1.

Muzici și faze, Ovidiu Verdeș

Tinuț, un băiat îndrăgostit de muzică și de o colegă de clasă, povestește într-un stil savuros
ultimele sale zile de școală și primele zile de vacanță din 1978, pe tonul cel mai firesc, cu multă vervă
și haz. Intrând cu măiestrie în pielea protagonistului, autorul reușește să reînvie o atmosferă plină de
vrajă, universul adolescenței, cu schimbul de discuri de vinil originale, excursii cu clasa, oracole,
fotbal, prieteniile dintre băieți, trupele rock (suprema fericire a lui Tinuț este să asculte muzică străină
la un magnetofon – The Doors, Led Zeppelin, Yes, Queen). Limbajul și stilul spontan și colocvial,
principalele atuuri ale prozei lui Ovidiu Verdeș, dau o consistență aparte acestei cărți pasionante, care
se citește pe nerăsuflate. „Ovidiu Verdeș nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit. Cartea lui, Muzici
și faze, rămâne cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească pe
care am citit-o eu de zece ani încoace. O astfel de carte umilește întregul experimentalism pretențios al
anilor ’80 ca și oralitatea, de multe ori vulgară, a ultimului deceniu.“

Aceasta e o poveste întreagă, spusă parcă dintr-o suflare de un băiat de 16 ani pe care îl
cheamă Tinuţ şi care locuieşte cu părinţii într-un bloc de lângă Academia Militară din Bucureşti.
Istoria e destul de bine circumscrisă unei perioade de o săptămână de la începutul verii lui 1978, pe la
sfârşitul anului şcolar, când liceenii au mai mult timp liber şi-şi pot vedea în mai mare tihnă de
ocupaţiile lor preferate. În cazul lui Tinuţ lucrurile ar fi destul de simple, dacă n-ar fi complicate de-a
binelea: îi place să asculte muzică şi e îndrăgostit Hari, colega lui de clasă. Acestea sunt cele două
dimensiuni majore din existenţa adolescentului, care relatează, într-un stil de o oralitate nu doar
extrem de plauzibilă, ci şi ilariantă, cam tot ce i se întâmplă.

Povestea e populată de personaje numeroase, organizate sistematic. Avem un grup al prietenilor mai
apropiaţi ai protagonistului (Mimi, Luci, Tanana, în jurul cărora gravitează numeroşi copii de la bloc,
de diferite vârste), sunt apoi colegii de clasă (Răz, Ina, Dana etc.), golanii de cartier (Canţone, Oase,
Nas), familia (părinţii, bunica), cu sub-specia părinţilor prietenilor. E o populaţie pestriţă şi greu de
ţinut în frâul narativ, dar eroul-narator ghidat de autor se descurcă de minune. Un loc aparte îl ocupă
desigur Hari, iubita lui Tinuţ, şi Bodi, un băiat mai mare, cu o colecţie impresionantă de înregistrări
muzicale, devenit un adevărat model pentru licean.

Suntem, cronologic vorbind, în plin comunism, într-o vreme când o sticlă de Pepsi sau o țigară străină
sunt trofee râvnite de toată lumea, deşi nu se simt încă privaţiunile severe de la sfârşitul epocii
Ceauşescu. De fapt situaţia politică e estompată şi referinţele la ea sunt rare (din când în când câte o
menţionare a lui Ceaşcă sau o aluzie la câte un securist). Peripeţiile şcolăreşti sunt benigne şi au parte
de aceeaşi evocare colorată ca şi restul evenimentelor, cu tuşele cunoscute celor care au prins regimul
trecut:

Tinuţ e esenţialmente un copil bun şi ascultător, cu talent la desen şi la română, nu un Holden

Caulfield dâmboviţean, iar încurcăturile în care intră sunt soluţionabile fără a se produce traumatisme.
S-ar putea spune că e numai gura de el, dar din fericire romancierul l-a înzestrat cu o exprimare de o
naturaleţe desăvârşită şi cu un umor involuntar care te face să râzi citind cartea. Oralitatea exprimării
şi utilizarea ocazională a stilului indirect liber se regăsesc şi în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară a
lui T. O. Bobe (vezi aici), dar în Muzici şi faze nu avem nimic din logica distorsionată a naraţiunilor
lui Luca. Pasiunea pentru muzică a lui Tinuţ într-o vreme când accesul la înregistrările străine era
foarte dificil îl apropie de eroii lui Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii!, despre care am scris aici.

Limbajul şi stilul sunt probabil principalele atuuri ale prozei lui Ovidiu Verdeş, căruia i s-ar
putea eventual reproşa că e mai mult povestitor (de întâmplări surprinse la moment, adică de faze)
decât romancier şi că textul nu are prea multă adâncime. Pentru a demonta aceste reproşuri s-ar putea
susţine că limbajul devine o forţă aproape independentă şi care dă o consistenţă aparte cărţii. S-ar
putea cita şi episoade cu implicaţii de o profunzime mai mare decât s-ar crede (de exemplu meditaţiile
la romană date de bunica lui Tinuţ, profesoară pensionară sau adevărata lecţie de estetică din jurul unei
tapiserii kitsch care decorează casa unui prieten). Muzici şi faze avea toate datele necesare pentru a
deveni o adevărată carte-cult a celor născuţi în anii ’60-’70 ai secolului trecut, dar acest lucru nu s-a
întâmplat, probabil şi pentru că romanul a apărut când încă nu-i venise timpul. Alături de acest timing
nefericit (neimputabil însă nimănui), publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de
grupul gălăgios al EGO-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul unei cărţi care ar fi
meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană.

Cititorul atent la detalii va găsi în Muzici şi faze multe aspecte autobiografice. Tinuţ îşi
sărbătoreşte ziua de naştere pe 13 aprilie, ca şi autorul, iar în 1978 împlinise 15 ani (Ovidiu Verdeş e
născut în 1963). Părinţii lui sunt medici. În text ni se povesteşte în câteva rânduri despre muzica pe
care o ascultau aceştia, de regulă muzică uşoară şi jazz. De profesie medic neurolog, doamna Verdeş
cea reală e de fapt o mare amatoare de muzică simfonică, cu o pasiune deosebită pentru simfoniile lui
Mahler. Nu ştiu ca Ovidiu Verdeş să fi scris şi altă operă de ficţiune.