Ameliorarea plantelor

- ad melior (limba latină) = la mai bine

– reprezintă ştiinŃa aplicativă care foloseşte legile geneticii, legile
eredităŃii în vederea obŃinerii de material biologic nou, soiuri şi hibrizi
precum şi pentru producerea de sămânŃă şi material săditor pentru
cultură.

- este ştiinţa biologică aplicativă care are ca scop crearea de noi
genotipuri mai corespunzătoare cerinţelor omului, la plantele cultivate,
prin utilizarea principiilor geneticii.

AMELIORÁRE, ameliorări, s.f. 1. Acțiunea de a (se) ameliora și rezultatul
ei; îmbunătățire, îndreptare, ameliorație. 2. Proces de creare a unei noi rase de
animale și noi soiuri de plante de cultură sau de îmbunătățire a celor existente.

AMELIORÁRE s.f. Acțiunea de a ameliora; ameliorație. ** Ramură a
geneticii care se ocupă cu crearea unor noi soiuri de plante sau de animale și
cu îmbunătățirea soiurilor existente.

Este o ştiinŃă aplicată care are o stransa legătură cu alte discipline
Genetica – foloseşte legile acesteia pentru orice combinaŃie hibridă, pentru obŃinerea
efectului heterozis, pentru selecŃia formelor mutante, pentru obŃinerea formelor
poliploide etc;
Botanica – este esential sa se cunoasca morfologia si biologia infloritului la plante,
structura si caracterele morfologice ale speciilor horticole
Fiziologia – în procesul de creare a soiurilor este nevoie să se cunoască procesele de
creştere şi dezvoltareș metabolismul, perioada de vegetaŃie, diferite fenofaze
pentru fiecare specie în parte;
Biochimia – pentru cunoaşterea proceselor de acumulare a diferiŃilor compuşi chimici,
substanŃelor organice, substanŃelor minerale care vor alcătui produsul principal.
Fitopatologia – pentru a cunoaşte biologia fiecărui agent fitopatogen pentru care să
găsim gene de rezistenŃă care vor fi inoculate în materialul respectiv;
Entomologia – pentru a cunoaşte biologia dăunătorilor în crearea de soiuri rezistente;
Viticultura, pomicultura, legumicultura, dendrologia – pentru a se putea stabili cele mai
bune tehnologii care să corespundă cerinŃelor soiurilor respective;
Management, marketing – în sensul de a putea cunoaşte cerinŃele pieŃei în momentul în
care soiul va fi terminat şi scos în producŃie.

Etapa ameliorării empirice

- datează de la începutul luării în cultură a unor specii
până spre începutul secolului 18 şi până la descoperirea
sexelor la plante când pe baza selecŃiei făcute de om şi
completată cu selecŃia naturală s-au obŃinut populaŃii
locale, soiuri locale pentru mai multe specii.

Acestea au fost purtate dintr-un areal în altul odată cu
popoarele migratoare fiind îmbunătăŃite neştiinŃific şi
asigurând necesarul de hrană pentru populaŃiile care le
utilizau.

Plantele existente în momentul de faŃă s-au format în
anumite areale de pe glob acolo unde au găsit condiŃii
optime de creştere şi dezvoltare, acestea fiind numite
centre de origine.

Ca urmare a evoluŃiei, a acŃiunii omului, există la
ora actuală anumite areale pe glob unde o anumită
specie este mai bine dezvoltată şi are mai multe
“rude apropiate”, varietăŃi, convarietăŃi, specii,
subspecii care formează aşa numitele centre genice.

Centrele de origine sunt reprezentate de acele areale de
pe glob unde s-au format pentru prima dată unele specii
de plante.

Centrele genice reprezintă acele suprafeŃe unde se
găseşte cea mai mare diversitate de forme, cea mai mare
frecvenŃă a genelor pentru o anumită specie.

În ceea ce priveşte centrele de origine, majoritatea cercetătorilor menŃionează existenŃa a 12
centre şi care sunt următoarele:

Centrul 1 situat în centrul Chinei şi partea sa vestică unde-şi au originea dintre plantele
horticole: Brassica rapa, Allium fistulosum, Malus baccata, Malus spectabilis, Malus asiatica,
Pirus serotina, Prunus triflora.

