Istoria conceptului de paranoia

Schifferdecker şi Peters a realizat o istorie în rezumat a Tulburărilor delirante ,

istiorie pe care a îmărţit-o în trei faze : Era Pre-Krepeliană, Era Kraepeliană şi Era Post-
Kraepeliană.
Era Pre-Kraepeliană
Inventat de vechii greci , cuvântul paranoia definea „în afară” şi „suflet” (minte).
Heinroth (1818) a folosit cuvântul „Verrücktheit” ( nebunie ) sinonim cu paranoia pentru
a descrie o condiţie caracterizată prin ”nelibertatea spiritului cu exaltarea facultăţilor
gândirii, concepte perverse, dar fără modificarea percepţiei” ( astfel în primul rând
cogniţia o avem afectată şi nu percepţia). El credea că există anumite persoane
predispuse spre dezvoltarea paranoiei : cei vanitoşi, excentricicei meditativi şi care au
cele mai înalte sau cele mai joase aspiraţii; cu sau fără cauze externe, când ca urmare a
perseverării lorşi a eforturilor în van, ajung într-un moment de mare tensiune şi de
perplexitate absolută , explozia lor de nelinişte şi încăpăţânare afectează întregul
comportament, ce lasă urme de neuitat în fiinţa sa. El a divizat deasemenea paranoia în
„simplex” şi „catholoca”. În psihiatria modernă termenul de „paranoia” a fost utilizat
pentru prima dată de de Kalhbaum(1863) pentru a-i denumii pe aceia la care simptomele
se manifestă pentru prima dată în inteligenţă. El a împărţit paranoia în 3 tipuri: ascensa
( subiectul afirmă că este altcineva ), descensa ( pacientul se simte posedat sau afirmă că
este diavolul ) şi Immota ( cu sensibiltatea exagerată la stimuli şi halucinaţii). Krafz-
Ebing (1863) considera paranoia ca fiind în principal un delir bazat pe tulburări ale
gândirii, independent de modiuficări ale afectivităţii.
Era Kraepeliană
Definiţia conceptului de paranoia s-a modificat cu fiecare nouă ediţie a manualului lui
Kraepelin. În ultimul său manual el descrie paranoia ca fiind un delir tematizat şi
consistent ( de grandoare, profetic, etc ) în special de persecuţie care îl trage pe subiect
într-o stare psihopatică. El diferenţia tulburările paranoide de Dementia praecox prin
faptul că pacienţii cu paranoia nu au nici o perturbare de formă în procesul de gândire cu
excepţia delirurilor, şi astfel defectul principal îl găsim în judecată. Personalitatea este
bine păstrată , chiar şi după o perioadă lungă de boală, singurele modificări fiind
comportamentul secundar credinţelor sale delirante. El a descris la acea vreme trei
subcategorii : paranoia , parafreniaşi dementia paranoides. Parfrenia se dezvolta mai
târziu decât dementia praecox , era o boală mai uşoară decât dementia praecox şi era
similară cu schizofrenia paranoidă de astăzi : cu delir fantastic şi halucinaţii, dar cu mai
puţine tulburări de gândire, cu o mai bună păstrare a afectivităţii, cu o mai puţină
deteriorarea personalităţii si cu o mai bină păstrare a voliţiei. Dementia paranoides avea
debut mai timpuriu, se asemăna cu paranoia iniţial dar arăta un curs deteriorativ apoi,
motiv pentru care era considerată ca o formă a dementei praecox care apare prin
tulburările de gândire, cognitive şi emoţionale. Mayer (1921 ) preia mai departe în
urmărire cazurile de parafrenie ale lui Kraepeilin şi le schimbă validitatea categorilaă a
acestora , susţinând că acestea au o evoluţie asemănătoare cu a celor cu dementia
praecox. Apoi Karl Kolle ( 1931) urmărind cazurile de paranoia ale lui Kraepelin,
sugerează că aceste se suprapun cu dementia praecox. În revizuirea sa asupra paranoiei
din 1917, Kruger descria paranoia ca „ erecţia unui sistem delirant de persecuţie şi
grandoare, care este construit şi dezvoltat logic, care nu depăşeşte realităţile posibile şi
care nu alterează personalitatea subiectului cu excepţia sferei sale de interes delirant care
poate diminua adaptarea sa psihosocială, şi care nu afectează percepţia subiectului în arii
care nu sunt importante în sistemul delirant al subiectului, iar boala este văzută ca
cronică”.
