

 un traducător: este vorba despre pauze, omisiuni, corectări etc. Problemele de
traducere pot apărea la diferite etape ale traducerii (înţelegere, re-exprimare).

• Hurtado Albir propune clasificarea problemelor de traducere în 4 categorii:

lingvistice, extralingvistice, instrumentale şi pragmatice (2001).
1. Problemele lingvistice sunt cele care au un caracter normativ, ele bazându-se,
în primul rând, pe discrepanţele existente între limbile atrase în traducere, pe toate
planurile: lexical, morfosintactic, stilistic şi textual (coeziune, coerenţă, progresiune
tematică, tipologii textuale şi intertextuale).
2. Problemele extralingvistice. Sunt problemele care se reduc la întrebări de
ordin tematic, cultural sau enciclopedic.

3. Problemele instrumentale. Derivă din dificultăţile de documentare sau din

necesitate căutării unor anumite informaţii.
4. Problemele pragmatice. Ţin de relaţia cu actele de vorbire prezente în textul
original, de intenţia autorului, de presupunerile şi implicaturile, de condiţiile care
derivă din procesul traducerii, din caracteristicile destinatarului şi din contextul în
care se realizează traducerile.

ERORILE DE TRADUCERE

• Problema erorilor de traducere influenţează nemijlocit asupra calităţii traducerilor şi

este o parte importantă a evaluării traducerilor.

• Noţiunea de eroare de traducere este definită, în general, ca o echivalenţă

neadecvată aplicată într-o anumită traducere

• În prezent există diferite clasificări ale erorilor de traducere, ele fiind abordate din
diverse puncte de vedere.

• Unii autori folosesc noţiunea de eroare, alţii preferă cea de inadecvare sau de
greşeală (Gouadec, 1981; Gile, 1992; Delisle, 1993).

• Unii cercetători stabilesc o anumită diferenţă între noţiunile de eroare şi greşeală.

• Astfel Spilka consideră că eroarea este sistematică, iar greşeala este aleatorie,
întâmplătoare.

• Pentru a defini categoriile de erori cel mai des întâlnite, se stabileşte o relaţie cu
erorile care apar în comparaţie cu textul original şi erorile care apar în comparaţie
cu limba ţintă.

• Pornind de la această corelare, se vorbeşte despre categorii de erori de

traducere ca: sens inadecvat, non sens, contrasens, omisiune, adiţionare,
 supratraducere, subtraducere etc. (în raport cu redarea textului sursă) şi despre
erori de limbă: ortografie, lexic, gramatică (în raport cu mecanismul limbii ţintă).

Viziunile lui Delisle

• Delisle (1993) recurge la termenul greşeală, insistând asupra greşelilor de limbă şi

greşelilor de traducere.

• Greşeala de limbă „este o greşeală care figurează în textul ţintă şi care se explică
printr-un nivel scăzut de cunoaştere a limbii ţintă”. Delisle vorbeşte despre
următoarele greşeli de limbă: ambiguitatea (nedeliberată), barbarismul,
formulările neclare, echivocul (nedeliberat), pleonasmul, repetiţia (abuzivă),
solecismul, zeugma.

• Greşeala de traducere „este o eroare care apare în textul ţintă şi se explică printr-
o interpretare eronată a unui segment din textul sursă”. Se consideră greşeli de
traducere: adiţionarea, anglicismele, contrasensul, prietenii falşi, sensul
inadecvat, hipertraducerea, interferenţa, non sensul, omisiunea, parafraza,
supratraducerea, subtraducerea şi traducerea liberă.

Viziunule lui Guadec

• D.Guadec (1989) porneşte de la o definiţie generică a erorii, calificând-o drept

distorsiune nejustificată a unui mesaj şi/sau a caracteristicilor acestuia.

• Vorbind despre cauzele erorilor de traducere, Guadec opinează că eroarea,

produsă fie prin distorsiune absolută, fie prin cea relativă, este întotdeauna
rezultatul unei alegeri defectuoase.

• Autorul vorbeşte despre faptul că eroarea este ceva natural şi că ea poate fi: o
omisiune nejustificată, o inversie sau o ruptură nejustificată, o adiţionare sau
o deviere nejustificată.

• Parametrii ce caracterizează eroarea, în opinia lui Daniel Guadec sunt:

• Tipul: relativ/absolut
• Originea: mărci cronologice, geografice, tematice etc.
• Cauza: lipsa de alegere / o alegere defectuoasă
• Naturaleţea: omisiunea, adiţionarea, devierea, ruptura nejustificată.
Cristiane Nord şi viziunile funcţionaliste

• Nord vorbeşte despre perspectiva funcţionalistă de analiză a erorilor (1988, 1991).

 • Autoarea consideră că un cuvânt sau o expresie nu sunt incorecte prin ele-însăşi,
căci receptorul traducerii este cel care le atribuie calificativul respectiv. Astfel,
erorile de traducere sunt condiţionate nemijlocit de scopul traducerii şi de factorii
de analiză extratextuală și intratextuală.

• Nord vorbeşte despre trei tipuri de erori de traducere, care depind de clasificarea
problemelor:

1. Erori pragmatice, care prejudiciază în mod direct funcţionalitatea traducerii, mai

ales încărcătura pragmatică a traducerii.

2. Erori culturale, care prejudiciază traducerea în mod indirect prin faptul că nu

sunt respectate normele şi convenţiile stilistice generale ale culturii ţintă.

3. Erori lingvistice, care ţin de greşelile gramaticale, lexicale, ortografice, de

punctuaţie etc. în limba ţintă.

• În opinia C.Nord, erorile pragmatice sunt cele mai grave în traducerea

profesională. Ele nu pot fi detectate la o simplă lectură a traducerii, dar receptorul
primeşte o informaţie neadecvată.

• Urmează, mai apoi, greşelile culturale şi greşelile lingvistice.

O concepţie funcţionalistă şi cognitivă a erorilor de traducere. M. Hurtado Albir

• Pentru a pune în valoare gravitatea erorilor de traducere, M.Hurtado Albir

consideră necesar să ţinem cont de următoarele :
1. Importanţa relaţiei erorilor cu mediul textului sursă.
2. Importanţa respectării coerenţei şi coeziunii textului ţintă.
3. Gradul de deviere a sensului în raport cu textul original, chiar dacă acest lucru
poate trece neobservat pentru receptorul traducerii.
4. Importanţa în raport cu respectarea normelor comunicative ale textului ţintă.
5. Impactul, adică consecinţele negative în ceea ce priveşte finalitatea traducerii.

• Consideră necesar a ţine cont de următoarele lucruri esenţiale pentru

identificarea erorilor de traducere:
 1. Diferenţierea erorilor care rezultă din înţelegerea greşită a textului original
(contrasens, sens neadecvat, non sens adiţionare, omisiune etc.), denumite, în
funcţie de autor, erori de traducere sau erori de sens, şi a erorilor condiţionate de
textul ţintă (ortografie, lexic, sintaxă, coerenţă şi coeziune etc.).
Uneori este greu de determinat dacă anumite erori rezultă dintr-o problemă de
comprehensiune sau dintr-o redactare de calitate joasă a textului sursă.

2. Diferenţa dintre erorile funcţionale şi erorile absolute. Eroarea funcţională, de

tip pragmatic, apare în rezultatul transgresării anumitor aspecte funcţionale
realizate în procesul traducerii. Eroarea absolută nu depinde de anumite scopuri
ale traducerii şi presupune o transgresare nejustificată a regulilor culturale şi
lingvistice sau de uz a limbii ţintă.

3. Diferenţa dintre erorile care apar în rezultatul traducerii şi erorile comise în

procesul traducerii.

• În ceea ce priveşte competenţa traducătorului, erorile se explică prin:

1. lipsa de cunoştinţe lingvistice sau extralingvistice (competenţa lingvistică,

competenţa extralingvistică);
2. lipsa de asimilare sau de aplicare a principiilor care reglează procesul de
traducere (competenţa de transfer);
3. lipsa strategiilor pentru soluţionarea problemelor de traducere (competenţa
strategică);
4. deficienţe de documentare şi de utilizare a suportului informatizat (competenţe
de instrumentar).

Unitatea de traducere
Noţiunea de Unitate de traducere (UT) este legată de problema segmentării textelor.
Traductologia încearcă să-şi definească termenii, UT fiind unul dintre aceştia.
”Conceptul de UT trebuie să se fundamenteze pe criterii lingvistice, textuale, dar şi pe
criterii peritextuale, adică teleologice, informaţionale, materiale şi culturale.” (G.Lungu-
Badea)

• Noţiunea de unitate de traducere (UT) este direct dependentă de cea de

echivalenţă în traducere.
• În principiu, teoreticienii au căzut de acord asupra faptului, că UT este segmentul
textual minim care trebuie tradus în ansamblu. (Rabadan, 1991).