Centrul 2 situat în partea centrală şi sud vestică a Indiei: Phaseolus aureus, Brassica nigra,
Cicer arietinum.

Centrul 3 situat în nord vestul Indiei, Asia mijlocie: Vicia faba, Spinacia oleracea, Phaseolus
aureus, Allium cepa, Prunus armeniaca.

Centrul 4 situat în Asia mică, Iran: Petroselinum hortense, Cerasus avium, Cerasus vulgaris.

Centrul 5 situat în Bazinul mediteranean: Petroselinum sativum, Prunus domestica, Vitis

vinifera, Allium cepa, Asparagus officinalis.

Centrul 6 situat în Absinia, Somalia, Etiopia: Pisum sativum, Lens esculenta.

Centrul 7 situat în America Centrală, Mexic: Phaseolus vulgaris, Phaseolus multiflorus,

Lycopersicum cerasiforme, Capsicum anuum, Capsicum pubescens.

Centrul 8 situat în Peru, Ecuador, Bolivia: Phaseolus vulgaris, Phaseolus lunatus,
Lycopersicum esculentum.

Centrul 9 situat în Canada, Nordul Americii.

Centrul 10 situat în Australia.

Centrul 11 situat în Europa Centrală.

Centrul 12 situat în Sudan, Nigeria, Africa de sud.


Etapa ameliorării ştiinŃifice

- a început odată cu secolul 19 şi a fost marcată de
crearea în mod deliberat, prin metode ştiinŃifice, unele
forme noi cu capacitate mare de producŃie.

În cadrul acestor forme s-a procedat la o selecŃie
riguroasă dar o dată cu dezvoltarea geneticii,
variabilitatea existentă în cadrul materialului nu a
mai fost suficientă şi din acest motiv a trebuit să se
mărească această variabilitate.

Odată cu dezvoltarea ştiinŃelor biologice s-au găsit
metode pentru îmbunătăŃirea variabilităŃii şi anume
hibridarea, cosangvinizarea, poliploidizarea, toate
urmate de selecŃie în cadrul materialului.

În Ńările dezvoltate acolo unde speciile cultivate găseau condiŃii
optime de creştere şi dezvoltare, s-au creat aşa numitele şcoli de
ameliorare pentru speciile respective.

În viticultură, perioada ameliorării ştiinŃifice începe după apariŃia
filoxerei prin căutarea şi găsirea metodelor de rezolvare a
rezistenŃei la acest dăunător, astfel s-au făcut hibridări între viŃele
europene şi cele americane, s-au creat soiuri de portaltoi care
prezintă rezistenŃă la filoxeră.

În domeniul pomiculturii, ameliorarea ştiinŃifică începe în secolul
18 prin obŃinerea primelor soiuri de măr în Rusia prin hibridare
liberă.

În secolul 19 începe aplicarea hibridărilor dirijate pentru măr,
păr, cireş obŃinându-se soiuri care şi în acest moment există în
colecŃii.

În România ameliorarea plantelor a înregistrat aceleaşi etape ca şi
în celelalte Ńări, etapa empirică ajungând până în anul 1900 iar
etapa ştiinŃifică fiind marcată de activitatea lui Vlad Cârnu
Munteanu, primul profesor de ameliorare la şcoala centrală de
agricultură Herăstrău.

Începuturile ameliorării ştiinŃifice s-au lovit de câteva
probleme deosebite dintre care menŃionăm:

- imposibilitatea folosirii tuturor formelor de germoplasmă
care deşi erau bogate nu au fost evaluate, variabilitatea
existentă în cadrul germoplasmei Ńinea mai mult de
adaptabilitatea la condiŃiile de mediu şi mai puŃin de
productivitate şi calitate,

- absenŃa surselor de gene din străinătate care să
condiŃioneze caractere şi însuşiri importante cum ar fi
rezistenŃa la factorii de mediu, rezistenŃa la acŃiunea
agenŃilor fitopatogeni,

- lipsa unor amelioratori consacraŃi şi a informaŃiei
ştiinŃifice adecvate pentru fiecare specie în parte,
controversa între şcoala mendeleană, şcoala vestică şi şcoala
estică dominată de Miciurin care nu acceptau teoriile
eredităŃii, existenŃa genelor, şamd;

- lipsa unei strategii, lipsa unei idei clare privind crearea de
material biologic nou.