Era Post-Kraepeliană
Bleuler (1920 ) a luat descripţia paranoiei de către Kraepelin şi a susţinut existenţa unor
baze pur psihogene pentru paranoia în contrast cu schizofrenia. Descriind paranoia ca pe
o „reacţie psihopatologică” sau „psihoză situaţională” el generalizat definiţia pentru a
include cazuri cu halucinaţii, forme paranoide ale dementia praecox ( pe care a renumit-o
schizofrenie ) şi un grup intermediar; el considera paranoia descrisă de Kraepelin atât de
rară incât nu justifică o clasificare aparte şi sugera o mai atentă explorare a simptomelor
schizofrene în aceste cazuri. El opinia existenţa simptomelor schizofrene şi în alte
entităţi. Kretschmer (1921) vorbea despre personalităţile paranoide caracterizate prin
trăsături depresive, pesimiste şi narcisiste , şi care dezvoltă caracteristici paranoide acute
în situaţiile problematice. El sugera de asemenea că paranoia are un prognostic favorabil..
Schneider descrie paranoia ca pe un tip periferic de psihoză schizofrenă ( 1949 ).
 Henderson şi Gillespie (1944 ) a descris 2spectrul paranoid” concept ce includea
paranoia şi schizofrenia paranoidă , legate intermediar prin parafrenie. In acest spectrum
tulburările de personalitate din Clusterul A din DSM IV APA sunt introduse undeva în
exteriorul spectrumului, deoarece aceste personalităţi dacă devin psihotice , se regăsesc în
una din bolile acestui spectrum . Schizofrenia paranoidă este inclusă în acest spectrum
deoarece simptomele sale în comun cu paranoia, dar celelalte forme de schizofrenie
rămân în afara spectrumului.
George Winokur (1977) şi Kendler ( 1980, 1981) subliniază necesitatea acordării
unui interest mai mare psihozelor paranoide. Winokur renumeşte aceste boli ca şi
Tulburări delirante. Kendler 8 1980 ) elaborează criteriile lui Winokur şi sugerează o
divizare a acestora în tulburări delirante simple ( fără halucinaţii ) şi tulburări delirante
halucinatorii .

Conceptul paranoid
Termenul de paranoid se referă la relaţia interpersonală dintre subiect şi ceilalţi în
general, relaţie gestionată de suspiciozitate sau grandiozitatea normală sau abnormală,
litigiozitate, ostilitate şi comportament de gelozie. Pentru a reduce confuzia privitoare la
acest construct Manschreck (1996, 2000 ) a încercat o descriere a acestui concept prin
punctarea următoarelor aspecte: 1) „Paranoidia” este un construct clinic utilizat pentru a
interpreta observaţiile, şi pentru a a aplica acest construct efectiv clinicianul trebuie să
ştie ce înseamnă şi să fie capabil de o interpretare adecvată a comportamentului paranoid.
2) „Paranoid” înseamnă că clinicianul a judecat că comportamentul subiectului este
psihopatologic; judecata se bazează pe faptul că comportamentul este disturbator fie
pentru persoana însuşi fie pentru ceilalţi. 3) Chiar dacă clinic le găsim „central” în
schizofrenia paranoidă, simptomele paranoide le găsim şi în alte condiţii psihiatrice sau
medicale şi ele indică psihopatologie. 4) Eticheta de paranoid se bazează pe manifestări
fie subiective ( experienţe intime ale pacientului) , fie obiective ( observarea
comportamentului manifest ) . Manifestările subiective includ delirurile de referinţă,
persecuţie, grandoare, infidelitate, supernatural, erotoman, gelozie şi impostură, idei
susţinute cu convingere. Manifestările obiective se referă la comportamentul
desuspiciozitate, senzitivitate, ironie, ură, iritabilitate, comportamentul critic, acuzator,
litigios, grandios, violent, agresiv sau ostentativ. Ca şi grup, aceste trăsături subiective şi
obiective sunt greu de definit operaţional, de unde şi dificultatea de delimitare a
conceptului paranoid. În plus unele dintre ele pot reprezenta manifestări ale unui
comportament normal. Trebuie amintit faptul că , tradişional, delirurile paranoide se
referă la o gamă variată de deliruri şi nu doar la cele de grandoare, gelozie sau persecuţie.