• Vinay şi Darbelnet utilizează noţiunea de unitate lexicologică; Seleskovitch şi

Lederer (1984) şi Delisle (1980) folosesc noţiunea de unitate de sens; Arrencibia
(1976) vorbeşte despre traduxemă; Rado şi Vázquez Ayora (1982) se referă la
logemă;

• De Beaugrande (1978, 1980) operează cu noţiunea de unitate de gândire;

Toury (1980) – cu textemă; Garnier (1985) – cu transemă; Sorvali (1986) – cu
inforemă; Santoyo (1983, 1986) şi Rabadan (1991) – cu translemă; Larose
(1989) – cu traductemă.

Diversitatea concepţiilor cu referire la UT

• Propunerile de delimitare a UT oscilează, pe de o parte, între concepţia

tradiţională a traducerii, care consideră cuvântul drept punct de referinţă al unui
traducător; pe de altă parte, se apelează la concepţiile de ultimă oră care susţin că
textul este unitatea de referinţă, şi se revendică necesitatea de a porni de la
planul cognitiv şi relaţional (bitextual).
Opiniile cu referire la UT pot fi grupate în 4 blocuri:

I. Concepţiile lingvistice

II. Concepţiile textuale

III. Concepţiile interpretative şi procesuale

IV. Concepţiile binare

Concepţiile lingvistice

• Acest tip de concepţii se datorează viziunilor lui Vinay şi Darbelnet (1958), care
propun prima definiţie a UT: “cel mai mic segment al enunţului, cu o coeziune a
elementelor atât de strânsă, încât ele nu trebuie traduse separat”.

• Punctul de pornire al lui Vinay şi Darbelnet este semantic şi cognitiv, căci se

 consideră că traducătorul trebuie “să pornească de la un sens şi să efectueze
toate operaţiile de transfer al conţinutului semantic.

• Este nevoie, totuşi, de o unitate care să nu fie în exclusivitate formală... În aceste

condiţii ar putea fi acceptată unitatea de gândire care ar respecta condiţia că sunt
traduse idei şi sentimente şi nu cuvinte.” (1958).

• Vinay şi Darbelnet sunt criticaţi pentru faptul că identifică unitatea de gândire cu

unitatea lexicologică, reducând astfel UT la o unitate lexicală.

• Vinay şi Darbelnet propun o clasificare tripartită a UT, reluată mai târziu de

Vázquez Ayora:

1. În funcţie de rolul UT într-un mesaj

2. În funcţie de corespunderea UT glosemelor din text

3. În funcţie de gradul de coeziune a elementelor prezente într-un text

Analiza clasificării propuse de Vinay şi Darbelnet.1

• În funcţie de rolul UT într-un mesaj, Vinay şi Darbelnet deosebesc:

- unităţi funcţionale, care participă la aceeaşi funcţie gramaticală (ex.: pe
parcursul mai multor zile);

• unităţi semantice care califică unităţile de sens (ex.: are loc);

• unităţi dialectice care articulează un raţionament (ex.: astfel că, dat fiind faptul);
• unităţi prozodice care comportă aceeaşi intonaţie (ex.: Nu mai spune! Ia să
vezi!).
în funcţie de principiul corespunderii UT glosemelor din text, se face
diferenţa între:

- unităţi simple, în care fiecare unitate corespunde unui cuvânt din textul original
(ex.: Maria cumpără patru cărţi);

- unităţi diluate, când diferite cuvinte formează o unitate lexicologică pentru a

exprima aceeaşi idee (ex.: în timp ce);

- unităţi fracţionare care sunt părţi ale cuvintelor şi se află în relaţia de omonimie
semantică (ex.: a ţine cuvântul; a ţine hangul).
- În funcţie de gradul de coeziune a elementelor prezente în text, sunt identificate
grupurile formate din două sau mai multe cuvinte şi reunite printr-un scop comun:
de ex., locuţiuni intensive centrate pe un substantiv (un refuz categoric); locuţiuni
verbale (a face o plimbare); locuţiuni adjectivale şi adverbiale (cu un ochi critic).

- Concepţia lui Vinay şi Darbelnet se reduce la planul lexical şi este produsul

lingvisticii comparate pe care o reprezintă autorii respectivi.

- În realitate, nu este vorba despre unităţi de traducere, ci despre comparaţii bazate

pe unităţile lexicale în diferite limbi, incluse în procesul traducerii.
Modelul lingvistic al UT
propus de Koller

• Koller (1979) oferă un model de interpretare a UT din perspectivă lingvistică.

• Autorul propune o clasificare a UT pe planul propoziţiei, operând cu diferite

segmentări, în funcţie de caz: cuvânt (în terminologie); sintagmă (în terminologie şi
în expresii) şi propoziţie (în versuri, fraze).
Modelul lingvistic al UT
propus de Newmark.1

• Newmark (1988) propune o viziune destul de contradictorie a UT, cu aplicări

lingvistice şi textuale.

• Pe de o parte, autorul susţine că “textul poate fi o unitate de traducere” şi că

“propoziţia este unitatea “naturală” de traducere” (1988-1992).

• Pe de altă parte, Newmark construieşte o “scară mobilă” a unităţilor (cuvânt,

propoziţie, paragraf), care pot fi utilizate separat sau simultan.

• Conform opiniei lui Newmark, majoritatea traducerilor sunt realizate pornind de la

unităţi mai mici (cuvânt şi propoziţie), iar unităţile mai mari servesc pentru a
traduce anumite dificultăţi sau în momentul revizuirii traducerii.
II. Concepţii textuale

• Un grup mare de autori consideră că UT trebuie analizată din perspectivă

textuală (Rado, 1979; Van Dijk, 1979; Delisle,1980; Nord, 1988, Reis şi Vermeer,
1984 ş.a.).
• În opinia G.Lungu-Badea, segmentarea textelor în unităţi componente este iniţiată
pornind de la conceptele care admit configurarea relaţiilor micro-,
macrostructurale şi funcţionale ale textelor:

• Structuri de suprafaţă: lexiile, adică grupul care reprezintă o unitate funcţională

sau unităţile de lectură de dimensiuni variabile (R.Barthes).

• Structuri de adâncime, adică sememele, unităţi formate dintr-un nod semic, restul
decurgând din context.

• Macrostructura ca ”reprezentare abstractă a structurii globale de semnificaţie a

unui text” (Van Dijk), se bazează pe microstructură, ansamblul de fraze care
alcătuiesc structura de suprafaţă, lineară a textului.

• Macrostructura se caracterizează prin:

• Isotopiile sau clasemele textuale, adică repetarea seriilor de enunţuri succesive,
care, prin lectură, oferă o trimitere la totalitatea semnificaţiei.

• Asocierea temă/remă, adică unităţile informaţionale cunoscute / informaţiile noi

despre temă.

• Latura pragmatică a acestui binom decurge din dependenţa integrală de situaţia de

comunicare şi de discurs, în raport cu care se poate distinge informaţia cunoscută
de informaţia nouă.

• Este important rolul deicticelor, iar conotaţiile se stabilesc în raport cu contextul

extralingvistic şi sociocultural.

• Vázquez Ayora subliniază că logema este “unitatea pentru operaţia logică de

traducere, adică pentru formatizarea procesului cu un caracter dublu al traducerii,
fapt ce presupune o varietate eterogenă a relaţiilor dintre context şi fenomenele
metalingvistice ale textului sursă”.
II. Concepţii textuale. Rado

• Rado vorbeşte la fel despre logeme în calitate de UT, adică despre unităţi de
funcţionare logică a traducerii, considerând că semnificaţia unui text depăşeşte
considerabil semnificaţiile elementelor lingvistice care îl constituie.
Rado deosebeşte 4 tipuri de logeme :
1. logeme de conţinut care ţin de categoriile semantice;
2.semioticelogemele metalingvistice, adică cele care se află în relaţie cu aspectele
şi culturale;

3. logemele formale, care ţin de factori de ordin fonetic şi metric;

4. logemele suprasegmentale, care ţin de ritm şi fenomenele prozodice.
• Rado se referă la diverse criterii care ar motiva utilizarea logemelor în practica
traducerii şi în critica traducerilor:

1. Criteriul filologic are în centru analiza şi interpretarea traducerilor.

2. Criteriul selectiv permite examinarea şi validarea alegerii făcute de

traducător.
3. Criteriul compensator ţine de modul în care s-au soluţionat problemele
pierderilor posibile în procesul traducerii.
4. Criteriul artistic porneşte de la punctul de vedere al stilisticii, care explică de ce
şi în ce mod traducătorul a transferat unele logeme din textul original, iar altele le-a
omis.