Activitatea de cercetare a început să se dezvolte odată cu
înfiinŃarea I.C.A.R. (Institutul de Cercetari Agronomice al
Romaniei) în anul 1929 în cadrul căruia funcŃiona o secŃie de
ameliorare a plantelor cu laboratoare de cercetare în diferite zone
pedoclimatice din Ńară.

În anul 1937 în cadrul I.C.A.R. ia fiinŃă o secŃie de horticultură
care la rândul ei înfiinŃează staŃiuni de cercetare în diferite zone
pedoclimatice ale Ńării.

În anul 1957 are loc o nouă reorganizare a cercetării înfiinŃându-
se institutul de cercetări pentru cereale şi plante tehnice
Fundulea, institutul de cercetări pentru cultura cartofului cu
sediul la Braşov, institutul de cercetări horti-viticole.

În anul 1962 întreaga activitate de cercetare este trecută sub
jurisdicŃia academiei de ştiinŃe agricole şi silvice ASAS.

În anul 1967 academia înfiinŃează institutul de cercetări pentru
viticultură şi vinificaŃie de la Valea Călugărească, institutul de
cercetări pentru pomicultură de la Mărăcineni – Piteşti, institutul
de cercetări pentru legumicultură şi floricultură de la Vidra –
Ilfov.

Fiecare din acestea îşi formează o reŃea de staŃiuni de
cercetare pentru diferite specii de plante, astăzi numele
acestor instituŃii, staŃiuni de cercetare este schimbat:

I.C.C.P. Fundulea devine institutul naŃional de cercetare
dezvoltare pentru agricultură;

I.C.P. devine institutul de cercetare dezvoltare pentru
pomicultură.

Aceste instituŃii au staŃiuni la Blaj, Odobeşti, Murfatlar,
Greaca, Bechet, Drăgăşani, Miniş, Valea Călugărească
precum şi unele laboratoare în Iaşi, Cluj, Bucureşti.

Institutul pentru pomicultură are staŃiuni la BistriŃa,
Voineşti, Fălticeni, Mărăcineni şi laboratoare la Iaşi, Cluj,
Oradea, Târgu Jiu.

Institutul pentru legumicultură are staŃiuni la IşalniŃa,
Buzău, Bacău.

DefiniŃie:

Totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care trebuie să le
întrunească materialul biologic creat, soiuri sau hibrizi pentru
a răspunde parametrilor de productivitate şi calitate constituie
obiective de ameliorare.

Pentru a fi realizate aceste obiective este nevoie să se

cunoască baza genetică a materialului iniŃial, valoarea
ameliorativă a surselor de germoplasmă şi factorii care
condiŃionează alegerea acestor obiective.

Factorii care condiŃionează alegerea obiectivelor de
ameliorare – există 3 categorii de factori:

factori naturali locali

factori tehnologici

factori economici

– fiecare zonă de cultură este guvernată de anumite condiŃii de climă şi sol, motiv
pentru care amelioratorii trebuie să creeze un material biologic adaptat pentru
zonele respective, astfel pentru zonele mai nordice sau pentru altitudinile mai mari
este nevoie de soiuri şi hibrizi cu o perioadă de vegetaŃie mai redusă pentru a putea
ajunge la maturitate în timpul cât în zona respectivă există o sumă a gradelor de
temperatură care să asigure condiŃii pentru buna dezvoltare a soiurilor respective.

Pentru zonele cu ierni aspre, cu geruri mari, trebuie să se creeze soiuri şi hibrizi
care să reziste la aceste temperaturi.

Pentru zonele cu deficit pluviometric sau cu exces de umiditate trebuie să se creeze
material biologic adaptat pentru aceste condiŃii.

În general clima din România este de climat continental dar există suficiente
microzone care nu se încadrează în caracterizarea generală şi care ne forŃează să
alegem acele obiective de ameliorare pe care urmărindu-le, să realizăm material
biologic pentru zonele respective.

În ceea ce privesc condiŃiile de sol, problema nu se pune chiar atât de acut pentru
că există mijloace agrotehnice, agrochimice pentru a influenŃa proprietăŃile fizico-
chimice, biologice ale solului, astfel că putem aduce solul spre cerinŃele plantelor şi
nu plantele la cerinŃele solului. Se pot aplica amendamente, corectarea salinităŃii, a
fertilităŃii.

