Profesor coordonator: Sîrghi Dumitru, lector universitar
Student: Briceag Irina, anul II Chișinău 2017 Cuprins: Introducere. Primele contacte coloniale. Secolul XV Conținut: Sclavia „Secolul colonizării” Luptele de cucerire ale angliei Luptele de cucerire ale franței Rezistența Etiopiei 1895-1896 Concluzie Bibliografie INTRODUCERE. PRIMELE CONTACTE COLONIALE. SECOLUL XV
Portughezii au fost primii care au intrat în contact cu Africa Subsahariană,
încercând să monopolizeze comerțul cu regatele din Africa de Vest. Primele regiuni importante ce au fost colonizate au fost: Guineea, Sierra Leone și Sofala din Africa de Sud-Est. Dominația lor a durat până la mijlocul secolului al XVII-lea, atunci când au fost eclipsați de către olandezi. Englezii și francezii s-au implicat și ei, dar într-un mod mai limitat. Acestea au fost mai mult niște baze militare strategice, europenii neavând capacitatea să exploreze sau să colonizeze Continentul Negru. Abordarea portughezilor a fost foarte violentă. Regatele Zendj, Congo și Monomotapa au fost distruse fiindcă făceau concurență comercială imperiului. Portughezii puteau încuraja războiul civil și luptele între diversele triburi și regate mai mici, înarmând tabăra care le era favorabilă. Regii din Congo au trecut la catolicism și relațiile erau bune, până în momentul în care aceștia au cerut oprirea comerțului cu sclavi. Portugalia a început să sprijine facțiunile rivale, Angola ieșind câștigătoare. În cazul în care operațiunea dădea greș, portughezii se retrăgeau, lăsând în urmă epidemii și haosul unui conflict civil creat în mod artificial. După modelul Londrei, Franța și-a creat propria companie a Africii de Vest. Singura lor realizabilă notabilă a fost înfrângerea olandezilor din Senegal și ocuparea bazelor de acolo. Francezii au încercat și ei colonizarea Madagascarului la mijlocul secolului al XVII-lea, dar fără succes. După două decenii de lupte, ei au reușit să colonizeze insula, dar produsele aduse de acolo au fost insignifiante până în secolul al XIX-lea. Prin persoana lui Francis Drake, englezii au reușit să ajungă până la „Capul Bunei Speranțe” în 1530, explorând Africa de Sud. Un secol mai târziu s-a construit o bază militară în Gambia, care avea rolul de a aproviziona navele engleze ce treceau pe acolo. S-a încercat și colonizarea Madagascarului, dar populația indigenă a reușit să-i alunge pe britanici. În secolul al XVII-lea, olandezii se vor impune, aceștia ocupând forturile englezilor din Africa de Vest. Suedezii au reușit să ocupe o mică parte din Ghana în 1657, dar au fost înlocuiți repede de regatul Danemarcei și Norvegiei. Colonia a fost lipsită de importanță. Prusia a obținut și ea un punct strategic în Coasta de Aur, Ghana de azi. A vândut posesiunea Olandei numai după trei decenii. În pofida prejudecăților, colonizarea Africii a fost un proces îndelungat și costisitor. La începutul secolului al XIX-lea, principala sursă de cunoaștere a occidentalilor despre Africa era dată de arabii ce se ocupau cu vânzarea sclavilor. Au existat mai multe motive pentru care europenii nu au reușit să colonizeze Africa mai repede. În primul rând, muschetele și tunurile de atunci erau încă în stadiul incipient. Dura destul de mult să fie încărcate, se blocau deseori în timpul luptelor, iar praful de pușcă se putea uda foarte ușor, mai ales în condițiile de climă cu umiditate ridicată. Africa Subsahariană nu era compusă numai din triburi, ci și din regate, ce aveau la dispoziție armate numeroase. În condițiile în care lupta corp la corp era încă relevantă pentru război, occidentalii nu s-au putut impune din punct de vedere militar. Coroana portugheză s-a unit cu cea spaniolă. Olandezii au purtat un lung război de independență față de Spania, ca parte a „Războiului de treizeci de ani”. Prin urmare, aveau toate motivele să-i perceapă pe portughezi ca pe cei mai importanți competitori. Cele mai importante baze au fost create în Senegal. La apogeul influenței în Africa, aceștia