• Punctul de vedere al lui Rado câştigă în plauzibilitate fiindcă porneşte de la ideea

că traducerea nu este imposibilă, deoarece se transferă logeme, nu foneme,
idiomuri, metafore.
II. Concepţii textuale

• Toury operează cu noţiunea de textemă în calitate de unitate de segmentare

textuală. Conform acestei viziuni, există o anumită articulare cu unităţile la diferite
niveluri semnificative (de ex., fonemul funcţionează la nivelul morfemic; morfemul –
la cel lexemic etc.), fără a presupune o continuitate. O textemă de nivel inferior
poate sări peste unul sau mai multe niveluri şi să funcţioneze la un nivel superior
(ex.: Super!).

• Rabadan critică o această practică, motivându-şi opinia prin faptul că o astfel de

poziţie creează impresia greşită că un text este o succesiune de niveluri lingvistice
ierarhice omogene.
• Există şi alte opinii de acest gen.
III. Concepţii interpretative şi procesuale

•Un alt grup de autori defineşte UT în legătură cu procesul de traducere. Este

vorba despre “teoria sensului” (ESIT), formulată de Seleskovitch şi Lederer.

• Această teorie descrie traducerea ca un proces de re-exprimare a sensului în 3

faze:

• înţelegerea

• deverbalizarea

• re-exprimarea.

• Sensul textului, care constituie esenţa procesului interpretativ de înţelegere a

originalului, este, în opinia lui Seleskovitch şi Lederer, exprimarea a ceea ce vrea
să spună emiţătorul acestui text.

•Cea mai mică UT care permite construirea unor echivalenţe în traducere este
unitatea de sens.

• UT este concepută ca o unitate de sens care se manifestă pe plan textual,

discursiv.

•
• Este vorba despre o caracterizare cognitivă, care abordează unităţile de sens
drept unităţi de înţelegere, de comprehensiune.

• Aceste unităţi rezultă din sinteza între semantica enunţului şi cunoştinţele

receptorului. Când se produce această sinteză, apare o unitate de sens care,
graţie caracterului său verbal, îi permite interpretului să o reformuleze într-o altă
limbă.

• În opinia M. Lederer (1994), unitatea de sens există doar pe planul discursului

şi nu trebuie confundată cu glosemele, sintagmele, frazele.
 • Este vorba despre o reprezentare mentală, conştientă, de scurtă durată, care
trece, mai apoi, la etapa preconştientă.

• M.Ballard (1993) consideră că UT, pe care o denumeşte unitate de lucru, nu

există nici în textul original, nici în cel tradus, ci doar în procesul de traducere. O
unitate de lucru se formează atunci când traducătorul pune în relaţie o unitate
constitutivă a textului sursă cu subsistemul limbii ţintă, pentru a reproduce un text
care mai necesită anumite ajustări interne, dictate de coerenţa şi de lizibilitatea
textului.

• Pentru T.Cristea, UT este o entitate cu o faţă dublă.

• T.Cristea consideră că cele 2 coduri ale limbilor sursă şi ţintă sunt reunite printr-o
relaţie interlinguală, creată de analizele interlinguale, făcute în vederea relevării
semnificaţiilor comune.

• T. Cristea notează dualitatea statutului UT, determinată de dualitatea traducerii:

proces şi produs, operaţie şi rezultat.
IV. Concepţii binare

• Rabadan (1991) propune noţiunea de concepţii binare, ea având un caracter

bitextual, adică ţine cont atât de textul original, cât şi de textul tradus.

• Sorvali vorbeşte despre inforemă, care poate fi utilizată pentru critica

traducerilor şi poate demonstra dacă originalul şi traducerea conţin aceeaşi
cantitate de informaţie. El defineşte inforema drept cea mai mică unitate semantică
cu semnificaţie lexicală.

• Conceptul dat este criticat de Rabadan, care consideră că inforema nu poate să

funcţioneze ca o unitate binară.

• Santoyo propune noţiunea de translemă, definind-o drept “unitate minimală de

echivalenţă interlinguală, susceptibilă unor permutări funcţionale şi care nu poate fi
tradusă fără a pierde din condiţia sa de echivalenţă”.

CONCLUZII

• G.Lungu
UT, Badea
definind reținedrept
conceptul 5 trăsături
act dece caracterizează
interpretare cercetările sistematice
în procesul/operaţia ale
de traducere:
1.poate
Sensul UT se degajă din interacţiunea planului lingvistic şi extralingvistic, el nu
exista izolat, în afara contextului, ci doar în funcţie de parametrii care
caracterizează situaţia de comunicare şi de traducere.
2.delimitat.
Sensul nu este comprehensibil decât dacă este replasat într-un ansamblu
3. Fiecare UT face parte dintr-un angrenaj complex de implicaţii şi determinări
mutuale.
4. UT nu este autonomă nici semantic, nici textual, nici formal, deşi are o structură
reperabilă formal, semantic şi textual.
5. UT are propriile reguli de funcţionare care constituie forţa de autogenerare şi
generare a relaţiilor cu celelalte UT.

TEHNICI DE TRADUCERE
Metode vs. tehnici de traducere

• Se consideră că, spre deosebire de metodă sau de strategie de traducere,

tehnicile de traducere fac referinţă la procedeele verbale concrete, vizibile în
rezultatul traducerii, căci se stabilesc anumite tipuri de echivalenţe.

• Spre deosebire de metodă, care constituie o opţiune globală ce se referă la

textul integral şi are drept scop procesul şi rezultatul, tehnica se referă doar
la rezultat şi la unităţile mai mici ale textului.
Strategii vs. tehnici de traducere

• Spre deosebire de strategii, care pot fi şi non verbale şi la care se recurge la

orice fază a traducerii cu scopul de a rezolva problemele ce apar pe parcurs,
tehnicile de traducere se manifestă doar la reformulare, în faza finală de luare
de decizie.
Tehnicile de traducere

• Interesul deosebit faţă de tehnicile de traducere este axat pe faptul că ele

vehiculează un metalimbaj şi o catalogare, care serveşte pentru identificarea şi
caracterizarea rezultatului echivalenţei de traducere în comparaţie cu textul
original.

• Tehnicile de traducere servesc drept instrument de analiză pentru descrierea şi

compararea traducerilor din perspectiva categoriilor textului (în relaţie cu
mecanismele coerenţei, coeziunii şi progresiunii tematice), celor contextuale (a
elementelor extra-textuale, care se află în relaţie cu modul de producere şi de
receptare a textului original şi a traducerii) şi cu cele procesuale (metoda şi
strategiile de traducere).
• Tehnicile de traducere fac posibilă operaţia de identificare, de clasificare şi de
extragere a echivalenţelor selectate de traducător pentru unităţile microtextuale,
ele servesc pentru obţinerea datelor concrete referitor la opţiunea metodologică,
dar nu sunt suficiente în calitate de instrumente de analiză.

Definiţii şi clasificări

• Din momentul propunerii de Vinay şi Darbelnet (1958) a procedeelor

tehnice ale traducerii, au apărut diverse abordări şi clasificări ale tehnicilor
de traducere.
I. Procedeele tehnice ale traducerii utilizate în stilisticile comparate:

• Vinay şi Darbelnet sunt primii care definesc procedeele tehnice de traducere şi

propun o clasificare a lor. Conform opiniei acestor autori, procedeele operează pe
trei planuri: cel al lexicului, cel al organizării (morfologia şi sintaxa) şi cel al
mesajului. Se vorbeşte despre 7 procedee de bază, clasificate în procedee de
traducere directă (sau literală) şi cele de traducere oblică.

Traducerea directă (literală) vs. traducerea oblică.

Vinay şi Darbelnet

• Traducerea directă operează o corespondenţă exactă între limbile atrase în

procesul traducerii, în ceea ce priveşte lexicul şi structura şi, susţin autorii, acest
gen de traducere este posibil doar între limbile foarte apropiate. Traducerea
oblică este cea aplicată în situația care nu permite o traducere cuvânt prin cuvânt.

• Procedeele de traducere literală sunt:

1) împrumutul, incorporat în cealaltă limbă fără traducere;

2) calcul, este o sintagmă împrumutată cu o traducere literală a elementelor ei;

3) traducerea literală sau traducerea cuvânt prin cuvânt.

• Procedeele de traducere oblică sunt:

1) transpoziţia, sau schimbarea categoriei gramaticale;
2) modularea, sau schimbarea punctului de vedere sau a categoriei de gândire
 (abstract pentru concret, cauza pentru efect, mijlocul pentru rezultat, partea
pentru întreg etc.);

3) echivalenţa care transmite o situaţie similară, dar utilizează deseori o

exprimare cu totul diferită;

4) adaptarea, când se recurge la o echivalenţă acceptată între cele două situaţii.

