Tema Nr.

Săpunul de toaletă: schema tehnologică de preparare, compoziţie chimică,

dezavantajele. Gelurile de duş şi baie.

Săpunuri de toaletă

Săpunurile de toaletă constituie o categorie de detergenţi aromatizaţi,

elaborate pe baza sărurilor de sodiu, potasiu sau amoniu ale acizilor graşi
superiori(Tabela 10).

Săpunurile solide sînt fabricate în variante diferite: de rând cu săpunul comun

de stearină se mai produce săpun cu sulf (10%) indicat în seboree sau săpunul
cuihtiol (10-15%) indicat în afecţiuni pruriginoase etc. Săpunurile moi (de potasiu)
au aplicare în dermatozele parazitare superficiale datorită acţiunii exfoliante,
keratolitice şi antiparazitare.

Un săpun cu destinaţie medicinală specială mai poate conţine fenol, timol, 2-

naftol, iodoform, sulf, gudron vegetal (dohot) şi alte ingrediente cu efect curativ.
Un adaos de 0,1% bronopol de rînd cu efectul bactericid mai contribuie şi la
stabilizarea culorii şi aromei produsului.

Ca bază tradiţională la fabricarea săpunurilor de toaletă servesc sărurile sodice

ale acizilor graşi din untul de cocotier şi grăsimile de vită (sau parţial de porc), în
versiunea clasică luate în raport de 15:25. Anume acest raport asigură săpunului
cele mai bune caracteristice calitative: duritate, omogenitate, solubilitate, umflare
(gonflare), gradul de consumare, efectul spumant şi de dispergare pronunţat, gradul
mic de iritare a pielii, stabilitatea nuanţei şi aromei.

Acizii carboxilici superiori (graşi) cu aplicare în fabricarea detergenţilor

P. top. Densitatea P. fierb. Coeficient de

Acidul
(oC) relativă (oC) refracţie
Lauric (dodecanoic) 44 d54 0,8690 225/100 nD82 1,4183
mm
 CH3(CH2)10COOH
1 2 3 4 5
Miristic (tetradecanoic)
58,5 d454 0,8622 199/16 mm nD60 1,4305
CH3(CH2)12COOH
Palmitic (hexadecanoic)
63-64 d462 0, 853 215/15 mm nD80 1,4273
CH3(CH2)14COOH
Oleic

(9-octadecenoic) 286/100
4 d2525 0,895 nD18 1,463
CH3(CH2)7CH= mm

CH(CH2)7COOH
Stearic (octadecanoic)
69-70 d70 0,847 383 nD80 1,4299
CH3(CH2)16COOH

Un adaos de grăsimi conţinînd acid nesaturat (oleic) deşi ameliorează

plasticitatea produsului, sporeşte riscul de rîncezire, pentru diminuarea căruia este
nevoie de a introduce antioxidanteca inhibitori ai proceselor radicalice de oxidare a
legăturilor nesaturate. Pentru nuanţare se introduc pigmenţi minerali (1-2% oxizi
de titan şi zinc), pentru duritate şi abrazivitate – bentonită, caolin, nisip mărunţit
fin sau piatră-ponce, pentru aromă – extracte de cetină sau muşeţel, pentru efect
emolient – 4-6% glicerină.

Sinecostul producţiei poate fi redus adăugînd diferite materiale minerale de

umplutură – cretă, alumină (oxid de aluminiu), silice coloidală (bioxid de siliciu).
De exemplu, un adaos de 18% silice coloidală permite de a înlocui parţial untul de
cacao cu untură de porc, fără a diminua esenţial calitatea produsului finit.

Procesul tehnologic de fabricare a săpunurilor decurge în trei etape: 1)

saponificarea (hidroliza) materiei prime (grăsimi) şi obţinerea corpului (fondului)
de săpun; 2) incorporarea substanţelor auxiliare; 3) măcinarea şi presarea
compoziţiei finite în forme. Conţinutul de acizi graşi în produsul finit trebuie să fie
nu mai mic de 72%, iar cel al alcaliilor libere – nu mai mare de 0,05% (doar în
săpunurile dedicate îngrijirii copiilor acest indice se menţine la nivelul de 0,024%).

Baza alcalină provoacă degresarea şi uscarea, iar în unele cazuri chiar şi

iritarea pielii şi pentru neutralizarea efectului nociv se vor adăuga agenţi de
înmuiere – glicerină (sau alţi polialcooli), lanolina, spermancet etc.

Detergenţa se explică prin faptul, că săpunul favorizează umectarea pielii,

apoi dispersează, emulgizează sau solubilizează particulele de impurităţi de la
suprafaţa tratată şi, în sfîrşit le îndepărtează cu soluţia de detergent. Solubilizarea
are la bază proprietatea reversibilă a substanţelor tensioactive de a forma la
anumite concentraţii favorabile agregaţiuni voluminoase – micele, care se pot
discompune reversibil la diluare. Dacă în solventul care înconjoară micelele (mai
frecvent aceasta fiind apa)sînt prezente substanţe greu solubile sau insolubile,
moleculele acestora pot fi incluse în interiorul agregaţiunilor şi atrase în soluţie.