aveau 16 forturi construite. Un alt punct vital a fost Africa de Sud, unde Jan van Riebeeck a fondat orașul „Cape Town”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, englezii au preluat toate posesiune olandeze de pe Continentul Negru. Chiar și în cazurile în care europenii obțineau o victorie decisivă, ei nu puteau forma o colonie stabilă, care să se răspândească mult în interiorul continentului. Spre deosebire de America de Nord, Asia de Sud-Est și America de Sud, Africa era mult mai dens populată. Africanii aveau contacte îndelungate cu restul lumii. Prin urmare, ei nu au fost așa de afectați de bolile aduse din Europa, așa cum s-a întâmplat cu aztecii sau indienii americani. Din contră, clima, pădurile tropicale, deșerturile și epidemiile din Africa au făcut mai multe victime în rândul occidentalilor decât lupta de cucerire. SCLAVIA Între secolul al XV-lea și secolul al XIX-lea, cel puțin 12 de milioane de sclavi au fost mutați din Africa în cele două Americi. Aproximativ 15% dintre aceștia au murit în timpul voiajului. Cei mai mulți sclavi africani au mers în Brazilia și Insulele Caraibe. Doar 5% dintre sclavi au fost aduși în Statele Unite. Principalele culturi în care au fost forțați să muncească au fost: industria zahărului, tutunului și cafelei. Produsele nu erau de strică necesitate, viețile oamenilor fiind risipite pentru obiecte de lux, într-o formă incipientă de capitalism mondial. Vasta majoritate a sclavilor nu fuseseră capturați de către occidentali, ci fuseseră cumpărați de către europeni de la diversele regate africane. În pofida prejudecăților, exista o mare diversitate de popoare în Africa, multe dintre acestea luptându-se pentru supremație în diverse regiuni. De cele mai multe ori, europenii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra sclavi, așa că făceau troc, oferind unelte din fier, haine, arme și alte produse manufacturate. Navele transportau și 400 de sclavi într-o singură tură. O parte din parlamentarii britanici ce doreau abolirea sclaviei susțineau că sclavii erau mai înghesuiți decât într-un sicriu, întreaga călătorie durând câteva luni de zile. Aceștia erau vânduți la piață și înfierați precum animalele. Sclavii puteau lucra la treburile din casa proprietarului, puteau deveni marinari, dar majoritatea lucrau pe plantațiile de zahăr. În timpul recoltelor, sclavii erau forțați să lucreze și 48 de ore fără oprire. Speranța medie de viață era de 23 de ani. Haiti a fost una dintre cele mai brutale colonii de sclavi din toate timpurile. Ea a aparținut Franței între 1625 și 1804. În secolul al XIX-lea, ea producea 40% din zahărul necesar Europei, 60% din cafea. Sclavii erau 90% din populația insulei, majoritatea fiind născuți în Africa, deoarece rata mortalității era atât de mare încât mereu trebuiau aduși noi sclavi. Haosul Revoluției Franceze a oferit oportunitatea unei revolte. A fost singura revoltă a sclavilor din perioada modernă care a avut succes. Liderul sclavilor a fost Toussaint L’Ouverture. Într-o primă etapă, Toussaint L’Ouverture a luptat împotriva armatei franceze, trimisă să suprime răzmerița. Realizând că sunt atacați de către Spania și Anglia în Caraibe, francezii au decis să-i elibereze pe sclavii din Haiti pentru a le câștiga sprijinul. Toussaint a pus bazele unei armate organizate, respingând toate atacurile, dar în același timp obținând independența insulei față de Paris. Napoleon I nu a fost mulțumit de decizie, așa că a trimis o expediție care l-a arestat pe Toussaint, acesta murind în captivitate în Franța. Un aprig război de gherilă a izbucnit în 1802. Sclavii din Haiti și-au obținut libertatea, dar au plătit un preț foarte scump. Dincolo de luptele în sine, epidemiile au ucis combatanți din ambele tabere, fără discriminare. Doar 8.000 din cei 40.000 de sodați trimiși de Napoleon au supraviețuit. În total, istoricii estimează ca au murit 150.00 de oameni în doar 2 ani de zile de război. O formă de sclavie este încă practicată în Haiti. Organizațiile