5) Pe lângă aceste 7 procedee, Vinay şi Darbelnet mai propun altele, utilizate în
perechi (doar compensarea şi inversia fac excepţie):

6) Compensarea. Presupune adăugarea în textul tradus a unor elemente de

informaţie suplimentară sau constituirea unui efect stilistic.

7) Diluarea (extinderea) vs. concentrarea. Diluarea denumeşte procedeul de

exprimare a unui semnificat din limba sursă prin mai mulţi semnificanţi în limba
ţintă, iar prin concentrare este denumită operaţia inversă.

8) Amplificarea vs. economia. Sunt procedee similare celor de

diluare/concentrare. Amplificarea apare atunci, când în limba ţintă se recurge la
un număr mai mare de semnificanţi pentru a acoperi o lacună, pentru a acoperi
o deficienţă sintactică sau pentru a exprima mai bine semnificatul unui cuvânt.
Conform opiniei lui Vinay şi Darbelnet, diluarea este o chestiune de limbă, iar
amplificarea – de vorbire. Procedeul opus este economia.

• Explicitarea vs. implicitarea. Explicitarea constă în introducerea explicaţiei

pentru o informaţie implicită din textul original (de ex., să fie indicat sexul
feminin pentru noţiunea de his patient). Implicitarea constă în faptul de a oferi
contextului sau situaţiei posibilitatea de a preciza informaţia în textul original.

• Generalizarea vs. particularizarea. Generalizarea constă în traducerea unui

termen prin altul mai general; particularizarea este cazul invers.

• Articularea vs. juxtapunerea. Sunt procedee opuse care se referă la modul

de utilizare a marcherilor gramaticali de articulare într-un raţionament

• Gramaticalizearea vs. lexicalizarea. Gramaticalizarea constă în substituirea

semnelor lexicale prin semne gramaticale. Lexicalizarea este procedeul invers.

• Inversia. Este vorba despre transpunerea unui cuvânt sau a unei sintagme
într-o altă parte a frazei sau a alineatului, pentru a respecta astfel structura
tradiţională a frazei în limba ţintă.
Categoriile de analiză a traducerii în stilistica comparată

• Categoriile propuse de Vinay şi Darbelnet sunt elemente caracteristice pentru

stilisticele comparate şi au un caracter prescriptiv.
• Numeroşi autori (Scavée, Intravaia, Vázquez Ayora, García Yebra, Ballard,
Newmark, Van Hoof) au făcut o analiză riguroasă a procedeelor de traducere
propuse de Vinay şi Darbelnet şi au considerat că există doar 2: transpoziţia şi
modularea, care le înglobează pe toate celelalte.
II. PROPUNERILE TRADUCĂTORILOR BIBLIEI

• Traducătorii Bibliei (Nida, Taber şi Margot) nu propun o taxonomie cu nişte

categorii bine definite (care o găsim la Vinay şi Darbelnet), dar vin cu o serie de
consideraţii pentru cazurile în care nu există echivalenţe în limba ţintă.

• Nida vorbeşte în acest sens despre tehnicile de ajustare, care înglobează

diferite procedee propuse de Vinay şi Darbelnet: adiţionări, sustrageri, note la
subsol etc. Adiţionările sunt utilizate pentru a face mai clare unele expresii
eliptice, pentru a evita ambiguitatea, pentru a realiza o restructurare gramaticală,
pentru a amplifica elementele implicite, pentru a explica conectorii etc.

• Sustragerile se realizează în vederea excluderii repetărilor, a conjuncţiilor, a

adverbelor etc. prezente în textul original, dar de care nu are nevoie textul tradus.
Diferenţele între cele două limbi generează interferenţe prin transliterarea
termenilor noi, prin schimbarea categoriei gramaticale, sau prin schimbările de
ordin sintactic.

• Notele la subsol au două funcţii de bază: 1) a explica diferenţele lingvistice şi

culturale şi 2) a adăuga informaţii suplimentare cu referire la contextul cultural şi
istoric al textului.

• Nida şi Taber (1969) şi Margot (1979) trasează o deosebire între parafrazarea

legitimă şi parafrazarea ilegitimă. În cazul parafrazării legitime, traducerea are
un volum mai mare decât originalul, ceea ce se datorează specificului limbii ţintă,
dar nu au loc schimbări ale semnificaţiei. O astfel de traducere se înscrie în
tehnicile de amplificare şi diluare, propuse de Vinay şi Darbelnet. Parafrazarea
ilegitimă constă în explicarea unor elemente ale textului original.

• Nida mai propune noţiunea de echivalenţă descriptivă (1964), al cărei scop este
constituirea unor echivalenţe ale denumirilor de obiecte, experienţe, acţiuni sau
calificări pentru care nu există un termen acceptat în limba ţintă (de ex. sinagogă –
casa unde se citeşte legea).

• Cea mai importantă caracteristică a traducerilor religioase este tendinţa de

 adaptare a elementelor culturale. Astfel, Taber şi Nida (1971) introduc condiţia de
situaţie culturală în traducere: schimbarea unui element cultural din textul sursă,
necunoscut sau care riscă să fie înţeles greşit în cultura ţintă, printr-un element
echivalent din punct de vedere funcţional în cultura ţintă. (de ex. denumirile de
fructe)
Nida şi Taber

• Autorii evidenţiază 5 factori de care ar trebui ţinut cont în momentul substituirii unei
expresii biblice prin alta echivalentă din punct de vedere cultural:
1. importanţa simbolică şi teologică a elementului cultural;
2. frecvenţa utilizării elementului cultural în Biblie;
3. relaţia elementului cultural cu alţi termeni;
4. asemănarea formei şi funcţiei elementului din cultura sursă cu cel din cultura
ţintă;
5. reacţia emotivă pe care o poate produce elementul cultural asupra receptorului.
Traducătorii Bibliei

• Pornind de la această clasificare, Margot (1979) propune ca, în cazul în care

anumite elemente ale culturii biblice sunt necunoscute pentru receptor, a adăuga
acestor elemente altele, care le-ar explicita (de ex: oraşul Ierusalim) sau a le
traduce printr-un element echivalent din cultura ţintă.
III. PROCEDEELE TEHNICE PROPUSE DE VÁZQUEZ AYORA

• Vázquez Ayora este de părerea că orice traducere este oblică şi face deosebire
între procedeele principale (transpoziţie, modulare, echivalenţă, adaptare) şi
procedeele complementare (amplificare, explicitare, omisiune şi compensare). În
plus, mai adaugă procedee noi: omisiunea, deplasarea şi inversiunea.

• Omisiunea presupune eliminarea în limba spaniolă a redundenţelor şi repetărilor

proprii limbii engleze. Deplasarea coincide cu procedeul pe care Vinay şi
Darbelnet l-au numit inversare. În opinia lui Vázquez Ayora, inversiunea are loc
atunci când două elemente se schimbă cu locul.

IV. CALIFICĂRILE PROPUSE DE DELISLE

• J.Delisle intervine cu unele propuneri în vederea reducerii numărului de tehnici

de traducere denumite de Vinay şi Darbelnet. Astfel propune de a reduce
amplificarea/condensarea şi amplificarea/economia la confirmare/economie.

• Amplificarea constă, în opinia autorului, în utilizarea, în textul tradus, a mai

multor cuvinte decât în original, pentru a transmite aceeaşi idee. Delisle
deosebeşte 3 tipuri: diluarea, explicitarea şi perifraza. Economia constă în
 utilizarea în traducere a unui număr mai mic de cuvinte comparativ cu textul
original. Autorul deosebeşte 3 tipuri de economie: concentrarea, implicitarea şi
concizia.

• Delisle introduce câteva categorii noi: adiţionarea, omisiunea, parafrazarea şi

creativitatea discursivă. Cu excepţia creativităţii discursive, celelalte categorii
sunt considerate drept erori de traducere. De ex., adiţionarea constă în
adăugarea nejustificată în textul tradus a elementelor stilistice sau a informaţiei
absente în original, iar omisiunea constă în suprimarea nejustificată a unor
elemente prezente în original.

• Parafraza constă în utilizarea abuzivă a unor fragmente şi perifraze care nu sunt

caracteristice limbii ţintă, din motive de retorică şi de stilistică. Creativitatea
discursivă este definită drept o operaţie a procesului cognitiv al traducerii, din
care motive se creează o echivalenţă ce nu poate exista în afara contextului
respectiv.

V. PROCEDEELE PROPUSE DE NEWMARK

• Newmark (1988) propune utilizarea termenului procedee. Acest autor insistă

asupra separării procedeelor, care se referă la propoziţii şi unităţi lingvistice mici,
de metode, care se referă la texte complexe. Lingvistul analizează şi acceptă, în
parte, propunerile lui Vinay şi Darbelnet şi ale traducătorilor Bibliei, adăugând
procedee noi: traducerea recunoscută, echivalenţa funcţională, naturalizarea
şi eticheta traducerii.