Psihozele paranoide şi sistemul de clasificare

În ciuda progreselor făcute în nosologia Tulburărilor delirante, numărul mare de
definiţii existente reflectă consensul scăzut existent asupra lor. Motivele invocate au fost
acelea că acestea nu sunt frecvente, pacientul continuă să trăiască şi să funcţioneze în
societate fără să ia vreodată tratament sau lipsa unor carcteristici clare de identificare
ducăn la subdiagnosticare. Conceptul că Tulburările Delirante sunt distincte de
schizofrenie şi tulburările afective a fost recunoscut de tot mai mulţi psihiatrii în ziua de
azi. Manschrek (2000) a făcut o rezumare a evoluţiei nosologice a Tulburării Delirante în
sistemele de clasificare internaţionale DSM APA şi ICD WHO.
Sistemul DSM.
DSM I şi DSM II ( APA, 1952 şi 1968) defineau reacţiile paranoide ca şi condiţii
cu delir de persecuţie şi grandoare şi halucinaţii puţine. Subtipurile erau paranoia ( o
tulburare cronică cu delir sistematizat şi statusul paranoid ( o stare acută, puţin persistentă
şi cu un delir mai puţin persistent ). DSM III (1980) stabilea noi definiţii, dar conceptele
anterioare erau încă evidente în trăsăturile de bază ale tuburărilor delirante precum
persistenţa delirului de persecuţie sau a celui de gelozie . Aici găsim paranoia, tulburarea
paranoidă împărtăşită, tulburarea paranoidă acută şi o categorie reziduală- tulburarea
paranoidă atipică. O divizare era făcută de durata simptomelor: astfel o persistenţă mai
mare sau mai mică de 6 luni a simptomelor, separa paranoia de tulburarea paranoidă
acută. Dezavantajele DSM III erau : graniţele dintre aceste condiţii şi alte tulburări
precum tulburarea paranoidă de personalitate sau schizofrenia paranoidă erau vagi;
diferitele tipuri de tulburări paranoide erau clasificate pe baza cronicităţii, criteriile au
exclus cazurile cu halucinaţii marcante sau cu delir hipocondriac, erotoman sau similare.
DSM III-R APA ( 1987) a încercat să minimalizeze confuzia prin redefinirea tulburării
paranoide ca Tulburare Delirantă cu puneraea accentului pe formarea delirului în absenţa
schizofreniei, a tulburării afective sau organice. În plus criteriile cereau o durată de cel
puţin o lună, iar subtipurile se bazau pe tipul delirului ( de gelozie, erotoman, somatic,
etc) lărgind categoria pentru a include şi deliruri mai puţin frecvente. În mare se respectă
citeriile concordante cu definirea paranoiei de către Kraepelin, cu excepţia faptului că
acesta a fost reticient la includerea cazurilor cu delir hipocondriac sau somatic sau a celor
cu halucinaţii. De asemenea DSM-III-R intoduce termenul de delir non-bizar şi
redenumeşte tulburarea paranoidă împărtăşită ca şi tulburare psihotică indusă clasificată
alături de tulburările schizofreniforme, de tulburarea schizoafectivă sau psihozele reactive
scurte. Această abordare a reprezentat diferenţă fundamentală faţă de DSM III, prin
plasarea Tulburarării Delirante printre tulburările paranoide. Limitele DSM-III-R consta
în faptul că graniţa dintre schizofrenia paranoidă şi tulburarea delirantă era neclară şi
controversă. DSM-III-R stabilea graniţa dintre cele două prin calitatea delirului non-bizar
in cazul tulburării delirante şi absenţa comportamentelor ciudate sau bizare nelegate de
delir. Definirea termenului de bizar/non-bizar este o chestiune destul de relativă, cu
replicabilitate scăzută.DSM-IV APA (1994) a căutat să vină cu măsuri corective