Realizarea producŃiilor scontate pentru asigurarea hranei, în
condiŃiile demografice actuale, impune generalizarea tehnologiilor
moderne pentru toate speciile din cultură astfel încât să se asigure
pe de o parte uşurarea activităŃilor iar pe de altă parte eficienŃa
economică a fiecărei culturi.

Din acest motiv alegerea obiectivelor de ameliorare va depinde de
tehnologia prevăzută a exista în momentul în care apare soiul pe
care dorim să îl obŃinem.

Acestia Ńin de un aşa numit studiu de piaŃă în ideea de a

prevedea care sunt cerinŃele consumatorilor la o anumită
perioadă de timp, privind cantitatea de produse sau
calitatea producŃiei obŃinute.

Productivitatea – este o însuşire complexă determinată pe de o parte
de baza ereditară a materialului cu care se lucrează, care condiŃionează
valorile elementelor de productivitate, iar pe de altă parte de condiŃiile
de mediu şi condiŃiile de cultură.

Datorită faptului că este condiŃionată poligenic, capacitatea de
producŃie este un obiectiv care se obŃine suficient de greu,
aceasta şi datorită faptului că în perioada de vegetaŃie
acŃionează aproape toate genele de care dispune planta
respectivă.

Apar fenomene de înlănŃuire a acestor gene pentru a determina
un anumit caracter, apar fenomene de interacŃiune între gene,
astfel că toate acestea complică activitatea de îmbunătăŃire a
productivităŃii plantelor.

Productivitatea - este determinată pe de o parte de fertilitatea
plantei respective, pe de altă parte de capacitatea de a exploata
această fertilitate, în sensul ducerii până la capăt a produsului
final.

Se deosebesc 2 categorii de fertilitate:

- fertilitatea potenŃială

- fertilitatea reală

Fertilitatea potenŃială reprezintă capacitatea plantelor care compun
soiul sau hibridul de a da naştere la formaŃiuni florale, muguri de rod,
inflorescenŃe şi flori care diferă de la cele anuale la multianuale.

Fertilitatea reală este dată de capacitatea de fecundare a florilor, de
totalitatea florilor capabile să se fecundeze.

Întotdeauna fertilitatea reală este sub nivelul fertilităŃii
potenŃiale fie datorită factorilor de mediu, fie datorită unor
condiŃii genetice.

Raportul între fertilitatea potenŃială şi reală este cunoscut sub
numele de coeficient de fertilitate, cu cât acest coeficient are o
valoare mai apropiată de 1, cu atât soiul respectiv va avea o
productivitate ridicată.

În procesul de creare a producŃiei se deosebesc 2 categorii de
productivitate:

- productivitate iniŃială

- productivitate finală

Productivitatea iniŃială este dată de totalitatea fructelor sau seminŃelor

care s-au format pe plantă în primele faze de după fecundare.

Această însuşire este determinată de fertilitatea reală, de condiŃiile de mediu
şi de structura genetică a materialului respectiv.

Productivitatea finală este reprezentată de capacitatea plantelor de a reŃine

şi a matura fructele care s-au format, însuşire care de asemenea depinde de
productivitatea iniŃială, de unii factori ecologici, de însuşirile genetice.

Raportul între productivitatea iniŃială şi finală poartă numele de indice

de productivitate şi la fel ca şi la coeficientul de fertilitate, cu cât
valoarea indicelui de productivitate este apropiată de 1 cu atât
capacitatea de producŃie a soiului este ridicată.

Se apreciază că productivitatea este determinată de 2 categorii de
factori:

- factorii intrinseci care Ńin de materialul biologic;

- factorii de influenŃă.

Factorii intrinseci sunt reprezentaŃi de elemente de productivitate

caracteristice de la o specie la alta dar şi de o serie de procese
fiziologice şi biochimice.

Factorii de influenŃă sunt reprezentaŃi de apariŃia unor agenŃi

fitopatogeni şi rezistenŃa plantelor la acŃiunea acestora, apariŃia
unor perioade foarte reci şi rezistenŃa plantelor la aceste condiŃii,
apariŃia secetei, rezistenŃa soiului la secetă, şamd.