• Autorul înţelege prin traducere recunoscută utilizarea unui termen recunoscut şi

acceptat într-o comunitate, chiar dacă uneori nu este cel mai reuşit.

• vedere
Echivalenţa funcţională constă în utilizarea unui cuvânt neutru din punctul de
al culturii sau prin utilizarea unui termen specific (bacalaureat, examen de
studii liceale etc.) şi corespunde cu noţiunea de echivalenţă culturală propusă de
Margot şi cu cea de adaptare la Vinay şi Darbelnet.

• Tehnica denumită naturalizare are un alt sens decât la Nida. Penru Newmark el
derivă din transfer şi constă în adaptarea unui cuvânt din limba sursă la morfologia
şi pronunţia din limba ţintă (de ex. Perfomanz în germană devine Performance în
engleză).

• Prin noţiunea de etichetă a traducerii se subînţelege o traducere provizorie, de

obicei a unui termen nou, care poate fi chiar o traducere literală. Newmark
subliniază posibilitatea combinării a două sau mai multe tehnici în aceeaşi unitate,
pe care le denumeşte dublete, triplete sau cvatruplete.

Concluzii provizorii
 • Din cele expuse anterior, observăm că nu există un acord terminologic, conceptual
sau de clasificare în ceea ce priveşte tehnicile de traducere.

• Diversitatea terminologică şi neclaritatea comparării la nivel de corespundere a

diferitor termeni creează numeroase obstacole pentru o utilizare şi o denumire
concretă, consimţită de toţi. Chiar şi categoria analizată este denumită în mod
diferit: procedeu, strategie, eroare, tehnica de ajustare etc.

• Neclaritatea generată de definirea tehnicilor de traducere scoate la suprafaţă două

probleme fundamentale:
1. confundarea ce se produce între mecanismele procesuale şi mecanismele care
vizează rezultatul;
2. confundarea fenomenelor ce ţin de compararea limbilor cu cele care ţin de
traducere.
Confundarea ce se produce între mecanismele procesuale şi mecanismele care
vizează rezultatul

• Prima problemă rezultă din propunerile lui Vinay şi Darbelnet, care prezintă
procedeele ca nişte direcţii pe care se poate desfăşura procesul de traducere.

• Fără îndoială, modul de prezentare a procedeelor de stilisticile comparate nu se

referă la demersul urmat de traducător, ci la rezultatul scontat.

• Anume din aceste considerente, tehnicile de traducere sunt confundate cu alte

categorii traductologice: metode şi strategii ale traducerii.
Confundarea ce se produce între mecanismele procesuale şi mecanismele care
vizează rezultatul

• Chiar denumirea de procedee, introdusă de Vinay şi Darbelnet, generează

confundarea cu alte categorii care se află în relaţie cu strategiile de traducere.

• Anume din aceste considerente, este important de deosebit, pe de o parte,

tehnicile de traducere, care se referă la rezultatul traducerii şi vizează diferite tipuri
de soluţii ale problemelor de traducere (ale echivalenţelor) şi, pe de altă parte,
strategiile de traducere, aflate în legătură directă cu mecanismele la care recurg
traducătorii la diverse faze ale procesului de traducere, în vederea soluţionării
problemelor întâlnite.

Confundarea fenomenelor ce ţin de compararea limbilor cu cele care ţin de

traducere.
• Cea de a doua problemă, legată de confundarea fenomenelor de comparare a
limbilor şi a fenomenelor ce ţin de traducere, derivă, la fel, din propunerile lui Vinay
şi Darbelnet.

• Se confundă ceea ce este propriu limbii cu ceea ce este propriu textelor.

Propunerile acestor autori se bazează pe compararea limbilor, iar toate exemplele
sunt utilizate pentru a demonstra că toate procedeele nu depind de context. În
fiecare caz se propune un singur echivalent, fără vreo alternativă.
Astfel, are loc o confundare a
fenomenelor proprii comparării limbilor şi a categoriilor care servesc pentru
analiza similitudinilor şi diferenţelor
cu
fenomenele de traducere a textelor, care necesită luarea în considerare a
unor altor categorii (coerenţă, coeziunea etc.).

VI. VIZIUNEA DISCURSIVĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A TEHNICILOR DE TRADUCERE A

LUI MOLINO ŞI HURTADO ALBIR
Viziunea în cauză porneşte de la două condiţii de bază:

• necesitatea de a face o deosebire între metodă, strategie şi tehnică de traducere;

• necesitatea de a introduce o concepţie dinamică şi funcţională a tehnicilor de

traducere.

• Pornind de la prima condiţie, autorii subliniază că, fiecare din soluţiile, pentru
care optează un traducător în momentul traducerii unui text, răspunde unei opţiuni
globale aplicate la textul integral şi depinde de finalitatea traducerii.

• Există şi alte opţiuni, care afectează microunităţile textuale. În acest sens, se

face o deosebire între metoda literală şi metoda de adaptare, ele fiind o opţiune
a traducătorului, aplicată la textul integral şi tehnicile de traducere literală şi
de adaptare care se aplică unităţilor mici.

• Este clar că există o anumită relaţie între metodele alese şi tehnicile utilizate.

• O traducere cu scopul de a obţine un text ce ar transmite realitatea culturii sursă,

 va conţine multe împrumuturi, adică traducătorul va recurge deseori la această
tehnică de traducere.

Strategiile şi tehnicile de traducere ocupă spaţii diferite în soluţionarea problemelor

de traducere:
• tehnicile de traducere, se referă la procesul traducerii,
• strategiile traducerii – la rezultatul traducerii.
Totuşi, trebuie acceptat faptul că unele mecanisme pot funcţiona concomitent ca
tehnici şi ca strategii ale traducerii.

• De ex., parafrazarea poate servi drept soluţie a unei probleme de traducere

(poate apărea ca o strategie de reformulare în căutarea unei echivalenţe adecvate)
sau poate apărea ca o tehnică de amplificare, utilizată în textul tradus (se
parafrazează un element cultural în dorinţa de a-l face mai clar pentru receptorul
traducerii).

• Cea de-a doua condiţie, adică necesitatea abordării unei concepţii dinamice şi
funcţionale a tehnicilor de traducere, porneşte de la ideea că tehnica este
rezultatul care răspunde unei opţiuni a traducătorului; validarea acesteia se face
prin diferite condiţii care derivă din context, din finalitatea traducerii, din luarea în
considerare a receptorilor traducerii etc.

• Valorificarea unei tehnici de traducere în afara contextului este nejustificată, căci

ea anulează principiul funcţional şi dinamic pe care se bazează noţiunea de
echivalenţă în traducere.

Deci nu putem vorbi despre faptul că tehnicile de traducere sunt bune sau rele fiind
analizate în mod abstract. Trebuie respectată condiția caracterului funcţional şi
dinamic, când se utilizează o metodă sau alta în dependenţă de:
1) genul căruia îi aparţine textul (cartea de reclamaţii, contract, scrisoare oficială
etc.);
2) tipul de traducere (tehnică, literară etc.);
3) modul de traducere (scrisă, interpretarea simultană, traducere audiovizuală
etc.);
4) finalitatea traducerii şi caracteristicile destinatarului;
5) metoda selectată (comunicativă, liberă etc.).
• Reieşind din cele afirmate anterior, Molino şi Hurtado Albir definesc tehnica de
traducere ca un proces, în general verbal, vizibil în rezultatul traducerii,
utilizat pentru a extrage echivalenţele de traducere.

• Autorii vorbesc despre 5 categorii de bază ale tehnicilor de traducere:

1. care vizează rezultatul traducerii;
2. se definitivează în comparaţie cu textul original;
3. se referă la microunităţi textuale;
4. au un caracter discursiv şi contextual;
5. sunt funcţionale.

• Molino şi Hurtado Albir propun o clasificare a tehnicilor de traducere, respectând

următoarele criterii :
1. necesitatea de a diferenţia conceptul de tehnică de traducere de alte noţiuni
apropiate (strategie, metodă şi eroare de traducere);
2. condiţia de a include doar procedee proprii traducerii textelor şi nu comparării
limbilor;
3. condiţia de a considera funcţionalitatea tehnicii, adică să se ţină cont de situaţia
din text, de context, de metoda selectată etc.
• Autorii încearcă să păstreze terminologia utilizată mai frecvent şi, concomitent,
propun o tehnici noi, pentru a pune în evidenţă mecanisme care încă nu au fost
descrise.
• Propunerea lor include 18 tehnici de traducere.
• Principalele tehnici de traducere:
• Adaptarea
• Amplificarea şi excluderea lingvistică vs. compresiunea lingvistică
• Calcul
• Compensarea
• Creativitatea discursivă
• Descrierea
• Echivalenţa prestabilită
• Generalizarea vs. particularizarea
• Modularea
• Împrumutul
• Substituirea
• Traducerea literală
• Transpoziţia
• Varierea
• Adaptarea presupune substituirea unui element cultural printr-un altul, propriu
culturii ţintă (corespunde adaptării la Vinay şi Darbelnet; substituirii culturale la
Taber şi Nida; echivalenţei culturale la Margot).