propunând termeni precum sistematizat şi proeminent, termeni care, de asemenea, au
limitări. El propune deasemenea criterii referitoare la gradul de deteriorare pentru a
caracteriza distincţia dintre schizofrenie şi Tulburarea delirantă persistentă. Astfel
disfuncţionalitatea în Tulburarea delirantă este dată de delir . În schizofrenie, însă,
disfuncţionalitatea este dată disfuncţionalitatea cognitivă şi simptomele pozitive şi
negative in special avoliţia.DSM IV de asemenea a încercat să rezolve problema
clasificării variantei delirante a tulburării somatoforme, şi anume tulburarea dismorfică
corporală. El permite un diagnostic dual de Tulburare dismorfică corporală şi de
Tulburare delirantă când avem un delir în formare. DSM_IV aplică o soluţie similară în
cazul variantei delirante a hipocondriei şi tulburarea obsesiv-compulsivă;astfel un pacient
cu Tulburare Obsesiv – Compulsivă poate fi diagnosticat ca şi Tulburare delirantă
persistentă. De asemenea DSM IV revine la termenul de tulburare psihotică împărtăşită,
pentru tulburarea psihotică indusă. Lucru care nu se mai menţine şi în DSM IV Tr când
întâlnim din nou termenul de Tulburare psihotică indusă. DSM IV TR nu revine cu
modificări importante în cadrul Tulburării delirante.
Sistemul ICD
ICD 9 WHO (1978) conţine mai multe categorii pentru tulburările paranoide decât DSM
II . Cele mai multe tulburări paranoide cad sub incidenţa rubricii statusul paranoid ce
include statusul paranoid simplu, paranoia, parafrenia şi psihoza indusă; subcategoriile
adiţionale cuprind „Alte” şi „statusul paranoid nespecific”. Reacţia paranoidă acută şi
Psihozele paranoide psihogene au fost clasificate separat. ICD 10 WHO ( 1992 ) a creat o
clasificare similară cu DSM-III-R şi DSM-IV cu subtipuri ale tulburării care se suprapun
cu cele ale DSM-ului IV. El include deasemenea parafrenia în cadrul Tzulburării
delirante persistente, dar delirul terbuie să fie prezent mai mult de 3 luni pentru a fi
inclus în Tulburarea delirantă persistentă. Pentru tulburările cu o durată mai mică, este
necesar diagnosticul de Tulburare psihotică acută şi tranzitorie. Tulburarea psihotică
indusă a fost considerată o tulburare separată , însă cu o fenomenologie similară tulburării
delirante persistente.
Astfel comparaţiile arată faptul că statusul paranoid din ICD 9 este similar cu Alte
Tulburari delirante din ICD 10. Paranoia din ICD-9 şi DSM III este asemănătoare cu
Tulburare Delirantă din ICD 10, DSM III, DSM III şi DSM IV TR. Parafrenia din ICD 9
a fost clasificată ca Tulburare delirantă în ICD 10 dar nu şi-a gîsit nici un loc în
clasificarea DSM.

Probleme Generale ale Psihozelor endogene centrate de delir

Ce este psihoza ?

Psihoza reprezintă un concept fenomenologico-psihologic. Conceptul a fost creat de

psihiatrul austriac E. Feuchtersleben, care l-a utilizat pentru prima dată în cursul său de
patologie mintală, inaugurat la Viena în 1844. El nu se distingea însă de termenul de
„nevroză” semnificând doar o „boală a spiritului”. (3)
Progresiv, în timp, va defini afecţiunile psihice cu gravitate mai mare, diferenţiindu-se de
nevroze. Psihozele au fost diferenţiate din punct de vedere semiologic şi psihopatologic
de nevroze de multe ori chiar abuziv, astfel încât frontierea dintre ele s-a adâncit în mod
artificial, exagerat. Ulterior, au fost create concepte noi, care se situau chiar la nivelul
frontierei, demonstrând caracterul adeseori arbitrar al acesteia.