non-guvernamentale ce se ocupă cu protejarea drepturilor omului estimează că 500.000 de minori sunt forțați să muncească fără plată, fiind victimele abuzului fizic și sexual Sclavii din Statele Unite s-au înmulțit în timp datorită condițiilor de viața puțin mai bune decât cele de pe plantațiile din Caraibe sau Brazilia. Moștenitorii născuți în sclavie deveneau în mod automat sclavi, ei putând fiind vânduți de la orice vârstă. Un alt fapt mai puțin cunoscut este că sclavia din Africa a fost sensibil diferită față de cea din Americi. Rata mortalității nu era nici pe departe atât de mare, iar sclavilor li se permitea să trăiască cu propria familie. Cei mai mulți ajungeau sclavi din cauza datoriilor pe care nu le puteau plăti sau fiindcă erau capturați în război de către triburile inamice. Marea Britanie a abolit sclavia după dezbateri ce au durat peste 30 de ani. Principala figură ce a luptat pentru interzicerea comerțului cu sclavi a fost parlamentarul William Willberforce. Franța a renunțat și ea la sclavie în urma unor tratate cu celelalte mari puteri, dar decizia a fost implementată peste tot abia în 1848. Statele Unite a renunțat la sclavie la 1865, în urma unui război civil care întrece ca magnitudine orice război din secolul al XIX-lea. Portugalia a abolit sclavia în 1869. Unele convenții în legătură cu sclavia au fost ratificate în perioada interbelică, sau chiar după Al Doilea Război Mondial SECOLUL COLONIZĂRII Procesul de colonizare a Continentului Negru a început abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Marea Britanie a fost campionul colonizării, urmată de Al Doilea Imperiu Francez. Alte țări importante ce au participat la procesul de colonizare au fost Germania, Portugalia, Spania, Belgia și Italia. Apogeul a fost atins în preajma Primului Război Mondial, atunci când Etiopia și Liberia erau singurele state care își păstraseră independența. Decalajul tehnologic a fost prea mare, majoritatea regiunilor din Africa căzând sub influența europenilor între 1870 și 1900. Încă de atunci, au existat voci și conștiințe, în rândul europenilor, ce s-au opus procesului de colonizare. Sclavia fusese abolită în Anglia în 1833, tot mai mulți intelectuali susținând că africanii sunt ființe umane a căror demnitate trebuie apărată. Alții au adus în discuție argumentul economic, susținând că întreținerea imperiului colonial este mai costisitoare decât beneficiile pe care le poate aduce. Istoricul Paul Kennedy a confirmat această teză, susținând că Marea Britanie era supraextinsă din punct de vedere strategic. În pofida acestor evidențe, retorica și fervoarea naționalistă au câștigat. Calul, ca mijloc de transport în Africa Subsahariană, a fost înlocuit treptat, de construcția de cale ferată. Malaria, chiar dacă a continuat să facă multe victime, a fost combătută de descoperirile din medicină. Misionarii s-au înmulțit, iar coloniștii au adus cu ei o întreagă administrație. Au fost construite drumuri, școli, biserici, spitale și alte facilități. Treptat, în unele regiuni, elita locală a fost mituită prin oferirea de posturi mai neimportante în administrație. Populația locală a fost înrolată în armatele occidentale, fapt ce va avea importante consecințe pe termen lung. Congresul de la Berlin din 1884-1885 a reprezentat oficializarea politicilor coloniale. Istoricul român Viorel Crucianu explică foarte bine care a fost rolul conferinței. „La Berlin s-au pus bazele unei doctrine coloniale coerente. Secretul său constă tocmai în „modificările și ameliorările” ulterioare, care s-au concretizat prin numeroase tratate bilaterale între principalele puteri coloniale și care au înlesnit prelungirea sferelor de influență din zonele costiere spre interiorul continentului.” Celelalte continente fiind cucerite, europenii și-au concentrat forțele pentru colonizarea Africii. Această colonizare nu era văzută doar ca o șansă de a obține resurse și bogăție, ci era percepută ca o luptă din cadrul balanței de putere