STATUL ŞI POLITICA

Tema 4
Evaluare
Subiectul al II-lea 30 puncte

Citiţi, cu atenţie, textele de mai jos:

A. „Asemenea măsuri aspre luate împotriva clasei boiereşti, ca şi faptul că [Vlad] Ţepeş îşi recruta
dregătorii nu numai din rândurile vechii boierimi [din Ţara Românească], ci mai ales din acelea
ale oamenilor devotaţi lui, au [ca urmare] (...) încordarea relaţiilor dintre domn şi marea boierime,
care a căutat să-l înlocuiască din domnie.”
(N. Stoicescu, Vlad Ţepeş)

B. „Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a cuvântului Io, prescurtare a lui
Ioannes, „cel ales de Dumnezeu”, afirmă răspicat sursa divină a puterii domneşti. Această calitate,
domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării, care le transfera harul divin şi
confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea centrală şi biserică, una din-
tre realităţile majore ale sistemului politic al Ţării Româneşti şi Moldovei, încă de pe vremea constituirii
statelor, a avut în această ceremonie de tradiţie bizantină expresia ei simbolică supremă.”
(Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Istoria României)

Pornind de la aceste texte, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un domnitor precizat în sursa A. 2 puncte
2. Menţionaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la originea divină a puterii domneşti. 3 puncte
3. Numiţi o categorie socială precizată în sursa A. 4 puncte
4. Menţionaţi, din sursa B, două instituţii centrale din spaţiul medieval românesc. 4 puncte
5. Selectaţi, din sursa A, două informaţii aflate în relaţie de cauză-efect. 6 puncte
6. Menţionaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la relaţia dintre Biserică şi Domnie,
susţinându-l cu o informaţie selectată din sursă. 7 puncte
7. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia o instituţie centrală este
necesară pentru funcţionarea unuia dintre statele române, în secolele XIV-XVIII. 4 puncte

(Se punctează coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, res-
pectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.)

BAREM DE EVALUARE ŞI NOTARE 30 puncte

1. 2 puncte pentru menţionarea oricărui domnitor precizat în sursa A.

2. 3 puncte pentru menţionarea oricărei informaţii referitoare la originea divină a puterii
domneşti din sursa B.
3. 4 puncte pentru numirea oricărei categorii sociale menţionată în sursa A.
4. câte 2 puncte pentru menţionarea oricăror două instituţii centrale din spaţiul medieval
românesc. (2 p. x 2 = 4 p.)
5. 6 puncte pentru menţionarea oricărei relaţii cauză-efect.
6. 3 puncte pentru formularea, pe baza sursei A, a oricărui punct de vedere referitor la relaţia
dintre Biserică şi Domnie.
4 puncte pentru selectarea, din sursa A, a oricărei informaţii care susţine punctul de vedere
formulat.
7. 1 punct pentru pertinenţa argumentării afirmaţiei conform căreia o instituţie centrală este
necesară pentru funcţionarea unuia dintre statele române, în secolele XIV-XVIII.
2 puncte pentru selectarea oricărui fapt istoric relevant care susţine afirmaţia dată.
1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitate (deoarece, pentru că etc.), res-
pectiv a conectorilor care exprimă concluzia (aşadar, ca urmare etc.).

