UNIVERSITATEA „1

FACULTATEA D
SPECIALIZA

1
Bibliografie minimală

1.Aluaş I. (1998), „Sociologia comunităţilor”, în Studia Universitatis

Babeş-Bolyai. Sociologia, XXV, nr. 2, pp. 11-41
2.Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul european
3.Boudon, R., coord. (1997), Tratat de sociologie, Bucureşti,
Humanitas
4.Cusson, M. (1997), „Devianţa”, în Boudon, R., coord., Tratat de
sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 439-477
5.Durkheim, Emil: Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1974
6.Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de
Ştiinţă
7.Iluţ, P. (1996), „Familia şi gospodăria”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord.
(1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 253-289
8.Iluţ, P. (1996), „Opinia publică”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord.
(1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 324-353
9.Lazăr, M. (1996), „Cultura”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996),
Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 354-385
10.Marica, G. Em. (1997[1942]), „Încercare de definire a satului”, în
Studii sociologice, Studiu introductiv, notă asupra ediţiei, lista principalelor
lucrări ştiinţifice şi selecţia textelor de Gheorghe Cordoş şi Traian Rotariu,
Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română
11.Mills, Wright, C.: Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Editura
Politică, 1975, pp. 31-157
12.Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale
şi studii de caz, Iaşi, Polirom
13.Pascaru, M. (2003), Sociologia comunităţilor, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut
14.Pascaru, M., Buţiu C.-A.(2007), Restituirea rezultatelor şi
dezvoltarea comunitară, Cluj-Napoca, Editura Argonaut
15.Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura
Mesagerul
16.Valade, B. (1997), „Cultura”, în Boudon, R., coord., Tratat de
sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 521-554
17.Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de Sociologie,
Bucureşti, Editura Babel

Mijloace de învăţământ şi materiale didactice: lucrări de specialitate,

dicţionare, crestomaţii.

2
 PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

Tema 1
SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ A SOCIALULUI

1. Ce este sociologia

Sociologia s-a constituit ca ştiinţă independentă în anii '30-'40 ai secolului XIX, dar de abia spre sfârşitul
secolului trecut şi începutul secolului XX s-a constituit o comunitate disciplinară propriu-zisă, sociologia fiind
recunoscută instituţional prin introducerea ei ca disciplină de învăţământ (Zamfir, Vlăsceanu, 1998).
In viziunea lui Auguste Comte, cel care propune primul acest termen, sociologia ocupă locul din vârful ierarhiei
ştiinţelor, integrându-le şi fiind veriga ultimă într-un lanţ evolutiv. Ea a detronat astfel filosofia, considerată prea
speculativă, înscriind cercetarea societăţii în stadiul pozitiv, prin trecerea de la speculaţii la analiza faptelor. Şcoala
germană de sociologie, după cum remarcă şi Maria-Ana Georgescu, spre deosebire de cea franceză, îi refuză însă
acestei discipline postura de supremaţie, considerând-o o explicaţie a fenomenelor sociale pe baza identificării
cazurilor tipice, repetitive (Georgescu, 2005).
Sociologia, scrie Maria-Ana Georgescu, este o construcţie teoretică relativ coerentă, care descifrează legităţile
ce se manifestă în domeniul social. Specificul acestor legităţi constă în caracterul statistic (fiind legi ale numerelor
mari, ce se manifestă ca tendinţe), precum şi caracterul lor istoric.
In sensul cel mai general, sociologia este ştiinţa socialului.
Ca variante de definiţii menţionăm şi noi câteva exprimate succint:
E. Durkheim - ştiinţa faptelor sociale;
G. Gurvitch - ştiinţa fenomenelor sociale totale;
D. Gusti - ştiinţa realităţii sociale;
Tr. Herseni - ştiinţa societăţilor omeneşti.

Distincţia principală între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale, subliniază Maria-Ana Georgescu) constă în
aceea că ea studiază caracteristicile generale şi abstracte ale comportamentului social, ale relaţiilor sociale, ale
grupurilor umane.

3
 2. Obiectivele şi funcţiile sociologiei

Sociologia, ca disciplină ştiinţifică, constată Maria-Ana Georgescu, îşi propune nu doar acumularea de date
despre realitatea socială şi analizarea lor, dar şi înţelegerea semnificaţiei problemelor sociale. Ea nu poate fi gândită
doar ca o simpla descriere şi nici ca o viziune speculativă. Totodată, nu se reduce la înţelegerea empirică a
problemelor sociale de către gândirea comună, ci este o tratare ştiinţifică a acestora. Problema socială în ştiinţă ia
forma unor întrebări la care putem da răspunsuri prin cercetări metodice, riguroase. Problema socială devine o
problemă a ştiinţei numai în măsura în care reuşim să o exprimăm în forma unei teze verificabile prin cercetări,
experimentări, conchide Maria-Ana Georgescu.
Pentru R.Boudon, sociolog francez de renume, una din principalele sarcini ale sociologiei şi probabil principala
sa sursă de legitimare constă în regăsirea sau, după caz, în reconsiderarea motivelor care îl determină pe actorul
social să adopte un anumit comportament, o anumită atitudine sau o anumită credinţă.
Sociologia ar trebui să răspundă la câteva întrebări fundamentale, cum ar fi:
Cum este întocmită societatea?
Cum funcţionează, cum operează ea?
De ce unele grupuri din societate sunt mai puternice decât altele?
Care sunt cauzele schimbărilor sociale?
Este societatea, în mod normal, în stare de echilibru sau este prin definiţie conflictuală?
Care este relaţionarea individului cu societatea?
Care este ţelul major al studierii sociologiei?
Dincolo de acest cadru general, observă Maria-Ana Georgescu, statutul sociologiei este definit şi de o
serie de funcţii specifice.
Prima funcţie care defineşte esenţial statutul sociologiei, este aceea de a formula problemele sociale, adică
funcţia cognitivă, teoretică. Este o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului sau, altfel spus, o funcţie explicativă.
Rolul ei este de a analiza critic şi reflexiv realitatea socială, având capacitatea de a aduce un supliment de
cunoaştere, de a elabora o diagnoză socială, o explicaţie a realităţilor existente.
Funcţia de prognoză socială, de elaborare a unor predicţii ştiinţifice asupra desfăşurării, în perspectivă, a
proceselor sociale presupune anticipări care se pot formula numai pe baza cunoaşterii legităţilor care stau la baza
unor procese şi fenomene sociale.
Unii sociologi, precum D. Gusti, formulează ca funcţie distinctă a sociologiei pe cea praxiologică, anume o
funcţie practică de sprijin acordat deciziei, mai precis deciziei politice, funcţie de intervenţie în viaţa socială. In
sociologia americană se pune accent deosebit pe contribuţia la soluţionarea problemelor sociale majore: sărăcia,
delincvenţa, conflictele etc.

