Scoala Rusa

Este dificil de a vorbi de o şcoală Geopolitică rusă, în sensul adevărat al cuvântului,

întrucât în perioada Uniunii Sovietice geopolitica era caracterizată ca o “pseudoştiinţă burgheză”,
“imperialistă” sau “fascistă”. Funcţiile acesteia erau suplinite de câteva discipline precum
strategia, geografia militară, teoria dreptului şi a relaţiilor internaţionale, geografia, etnografia,

Piotr Nikolaevici Saviţkii (1895–1968) este primul geopolitician rus. Economist de

formaţie, după Revoluţia din 1917 emigrează în Cehoslovacia unde, în 1921, împreună cu
cneazul N.S. Trubeţkoi, pune bazele mişcării eurasiatice. Concepţia eurasiatică a lui Saviţkii s-a
conturat sub influenţa slavofililor, care aveau ca idee centrală specificitatea identităţii istorice a
“velikoruşilor”. După război, în 1945, este arestat de sovietici şi condamnat la zece ani de lagăr.
În 1956, se întoarce la Praga, unde va înceta din viaţă după 12 ani. Ideea centrală a lui Saviţkii
constă în aceea că Rusia reprezintă o formaţiune civilizaţională, definită prin centralitatea
poziţiei sale. Unul dintre articolele sale, “Gheograficeskie i gheopoliticeskie osnovî
evraziistva”(1933) - Bazele geografice şi geopolitice ale eurasianismului -, începe cu cuvintele :
“Rusia are mult mai multe argumente, decât China, să se numească Statul Central”

Spre deosebire de centralitatea Germaniei, limitată la nivelul Europei, această peninsulă

vestică a Eurasiei – Rusia - deţine poziţia centrală în cadrul întregului continent. Prin aceasta,
Rusia nu este nici parte a Europei şi nici continuarea Asiei, ci o lume autonomă, denumită de
Saviţkii “Eurasia”. El consideră că Rusia – Eurasia (heartland-ul lui MacKinder) este o sinteză a
culturii şi istoriei mondiale la a cărei dezvoltare participă şi natura ei. Rusia este considerată de
Saviţkii nu ca un stat naţional, ci ca un tip aparte de civilizaţie, la formarea căruia au concurat
cultura arianoslavă, nomadismul turanic, tradiţia ortodoxă. Un principiu important considerat de
Saviţkii, era cel al “ideocraţiei”, în sensul că statul eurasiatic trebuie să se bazeze pe o idee
apriorică emisă de “conducătorii spirituali”. Comportamentul geopolitic al Uniunii Sovietice
coincide în mare cu concepţiile lui Saviţkii, fără a o recunoaşte însă deschis.

Continuatorul concepţiei eurasiatice a lui Saviţkii, a fost istoricul şi etnograful Lev

Gumiliov. Fără a menţiona în lucrările sale cuvântul “Geopolitică”, din cauza ideologiei
comuniste, prin teoria sa despre etnogeneză şi ciclurile etnice, Gumiliov se situează pe poziţiile
abordării “organiciste” şi a “determinismului geografic”, preluate din lucrările lui Ratzel,
Kjellén, Haushofer, ş.a. Analizând perioada timpurie a hărţii etnice eurasiatice, Gumiliov oferă o
nouă imagine a istoriei politice a Orientului eurasiatic, pe care îl prezintă ca un centru aparte de
etnogeneză, cultură şi dezvoltare statală. Dezvoltând cauzele etnogenezei, Gumiliov
demonstrează cu numeroase exemple cum, prin acumularea unor factori multipli, are loc
explozia etnogenă tot aşa cum, conform teoriei organiciste, are loc şi degradarea etnosului până
la stadiul de “etnosuri relicve”. Gumiliov nu a formulat concluzii geopolitice pe baza imaginii
oferite de el asupra lumii. Ele au fost dezvoltate de urmaşii săi, în perioada dispariţiei cenzurii
ideologice marxist-leniniste, când a luat naştere un curent al “neoeurasianismului”. Acest curent
consideră că divizarea hărţii geopolitice a Europei a dus la înfrângerea Uniunii Sovietice în
cadrul “războiului rece”. Altă idee conceptuală a neoeurasiaticilor se referă la necesitatea alianţei
cu ţările islamice (îndeosebi cu Iranul), ca aliat strategic de maxim interes

Manifestând opoziţia faţă de mondialismul promovat de blocul atlantist, noul curent

preconizează instaurarea unei noi “bipolarităţi”, care să se opună tendinţei de dominare
unilaterală a Occidentului, fiind necesară formarea unui bloc continental eurasiatic. Această
concepţie, şi-a găsit expresia în ampla lucrare “Osnovî gheopolitiki. Gheopoliticeskoe buduşcee
Rossii“ (“Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei“) de Alexandr Dughin, apărută în
1997 la Moscova, cu consultanţa ştiinţifică a Academiei Militare a Federaţiei Ruse. Într-un
amplu volum, de 600 pagini, sunt expuse, pentru prima dată în literatura rusă, sistematic şi în
detaliu, bazele geopoliticii ca ştiinţă, teoria şi istoria acesteia. Definind geopolitica, Dughin
susţine că aceasta este “concepţia despre putere şi pentru putere. geopolitica este disciplina
elitelor politice”.

Expunând doctrina geopolitică actuală a Rusiei, lucrarea lui Dughin demonstrează o

perfectă continuitate între testamentul politic al lui Petru cel Mare şi gândirea strategică actuală a
Rusiei. Conform concepţiei eurasiatice, Dughin pune semnul de egalitate între Rusia şi Eurasia,
însuşindu-şi teza lui MacKinder despre “heartland”.

În consecinţă, Dughin preconizează reconstituirea unui nou imperiu, care să includă, pe

lângă republicile pierdute şi ţările Europei Centrale şi de Est, alături de statele Vestului european
eliberate de sub tutela atlantică a SUA. Totodată, el vizează uniunea cu estul asiatic (Iran, India,
China, Japonia). Elementul de coagulare al noului imperiu ar fi poporul rus, purtătorul unui tip
propriu de civilizaţie la scară planetară, de esenţă mesianică. O asemenea afirmaţie este în
concordanţă cu teza lui Ratzel, părintele Geopoliticii, conform căreia statele mari au “simţul
expansiunii” teritoriale maxime. Dughin afirmă că logica procesului geopolitic, presupune
confruntarea între polul oceanic, identificat prin SUA, şi cel terestru – Rusia. Realizarea acestui
deziderat se va realiza pe baza axelor Moscova – Berlin – Tokyo şi Moscova – Teheran.

Referitor la geopolitica internă a Rusiei, Dughin vizează un spaţiu mult mai mare decât
cel actual, incluzând pe lângă spaţiul fostei Uniuni Sovietice şi pe cel al fostului lagăr socialist.
Sunt analizate relaţiile actuale ale Rusiei cu fostele republici unionale. O viziune cu totul aparte
are Dughin asupra aşa-zisului cordon sanitar, situat între Germania şi Rusia, după primul război
mondial, la sugestia lui MacKinder. Aceste state sunt considerate de Dughin “formate din
popoare mici, istoriceşte iresponsabile, aservite Occidentului Atlantic, care au acţionat ca pârghii
pentru disoluţia formaţiunilor continentale – Imperiul ţarist, Austro-Ungaria şi, mai recent,
URSS”

Comparând “Bazele geopoliticii” a lui A. Dughin cu “Marea tablă de şah” a lui Z. Brzezinski, se
poate observa o mare similitudine a ţelurilor şi metodelor propuse, dar de pe poziţii total opuse.