14
 4. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

Răspunsuri

1. Vlad Ţepeş.
2. „Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a cuvântului Io, prescurtare a lui
Ioannes, «cel ales de Dumnezeu», afirmă răspicat sursa divină a puterii domneşti.”
3. Boierimea.
4. Domnia şi Biserica.
5. Cauza: „asemenea măsuri aspre luate împotriva clasei boiereşti”.
Efectul: „au [ca urmare] (...) încordarea relaţiilor dintre domn şi marea boierime, care a căutat
să-l înlocuiască din domnie”.
6. În perioada Evului Mediu, conducătorul statului, atât din Ţara Românească, cât şi din Mol-
dova, era uns şi încoronat de mitropolit în cadrul unei ceremonii religioase. Această ceremonie
şi formulele menţionate în titulatură transferă domnului harul divin. A existat, astfel, o strânsă
legătură între instituţia Bisericii şi a Domniei, puterea domnitorului fiind de origine divină.
„[...] sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia
religioasă a ungerii şi încoronării, care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii
pentru puterea lor.”
7. În Ţara Românească şi Moldova, domnul era ajutat în exercitarea autorităţii de Sfatul dom-
nesc, instituţie centrală de guvernare, cu rol consultativ, dând consimţământul în aprobarea
principalelor acte ale domniei, având şi atribuţii juridice: îl asista pe domn la scaunul de judecată,
participa la încheierea tratatelor cu puterile vecine.
Iniţial, era alcătuit din marii boieri, ca deţinători de mari proprietăţi funciare, ulterior,
din dregători, boieri cu funcţii specifice, administrative, judecătoreşti, fiscale, militare. Cei
mai importanţi dregători au fost: vornicul (şeful Curţii domneşti), logofătul (şeful Cancelariei
domneşti), vistiernicul (şeful finanţelor – gestiona veniturile domniei aflate în visterie), spătarul
(purtătorul de spadă), postelnicul (activitatea diplomatică, primirea solilor străini).
Alături de aceştia, în Ţara Românească mai exista Banul Olteniei, cu largi atribuţii admi-
nistrative, juridice şi militare, iar în Moldova, Ştefan cel Mare creează dregătoria de Portar al
Sucevei, care avea comanda oştilor în numele domnului.
De la sfârşitul secolului al XVI-lea, Sfatul domnesc se va numi Divan şi se va menţine de-a
lungul întregii perioade de Ev Mediu.
Având în vedere atribuţiile pe care le avea Sfatul domnesc şi rolul dregătorilor în stat,
instituţia menţinându-se cu puţine modificări de-a lungul Evului Mediu, putem afirma că,
alături de Domnie, a fost o instituţie necesară funcţionării ţărilor române.

15
STATUL ŞI POLITICA

Evaluare

Subiectul al III-lea 30 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statele medievale în spaţiul românesc având
în vedere:
- menţionarea unui izvor istoric care face referire la autonomii locale româneşti;
- menţionarea a doi factori favorizatori ai constituirii statelor medievale româneşti;
- prezentarea constituirii unui stat medieval românesc;
- menţionarea a două fapte istorice care au contribuit la consolidarea unui stat medieval
românesc;
- formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia uneia dintre instituţiile centrale
româneşti din perioada medievală şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării
elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi con-
cluzia), respectarea succesiunii cronologice-logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu
precizată.

BAREM DE EVALUARE ŞI NOTARE 30 puncte

Informaţia istorică – 24 de puncte, distribuite astfel:
- 3 puncte pentru precizarea oricărui izvor istoric care face referire la formaţiuni prestatale
româneşti.
- câte 2 puncte pentru menţionarea oricăror doi factori favorizatori ai constituirii statelor medievale
româneşti (2 p. x 2 = 4 p.)
- 8 puncte pentru prezentarea coerentă a constituirii oricărui stat medieval românesc, prin
evidenţierea relaţiei istorice de cauzalitate.
• câte 1 punct doar pentru menţionarea unuia dintre statele medievale româneşti.
- câte 2 puncte pentru menţionarea oricăror două fapte istorice care au contribuit la consoli-
darea unuia dintre statele medievale româneşti (2 p. x 2 = 4 p.)
- 1 punct pentru formularea oricărui punct de vedere cu privire la evoluţia unei instituţii cen-
trale româneşti din perioada medievală.
- 1 punct pentru pertinenţa argumentării punctului de vedere formulat.
- 2 puncte pentru selectarea oricărui fapt istoric relevant care susţine punctul de vedere formulat.
- 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.), res-
pectiv concluzia (aşadar, ca urmare etc.).

Ordonarea şi exprimarea ideilor menţionate – 6 puncte, distribuite astfel:

- 2 puncte pentru utilizarea linbajului istoric adecvat;
1 punct pentru utilizarea parţială a limbajului istoric;
0 puncte pentru lipsa limbajului istoric;
- 1 punct pentru structurarea textului (introducere – cuprins – încheiere);
0 puncte pentru text nestructurat;
- 2 puncte pentru respectarea succesiunii cronologice, logice a faptelor istorice;
1 punct pentru respectarea parţială a succesiunii cronologice, logice a faptelor istorice;
0 puncte pentru nerespectarea succesiunii cronologice, logice a faptelor istorice;
- 1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu;
0 puncte pentru nerespectarea limitei de spaţiu.