3. Perspectiva sociologică şi specificul ei

Abordarea sociologică, consideră Maria Georgescu, nu rămâne la nivelul unui proces de rutină, de dobândire
de informaţii din domeniul socialului. Perspectiva sociologică este o modalitate de a privi, de a studia şi explica viaţa
socială. Prin definiţie, perspectiva sociologică este o analiză a societăţii dintr-un anumit punct de vedere.
Sociologul devine o persoană capabilă să se desprindă de circumstanţele personale imediate şi să posede
ceea ce C. Wright Mills denumea imaginaţie sociologică.

Mills introduce acest concept pentru a se referi la capacitatea individuală de a înţelege istoria socială, biografia
personală şi relaţiile dintre ele în cadrul unei societăţi date. Imaginaţia sociologică are o dimensiune personală
relevată prin conştiinţa sinelui şi a devenirii, una socială racordată la „aspecte publice ale structurii sociale” şi una
istorică vizând devenirea în timp a societăţii. Aspectele reflexive se asociază cu cele proiective, interpretative şi
creative, facilitând corelarea informaţiei despre sine şi despre alţii, despre istorie şi societate pentru „a înţelege scena
istorică mai cuprinzătoare în termenii semnificaţiei sale pentru viaţa interioară şi devenirea exterioară a unei varietăţi
de indivizi”. Corelarea istoriei sociale cu biografia individuală este realizată de imaginaţia sociologică pe baza
înţelegerii structurii unei societăţi, a locului acesteia în istorie, a mecanismelor schimbării şi conservării sociale,
concomitent cu analiza experienţelor vieţii individuale, a semnificaţiilor cu care se confruntă universul interior şi
exterior de viaţă. Imaginaţia sociologică ar tinde să devină numitorul comun al vieţii culturale din comunităţile actuale,
întrucât este centrată pe om şl pe devenirea sa în istorie şi societate, focalizând toate preocupările care concură la
realizarea unui umanism al demnităţii şi raţionalităţii (Vlăsceanu, M., 1998, p. 284).

În primul rând, consideră Maria Georgescu, imaginaţia sociologică presupune să fim în stare să ne privim pe
noi înşine departe de familiara rutină a vieţii cotidiene, dintr-o altă perspectivă, să fim în stare să depăşim aspectele
particulare spre a desprinde regularităţile pe care acestea le înglobează. Detaşarea de fenomenele studiate permite
generalizări teoretice realizate cu bună-credinţă şi înlăturarea oricăror prejudecăţi.
Înlăturarea prejudecăţilor este strâns legată de problema obiectivitătii în sociologie. Desigur, fiecare individ şi-a
dezvoltat o experienţa de viaţă pornind de la cunoaşterea la nivelul simţului comun. Rezultatele sociologiei în

4
domeniul vieţii sociale pe de o parte continuă, pe de alta contrazic cunoaşterea comună, nesistematică. Deci,
important nu este a stabili o ruptură, deoarece în mod evident o serie de cunoştinţe empirice au fost validate de
sociologie, ci a ne întreba şi a verifica de fiecare dată dacă ceea ce ştiam din experienţele noastre de viaţă ori din
cele împărtăşite de alţii este într-adevăr aşa. Perspectiva ştiinţifică începe doar atunci când devenim conştienţi că
majoritatea semenilor noştri fac generalizări nepermise, când suntem în stare să ne controlăm propriile impresii şi ne
străduim ca ele să nu ne afecteze munca de cercetare. Obiectivitatea perspectivei sociologice, mai remarcă Maria
Georgescu, mai este generată apoi şi de metodele utilizate şi de argumentele folosite. în măsura în care datele
furnizate de noi devin publice, ele pot fi confirmate sau infirmate de alţi sociologi. Obiectivitatea în sociologie se poate
dobândi printr-o atitudine critică constructivă.
A avea o perspectivă sociologică implică, de asemenea, deschiderea spre alte ştiinţe socio-umane: cu
antropologia, istoria şi psihologia-socială.
Relaţiile cu antropologia culturală, apreciază Maria Georgescu, sunt vitale, întrucât această ştiinţă studiind
societăţile tradiţionale în adâncime, cu micile lor comunităţi, ne permite să observăm diversitatea diferitelor forme
umane de existenţă şi transformarea unora în mari societăţi industrializate, moment din care studiul este preluat de
sociologie prin cercetări transversale şi de amploare. Ea continuă studierea societăţii moderne şi postmoderne.
Dimensiunea istorică este egalmente fundamentală, facilitând desprinderea trăsăturilor distinctive ale lumii de
astăzi prin comparaţie cu trecutul. Istoria oferă oglinda de care se foloseşte sociologia spre a înţelege prezentul, pe
baza rădăcinilor din trecut.
Vecinătatea cu psihologia socială este apoi foarte strânsă. Dacă psihologia generală este ştiinţa centrală
despre om ca individ, psihologia socială se ocupă de felul în care personalitatea şi comportamentul sunt influenţate
de contextul social, psihologia socială fiind ştiinţa relaţiilor psihologice dintre oameni.
O amplă perspectivă sociologică presupune relaţii de colaborare şi cu politologia şi economia.

A avea o perspectivă sociologică, conchide Maria-Ana Georgescu, înseamnă a înţelege „cum” şi „de ce” se
produc procesele sociale, înseamnă a accepta diferenţierile culturale, înseamnă a evalua iniţiativele politice şi mai
presus de toate, a juca un rol practic pentru optimizarea vieţii sociale. După elaborarea diagnozei şi prognozei
sociale, urmează ceea ce Dimitrie Gusti numea, printr-o fericită metaforă, „vocaţia social-transformatoare a
sociologiei”.