Gradul de aplicare a unei STA ca detergent va depinde şi de potenţialul ei de

solubilizare – capacitatea de a transfera instantaneu în soluţii izotrope
termodinamic stabile substanţe, care în condiţii obiş¬nuite rămîn insolubile. Acest
potenţial va fi cu atît mai mare, cu cît mai mari în volum vor fi micelele formate.
De exemplu, compuşii aro¬matici sînt solubilizaţi mai uşor cu STA neionogene,
comparativ cu STA anionice. Astfel, dacă la elaborarea compoziţiilor odorante se
folosesc componente aromatizante sintetice cu caracter hidrofob, apoi cu cît mai
lung va fi radicalul hidrofob, cu atît va creşte şi cantitatea de solubilizator, necesară
pentru a obţine o soluţie transparentă.

Potenţialul de solubilizare al unei STA anionice poate fi mărit esenţial prin

adăugarea unor polimeri hidrosolubili, cum ar fi: polivinilpirolidona (PVP),
polietilenglicolul (PEG), polipropilenglicolul (PPG), alcoolul polivinilic (PVA).

Alcalinitatea este considerată drept unul din dezavantajele principale ale

săpunurilor de toaletă (de rând cu instabilitatea în apa dură), astfel pentru a
neutraliza efectul nociv al alcaliilor se vor adaugă agenţi de înmuiere – glicerină
(sau alţi polialcooli), lanolină, spermanţet etc.

Indicile pH al săpunului fabricat prin procedeele tradiţionale se află de regulă

în diapazonul 9,5-10,0 şi reacţia alcalină atît de pronunţată favorizează uscarea şi
iritarea pielii. De alt fel, săpunul mai conferă părului o nuanţă mată inagreabilă şi
greu poate fi înlăturat prin spălare.

Un alt dezavantaj – formarea în apa dură a săpunurilor metalice (de calciu),

care pot ocluziona porii pielii, provocînd apariţia unor fenomene nedorite, cum ar
fi, de exemplu, o iritare uşoară sau „eczema alcalină”.

Săpunul mai este sensibil la contactul cu electroliţii şi incompatibil cu

compuşii cationici.

Dezavantajele, care limitează aplicarea practică a săpunurilor – instabilitatea

în apa dură şi alcalinitatea mare, au făcut, că săpunurile să cedeze masiv în faţa
şampoanelor.

În industria contemporană a detergenţilor devine tot mai conturată tendinţa de

a folosi materia primă naturală regenerabilă, care nu are aplicare în industria
alimentară: unele categorii ale grăsimilor animale, untura de peste sau grăsimea de
la spălatul lînii de oaie. Toate acestea constituie o sursă de materie primă de
valoare în fabricarea cosmeticelor: gliceride, esteri ai colesterinei, lanosterină,
alcooli şi acizi graşi superiori.

Detergenţi pentru baie şi duş

Compoziţiile spumante pentru baie au ca bază extracte din plante sau uleiuri
aromatizante, conţin ca principiu activ alchiletoxisulfaţi de sodiu, magneziu şi
amoniu, sau alchilolamide, şi formează o spumă abundentă.

Exemplu de asemenea compoziţie include

- lauriletoxisulfat de sodiu (28%) 74;

 - dietanolamide ale acizilor din untul de cocotier10;
- odorant 3;
- formol (40%) 0,15±0,05;
- colorant, apă pînă la 100.
Detergenţii pentru duş se caracterizează prin conţinut relativ redus de
principiu activ, ei avînd,însă,un conţinut mai mare de adaosuri condiţionante.
Reprezintă combinaţii fine din diferite STA (sulfoetoxilaţi, sulfosuccinaţi, N-
acilaminoacizi şi/sau amfoliţi) cu extracte din plante - aloe, cetină, levănţică.

Aspect toxicologic. Săpunurile şi detergenţii sintetici manifestă efect

degresant, ceea ce produce în mod inevitabil un anumit grad de iritare a pielii şi,
eventual, dermatite: tensidele cationactive la concentraţie de peste 1%, iar cele
anionactive – la concentraţii cuprinse între 0,5-5%. În aceeaşi ordine variază şi
toxicitatea: de la DL50=500 mg/kg – corp pentru cationactive până la DL50 =2000-
8000 mg/kg – corp pentru anionactive, ajungând la valori de DL50=5000-50000
mg/kg – corp pentru tensidele neionogene.

Parametrii caracteristici ai detergenţilor. Un detergent de calitate trebuie să

formeze o spumă cît mai abundentă şi dispersată fin cu consistenţa unei creme şi
rezistenţă la scurgere, pentru ca să nu alunece spontan pe faţă sau în ochi.

În categoria săpunurilor şi a altor STA anionice, moleculele cărora conţin

radicali hidrocarbonaţi saturaţi, cea mai bună spumă o formează structurile
neramificate (liniare) C10-C14. În categoria structurală cu radicali nesaturaţi cea mai
bună spumă o formează articolele, elaborate pe baza acidului oleic şi alcoolului
respectiv (Z)-9-octadecen-1-ol (structuri, de asemenea, liniare).

STA neionogene, preparate pe bază de etilenoxid formează puţină spumă. O

spumă de excepţie formează unele STA cationice din categoria sărurilor quaternare
de C12-C16-alchiltrimetilamoniu.
 Spuma poate fi stabilizată şi „întărită” cu ajutorul anumitor adaosuri, cum ar
fi: esteri hidrosolubili ai celulozei, acid poliacrilic (PAA) şi copolimeri ai acestuia,
hidrolizate proteice şi produse de condensare pe baza lor.