Dacă factorii de influenŃă nu pot fi controlaŃi pentru capacitatea de

producŃie, se urmăreşte să se acŃioneze asupra elementelor de
productivitate în sensul creşterii intensităŃii de exprimare a
acestora.

Pentru realizarea acestui obiectiv sunt obligatorii următoarele
direcŃii în care trebuie să se acŃioneze:

- cunoaşterea tuturor surselor de germoplasmă autohtone şi mondiale în

vederea identificării tuturor surselor de gene care sunt legate într-un fel
de controlul elementelor de productivitate;

- utilizarea mutagenezei pentru obŃinerea a noi surse de gene utile în
această direcŃie;

- hibridarea unor genotipuri foarte diferite în vederea obŃinerii unor
recombinări de gene care să conducă la acumularea unor gene valoroase;

- creşterea plasticităŃii ecologice pentru mărirea gradului de
adaptabilitate a soiurilor şi hibrizilor la cultivarea în diferite condiŃii
climatice;

- ruperea corelaŃiilor negative care există între productivitate şi calitate,
între productivitate şi precocitate sau între productivitate şi diferite
însuşiri fiziologice care crează rezistenŃa.

La fel ca şi productivitatea, calitatea este determinantă pentru
introducerea în cultură a noilor soiuri create.

Valoarea calitativă a unui material biologic este conferită de:
conŃinutul în substanŃe utile, natura chimică a acestor substanŃe,
însuşirile tehnologice şi culinare ale produsului principal şi cu
deosebire pentru speciile horticole calitatea este dată şi de aspectul
exterior.

În ceea ce priveşte substanŃele utile, se are în vedere conŃinutul de
proteină la principalele specii, conŃinutul de hidraŃi de carbon,
zaharuri, unele substanŃe minerale, unele vitamine, enzime, şamd.

Se pune problema existenŃei unei corelaŃii negative între
capacitatea de producŃie, între productivitate şi însuşirile
calitative.

Pentru îmbunătăŃirea valorilor nutritive a substanŃelor utile,
trebuie să se cunoască şi să se influenŃeze natura chimică a acestor
substanŃe, astfel proteinele trebuie să aibă un conŃinut ridicat şi
echilibrat în aminoacizi esenŃiali.

Unele specii au un conŃinut mai redus de lizină, astfel prin
folosirea mutaŃiilor trebuie să se identifice genele care
condiŃionează acest aminoacid pentru a creşte valoarea acestuia în
produsul principal.

ConŃinutul în triptofan, metionină, trebuie ridicat la unele
leguminoase, în această idee toate speciile trebuie analizate în
privinŃa tuturor substanŃelor chimice conŃinute pentru a se încerca
o ameliorare a valorilor acestora.

La viŃa de vie calitatea produsului principal pe lângă conŃinutul în
diverse substanŃe chimice (ex: rosveratrol) este dată şi de însuşirile
organoleptice, gustative, tehnologice, aspectul exterior, forma şi
mărimea strugurilor, culoarea boabelor, prezenŃa sau absenŃa
stratului de pruină.

Pentru vinuri, determinarea conŃinutului de alcool, zaharuri,
aciditatea totală, extract sec, taninuri, substanŃe colorante, sunt
toate părŃi de calitate a produsului principal la vie.

La fructe calitatea este determinată de conŃinutul în substanŃe
nutritive dar şi de suculenŃa acestora, de fermitatea pulpei, gust,
aromă, existenŃa altor substanŃe care în echilibru pot asigura un
gust plăcut.

Cu toate progresele realizate în combaterea chimică precum şi în
înglobarea rezistenŃei genetice în noile creaŃii ale ameliorării,
intensitatea, frecvenŃa, gradul de atac al diverşilor agenŃi
fitopatogeni înregistrează creşteri la toate speciile cultivate.

RezistenŃa la boli este o însuşire ereditară care determină
capacitatea plantelor de a se apăra faŃă de atacul unui anume
agent patogen.

Există apreciere diferită în ceea ce priveşte rezistenŃa, în sensul că
unii autori consideră doar imunitatea la o anumită boală ca
rezistenŃă genetică, pe când alŃi autori iau în considerare şi gradul
de adaptare al plantei, de formare a unor celule care înconjoară
boala, fie dată de o sensibilitate înainte de atac, fie ca o reacŃie de
apărare după ce s-a întâmplat ca planta să fie atacată.