4. Principalele ramuri ale sociologiei

Sociologia, remarca Ioan Mihăilescu, se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor şi al rezultatelor
interacţiunii lor de grup. Acest domeniu de studiu este foarte vast şi nu poate fi tratat în profunzime în toată întinderea
sa. Din acest motiv, a apărut necesitatea specializării analizei sociologice pe anumite aspecte ale vieţii sociale.
Treptat, s-au constituit zeci de ramuri specializate de sociologie sau, altfel spus, sociologii de ramură care acoperă
totalitatea aspectelor vieţii sociale.
Într-o enumerare considerată incompletă, Ioan Mihăilescu prezintă principalele ramuri specializate ale
sociologiei ca fiind: sociologia comunităţilor, sociologia rurală, sociologia urbană, ecologia umană, sociologia
industrială, sociologia muncii, sociologia economică, sociologia agrară, sociologia organizaţiilor, sociologia politică,
sociologia opiniei publice, sociologia juridică, sociologia devianţei, sociologia populaţiei, sociologia familiei, sociologia
tineretului, sociologia educaţiei, sociologia moralei, sociologia vârstnicilor, sociologia culturii, sociologia literaturii,
sociologia filmului, sociologia teatrului, sociologia artei, sociologia comunicaţiilor de masă, sociologia comparativă,
sociologia sportului, sociologia timpului liber, sociologia sănătăţii, sociologia armatei, sociologia păcii şi războiului,
sociologia conflictelor, sociologia relaţiilor etnice, sociologia mobilităţii sociale, sociologia schimbării sociale,
sociologia religiilor, sociologia ştiinţei, metodologia sociologică, teoria sociologică.
Din această listă, ţine să ne atragă atenţia Ioan Mihăilescu, se poate constata că unele domenii în care s-a
specializat analiza sociologică formează şi obiectul de studiu al ştiinţelor sociale particulare. De exemplu, domeniul
economic este studiat şi de ştiinţele economice, şi de sociologia economică. Aici nu avem de-a face cu o suprapunere
a demersurilor ştiinţifice. Perspectivele utilizate de ştiinţele economice şi de sociologia economică sunt diferite, deşi
se referă la acelaşi domeniu. Ştiinţele economice realizează o analiză în sine a economicului, ca şi cum acesta ar fi
separat de restul vieţii sociale. Sociologia economică întreprinde o analiză poziţională a economicului, adică îl
studiază în raporturile pe care le stabileşte cu celelalte domenii ale vieţii sociale. Economicul este considerat în inter-
relaţiile pe care le are cu întreaga viaţă socială (Mihăilescu, 2003).

5
 Tema 2
TEORII ŞI PARADIGME ÎN SOCIOLOGIE

1. Teorii şi paradigme

Prin opoziţie cu cunoaşterea comună, teoria reprezintă ceea ce este obiectul unei concepţii metodice,
organizată în mod sistematic şi depinzând ca urmare, în formă, de anumite decizii sau convenţii ştiinţifice care nu
aparţin simţului comun.
Mai general, prin teorie se înţelege o construcţie intelectuală prin care un anumit număr de legi sunt alăturate
unui principiu din care pot fi deduse în mod riguros. Teoria are ca misiune de a face o clasificare şi o sinteză a
rezultatelor obţinute, de a prezenta un tablou raţional care să permită nu numai interpretarea a ceea ce este
cunoscut, ci şi, în măsura posibilului, prevederea a ceea ce este încă necunoscut.
Noţiunea de paradigmă se referă la convingerile cel mai adesea implicite pe baza cărora cercetătorii îşi
elaborează ipotezele, teoriile şi, în general, îşi definesc obiectivele şi metodele. Astfel, Descartes credea că orice
proces fizic poate fi analizat ca un sistem de acţiuni şi reacţii mecanice, ca în cazul ceasurilor sau al vârtejurilor. În
domeniul sociologiei, Max Weber credea că explicarea unui proces colectiv implică punerea în evidenţă a acţiunilor,
credinţelor şi atitudinilor individuale a căror rezultantă este. Influenţat de pozitivismul lui A. Comte, É. Durkheim
credea că aceste date subiective sunt incompatibile cu noţiunea de ştiinţă. La Weber şi Durkheim sociologia se
sprijină deci pe „paradigme” diferite.
În Dicţionarul de sociologie din 1998, coordonat de C. Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, paradigma este definită, într-
o primă accepţie, ca un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter normativ,
dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat. Un al doilea înţeles vizează totalitatea
realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de comunitatea ştiinţifică respectivă, care oferă modelul
problemelor de cercetare şi a soluţiilor explorate.

Lucrările de specialitate reţin următoarele exemple de paradigme sociologice:

□ Paradigma naşterii capitalismului (MAX WEBER): burghezul se transformă în întreprinzător atunci când
vede în bogăţie un capital, o investiţie productivă şi nu o ocazie de speculă sau de viaţă îmbelşugată. Teologia morală
a calviniştilor este congruentă cu această ideologie.
□ Paradigma socializării anticipate (MERTON): indivizii tind mai degrabă să imite valorile şi comportamentele
grupurilor cărora doresc să li se alăture, decât pe cele ale grupurilor cărora le aparţin.
□ Paradigma frustrării relative (STOUFFER): dacă normele sociale sunt clar definite şi percepute ca stabile,
indivizii îşi limitează ambiţiile în funcţie de aceste norme. Dacă normele sunt imprecise şi instabile, indivizii nutresc
ambiţii ce depăşesc posibilităţile de realizare şi resimt o frustrare.
□ Paradigma familiei nucleare (PARSONS): dezvoltarea societăţii industriale impune mobilitatea populaţiei şi
deci independenţa copiilor, ceea ce antrenează „nuclearizarea” familiei.
□ Paradigma acţiunii colective (OLSON): nici un individ nu are interesul să acţioneze pentru a susţine o
organizaţie care procură bunuri şi servicii colective pentru că el va beneficia oricum de ele; el va participa deoarece
această organizaţie furnizează în plus satisfacţii individuale.
□ Paradigma capitalului social (BOURDIEU): egalitatea de acces la şcoală menţine inegalitatea de origine
socială, de vreme ce copiii claselor superioare au mijloace culturale şi motivaţii care le permit să profite mai bine se
şcoală decât copiii claselor inferioare.
□ Paradigma conflictelor de grup (DAHRENDORF): diversificarea societăţii antrenează o diversificare a
grupurilor sociale şi o specializare a intereselor de grup; rezultă o mulţime de conflicte de interese între grupuri.
□ Paradigma democraţiei (TOCQUEVILLE): egalitarismul este resortul societăţilor democratice şi pe măsură ce
egalitatea progresează, inegalităţile devin tot mai şocante şi alimentează exigenţa de egalitate.
□ Paradigma Şcolii de la Chicago (PARK şi BURGESS): popularea unui oraş se dispune pe zone concentrice
prin regruparea diferitelor grupuri etnice sau sociale.
□ Paradigma conflictelor de clasă (MARX): clasele sociale sunt într-o permanentă luptă. Ţăranii şi clasele de
mijloc vor trebui să se împartă între burghezie şi proletariat, iar proletariatul va înlocui burghezia în postura de clasă
dominantă, în perspectiva societăţii fără clase.
□ Paradigma logicii semnelor (BAUDRILLARD): în societăţile bogate, consumatorul îşi procură semne sociale,
cumpărând în acelaşi timp bunuri şi servicii; logica semnelor se substituie atunci logicii necesităţilor şi comandă
alegerile sale mai mult decât utilitatea.