• Amplificarea lingvistică presupune adăugarea elementelor lingvistice; este o

soluţie utilizată în special în procesul de interpretare consecutivă şi de dublare a
filmelor. Se opune noţiunii de compresiune lingvistică.

• Amplificarea presupune introducerea precizărilor, care nu sunt formulate în textul

original: informaţii, parafraze explicative, note ale traducătorului etc. (se aseamănă
cu explicitarea la Vinay şi Darbelnet; cu adiţionarea la Delisle; cu parafraza
legitimă şi ilegitimă la Margot; cu parafraza explicativă la Newmark.) Notele la
subsolul paginii constituie un fel de amplificare. Tehnica se opune celei de
eliziune.

• Calcul
sursă.
presupune traducerea literală a unui cuvânt sau a unei sintagme din limba

• Compensarea este tehnica care presupune că într-un alt loc al textului tradus se
introduce un element de informare sau un efect stilistic, care nu a putut fi transmis
exact în locul unde este situat în textul sursă.

• Compresarea lingvistică presupune sintetizarea elementelor lingvistice. Este o

tehnică utilizată, în special, în interpretarea simultană şi în subtitrare.

• Creativitatea discursivă duce la constituirea unei echivalenţe efemere, absolut

imprevizibile în afara contextului.

• Descrierea presupune substituirea termenului sau a unei expresii prin descrierea

formei sau funcţiei sale.

• Eliziunea
original.
presupune excluderea unor elemente informative care există în textul

• Echivalenţa prestabilită presupune utilizarea unui termen sau a unei expresii

recunoscute (de dicţionar, de uzul lingvistic) în calitate de echivalent în limba ţintă.
(Coincide cu echivalenţa şi traducerea literală la Vinay şi Darbelnet).

• Generalizarea presupune utilizarea unui termen mai general sau neutru. Este
contrariul noţiunii de particularuzare.

• Modularea se bazează pe schimbarea punctului de vedere sau a categoriei de

 gândire în comparaţie cu textul original. Poate fi de ordin lexical sau structural. (de
ex. golful arab/ golful persan : alegerea variantei depinde de viziunile ideologice).

• Particularizarea presupune utilizarea unui termen mai precis sau mai concret (de
ex. termenul englez window se traduce prin guichet în franceză).

• Împrumutul se bazează pe acceptarea ca atare a unui cuvânt sau a unei expresii

din altă limbă. Împrumutul poate fi realizat în forma din limba sursă (sammit, lobby)
sau adaptat, naturalizat în limba ţintă (futbol, hochei). (împrumutul pur coincide cu
împrumutul la Vinay şi Darbelnet, iar împrumutul naturalizat cu tehnica de
naturalizare la Newmark).

• Substituirea (lingvistică, paralingvistică) presupune schimbarea elementelor

lingvistice prin cele paralingvistice (intonaţie, gest) şi viceversa.

• Traducerea
expresii.
literală este traducerea cuvânt prin cuvânt a unei sintagme sau a unei

• Transpoziţia se bazează pe schimbarea categoriei gramaticale.

• Varierea presupune schimbarea elementelor lingvistice sau paralingvistice
(intonaţie, gest) care afectează aspecte ale varierii lingvistice: schimbarea tonului
textului, a stilului, a dialectului social, a dialectului geografic etc.

Metode de traducere
Există dihotomia metodologică tradiţională :
traducerea literală vs. traducerea liberă.
În teoriile moderne, problema metodei de traducere este abordată din diverse
perspective din care rezultă variate clasificări.
Propuneri dihotomice

1. Opoziţia tradiţională traducere literală vs. traducere liberă.

Unii autori atribuie noţiunii de traducere liberă un spaţiu larg, pornind de la o
anumită adecvare cu limba ţintă, până la versiunea liberă.
Traducerea literală poate fi înţeleasă ca o traducere cuvânt prin cuvânt, frază
prin frază, traducerea sensului sau literalismul istoric al sec. al XIX-lea.

• Traducerea literală vs. traducerea oblică.

• Această dihotomie se bazează pe respectarea limbilor atrase în procesul
traducerii. Diferenţa care există în funcţionarea limbilor generează procedee
numite traducere literală în cazul când între cele 2 limbi nu există o diferenţă prea
mare (se aplică calcul lexical, împrumutul, traducerea cuvânt prin cuvânt);
traducerea oblică se aplică atunci când există o diferenţă mare între limbile
 incluse în procesul traducerii.

• Procedeele aplicate în stilistica comparată nu se referă la diferenţe ale traducerii,

ci la funcţionarea diferită a limbilor. Anume din considerentele date, aceste
procedee nu pot fi considerate drept metode de traducere.

• House (1977) propune clasificarea traducere ascunsă (covert translation) vs.

traducere deschisă (overt translation).

• Traducerea ascunsă se aplică pentru textele care nu depind de cultura sursă.

• Traducerea
sursă.
deschisă este proprie textelor interpersonale, care depind de cultura

• Newmark (1981, 1998) deosebeşte traducerea semantică vs. traducerea

comunicativă.

• Este vorba despre o dublă mişcare de la autor spre cititor.

• Traducerea semantică este centrată pe autor şi se aplică textelor expresive.
• Traducerea comunicativă se orientează spre destinatar şi este caracteristică
textelor informative.
Iusta via media. Sens şi comunicare

• Adepţii acestei metode critica viziunile dihotomice pentru caracterul lor extrem
(sau/sau) şi propun alte căi metodologice (centrate pe sens, pe idee etc.),
denumite de Steiner Iusta via media. Această abordare se trage de la viziunile lui
Cicero senso ad sensum. Problema constă în absenţa unei definiţii clare a acestei
viziuni.

• În teoriile moderne, această metodă este reflectată

a) în teoria sensului (ESIT);
b) în modelul comunicativ propus de Hatim şi Mason (1990), în care traducerea
este tratată ca o tranziţie comunicativă, o acţiune pragmatică şi o interacţiune
semiotică;
c) în modelul comunicativ al lui Livovskaia (1997), definind traducerea ca un
proces polideterminat în care intervin factori comunicativi şi a cărei naturaleţe este
cognitivă şi culturală.
Propuneri pluriaspectuale

• Prin propuneri plurale se caracterizează abordările care au la bază mai mulţi

parametri şi din care rezultă diverse propuneri metodologice.
 Propuneri pluriaspectuale. Catford

• Catford (1965) propune clasificări ale traducerii în funcţie de diferiţi parametri,

majoritatea din ei având o utilitate metodologică dubioasă:
1.traducerea
Conform extinderii traducerii: se face diferenţă dintre traducerea complexă şi
parţială;
2.traducerea
Conform nivelului la care se situează traducerea: se face diferenţă dintre
totală şi traducerea redusă la un singur nivel (fonologic, grafologic,
gramatical, lexical etc.);
3. Traducerea cuvânt prin cuvânt şi traducerea liberă (situate pe planul limbilor);
4. Traducere (aplicată textelor) şi transfer (aplicată limbilor).
Propuneri pluriaspectuale. Newmark

• Newmark (1988) propune metodele de traducere:

1. Traducerea cuvânt prin cuvânt
2. Traducerea literală
3. Traducerea fidelă care reproduce sensul contextual exact al originalului
4. Adaptarea – cea mai liberă formă a traducerii care se foloseşte, mai ales, la
traducerea comediilor şi a poeziei
5. Traducerea liberă care reproduce conţinutul originalului, dar nu şi aspectele
formale
6. Traducerea idiomatică ce tinde spre soluţionarea traducerii sensurilor unităţilor
idiomatice.

• Newmark mai introduce metodele:

1. Traducerea inversă (ţine, totuşi, de direcţia traducerii şi nu de metodă)

2. Traducerea poeziei în proză

3. Traducerea informaţiei (unui text literar)

4. Traducerea cognitivă

5. Traducerea academică (producerea în limba ţintă a unei versiuni elegante,

idiomatice şi culte).
 Tipologii funcţionale.
Reis şi Vermeer

• Reis şi Vermeer fac diferenţierea dintre echivalenţă şi adecvare, bazându-se pe

criterii funcţionale.