din Europa. Dincolo de prosperitate, era o șansă de ridicare a prestigiului național. Prejudecățile rasiste presupuneau o misiune „nobilă” a occidentalilor. Ei trebuiau să-i civilizeze pe africani. Ajunsă mult mai târziu în rândul marilor puteri, Germania, care era o putere terestră, vedea Africa ca pe o poartă de deschidere către scena mondială. Muschetele și flintele au fost înlocuite de carabine semi-automate, mult mai performante. Tunuri aveau o putere distructivă sporită, iar navele erau mai rapide și aveau capacitatea de a transporta mai multe trupe și piese de artilerie. Richard Jordan Gatling a fost inventatorul primei mitraliere eficiente din istorie. El mărturisea:„Mi-a venit ideea că, dacă inventăm o mitralieră care să tragă multe gloanțe pe minut, acest lucru ar face ca munca unui soldat să fie echivalentă cu a o sută de oameni. Armatele numeroase ar deveni inutile, iar expunerea la pericole și epidemii va fi mult redusă” Cele mai importante posesiuni britanice erau: Uniunea Africii de Sud, Rhodesia, Sudanul, Somaliland, Uganda, Kenya, Nigeria, Coasta de Aur, Gambia și Sierra Leone. Franța deținea aproape toată Africa de Nord-Vest, printre care Senegal, Togo, Algeria, Maroc, Tunisia, o parte din Somaliland și Madagascar. Germania, venită mult mai târziu la împărțirea continentului, obținuse o parte din Coasta de Aur, Cameroon, Africa de Sud-Vest și Tanganica. Portugalia avea Angola, Mozambique și o parte din Guineea, iar Spania o parte din Maroc. Belgia stăpânea Congo, un teritoriu vast din Africa. Italia, un stat nou format, s-a implicat și ea în procesul de colonizare. Aceasta a ocupat o parte din Somaliland, Eritrea și a încercat fără succes să cucerească Etiopia. În cartea „Istoria decolonizării Africii”, primul volum, Viorel Crucianu face un inventar al dominației europene de la sfârșitul secolului al XIX- lea. „Dacă în 1876, doar 10,8% din suprafața Africii se afla sub control străin, în schimb, în 1900, la numai 15 ani după Conferința de la Berlin, puterile europene dețineau 90,4% din întinderile africane. Era colonialismului triumfător începuse!” LUPTELE DE CUCERIRE ALE ANGLIEI Războaiele napoleoniene au distras atenția europenilor. Abia după semnarea Tratatului de la Viena, Anglia și-a continuat expansiunea în Africa, ocupând Cape Town de la olandezi. Egiptul a reușit să-și câștige independența după intervenția Imperiului Otoman, fapt ce a atins interesele strategice ale Londrei. Misionarii creștini, protestanți și catolici, au început să concureze între pentru convertirea țărilor Africane, întorcându-se informații vitale despre geografia locurilor explorate. La finalul acestei curse, Marea Britanie avea să fie campionul colonizării. În partea de nord a Africii, Egiptul a fost primul obiectiv al Londrei, englezii intervenind militar. Aceștia au obținut controlul asupra Canalul Suez și au decis politica externă a Egiptului, fiind de acord cu acordarea unei autonomii interne autorităților de la Cairo. În scurta perioadă de independență, egiptenii reușiseră să cucerească Sudal. Situația s-a complicat când Franța s-a extins în regiune, provocând un conflict cu englezii. Britanii au fost nevoiți să declare război Sudalui, obținând o victorie strălucită în urma bătăliei de la Omduraman. Olandezii, sprijiniți de milițiile locale, au atacat primii, având la dispoziție 40.000 de soldați, ocupând o parte din colonia engleză Cape. Londra a replicat prin trimiterea a unei armate de 350.000 de soldați, conduși de experimentatul general Kitchener. Fiind în inferioritate numerică, africanii au pus în practică un război de gherilă. Kitchener a fost nemilos, construind fortificații și punând populația civilă în lagăre de muncă. Condițiile erau inumane, 20.000 dintre aceștia murind. Ei au fost eliberați ca urmare a presiunii opiniei publice internaționale. Bătălia de la Omduraman din 1898 a fost una dintre cele mai răsunătoare victorii ale europenilor împotriva africanilor. Conducătorul englezilor a fost