2. Testarea teoriilor

Câteva aspecte interesante în legătură cu testarea teoriilor sociologice sunt

prezentate în Dicţionarul de sociologie editat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu în 1998.
Testarea teoriilor sociologice constituie “probarea prin diferite mijloace a adevărului unei
teorii sociologice” . Datorită complexităţii realităţii sociale, a gradului încă scăzut de
elaborare a teoriilor sociologice, cât şi a intervenţiei active a poziţiilor ideologice în

6
procesul evaluării acestora, testarea are în acest caz o serie de particularităţi în raport
cu testarea din ştiinţele naturii. Se poate afirma însă că, în general, procedurile şi
mecanismele testării sunt aceleaşi. În primul rând, trebuie să notăm că, cel mai adesea,
testarea unei teorii sociologice, mai mult decât în alte ştiinţe, foarte rar duce la verdicte
limită (acceptarea ca adevărată sau respingerea ca falsă). De regulă, ea duce la
constituirea unei aprecieri mai relative şi mai deschise: sporeşte verosimilitatea unei
teorii, plauzibilitatea ei sau dimpotrivă neverosimilitatea acesteia. În al doilea rând,
trebuie să ţinem seama de faptul că în sociologie de cele mai multe ori nu avem atât
teorii complet concurente, alternative – teorii care se exclud complet reciproc, oferind
explicaţii strict alternative -, cât mai ales teorii complementare. Fiecare teorie dezvoltă o
perspectivă asupra realităţii complexe, neexcluzând în mod absolut alte perspective.
Incompatiblitatea este parţială, fiind dublată de complementaritate. Adoptarea unei teorii
nu presupune deci respingerea completă, principală a celorlalte teorii.
În concepţia lui Cătălin Zamfir, putem desprinde următoarele proceduri de testare a
teoriilor:
1) Proceduri empirice – confruntarea teoriilor sociologice cu faptele. Există o gamă
largă de teste empirice, cu valoarea de probă diferită începând cu invocarea cazurilor
empirice exemplare pe care teoria se construieşte, faptele pe care aceasta pare a le
explica, concordanţa difuză, intuitivă cu experienţa şi sfârşind cu confruntarea
sistematică a predicţiilor teoriei cu datele empirice. De asemenea, o procedură de
testare empirică o reprezintă şi considerarea promisiunilor explicative ale teoriei, dacă
aceasta va fi dezvoltată. Anomaliile empirice (faptele care nu par a fi explicate sau care
chiar par să contrazică teoria) sunt mult mai uşor tolerate în cazul sociologiei decât în
cazul ştiinţelor naturii, atât gradului mai puţin precis al teoriilor însele, al caracterului lor
parţial, cât şi datorită complexităţii.
2) Proceduri teoretice. Se pot distinge aici trei tipuri de proceduri:
- În primul rând compatiblitatea respectivei teorii cu alte teorii sau cu teorii mai
generate (faptul că este deductibilă dintr-o altă teorie);
- În al doilea rând, existenţa alternativelor teoretice, a unor teorii competitive este
un semn parţial de inadecvare. Din acest motiv, critica acestora reprezintă o probă
importantă a corectitudinii unei teorii;
- O altă procedură rezidă în analiza presupoziţiilor teoretice tacite ale respec-tivei
teorii. O teorie asupra originalităţii care se fondează pe o opţiune holistă (de exemplu,
„organizaţia este un sistem a cărui logică modelează în mod absolut comportamentul
indivizilor; tot ce se întâmplă în organizaţie este rezultatul cerinţelor funcţionale ale
acesteia”) poate stârni puternice rezerve sau critici de principiu din partea celor care
resping în principiu holismul. Sau o teorie care porneşte de al teza că acţiunile umane
nu sunt determinate de situaţia reală, ci de perceperea situaţiei poate genera o atitudine
negativă de principiu din partea unor sociologi care prezintă o opţiune de principiu
pentru o metodologie explicativă care accentuează rolul factorilor obiectivi.
3) Proceduri metodologice: faptul că o teorie se formulează în limbajul curent al
sociologiei la un moment dat, utilizând o metodologie atât teoretică, cât şi empirică
standard, reprezintă un argument important în favoarea sa. Dimpotrivă, dacă ea pare a
se fi formulat într-un limbaj depăşit, cu o metodologie învechită sau imprecisă, interesul
pentru respectiva teorie poate fi scăzut, comunitatea putând să o ignore.
4) Testare ideologică. Dacă se poate demonstra că o teorie implică o ideologie
indezirabilă, respingerea ei devine problematică. Dacă un sociolog radical detectează în
teoria lui Parsons o opţiune conservatoare, acest lucru este suficient pentru acesta să
manifeste rezerve fundamentale în legătură cu teoria în cauză. Dacă un sociolog de