16
 4. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

Răspunsuri

Introducere: În secolul al IX-lea sunt atestaţi în izvoarele istorice, din sudul Peninsulei Balcanice
până în nordul arcului carpatic, românii, populaţie romanică, organizaţi în nuclee de state, forme poli-
tice prestatale: autonomii locale cu diverse denumiri: jupânate, cnezate, voievodate sau ţări.
• Pentru spaţiul de la sud de Carpaţi, cel mai important document istoric care atestă existenţa
autonomiilor locale este Diploma Cavalerilor Ioaniţi, datată în 1247. Diploma menţionează
existenţa, la sud de Carpaţi, a cinci formaţiuni politice româneşti: Ţara Severinului, cnezatul lui
Ioan şi al lui Farcaş, voievodatul lui Litovoi şi al lui Seneslau.
• Formarea statelor medievale româneşti se desfăşoară într-un context extern favorabil
derulării acestui proces.
În estul spaţiului românesc se afirmă Regatul Maghiar, întemeiat la începutul secolului al XI-lea şi
creştinat în rit catolic de regele Ştefan, „rege apostolic”, cu misiunea de a răspândi religia catolică.
Regatul Maghiar va căuta să îşi impună autoritatea asupra teritoriilor româneşti, promovând o
politică de expansiune teritorială. Imperiul Bizantin, încă stat puternic, este interesat de terito-
riul dintre Dunăre şi Marea Neagră din motive strategice şi militare. Astfel, autonomiile locale
româneşti tind să se coaguleze pentru a rezista tendinţelor de autoritate externă, formând o nouă
stuctură politică: statul medieval.
În condiţiile creşterii presiunii regalităţii maghiare asupra micii nobilimi româneşti din Trans-
ilvania sau chiar a anihilării autonomiilor româneşti, conducători locali trec la sud şi la est de
Carpaţi, contribuind, astfel, la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova.
• Întemeierea statului medieval Ţara Românească s-a realizat prin unificarea formaţiunilor
politice existente între Carpaţi şi Dunăre. Conform tradiţiei istorice a descălecatului, în contextul
anihilării autonomiei româneşti din Ţara Făgăraşului de către regele maghiar Andrei al III-lea,
la sfârşitul secolului al XIII-lea, semilegendarul Negru-Vodă trece la sud de Carpaţi. Descalecă la
Câmpulung şi pune bazele unui nou stat.
Cel care unifică autonomiile locale şi întemeiază statul Ţara Românească, confirmat fiind de
către izvoarele istorice, este Basarab I (?1310-1352). Regalitatea maghiară înregistra procesul de
unificare înfăptuit la sud de Carpaţi, recunoştea noul stat întemeiat şi domnia lui Basarab I, iar
noul domnitor accepta suzeranitatea Regatului Maghiar. Cauza neînţelegerilor dintre Basarab
I şi regalitatea maghiară a fost Banatul de Severin. În acest context, în 1330 a avut loc confrun-
tarea directă între Basarab I şi Carol Robert de Anjou, regele maghiar, la Posada. Soldată cu
victorie pentru români, aceasta a însemnat sfărşitul suzeranităţii maghiare şi apariţia primului
stat românesc independent.
• Ţara Românească urmează parcursul consolidării statale, de organizare a instituţiilor şi de
afirmare în relaţiile internaţionale. Această consolidare are loc în timpul domniei urmaşilor lui
Basarab I. Domnitorul Nicolae Alexandru întemeiază Mitropolia Ţării Româneşti în 1359, cu se-
diul la Curtea de Argeş, iar domnitorul Vladislav Vlaicu respinge primul atac al turcilor otomani
în Ţara Românească. Următorii domnitori continuă consolidarea statului prin acţiuni de politică
internă şi externă.
• Astfel, prin formarea instituţiilor în cadrul statelor medievale româneşti între secolele XIV-
XVI, societatea medievală românească se afirmă prin structuri politice, administrative, juridice
şi religoase proprii. Domnia reprezintă principala instituţie centrală în Ţara Românească şi Mol-
dova, iar domnitorii au căutat fie prin acţiuni conflictuale (Rovine, Vaslui, Călugăreni), fie prin
acţiuni diplomatice să menţină statul autonom în faţa pericolelor externe.
O caracteristică a societăţii româneşti din Ţara Românească şi Moldova în această perioadă
este evoluţia ei unitară, în formele instituţionale prin care se manifestă (domnie, sfat domnesc,
adunarea ţării, armată, biserică).
Concluzie: Importanţa întemeierii statelor româneşti a constat şi în crearea unei bariere creştine
împotriva expansiunii Imperiului Otoman. Instituţiile centrale medievale din spaţiul românesc au
format cadrul politic, legislativ şi juridic esenţial existenţei statelor medievale, iar prezenţa lor a
marcat, la începutul formării statelor, o formă avansată de organizare, după model feudal.

17