Amelioratorul este interesat de rezistenŃa ereditară care este
determinată de 2 cauze principale: starea plantei şi comportamentul
acesteia în momentul atacului în sensul împiedicării bolii să se
manifeste şi reacŃia plantei gazdă, care prin anumite schimbări
histologice sau fiziologice opreşte procesul de infecŃie.

Se cunosc 2 tipuri de rezistenŃă şi anume:

- rezistenŃa pasivă - când boala nu poate ataca planta respectivă

- rezistenŃa activă - când avem de a face cu o reacŃie a plantei în
momentul atacului.

RezistenŃa activă se clasifică de unii autori în 2 categorii şi anume:

rezistenŃă verticală şi rezistenŃă orizontală.

Prin rezistenŃă verticală se înŃelege capacitatea unui soi de a

rezista la o boală sau la o anumită rasă fiziologică a unei boli, o
rezistenŃă puternică dar de scurtă durată, astfel în condiŃiile în
care apare o altă rasă fiziologică, soiul respectiv trebuie scos
imediat din cultură pentru că nu mai are rezistenŃă.

RezistenŃa orizontală înseamnă capacitatea soiului de a avea

rezistenŃă la mai multe boli în acelaşi timp sau la mai multe rase
fiziologice ale unei boli, care se manifestă mai slab dar pe o
perioadă de timp foarte mare, uneori peste 50-100 ani.

RezistenŃa verticală este mai uşor de obŃinut dar se preferă rezistenŃa
orizontală care chiar dacă necesită lucrări mai laborioase este eficientă prin
durata acesteia.

După unii autori, proliferarea rapidă a agenŃilor fitopatogeni are mai multe
cauze şi anume:

- introducerea în cultură a materialului biologic la care s-a urmărit în primul
rând productivitatea şi calitatea şi mai puŃin sau deloc rezistenŃa la boli,

- prin cultivarea pe suprafeŃe foarte mari a unui număr restrâns de soiuri este
înlesnită astfel răspândirea rapidă a unui patogen sau a unor mutante ale
patogenului,

- migrarea din zonele cu inocul primar a raselor fiziologice noi, apariŃia
datorită mutaŃiilor, diverselor recombinări genetice a unor noi rase fiziologice
cu un efect fitopatogen mai puternic,

- nerespectarea tehnologiei de cultură, nerespectarea rotaŃiilor pentru culturile
anuale şi bienale,

- administrarea unilaterală şi în doze mari a unor îngrăşăminte care
favorizează apariŃia agenŃilor fitopatogeni,

- utilizarea neraŃională a irigaŃiilor care conduc la crearea de microclimate
favorabile apariŃiei patogenului,

- contactul brusc între patogen şi planta gazda datorită importutilor de
seminŃe cu care se aduc şi patogenii respectivi şi la care soiurile autohtone nu
au nici un fel de adaptare.

Metoda de îmbunătăŃire a rezistenŃei la agenŃii patogeni o
constituie hibridarea îndepărtată: hibridarea dintre un soi
valoros din toate punctele de vedere dar nerezistent la un
anumit agent patogen, cu o specie din flora spontană înrudită
cu soiul, fără valoare productivă, fără valoare calitativă dar care
conŃine gena de rezistenŃă.

Dintre dăunători, cele mai mari pagube sunt produse de
insecte la care se cunosc peste 700.000 de specii cu un
deosebit grad de adaptare, prolificitate şi putere
distructivă foarte mare.

Răspândirea insectelor se datorează câtorva cauze şi
anume:

- distrugerea ecosistemelor naturale;

- importul unor insecte odată cu produsele agricole fără a se
aduce şi inamicii lor naturali;

- folosirea neraŃională a insecticidelor.

Este importantă pentru anumite areale de cultură, pentru
zonele mai nordice când perioada de vegetaŃie trebuie să fie
mai redusă şi de asemenea pentru unităŃile care au
posibilitatea ca în condiŃii de irigare să obŃină 2 culturi pe
aceeaşi suprafaŃă de teren.

Folosind 2 plante diferite cu perioade scurte de vegetaŃie,
există posibilitatea ca în zonele sudice să se obŃină o cultură
de grâu şi o cultură de fasole, una de cartof timpuriu cu
varza de toamna – Lunguletu - iar pentru speciile horticole
contează de asemenea si perioada de menŃinere în spaŃii
protejate, în sere şi solarii.