7
stânga defineşte abordarea sociologiei industriale ca fiind orientată de interesele
patronului, aceasta va fi privită cu suspiciune cu excepţia situaţiei în care sociologia
industrială este considerată totodată ca un instrument de umanizare a muncii, indiferent
de motivele pentru care acest lucru se face.
5) Testarea practică, prin experimentare. Imaginea unor experimente controlate
reprezintă o formă puternică a testării. Foarte adesea, din variate motive, experimentul
sociologic ridică încă dificultăţi insurmontabile. Mai frecventă este încercarea de a utiliza
în activitatea socială reală diferite teorii, în scopul realizării unor obiective practice.
Rezultatele testării practice nu sunt nici ele absolute. Succesul practic reprezintă o
confirmare mai solidă a unei teorii, în timp de eşecul este un indicator mult mai slab al
falsităţii acesteia. Rezultatele negative pot fi însă datorate fie intervenţiei unei mulţimi de
factori de care teoria respectivă face, în mod normal, abstracţie, fie datorită falsităţii altor
teorii implicate în acţiunea practică. Reuşita tinde deci să fie mai semnificativă decât
nereuşita.
Testarea teoriilor sociologice, indiferent de procedurile utilizate, nu este decât
rareori decisivă. Rezultatul testării, de regulă, poate fi: a) teoria este întărită, apare a fi
mai plauzibilă; b) respingerea ei ca fiind falsă; c) opţiunea pentru o teorie alternativă
care pare a fi mai bună, nu pentru că s-ar fi probat falsitatea teoriei în cauză, ci mai mult
datorită acumulării insatisfacţiei faţă de ea; d) abandonarea respectivei teorii ca urmare
a creşterii neîncrederii în respectiva teorie, acumulării dificultăţilor şi criticilor, a
sentimentului că „se bate pasul de loc”, sau pur şi simplu a depăşirii limbajului în care a
fost formulată, a discreditării metodologiei care o fundează. În acest caz, atenţia
cercetătorilor poate să se deplaseze fie spre un alt domeniu (există întregi domenii
tematice care sunt abandonate), fie spre o teorie complementară care nu o exclude într-
un sens strict pe prima.

TEST DE AUTOCONTROL

1. Care era poziţia atribuita sociologiei de către A. Comte şi clasicii sociologiei

germane? Puteţi susţine una sau alta dintre opţiuni?
2. Care este nota comună a definiţiilor propuse sociologiei de către E. Durkheim, G.
Gurvitch, D. Gusti şi Tr. Herseni?
3. În constă distincţia principală între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale?
4. Sistematizaţi principalele obiective ale sociologiei ca ştiinţă.
5. În ce măsură o problemă socială devine o problemă a ştiinţei?
6. Care sunt întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă sociologia?
7. Care sunt principalele funcţii ale sociologie?
8. Sintetizaţi în câteva rânduri specificul perspectivei sociologice ca perspectivă
ştiinţifică.
9. Care sunt principalele discipline spre care sociologia este deschisă prin
specificul perspectivei ei?
10. Care sunt principalele ramuri ale sociologiei?
11. În ce constă diferenţa dintre cunoaşterea comună şi teorie?
12. Care sunt principalele accepţiuni ale noţiunii de paradigmă?
13. Care sunt paradigmele care se bucură de o atenţie deosebită în sociologie?
14. Care sunt principale categorii de proceduri prin care se testează teoriile
sociologice?
15. La ce rezultate poate conduce testarea unei teorii sociologice?

8
 BIBLIOGRAFIE

Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul European,

pp. 12-35
Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997,
pp. 7-22
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp. 5-17
Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Polirom, pp. 9-21
Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 5-45
Vlasceanu, M. (1998), „Imaginaţia sociologică”, în Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord.
(1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, p. 284
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,
pp. 561-566; pp. 632-633

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

Tema 1
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE
• Recunoaşterea unui discurs teoretic ca făcând parte din specia discurs ştiinţific reclamă numeroase calităţi uneori greu
de satisfăcut chiar de către producţiile teoretice din ştiinţele „tari” a căror prototip este clasic reprezentat de ştiinţele
naturii, în special de fizică. Pe lista acestor exigenţe câteva formează nucleul incontestabil :
• -prezenţa unui obiect propriu de studiu pe care disciplina în cauză nu îl dispută cu o altă disciplină ştiinţifică;
• -dezvoltarea unei metodologii specifice;
• -surprinderea unor regularităţi ale obiectului studiat care permite formularea de legi caracteristice domeniului teoretic
dat;
• -elaborarea unui limbaj specializat consistent logic, capabil să surprindă şi să acopere conceptual câmpul referenţial;
• -probarea unor capacităţi predictive.
• Aceste exigenţe minimale, dar esenţiale în acelaşi timp, depinde în mod covârşitor spre a fi satisfăcute de prezenţa
unei construcţii metodologice solide. Faptul este adeverit în cazul sociologiei de obstinaţia prezentă la fondatorii
sociologiei pentru găsire regulilor metodei sociologice (a se vedea E. Durkheim)
• Printr-un remarcabil efort de construcţie teoretică sociologia a dezvoltat o metodologie a cercetării propri ca o „analză
a metodelor şi tehnicilor apli- cate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale (...) Pe baza reflecţiei asupra
experienţelor trecute de cercetare, formulează strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri,
cât cât şi căi de obţşinere a munor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific” aşa cum este prezentată
„metodologia cercetării sociologice” de către Dicţionarul de sociologie (coord. Zamfir C. şi Vlăsceanu L.1998.p.349)
• În sociologie disputele metodologice au ocupat decenii la rând, iar înverşunarea lor a folosit mai ales la o riguroasă
demarcare între un punct de vedere pozitivist şi altul comprehensivist care au şi astăzi nuanţe diferite în construire
strategiilor de cercetare.
• Avându-l ca iniţiator pe A. Comte şi ca puternic promotor pe E. Durkheim pozitivismul metodologic reclamă din
partea cercetătorului să considere faptele sociale ca fiind tot atât de obiective ca şi fenomenele naturale. În acest sens
E. Durkheim afirmă despre poziţia sa metodologică ”Principalul nostru obiectiv este de a extinde raţionalismul
ştiinţific la conduita omenească, arătând că (...) ea este reductibilă la raporturi de la cuză la efect (...). Ceea ce s-a
numit pozitivismul nostru nu este decât o consecinţă a acestui raţionalism.”( Durkheim, 1974,p.38)
• O altă poziţie metodologică aparent opusă pozitivismului a fost construită de şcoala germană a lui Max Weber care s-
a înscris în linia filosofiei neokantien pretinzând cercetării sociologice să creieze instrumente şi metode prin care să
poată să depăşească simpla descriere a faptelor sociale în sensul surprinderii semnificaţiei ce o au acestea pentru
autorii lor. Atingerea acestei exigenţe reclamă din partea cercetătorului comprehensiunea, o înţelegere dobândită prin