Eforturile teoreticienilor s-au concentrat asupra găsirii unor criterii clare, distinctive,
pentru fiecare tip de psihoză. Au fost astfel identificate criterii precum:
- severitatea tulburărilor;
- lipsa conştientizării bolii (a „insight-ului”);
- dificultatea de comunicare a psihoticului;
- comportamentul de tip autist.
Perturbarea profundă a relaţiei psihoticului cu realitatea va deveni criteriul esenţial al
psihozei, îndeosebi pentru psihanalişti. S.Freud şi discipolii săi au reperat mecanisme
psihotice specifice, cum ar fi: protecţia delirului, care urmează refulării şi prin care
bolnavul va proiecta în afara sa ceea ce refuză să recunoască drept realitate psihică
proprie. Dacă S.Freud rămâne protagonistul incontestabil al teoretizărilor iniţiale în
materie de psihoza, el a fost urmat în direcţii diverse de alţi protagonişti ai dezvoltărilor
teoretice privind psihozele. Merită amintiţi aici Lacan, Melanie Klein, D.W.Winnicott.(4)
Freud, ca şi Kraepelin, vedea o legătură între paranoia şi catatonie (schizofrenia lui
Bleuler, elevul lor comun), dar nu accepta etiologia organică a acestora. Pornind de la
teoria libidoului (proprie) a încercat să pună în evidenţă fundamentul sexual al oricărei
psihoze.
Lacan a urmat în mare parte demersul teoretic freudian şi aduce în prim plan problema
forcluziei (termen juridic semnificând pierderea unui drept care nu a fost exercitat până la
termenul admis), construind apoi teoria eşecului metaforei paterne, considerată a fi la
baza oricărui proces psihotic.
Complet diferită este concepţia Melaniei Klein, care conferă un rol esenţial mamei, ca
furnizoare de obiecte bune şi rele. Pentru Klein în jocul perpetuu al introiecţiei de obiecte
bune şi rele, psihoza este fuga spre obiectul bun interior, iar nevroza fuga spre obiectul
bun exterior.
Delimitându-se oarecum de Klein, Winnicott acordă acelaşi loc privilegiat mamei şi
considera procesul psihotic ca pe o maladie a falimentului mediului; în concepţia sa,
dezinvestirea prematură a mamei îl fixează pe copil în poziţia schizoparanoidă.
Alte modele ale psihozei:
• Modelul lui Janzarik (1959), reactualizat recent de Peter Berner (5)
 • Modelul psihozei unice – datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
ulterior fiind criticat şi renunţându-se la el. In prezent, se readuce în discuţie
psihoza unică, odată cu evaluarea complexă şi repetată a pacienţilor psihotici.
• Abordarea sistemica familială – face din familie un veritabil sistem auto-reglat, cu
două funcţii importante: tendinţa la homeostazie şi capacitatea de transformare.
Şcoala de la Palo Alto, pe urmele antropologistului George Bateson, centrează
etiologia schizofreniei pe o tulburare de comunicare numită „legătură dublă”
(double-bind).
• Şcoala lui L.Wyne, pune accentul pe conceptele de pseudo-mutualitate şi de
pseudo-ostilitate ca generatori de disociere şi de psihoză în interiorul unei familii.
De-a lungul timpului, conceptualizarea psihozelor a fost impregnată de o serie de ipoteze,
luând astfel naştere o serie de concepte teoretice identificate de Berner în 1992 ca şi:
ipoteza endogeniei ipoteza nosologică (Kraepelin) care ţine cont de maniera evolutivă;
ipoteza patogenetică (Bleuler); ipoteza principiului ierarhic (Jaspers); modelul coeziunii
structural-dinamice (Janzarik); ipoteza perturbărilor de bioritm pentru tulburările
afective; ipoteza dihotomiei bipolar-unipolar.(5)
În prezent prin psihoză, din punct de vedere semiotic, se înţelege o gravă
perturbare a percepţiei şi înţelegerii lumii, cu consecinţe asupra argumentării şi realizării
comportamentului, fapt ce determină „alienarea” psihoticului cu lumea socială
înconjurătoare.