• Conform opiniilor acestor autori, o echivalenţă se produce atunci când textul

original şi traducerea realizează aceeaşi funcţie. O adecvare apare atunci, când,
în raport cu finalitatea traducerii, această funcţie se schimbă.
Tipologii funcţionale. C.Nord

• Catarina Nord se situează pe aceeaşi linie funcţională. Ea propune o tipologie

metodologică bazată pe diferite funcţii:

• Traducerea document

• Traducerea instrument

• Traducerea document ţine de funcţia de documentare a comunicării realizate în

cultura originală pentru cititorii culturii ţintă. Este o traducere interliniară care
reproduce sistemul limbii sursă în limba ţintă; o traducere literală care reproduce
forma textului original; o traducere filologică care reproduce forma, conţinutul,
situaţia etc.

• Traducerea instrument este o traducere echifuncţională, adică o adaptare la

cultura ţintă, care ar trebui să posede aceleaşi funcţii comunicative ca şi cultura
sursă; o traducere heterofuncţională, ale cărei funcţii sunt similare cu cele ale
textului original; o traducere omologă, care vizează un efect similar celui al textului
original.
Metode de traducere şi finalităţi ale traducerii

• Pertinenţa utilizării unei sau altei metode de traducere este în relaţie directă cu
contextele în care se realizează o traducere. Deci, nu este vorba despre forme
opuse şi incompatibile de traducere, ci de diferite procese, reglate de numeroase
principii care depind de multiple obiective.
Metode de bază

• Se operează cu 4 metode de bază:

1. Metoda interpretativ-comunicativă (traducerea comunicativă). Ea se bazează
pe înţelegerea şi re-exprimarea sensului textului original.
 Traducerea are aceleaşi finalităţi ca şi originalul şi produce un efect identic
asupra destinatarului. Se păstrează funcţia şi genul textului. (Corespunde noţiunii
de traducere echifuncţională şi omologă propuse de Nord; echivalenţei vs.
adecvării, propuse de Reiss şi Vermeer).

2. Metoda literală este centrată pe conversia elementelor linguale ale textului

original.
Morfologia, sintaxa şi semnificaţiile textului original se traduc cuvânt prin cuvânt,
sintagmă prin sintagmă, frază prin frază. Această metodă nu are scopul de a
păstra aceleaşi finalităţi ca şi originalul, ci să reproducă sistemul lingvistic original.
(Corespunde traducerii interliniare propuse de Nord).

3. Metoda liberă nu vizează transmiterea sensului ce se conţine în textul original,

dar îşi propune păstrarea în textul tradus a funcţiilor similare şi a informaţiei din
original.
(Corespunde traducerii heterofuncţionale propuse de C.Nord).
Se schimbă categoriile dimensiunii semiotice (de ex., mediul sociocultural sau
genul textului: poezia în proză etc.), motivat de schimbarea destinatarilor (de ex.,
copii), diferitor utilizări ale traducerii, condiţiilor contextului ţintă etc.

• Metoda liberă prevede două niveluri de traducere:

• Adaptarea

• Versiunea liberă, care presupune o simplificare mai mare a textului original în

comparaţie cu adaptarea (de ex., eliminarea unor personaje etc.).

4. Metoda filologică, sau traducerea erudită, traducerea critică, traducerea

adnotată se caracterizează prin anexarea la traducere a notiţelor explicative, a
comentariilor filologice, istorice etc. Pot fi propuse chiar ediţii bilingve.
(Corespunde traducerii filologice propuse de C.Nord).

Definiţia traducerii
Cu toate că traducerea cunoaşte o istorie îndelungată, primele reflecţii cu referire la
traducere apar abia în anii 60 ai sec. XX şi doar în ultimele decenii ale sec. XX s-a
consolidat o disciplină specifică, care studiază traducerea în diversele ei manifestări.
Această disciplină este traductologia.
Ideile principale
• În teoria traducerii se conturează 3 viziuni principale cu referire la posibilitatea
sau imposibilitatea traducerii:

• Intraductibilitatea (negarea posibilităţii traducerii);

• Traducerea cuvânt prin cuvânt;

• Traducerea adecvată, prin echivalenţe.

Definiţia traducerii. R.Iakobson

• Deseori se face trimitere la R.Iakobson, care susţine ideea necesităţii unei

diferenţieri între:
- Traducerea intralinguală – traducerea semnelor verbale ale unei limbi prin
semnele verbale ale aceleiaşi limbi (reformulare)

- Traducerea interlinguală – traducerea semnelor verbale ale unei limbi prin

semnele verbale ale altei limbi (traducerea propriu-zisă)

- Traducerea intersemiotică – traducerea semnelor verbale prin semne non

verbale (transmutarea)

Astfel Iakobson amplifică excesiv domeniul de răspândire a traducerii. Lingvistul a

fost criticat dur pentru acest mod de tratare a traducerii.
Definiţia traducerii ca activitate interlinguală

• Conform opiniei lui Vinay şi Darbelnet, traducerea presupune trecerea dintr-o

limbă A într-o limbă B, pentru a exprima aceeaşi realitate.

• O astfel de definiţie este caracteristică pentru teoriile lingvistice. Ea este

insuficientă pentru a explica traducerea, căci se plasează pe planul limbii şi nu pe
cel al discursului.

• Noţiunea de realitate, la care apelează Vinay şi Darbelnet considerând-o drept o

invariabilă, este ambiguă şi nu contribuie la explicarea operaţiei de traducere.

Definiţii ale traducerii ca activitate textuală

• D.Seleskovitch critică definiţia traducerii propusă de Vinay şi Darbelnet,

afirmând: “a traduce îneamnă a transmite sensul mesajelor pe care le conţine
 un text şi nu a converti într-o altă limbă limba în care acesta a fost formulat”.

• Revendicând caracterul textual al textului, Seleskovitch insistă asupra faptului că

ceea ce se traduce este sensul, iar “traducerea este un act de comunicare şi nu
de lingvistică”.

• O altă definiţie ce se referă la caracterul textual al traducerii este oferită de

Catford: “substituirea materialului textual dintr-o limbă (limba sursă) printr-un
material textual echivalent într-o altă limbă (limba ţintă)”.

• Această aderare la text a lui Catford este una declarativă, căci în analizele
ulterioare definiţiei, lingvistul se situează pe planul limbii.
În lucrarea „Omul şi limbajul său”, Eugeniu Coşeriu afirmă : „La rîndul său,
traducerea priveşte direct nivelul discursului şi nu nivelul unei anume limbi (numai
textele sunt traduse) şi este legată, de aceea, de distincţia desemnare /
semnificaţie / sens”.
(Amintim că noţiunea de text în viziunea lui Eugeniu Coseriu este sinonimică, mai
ales, cu cea de discurs.)

Definiţii ale traducerii

ca act de comunicare

• Încă un grup de lingvişti tratează traducerea dintr-o altă perspectivă,

considerând-o drept un act de comunicare.

• Se ţine cont de importanţa contextului sociocultural în procesul traducerii.

• Nida şi Taber afirmă că traducerea “constă în reproducerea, prin intermediul

unei echivalenţe naturale şi exacte, a mesajului din limba originală în limba de
receptare”.
Hermans concepe traducerea ca o practică comunicativă şi, din aceste motive,
ca un fel de comportament social.

El afirmă că “Traducerea se plasează într-o situaţie comunicativă, iar problemele

comunicării pot fi definite drept ceea ce apare ca o problemă de «coordonare»
interpersonală care, la rândul său, face parte dintr-o familie mai vastă de probleme
– cele ale interacţiunii sociale”.

• Snell-Hornby susţine că traducerea este “un act transcultural”.

• Livovskaya pune accentul pe “relaţia de echivalenţă comunicativă, care trebuie
să fie păstrată de textul original şi de textul tradus”. Autoarea subliniază că anume
prin această relaţie se exprimă caracteristica excepţională a traducerii.
Definiţii ale traducerii
ca proces
• O serie de definiţii se orientează explicit pe procesul efectuat pentru a traduce.
• Vázquez Ayora afirmă, în acest sens: “procesul de traducere constă în analiza
modului de exprimare a textului în LS în termenii de propoziţii prenucleare, apoi în
traducerea propoziţiilor prenucleare din limba originalului în propoziţii prenucleare
echivalente în LŢ şi, în sfârşit, în transformarea acestor structuri ale LŢ în expresii
adaptate la această limbă din punct de vedere stilistic”.
Definiţii ale traducerii
ca act de comunicare

• Problema fundamentală a definiţiei propuse de Vázquez Ayora, situate în optica

gramaticii generative, constă în faptul că se operează la nivelul propoziţiei (şi nu la
cel al textului), la aşa-numitul nivel prenuclear.