9
 participarea nemijlocită la construcţia raţionalităţii care îi face pe agenţii sociali cercetaţi să acţioneze într-un sens
determinat şi nu în altul.
• În timp cele două poziţii metodologice fundamentale au generat multiple nuanţe metodologice sfârşind prin a fi
depăşit caracterul antagonic al poziţionării lor teoretice iniţiale. În prezent asiatăm la dezvoltarea unor metodologii
noi, cum este cea constructivistă, care se hrănesc din sinteze largi şi reclamă o continuă remodelare a metodelor după
obiectu de studiu nepărăsind însă nici o clipă dezideratele de obiectivitate formulate de iniţiatorii metodologiei
sociologice mai sus pomeniţi.
• Indiferent de nuanţa principială implicată în demersul cercetării sociologice concrete în prezent există un tablou al
unor etape ale acestei întreprinderi pe care cercetătorii socialului sunt unanimi în a le sociti necesare întro cercetare
sociologică. Aceste etape formează cadrul strategic al cercetării sociologice. Aceste etape pot fi considerate:
• -formularea problemei;
• -construirea ipotezelor;
• -stabilirea populaţiei ce urmează a fi studiată ca şi a grupului de lucru (eşantionul) ce permite studierea ei;
• -culegerea datelor;
• -analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor.
a.Formularea problemei ce urmează a fi cercetată nu este o fază de scurtă durată şi nici nesemnificativă sub raportul termenilor
în care problema se exprimă. Este o etapă care apare în două situaţii majore:
-datorită evoluţiei în timp a raportului dintre o teorie deja construită şi apariţia unor fapte sociale pe care aceasta nu le poate
explica deşi cad sub incidenţa sa .
-atunci când nu deţinem încă o teorie care explică fapte sociale noi referitoare la modul în care se derulează un anumit proces
social
b. Construirea ipotezelor
Ipotezele unei cercetări sociologice sun raţionamente care din punct de vedere logic îmbracă forma unor raţionamente de
tipul „dacă X atunci Y” unde se prezumă că judecata X este cauză pentru pentru Y. Pentru ca un raţionament cu o formă
ipotetică să poată fi adoptat ca ipoteză a unei cercetări este necesar ca el să fie testabil. Această calitate se referă la posibilitatea
ca fenomenele vizate de judecăţi să fie măsurabile,cantificabile.
Sunt măsurabile numai acele propoziţii, judecăţi care conţin variabile perceptibile ceea ce face din cercetarea sociologică o
cercetare eminamente empirică.Orice abordare sociologică a unui proces sau fenomen social este compatibilă cu un demers
ştiinţific dacă variabilele alese şi relaţionate sub forma unei ipoteze se pot exprima cantitativ, iar constanţa, creşterea sau
descreşterea lor poate fi descrisă numeric. Dacă principial nu putem măsura valoarea lui X şi Y relaţia de implicare dintre ele nu
va putea fi testată ca existenţă şi deasemenea nu va putea fi descrisă ca intensitate rigoare la care nu poate renunţa nici o disciplină
ştiinţifică.
Calitatea construcţiei ipotezelor condiţionează calitatea demersului ştiinţific întreprins fapt pentru care testarea prealabilă a
ipotezelor construite este o etapă prezentă aproape în toate cercetările sociologice.Testarea se bazează întotdeauna pe măsurare.
Variabilele sociologice prinse în procesul testării sunt dimensiuni caracteristice cantifica- bile ale unui proces sau fenomen social
luat în studiu..În sociologie se cunosc variabile discrete şi variabile continue. Ptimul tip de variabile îmbracă de regulă valori
reduse ca număr de variaţii (exemplu: sexul membrilor unei populaţii studiate, rasa, religia etc.). Spre deosebire de aceste
variabile, cele continue cunosc un număr mai mare de clase valorice şi o posibillă dinamică mai accentuată ( exemplu:vârsta,
convingerile politice, decizia de a întreprinde o afacere, migrarea etc.)
Valorile pe care le pot lua variabilele permit măsurarea intensităţii variavilelor pe scale valorice. Acestea sunt instrumente
construite de sociolog pentru efectuarea şi exprimarea măsurătorilor. Sunt folosite predilect 4 tipuri de scale valorice:
● Scale nominale. Sunt scale foarte simple ce conţin enumerarea obiecte-
lor investigate.
● Scale ordinale. Iau naştere prin ordonarea valorilor pe care le îmbracă o
variabilă în baza unui criteriu precis stabilit.
● Scale de interval. Sunt scale care măsoară variabile continue şi propun
un continuu valoric plasat înt6re două valori polare ale variabile măsurate.
Între valoarea maximă şi cea minimă luată de variabilă.
● Scale de proporţii. Sunt tot scale de interval care însă nu conţin valori
absolute ale variabilei continue ci distanţe faţă de o mărime naturală care
este plasată la originea procesului sau fenomenului studiat şi în raport de
care se exprimă proporţia distanţării (de câte ori mai mult sau mai puţin).
Orice măsurare sociologică ridică două proble majore:
-Fidelitatea este caracteristica unei măsurători de a exprima adecvat şi
corect mărimea procesului măsurat.În măsurarea proceselor sociale este o
calitate subtilă deoarece nuanţe valorice foarte mici corespund unor situa-
ţii sociale foarte diferite.
-Validitatea este caracteristica unei măsurători de a exprima exact acele