ICD-10 a renunţat la conceptul de psihoză, prezent în ICD-9, păstrând termenul
doar pentru câteva diagnostice, fără vreo explicaţie a acestui fapt (de exemplu: F.23 =
Tulburări psihotice acute şi tranzitorii; F.30.2 = Episod maniacal sever cu simptome
psihotice; F32.3 = Episod depresiv sever cu simptome psihotice).(12)
ICD-10 defineşte termenul de psihoză prin prezenţa halucinaţiilor, a ideilor
delirante sau a unui număr limitat de anormalităţi grave ale comportamentului, cum ar fi
excitarea grosieră şi hiperactivitatea, retardarea motorie marcată şi comportamentul
catatonic”.(12)
In DSM-IV, termenul „psihotic” se referă la „idei delirante, la orice fel de
halucinaţii notabile, la dezorganizarea limbajului, precum şi la comportamentul
dezorganizat sau catatonic”.(13)
Determinismul endogen
Aspectul endogen se referă la perspectiva etipopatogenică a tulburărilor
psihopatologice, unde avem condiţionarea psihogenă, organică şi endogenă.
Condiţionarea „psihogenă” depăşeşte reacţiile psihopatologice comprehensibile şi
îl găsimîn cazul reacţiilor de dezadaptare, a nevrozelor şi chiar a psihozelor. Pentru
apariţia unor tulburări nevrotice este necesar pe lângă terenul vulnerabil şi cumulul în
timp al unor stresori precum schimbările de viaţă, eşecurile, frustrările , conflictele
intrapsihice şi exterioare, pe fondul unei slabe compensaţii pe fondul reţelei de suport
social, prin satisfacţii sau relaxări. Evenimentele psihotraumatizante ar juca doar rolul de
trigger.
Condiţionarea organică intervine direct asupra structurilor cerebrale implicate în
funcţionarea normală a psihismului. Tipic, condiţionarea organică o găsim în cadrul
deliriumului, sindromului dismnestic, demenţe, dar şi în unele manifestări simptomatice
tipice psihozelor endogene şi nevrozelor.
În cazul condiţionării endogene, avem în primul rând modificarea terenului în
timp, prin cumularea non-lineară a factorilor genetici, bilogici, psihologici interpersonali
şi psihosociali. Însă foarte important este faptul că psihismul uman este o entitate ontică
aparte, ce îi este caracteristic un determinism special ce implică şi libertatea. În acestă
zonă se pune problema condiţionării endogene.
În psihozele endogene nu apare în mod evident nici determinismul psihogen , nici
cel organic, deşi se pare că ambele participă în mod indirect . Este de presupus existenţa
unei zone de tranziţie, susţinere, interacţiune şi articulare între ceea ce este tipic
individului biologic şi ceea ce este uman sub aspectul de prelucrare a semnificaţiei şi
sensului unei informaţii. Această zonă trebuie să fie undeva la un nivel profund, fiind
numită de Schneider ca „mezo-genă”, ea putând fi influenţată şi modelată lent atât din
perspectivă biologică cât şi antropologică.
Ultima mare sinteză psihopatologică privitoare la „endogen” a fost efectuată de
Tellenbach. Astfel referitor la această zonă el nu a subliniat doar aspectul structural ci şi
cel dinamic de articulare între bios şi antropos, prin luarea în considerare a bio-
psihoritmurilor şi ciclurilor vieţii, înţelese într-un sens lărgit. Ea reprezintă zona de
emergenţă în individual a specificului antroposului, parţial conştient, parţial inconştient,
cu un determinism fizico-biologic şi specific uman, dar decupat din acestea ca ceva
specific, ca o realitate „endogenă” ( a „endonului” lui Tellenbach ) sau „mezogenă” ( în
sensul lui Schneider ). Zona endogen-mezogenă stă la baza derulării „spontaneităţii”
vieţii persoanei umane, la diverse nivele de valoare şi modalitate, de la marea creativitate
şi opţiunile „iraţionale în direcţia fanatismului politic sau religios, până la formulele
psihopate amorale exprimate de unele persoane. Esenţială este distincţia dintre cele două
universuri ontice ( biologicul şi antroposul ) şi joncţiunea lor la nivelul individului.