generalul Herbert Kitchener. Profitând de superioritatea tehnologică, 8.000 de englezi, sprijiniți de 17.000 de soldați egipteni și sudanezi, au învins o forță rebelă sudaneză de 50.000 de războinici. Englezii au pierdut doar 400 de oameni, în timp ce jumătate din armata de rezistență a fost distrusă. Deși Egiptul a pretins controlul asupra Sudanului, țara a fost încorporată în imperiul colonial britanic. Anglia controla la acel moment sudul Africii, reușind să piardă doar 5.000 de soldați pentru a-și atinge obiectivul. Londra a dat dovadă de abilitate politică, reușind să colonizeze multe țări, prin mijloace relativ pașnice. Poate că cel mai bun exemplu este Uganda. Țara era măcinate de războaie civile dintre triburile musulmane și creștine. Marea Britanie a mediat conflictul, instaurând un protectorat în regiune. Acest lucru a garantat pacea. Întreprinzătorii englezi au investit în comerțul cu bumbac, aducând prosperitate Ugandei. Un alt război în care englezii și-au arătat superioritatea a fost „Al doilea război Boer” din 1899-1902. Londra a reușit să înfrângă concomitent două state africane: Republica Africană de Sud și Republica Portocalie, fostă zonă de influență a olandei. Englezii doreau să pună mâna pe resursele de aur din regiune, intrând în conflict cu marii proprietari olandezi, numiți „boer”, ceea ce însemna fermier în olandeză. Ei erau descendenții olandezilor din fost colonie a Africii de Sud și Cape Town. Aceștia erau mai apropiați de germani, dorind să facă o alianță cu regiunea Africa Germană de Sud-Vest. Kenya era un ținut foarte ostil, măcinat de epidemii și lupte tribale. Din aceste motive, la început, englezii nu au plănuit cucerirea acestei țări. Londra dorea construirea unei căi ferate care să lege orașul Mombasa, aflat pe coastă, de celelalte posesiuni coloniale mai îndepărtate. Prezența britanicilor a fost oarecum pozitivă. Triburile au fost pacificate, multe populații fiind mutate în rezervații, pentru propria lor protecție. Războiul fiind oprit, localnicii au putut în sfârșit să facă agricultură și comerț, zona prosperând. În scurt timp, Kenya a ajuns să fie străbătută de alți comercianți africani, europeni și asiatici. Marea Britanie și-a construit un imperiu și în Africa de Vest. Regatele locale s-au prăbușit repede, aceștia recunoscând superioritatea militară europeană. Acesta era compus din: Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur și Nigeria. Imperiul Ashanti a fost cel care a opus cea mai serioasă rezistență înainte să capituleze. Din nou, regiunea a prosperat de pe urma stopării luptelor locale. Autorițile britanice au sprijin dezvoltarea agriculturii și comerțului. Colonia devenise unul dintre cei mai importanți exportatori de lemn, cacao, ulei de palmier și alune. LUPTELE DE CUCERIRE ALE FRANȚEI După înfrângerea lui Napoleon, Franța a fost tratată ca o mare putere, primind statul pe care îl avea pe timpul regelui Ludovic al XVI-lea. Campania de colonizare a debutat în nordul Africii, francezii ocupând Algeria și punând capăt pirateriei berberilor. Ținta următoare a fost Tunisia. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceștia au reușit să cucerească Senegal, o parte din Guinea, Coasta de Fildeș, Gabon și Dahomey, actualul Benin. Francezii s-au remarcat prin favorizarea mijloacelor militare în dauna celorlalte variante, preferând să guverneze prin intermediul localnicilor. Britanicii au ales să-și aducă proprii funcționari în teritoriile coloniale din Africa. Francezii s-au bazat pe impunerea punctului de vedere prin forță militară brută. Aceștia au selectat administratori din populația locală. Ironia situației face ca funcționarii africani în serviciul Franței să fie mult mai cruzi decât ceilalți europeni, fiind mânați de dorința de a fi promovați în poziții mai înalte. Pe de altă parte, Parisul a avut o atitudine mai puțin rasistă, încercând asimilarea africanilor. Misiunea civilizatoare era interpretată ca o datorie de a-i transforma în cetățeni