10
 mărimi pe care şi-a propus sociologul să le surprindă şi nu influenţa sau
acţiunea altor variabile.
Există o relaţie specifică între fidelitatea şi validitatea unei măsurători care face să fie corecte următoarele propoziţii:
-O măsurare poate fi fidelă fără a fi în acelaşi timp şi validă
-Dacă o măsurare nu este fidelă este exclus să fie validă
-Fidelitatea este în raport cu validitatea o condiţie necesară, dar nu şi suficientă
pentru acesta.
c.Stabilirea populaţiei şi a grupului de studiu
Populaţia cercetată în cadrul unei investigaţii sociologice nu trebuie să fie confundată cu populaţia unei unităţi
administrative deşi uneori, prin excepţie, ea poate să coincidă cu aceasta. Ca regulă considerăm populaţia unei cercetări
sociologice „populaţia ţintă”sau „populaţia de referinţă.” adică ”ansamblul de persoane sau de obiecte supus
investigaţiei”(Oxford,Dicţionar de sociologie,2003,p.431) şi despre care se dau informaţii în urma investigaţiei întreprinse.
Aproape în totdeauna pentru surprinderea caracteristicilor populaţiei sociologul lucrează pe o parte selectată din populaţia ţintă.
Selecţia se practică din două motive la fel de importante:
-Faptul că este aproape imposibil să observi, intervievezi sau să chestionezi toţi membrii unei populaţii sociologia fiind
o „ştiinţă a mumerelor mari” adică a unor serii statistice lungi care ar antrena costuri uriaşe.
- Nu se procedează astfel înrucât nu este necesar fiind ştiut şi reconfirmat mereu faptul că orice caracteristică socială are
o distribuţie statistică. Această calitate face să se repete aceleaşi poziţii sociale fundamentale indiferent care este variabila luată
spre studiu. Legile statistice şi calculul probabilităţilor suplinesc investigarea întregii populaţii cu condiţia ca partea selectată din
populaţie să fie reprezentativă.
Eşantionarea este procedeul sociologic de selectare a unui grup de persoane prin diverse tehnici perfecţionate statistic
astfel ca parametrii săi să reprezinte în mod fidel parametrii populaţiei din care provine. Grupul opţinut prin acest procedeu poartă
numele de eşantion.( Numim parametru a unei populaţii o variabilă caracteristică pentru aceasta)
Eşantionarea este o tehnică sociologică de tip aleatoriu (întâmplător) sau nealeatoriu indiferent care este varianta sa
concretă. De facto se practică:
Eşantionarea aleatoare în variantele ei rezultate din aplicarea următoarelor procedee de selecţie(după T.
Rotaru,1991):
a.Procedee elementare
-metoda loteriei (prin tragerea la sorţi a membrilor eşantionului)
-tabele cu numere aleatoare(tabele alcătuite strict probabilistic)
-metoda pasului (se împarte numărul populaţiei la numărul presoanelor din eşantionul ce urmează să fie
alcătuit şi se obţine astfel pasul care se aplică apoi pe listele de eşantionare anterior alcătuite şi care cuprind principial
întreaga populaţie investigată.)
b.Eşantionarea prin stratificare. Presupune descrierea prealabilă a populaţiei pe baza unor straturi din care
ea este alcătuită după anumiţi factori de stratificare cum ar fi :sexul, vârsta, nivelul de şcolaritate, ocupaţia etc.Pe fiecare
strat astfel identificat se realizează mai apoi o eşantionare aleatoare.
c. Eşantionarea multistadială.Constă întro selecţie indirectă a indivizilor ce constituie eşantionul pe baza
grupurilor din care face parte individul ce va intra în eşantion.Se numeşte multistadială deoarece4 se procedează în stadii
succesive de la structuri grupale foarte largi până la desemnarea unui grup specific din care se selectează aleator
individul.
d. Eşantionarea multifazică. Presupune străbaterea următorilor paşi:
-fixarea unui eşantion foarte larg şi imprecis descris pe care se aplică de exemplu un chestionar
simplu asemănător cu cel al anchetei ce urmează a fi derulate
-se selectează pe baza analizei datelor obţinute un subeşantion pe care se aplică un chestionar mult
mai complex
-acest eşantion poate fi la rândul său micşorat pe baza unei selecţii aleatoare iar noului eşantion
astfel obţinut i se aplică o altă metodă de cercetare menită să precizeze şi să adâncească rezultatele obţinute anterior
Eşantionarea nealeatoare care practic se realizează prin procedura eşantionării pe cote. Ea presupune cunoaşterea
câtorva caracteristici de bază a populaţşiei de referinţă în fucţie de care se definesc coteleprin care se desemnează numărul
indivizilor ce vor fi aleşi din fiecare clasă a populaţiei. Această eşantionare trebuie considerată ca fiind o selecţie stratificată
nonprobabilistică care permite o extrapolare optimă a datelor culese de la eşantionul astfel alcătuit la întreaga populaţie studiată.
Deşi foarte laborioasă această procedură asigură principial cea mai mare reprezentativitate a eşantionului. Se apelează la acest tip
de eşantionare numai atunci când nu există un cadru de eşantionare suficient de bun pentru aplicarea eşantionării aleatoare.
• d.Culegerea datelor. Dacă fazele descrise anterior (a,b,c) reprezintă momente esenţiale ale derulării unei cercetări
sociologice „culegerea datelor” este desemnată de unmeroşi metodologi ca fiind faza aplicării efective a
instrumentarului de lucru şi deci desfăşurarea propriu-zisă a cercetării. Ideea este justificată numai de faptul că în
această etapă colectivul de lucru intră în contact nemijlocit cu „subiectul” cercetat.În realitate acest moment este
precedat în etapa pregătirii cercetării de alte câteva momente pe care aici nu ne permitem să le detaliem deşi au

11
 importanţă foarte mare pentru calitatea cercetării derulate.aAceste momante sunt:
• -documentarea prealabilă
• -alegerea metodei de lucru
• -elaborarea instrumentelor cercetării
• -testarea instrumentelor elaborate
• Culegerea peopri-zisă a datelor se derulează numai după ce aceste momente prewalabile au fost parcurse. Fiecare
metodă are instrumente proprii de culegere a datelor ceea ce ne constrânge să vorbim despre acest moment al
cercetării în contextul prezentării metodelor sociologiei.
e.Analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor
Este faza finală a oricărei cercetări şi constă întro laborioasă activitate de laborator sociologic în care cercetătorul este
asistat şi dublat adesea de specialistul în tehnică de calcul şi deasemenea de statistician.
Analiza datelor colectate începe cu numărarea răstunsurilo sau nonrăspunsurilor înregistrate, cu exprimarea formalizată a
răspunsurilor deschise, cu stabilirea categoriilor de semnificanţi în cadrul metodelor neinterogative şi înregistrarea frecvenţelor
acestora. Această muncă analitică este mai puţin cunoscută chiar şi de către sociologii teoreticieni, dar fără ea sociologia nu ar fi
dobândit prestigiul de care se bucură în prezent. De regulă acest tip de muncă a făcut atractivă sociologia pentru specialişti de
clasă din alte domenii predilect pentru informaticieni şi matematicieni. Matematizarea prelucrării datelor obţinute a deschis un
larg câmp de dezvoltare sociologiei ca ştiinţă, iar informatizarea prelucrării acestor date i-a coferit viteză în elaborarea imaginii
rezultate.
În urma analizei şi prelucrării datelor culese sociologul cercetătur oferă sub forma unor relaţii statistice, a unor grafuri sau
a unor grafice etc. rezultatele obţinute printrun contact nemijlocit cu realitatea socială care acum pare că a pietit în dosul acestor
produse abstracte. Impresia că un procent vorbeşte de la sines-au că o curbă de creştere vorbeşte de la sine nu este nicăieri mai
eronată decât în cazul unei cercetări sociologice. Aici interpretarea datelor astfel exprimate este cu adevărat măsura solidităţii
ştiinţifice a celui ce a proiectat şi a condus cercetarea. Orice cercetare finalizată se materializează întrun raport al cercetări care se
întoarce la ipotezele avansate la începutul cercetării şi stabileşte dacă şi în ce măsură acestea s-au confirmat sau nu. Tot acum se
precizează tendinţele viitoare ale realităţii studiate ca şi condiţiile estimate pentru realizarea acestor tendinţe evolutive. Datele
astfel prelucrate şi interpretate urmează a fi restituite celor interesaţi.