La tulburarea psihică endogenă se ajunge progresiv, prin modificarea treptată şi
adâncă a structurii persoanei, până la un moment dat când diferite evenimente ( crize
existenţiale, crize ale ciclurilor vieţii, etc. ) realizează o modificare în viaţa obişnuită a
persoanei inserată în existenţa lumii sale prin transgenerae într-un alt regim de existenţă,
liminar atât pentru individul biologic căt şi pentrul eul psihologic conştient.
Psihozele endogene apar de obicei sub forma unor episoade maladive în care
pentru subiect se întrerupe continuitatea biografică, în sensul deprinderii existenţei
individului de cea comunitară, iar identitatea se metamorfozează. În cazul remisiunii
complete cursul biografiei se poate relua, dar eul psihotic o dată format nu va mai
dispărea. El se poate activa periodic cu dominarea „eului normal” , caz în care apare un
nou episod maladiv. Este posibilă şi mixtarea eurilor cu perturbarea identităţii pe o lungă
perioadă de timp sau chiar definitiv ( avem „defectul psihotic” ). În unele cazuri eul
psihotic şi cel normal pot coexista ( cazul parafreniei ).
În cadrul psihozelor endogene avem o fractură , o mutaţie la nivelul identităţii
biografice cu afectarea structurii psihismului conştient care devine simplificat şi marcat
de trăiri general-impersonale.

Coneptul de delir
Ideea delirantă reprezintă o tulburare a conţinutului gândirii şi reprezintă probabil
fenomenul nuclear al psihopatologiei. În psihiatrie, conceptele tradiţionale de delir îşi au
originea în lucrările lui Karl Jaspers ( 1883- 1969 ), care au influenţat enorm
psihopatologia şi fenomenologia în aceste domenii. Astfel Jaspers definea delirul ca o
credinţă :
1) care este susţinută cu o extraordinară convingere şi cu o intensă siguranţă
subiectivă
2) care este menţinută în ciuda contra-argumentelor sau a experienţelor cu efecte
contrare
3) imposibilă prin conţinutul său.
El sublinia faptul că credinţa delirantă este imposibil de modificat, şi încerca să
explice acest lucru prin faptul că aceasta reprezintă un mod de protecţie a individului
faţă de un colaps mental intern. Ideee pe care o regăsim în zilele nostre prin modul de
atribuire efectuat de deliranţii paranoizi în scopul unei protejări a unei stime de sine
scăzute existente la aceştia.
Această caracteritare a ideilor delirante a rămas destul de influentă în psihiatrie şi
a rămas baza definiţiilor actuale. Astfel un autor mult mai apropiat zilelor noastre
(Mullen, 1979 ) adoptă o definire similară şi este frecvent citat în literatura psihiatrică
modernă când este descris delirul. El caracterizează ideea delirantă prin :
1) este susţinută cu convingere absolută
2) individul experimentează credinţa ca pe un lucru foarte evident şi cu mare
semnificaţie personală
3) nu poate fi modificată prin apelarea la raţionamente logice sau prin experienţe
contrare
4) conţinutul ideii este neobişnuit şi adesea fantastic
5) ideea nu este împărtăşită de ceilalţi din grupul socio-economic al individului.
Această definire a delirului este foarte similară cu cea adoptată de DSM IV (1994)
şi ICD 10 ( 1992 ).
Pînă în prezent s-au dat diferite definiţii de către diverşi autori, precum cele
menţionate mai jos.
În “Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie” (C.Gorgos, 1988, p.402), ideea delirant
este definită drept o tulburare de gândire care determină reflectarea eronată a
realităţii, al cărei caracter patologic nu este recunoscut de subiect, ceea ce provoacă
modificareapatologică a concepţiei despre lume, a comportamentului şi a trăirilor
acestuia. Ideile delirante sunt impenetrabile la contraargumentare şi sunt susşinute cu
convingere de bolnav.