• Procesul de traducere apare ca o simplă decodificare a unităţilor de limbă, fiind

neglijat nivelul sociolingvistic şi complexitatea foarte mare a operaţiilor mentale
care intervin în acest proces.

• Din partea ei, M.Lederer insistă asupra faptului că traducerea nu este un proces
de comparaţie între limbi, ci unul care se află în relaţie cu procesele de
comprehensiune şi de exprimare în comunicarea monolingvă.

• Acest proces este unul de transformări, interpretativ, hermeneutic.

Definiţia traducerii
ca act de comunicare, operaţie textuală şi activitate cognitivă

• Din analiza opiniilor cu referire la definirea traducerii, putem vorbi despre trei
condiţii principale ce o caracterizează:
1. să fie un act de comunicare
2. să fie o operaţie între texte (şi nu între limbi)
3. să fie un proces mental

• În primul rând, se ţine cont de faptul că se traduce într-un scop comunicativ, pentru
ca un destinatar, care nu cunoaşte limba textului original, să-l poată înţelege.
• În momentul reproducerii acestui text într-o altă limbă şi cultură, trebuie luat în
consideraţie faptul că nu este vorba despre o creare a unui ambalaj lingvistic nou.

• Scopul este de a traduce intenţiile comunicative care se află în spatele

ambalajului lingvistic, ţinând cont de faptul că fiecare limbă exprimă în mod
particular elementele respective şi orientându-se spre aşteptările destinatarului din
LŢ.

• Finalitatea traducerii poate fi schimbată în funcţiile de sarcinile şi de publicul

căruia îi este adresată traducerea.

• Traducătorul alege şi adaptează diferite metode şi recurge la diferite soluţii.

• Traducerea este un act complex de comunicare. Ea ţine cont de toate

elementele integrate în fiecare caz concret, căci toate participă la dezvoltarea şi
condiţionarea traducerii.

• În al doilea rând, este important de menţionat, că traducerea nu se situează pe

planul limbii, ci pe planul vorbirii. Nu traducem unităţi izolate, rupte de context, ci
traducem texte.

• Se respectă mecanismele funcţiilor textuale (elementele de coerenţă şi coeziune,

genul şi tipul textului etc.) în funcţie de tradiţia limbii şi culturii ţintă.

• În al treilea rând, nu vom uita de faptul că traducerea este o activitate a unui

subiect (traducătorul).

• Traducătorul va recurge la o serie de operaţii mentale pentru a extrage sensul

textului original şi pentru a-l reformula în LŢ, în conformitate cu specificul
destinatarului şi cu finalităţile traducerii (dar şi în funcţie de competenţele linguale
şi enciclopedice ale traducătorului).

• În linii generale, putem afirma că traducerea este un proces de interpretare şi

de reformulare a unui text prin mijloacele unei alte limbi, care se realizează
într-un context social şi cu anumite finalităţi.

• Acceptând faptul că operaţia de traducere este realizată între texte şi nu între

limbi, este important de analizat toate mecanismele de actualizare textuală, dar nu
 numai în relaţiile lor interne (de la text la text), ci tocmai în relaţiile lor externe:
relaţiile textului cu factorii externi (coordonate spaţiale şi temporale, factorul
receptorului traducerii, tipul şi finalitatea traducerii, competenţele şi procesele
mentale care se realizează).

• Procesul mental al traducerii poate fi exprimat schematic :

Textul original Textul tradus Finalitatea

Contextul Contextul comunicativă
Clasificarea şi descrierea traducerilor

• Fiind o disciplină umanitară, traductologia necesită observarea empirică a

realităţii.

• Din punct de vedere metodologic, nu este suficient a clasifica traducerile doar în

tipurile de traducere literară, juridică, tehnică ş.a. pentru a identifica toate
varietăţile de traduceri.

• În clasificarea traducerilor, trebuie respectată finalitatea ei, este important să

cunoaştem genul în care se realizează traducerea: scrisă sau consecutivă, de pe
foaie sau simultană, dublajul de film, traducerea în şoaptă etc.
Clasificarea tradiţională a traducerilor

• Tendinţa de a clasifica tipurile de traduceri nu este recentă, iar de-a lungul istoriei
s-au înregistrat diferite propuneri.

• Sf. Ieronim (a.395) deosebea traducerea profană de traducerea religioasă.

• Această clasificare se menţine pe parcursul Evului Mediu şi a unei părţi a
Renaşterii, considerându-se că este vorba despre diferite tipuri de traduceri.

• Fray Luís de Léon (1561) face deosebirea între a transla şi a declara: a transla
înseamnă a fi fidel; a declara înseamnă a jongla cu cuvintele după bunul plac al
traducătorului.

• Dryden (1680) se referă la:

• metafrază (traducerea cuvânt prin cuvânt);

• parafrază (traducerea sensului);

• imitare (libertate în varierea cu forma şi sensul).

• În linii mari putem deosebi două blocuri mari de clasificări:

• Clasificări tematice

• Clasificări metodologice
Clasificări tematice ale traducerilor

• Prin clasificările tematice ale traducerilor se subînţeleg:

• traducerile religioase vs. traducerile profane;

• Traducerile ştiinţifice vs. traducerile literare.

Este vorba despre deosebiri care pornesc de la aspectul tematic al textului
original.
Clasificări metodologice ale traducerilor
• Clasificările
sec. XX-lea.
metodologice se referă la modul de a traduce din prima jumătate a

• Putem reuni mulţimea de clasificări existente în 3 grupuri mari:

• Cele relative la opoziţia fundamentală între traducerea literală vs. traducerea
liberă;
• Cele numite de Steiner iusta via libera, adică nici literală, nici liberă;
• Cele axate pe traducerea sensului.
Principala opoziţie o constituie totuşi traducerea literală vs. traducerea
liberă.
Clasificări ale traducerilor în teoriile moderne

• Situaţia se schimbă radical în a doua jumătate a sec.XX-lea, odată cu apariţia

noilor realităţi: interpretarea consecutivă, interpretarea simultană, dublarea,
subtitrarea, traducerea automatizată.

• Traducerea se extinde în toate ramurile cunoştinţelor; o mare importanţă îi revine

traducerii specializate.
• Pornind de la schimbările respective, sunt propuse noi tipuri de clasificări ale
traducerilor, realizate din diferite perspective: codul, metoda utilizată, caracteristica
textului original etc.

• Pot fi evidenţiate următoarele criterii de clasificare:

1. Schimbarea codului

2. Gradul de traductibilitate

3. Diferenţieri metodice

4. Domenii convenţionale

5. Tipurile de text

6. Mijloacele şi modurile de traducere.

Clasificări ale traducerilor conform schimbării codului

• Se face referinţă la faptul că în procesul traducerii se operează cu nişte coduri

distincte, care conţin o invariabilă (de ex., R.Iakobson, traducerea intersemiotică).
Clasificări ale traducerilor conform gradului de traductibilitate

•Neubert (1968) vorbeşte despre traducerea relativă, parţială şi optimă.

Diferitele grade de traductibilitate sunt constituite pornind de la textul original. Se
consideră că există texte ce admit o traducere relativă, parţială sau optimă.
Clasificări ale traducerilor conform diferenţei metodologice
Aceste tipuri de clasificări se axează pe metoda traducerii.

Sunt înregistrate propuneri dihotomice sau multiple.

Traducerile dihotomice presupun existenţa a 2 poli.

Dihotomia metodologică tradiţională cuprinde

traducerea literală vs. traducerea liberă;

traducerea literală vs. traducerea oblică (în stilisticele comparate);

 traducerea semantică vs. traducerea comunicativă (Newmark).

• Abordarea multiplă stabileşte clasificări metodologice multiple, care au în centru,

în fiecare caz, diferite elemente: gradul de transfer lingvistic şi cultural; nivelul de
traducere etc.

•Mai există clasificări ce pornesc de la o anumită metodă de traducere,

determinată de tipul textului concret. De ex., clasificarea propusă de House în care
se ţine cont de textele necondiţionate de cultura sursă vs. textele condiţionate
de cultura sursă.

• Newmark propune o clasificare triplă, reieşind din funcţiile limbii: el deosebeşte

texte informative, expresive şi operative.

• Fiecărui tip de text îi corespunde o anumită metodă de traducere:

• semantică pentru textele informative şi operative

• traducerea comunicativă pentru textele expresive.

Clasificări ale traducerilor conform domeniilor convenţionale

•Este vorba despre clasificarea convenţională a traducerilor în: generală, literară,

specializată, cea folosită în formarea traducătorilor (didactică).
Clasificări ale traducerilor conform diferitor tipuri de texte
Kade, Koller, Delisle vorbesc despre dihotomia traducerea textelor pragmatice
vs. traducerea textelor literare.
Wils evidenţiază traducerea textelor denotative vs. traducerea textelor
conotative.