francezi. Franța a suferit de un adevărat complex naționalist după înfrângerea decisivă de la Sedan din 1870 în fața Germaniei. Jules Ferry a fost de trei ori primul ministru al Franței. Istoricul Viorel Crucianu consideră că acesta a fost arhitectul politicii coloniale franceze. „El a lansat în versiune franceză cele trei teme fundamentale ale naționalismului expansionist european de la sfârșitul secolului al XIX-lea: argumentul umanitar (civilizarea raselor inferioare), al prestigiului politic (redobândirea gloriei Franței) și cel al necesităților economice.”Rabih de 10.000 de luptători. Samori Toure a fost fiul unor negustori. Statele din Africa de Vest au prosperat de pe comerțului cu Europa, acestea adoptând arme moderne. Totuși, armele de foc au stimulat apariția unor războaie între triburile locale. Toure a construit o armată performantă, importând puști de la englezii din Sierra Leone și reușind să-și apere comunitatea. A cucerit și unificat triburile din regiune, profitând de conflictul din Sudan. Interesele acestuia s-au ciocnit cu cele ale francezilor, care purtau un război de cucerire în Sudan. Francezii au invadat teritoriul lui Toure, dar acesta a respins atacul. Chiar dacă atitudinea Parisului a fost mai puțin rasistă, politica lui a fost extraordinar de nemiloasă. Francezii au confiscat pământurile africanilor. Mai mult de jumătate din pământurile coloniale erau deținute de companii franceze. Acestea foloseau sclavi în practică, chiar dacă sclavia era interzisă în teorie. Comerțul era interzis pentru localnici, aceștia fiind suprataxați. Banii nu erau folosiți pentru investiții, ci pentru angajarea de mercenari. Întregi comunități erau puse la muncă forțată în „serviciul public”. Toate rebeliunile au fost aspru pedepsite. Probabil că cel mai redutabil adversar al ambițiilor coloniale franceze a fost Samori Toure. El a fost un lider musulman și creatorul imperiului Wassoulou, care cuprindea părți din Guinea, Sierra Leone, Mali și Coasta de Fildeș. Acesta a reușit să poarte un război de gherilă împotriva trupelor franceze. În cele din urmă a fost luat prizonier și a murit în captivitate. De asemenea, Samori Toure a fost bunicul lui Sekou Toure, primul președinte din Guinea ce și-a recăpătat independența în anii ‘60. Toure a fost înarmat de către englezi, dar Londra nu doreau să între în conflict direct cu Franța. Samori Toure a lansat un contraatac fulgerător, având la dispoziție 30.000 de soldați disciplinați. Inițial, francezii s-au retras. Profitând de rebeliunile din cadrul triburilor controlate de Toure, care rezistau la convertirea la islamism, francezii au asediat orașul Kakan. Aceștia au reușit să ocupe și capitala imperiului, Bissandugu. Eroul african a fost nevoit să recurgă la un război de gherilă, înregistrând și succese izolate. După șase ani de rezistență hotărâtă, acesta a fost înfrânt. REZISTENȚA ETIOPIEI 1895-1896 Italia se unificase în urmă cu trei decenii. Chiar și așa, Roma și-a dorit un imperiu colonial. Aceștia au ocupat părți din Eritreea și Somalia, noul teritoriu purtând numele de Africa de Est Italiană. Ei au dorit să se extindă și în Etiopia, dar împăratul Menelik a reușit să respingă ofensiva europeană. Abisinia, așa cum era numită țara la acea vreme, a devenit un simbol al mândriei africane și al rezistenței în fața colonizării. A fost singurul stat din Africa secolului al XIX-lea care a putut câștiga un război împotriva unei armate coloniale europene. Împăratul Menelik al II-lea a ajuns la putere cu sprijinul italienilor. Drept răsplată, acesta a acceptat ca Italia să-și facă o bază pe coasta Mării Roșii. S-a semnat Tratatul de la Wuchale, care a fost un foarte bun exemplu de desconsiderare totală față de africani. În limba locală, documentul spunea că Menelik poate cere sprijinul Italiei dacă dorește. În italiană, fără cunoașterea împăratului, tratatul statua că Etiopia devenise protectoratul Italiei. La momentul semnării înțelegerii, etiopienii nu au știu despre