Cea mai importantă problemă pentru acest obiectiv o
constituie realizarea unui compromis între productivitate,
calitate şi epoca de maturare.

Trebuie găsite cele mai bune căi pentru ca la perioade foarte
scurte de vegetaŃie să nu scadă prea mult productivitatea şi
să nu fie afectată prea mult calitatea produsului respectiv.
Epoca de
maturare Cantitate /
Calitate

Acest obiectiv include rezistenŃa la ger şi rezistenŃa la
iernare, aceste obiective sunt urmărite la unele specii
anuale şi la toate speciile perene cultivate în zonele cu
climat temperat. Poate permite aclimatizarea unor
specii mediteraneene in climatul nostru

Reprezintă capacitatea plantelor de a suporta

temperaturi scăzute fără a le fi afectată semnificativ
capacitatea de producŃie.
RezistenŃa la ger vizează şi rezistenŃa plantelor anuale
la temperaturile scăzute din primăvară.

Vizează speciile multianuale - reprezintă pe lângă toleranŃa
plantelor la temperaturi scăzute ale iernii şi alte aspecte mai
complexe cum ar fi: alternanŃa îngheŃ dezgheŃ repetată,
dezrădăcinarea în cazul gonflării accentuate a solului, asfixierea
datorită lipsei aerului din stratul compact de zăpadă.

În general se constată că rezistenŃa la temperaturi scăzute este
determinată genetic, dar în acelaşi timp este puternic influenŃată
de evoluŃia condiŃiilor de mediu şi de desfăşurarea unor procese
fiziologice şi biochimice înainte de intrarea în starea de repaos
(vezi aplicarea de uree la pomi).

La speciile anuale starea de repaos se identifică în stadiul de
sămânŃă, iar la cele multianuale iarna.

La cele multianuale, starea de repaos presupune călirea
plantelor care are loc până la un anumit prag de temperaturi
negative, prag diferit în funcŃie de specie şi în cadrul unei specii
diferit pentru soiuri (ex: viŃa de vie poate suporta obişnuit - 18, -
250C sau unele soiuri de pomi fructiferi pot suporta până la -
380C)

Realizarea acestui obiectiv presupune explorarea
mai multor căi de acŃiune:

- identificarea surselor de germoplasmă care deŃin gene
de rezistenŃă la temperaturi scăzute;

- transferul prin metode specifice de ameliorare a acestor
gene la forme valoroase dpdv productiv şi calitativ, dar
deficitare din punct de vedere al rezistenŃei;

- identificarea de metode noi de creştere a variabilităŃii
acestei însuşiri;

La speciile legumicole rezistente la iernare, are o
importanŃă destul de mare deoarece se doreşte
extinderea perioadei în care aceste legume pot
ajunge la consumator în stare proaspătă.

RezistenŃa la secetă se impune la speciile cultivate în mod
deosebit în sudul şi estul României.

RezistenŃa la secetă are loc pe baza unor mecanisme fiziologice şi
mai puŃin fundamentată pe mecanisme genetice.

Seceta solului până la un anumit grad poate provoca o încetinire
a dezvoltării plantelor, dar speciile considerate rezistente pot
trece cu bine de astfel de perioade şi să dea producŃii
satisfăcătoare.

Sunt considerate specii rezistente le seceta solului cele care se
maturează înainte de perioadele propriu-zise de secetă sau cele
care au un sistem radicular foarte profund şi pot absorbi apa de
la adâncimi mai mari.

Seceta atmosferică este la fel de dăunătoare ca şi cea pedologică
şi poate fi combătută prin utilizarea de genotipuri care au
anumite mecanisme de rezistenŃă la nivelul epidermei.

Pentru îmbunătăŃirea rezistenŃei plantelor la secetă se poate apela
la identificarea în cadrul germoplasmei de bază a unor forme cu
asemenea însuşiri şi transferul prin metode specifice la alte forme
valoroase.

Acest obiectiv presupune crearea de soiuri cu
potenŃial de producŃie foarte ridicat, care să fie
apte de a valorifica la maximum oportunităŃile
oferite de aplicarea irigaŃiilor, a
îngrăşămintelor, a tratamentelor fitosanitare