acest aspect. Neînțelegerile au dus la războiul de mai târziu. Unii istorici au subestimat meritul Etiopiei, considerând că Italia era cea mai slabă putere colonială. Acest lucru nu este tocmai adevărat, italienii luptând cu îndârjire și refuzând ideea că ar putea fi înfrânți de un popor african. Războiul a debutat cu o victorie fulgerătoare a etiopienilor la Amba Alagi, fapt ce a provocat retragerea trupelor italiene în Eritreea. Apoi aceștia au asediat fortul din Meqele, provocând capitularea italienilor după 15 zile de lupte grele. Împăratul Menelik a fost generos, permițând apărătorilor să se retragă cu tot cu arme. La patru ani distanță, după ce și-a consolidat puterea internă, Menelik a denunțat clauzele tratatului, considerând că țara sa este independentă. Între timp, înțeleptul conducătorul, a făcut rost, în secret, de arme de foc moderne. Principala sursă a fost Anglia și Franța, dar și Italia, ce care o convinsese că are nevoie de carabine pentru a descuraja rebelii sudanezi din nord. De asemenea, conducătorul Etiopiei a întreținut negocieri secrete cu triburile vecine și a propus un tratat de alianță cu Franța. Menelik spera că războiul putea fi oprit și că se putea ajunge la o înțelegere. În același timp, acesta a ocupat cele mai importante trecători montate, pregătindu-se pentru un contraatac al italienilor. Acesta a venit, rămânând în istorie cu numele de bătălia de la Adowa. Jumătate din forțele italiene din Africa au pornit ofensiva, numărând 20.000 de soldați și 50 de piese de artilerie. Generalul Baratieri a încercat un atac surpriză. Rezultatul a fost o victorie decisivă a Etiopiei. În jur de 14.000 de italieni au murit în lupta, 4.000 fiind capturați. Umilința italienilor a fost totală. Bahta Hagos, liderul rezistenței din Eritreea, a condus o revoltă împotriva Italiei. Soldații europeni i-au înfrânt pe rebeli destul de ușor. Roma a aflat că Menelik conspira cu rebelii, așa că a decis invadarea Etiopiei. Victoriile precedente împotriva triburilor vecine i-a făcut pe italieni să subestimeze forța de rezistență a Abisiniei. Împăratul a cerut sprijinul Franței, dar Parisul a refuzat. Italienii oferiseră recunoașterea prezenței franceze în Tunisia în schimbul neutralității. Se părea că soarta Etiopiei era pecetluită. Nu existase altă armată europeană care să sufere o înfrângere atât de zdrobitoare. Italienii au dat vina pe incompetența politicienilor, mai multe revolte izbucnind și provocând demisia guvernului. S-a semnat Tratatul de la Abddis Ababa, care recunoștea statutul Etiopiei de națiune independentă, cu drepturi egale cu cele ale puterilor coloniale europene. Împăratul Menelik avea să concluzioneze:„Nu doresc să rămân un spectator indiferent. Mai ales dacă puterile îndepărtate vor să împartă Africa. Etiopia a fost, în ultimele 14 secole, o insulă de creștinătate într-o mare păgână.” CONCLUZII Trasarea arbitrară a frontierelor, determinată de raţionamente economice şi de profit sau de necesitatea ajungerii la un compromis pentru a evita confruntarea directă dintre marile puteri, a făcut ca peisajul multietnic, multilingvistic şi multitribal al Africii să arate monstruos, lăsând o moştenire identitară greu de gestionat statelor africane în epoca decolonizării, când acestea vor încerca să se rupă de dominaţia imperială. De multe ori această supremaţie era justificată de conceptul larg răspândit al „poverii omului alb”, care însemna o „obligaţie” de a „civiliza” popoarele înapoiate ale Africii, el ascunzând în spate raţionamente pragmatice de exploatare imperială. BIBLIOGRAFIE Niall Ferguson „Civilizația. Vestul și Restul”,Editura Polirom, 2011 E. Jefferson Murphy Istoria civilizației africane, cele două volume - E. Jefferson Murphy, Editura Minerva, București, 1981 Viorel Crucianu „Istoria Decolonizării Africii” vol I, II, Editura Corgal Press, Bacău, 2010 http://www.timpul.md/articol/politici-imperial-statale-si-constructii-identitare- %28vii%29--continentul-african-47276.html?action=print