Tema 2
OBSERVAŢIA ŞI EXPERIMENTUL

Observaţia sociologică este prima metodă emprică folosită în construirea metodologică a sociologiei ca ştiinţă. Nu
întâmplător fondatorul sociologiei empirice, E. Durkheim îi dedică acestei metode o consistentă parte a lucrării sale de referinţă
Regulile metodei sociologice, lucrare ce poate fi foarte bine considerată actul de naştere a sociologiei experimnetale(empirice).
Observaţia,ca metodă de investigaţie sociologică este „perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi
interacţiunilor factorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici
specifice de înregistrare” (Zamfir C. şi Vlăsceanu L.1998.p.395)
Aşa cum arată definiţia adoptată mai sus observaţia sociologică diferă de simpla observare cotidiană a unor fapte sociale
cel puţin prin:
- caracter sistematic- constînd în elaborarea unei strategii de observare
- prezenţa unui plan dinainte elaborat
- prezenţa unor tehnici specifice de înregistrare a datelor observate care
presupune inclusiv folosirea unor instrumente de înregistrare
O importanţă deosebită pentru această metodă de investigaţie o prezintă fixarea obiebtului observaţiei. Aceasta se
realizează pe baza precizării scopului teoretic urmărit.
Preocuparea metodologică fundamentală în cazul acestei metode de cercetare cade pe asigurarea obiectivităţii
observatorului care este pus în ipostaza de a înregistra maximal obiectiv fapte faţă de care nu prezintă distanţarea
metodologică dată de neutralitatea generată de natura diferită. Fiind pus în situaţia de a observa comportamente umane
observatorul proiectează asupra acestora o parte din sensurile personale ca şi o parte din propriile evaluări. Tocmai
această similitudine de natură dintre obiectul observat şi observator a declanşat în dezbaterea acestei metode
circumspecţii suplimentare faţă de observator.
S-a subliniat că observatorul poate să ocupe trei poziţii diferite faţă de obiectul observat după gradul de implicare
în universul faptelor observate:
-participant nemijlocit implicat afectiv şi acţional în faptele derulate şi consemnând ulterior derulării lor
date şi informaţii referitoare la acestea
-observator exterior uzitând de te instrumente şi tehnici de înregistrare speciale în care sens pot fi
folosite instrumente de înregistrare audio, video şi audio-video
-participant-cercetător dispunând de tehnică de înregistrare a datelor şi parţial implicându-se în

12
derularea proceselor sociale
Combinând mai multe exigenţe metodologice legate de calitatea observatorului, de rolul adoptat de către acesta, de
tehnica folosită, de pregătirea metodologică a observatorului, de modelul teoretic al cercetării şi de tipul problemei
investigate rezultă o clasificare a observaţiilor în următoarele tipuri:
a.Observaţia structurată. În cadrul ei cercetătorul nu îşi părăseşte rolul de martor neutru care foloseşte ca tehnică
de înregistrare adatelorscale de evaluare, liste de control,sisteme de codificare a interacţiunilor, descrierea narativă etc.O
limită considerată de natură să distorsioneze datele obiectului observat este prezenţa sesizabilă de către actorii observaţi a
observatorului.
b.Observaţia nedistorsionată Constă în înregistrarea desfăşurării faptelor sociale cu ajutorul iinstrumentelor
tehnice ascunse iar observatorul este eliminat sau mascat perfect astfel că actanţii sociali nu au conştiinţa existenţei lui.Pe
materialul astfel obţinut se aplică tehnicile analizei de conţinut.
c.Observaţia participativă. Presupune implicarea deliberată a cercetătorului în activităţile celor pe care îi observă
pentru a se împărtăşi de mobilurile ce declanşează acţiunile acestor subiecţi. Prin participarea efectivă cercetătorul
dobândeşte înţelegerea mecanismelor constitutive ale proceselor sociale derulate pe care ulterior le înregistrează şi le
supune analizei teortice. Acest tip de observaţie cunoaşte două variante:
-strict participativă cînd datele observate sunt înregistrate post-festum. Ace4astă variantă a fost folosită în
observarea construirii ierarhiilor sociale de grup, în studiul delincvenţeica şi în studiul unor procesualităţi şi raporturi de
muncă de atribuire a unor recompense etc
-observatorul adoptă în grupul studiat atât rolul de observator cât şi pe cel de participant aplicând participantilor
şi alte tehnici de strângere a datelor ca interviul înregistrat, chestionarul etc.Acest gen de observaţie este asimilată analizei
calitative sau et6nografiei şi este întâlnită în etnometodologie ca un tip specific de cercetare sociologică care pune pe prim
plan scopurile descriptive a societăţii existente.
Unii autori vorbesc şi de o a patra formă de observaţie observaţia nestructurată cfare ar funcţiona atunci când
necunoscănd domeniul socialului pe care urmează să îl investigheze cercetătorul debutează în cercetarea sa cu o astfel de
observaţie ce înregistrează fapte nude pe care ulterior acesta le va analiza în vederea stabilirii metodei, tehnicii şi
instrumentelor necesare cercetării propriu-zise. Se poate admite acest punct de vedere cu atât mai mult cu cât observaţia
trebuie să fie admisă ca o metodă fundamentală care are virtutea de a se combina cu toate celelalte metode sociologice.
Experimentul sociologic este metoda de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele, procesele şi fenomenele sociale,
constând în măsurarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente în condiţiile în care se controlează
acţiunea altor factori nespecificaţi în ipoteză. Grupul pe care se exercită acţiunea variabilelor independente se numeşte grup
experimental
Controlul situaţiei experimentale este nota definitorie pentru această metodă, iar gradul în care se realizează acest control
şi intensitatea sa duce la clasificarea experimentelor în :
-Experimente de laborator.Desfăşurat be bază de voluntariat din partea celor ce sunt chemaţi să alcătuiască grupul
experimental se derulează întrun spaţiu diferit de cel în care subiecţii cercetaţi îşi desfăşoară activitatea în mod natural. Este mai
rar întâlnit şi se plasează ca problematică abordată la limita dintre sociologie şi psihologia socială
-Experimente de teren. Sunt cele mai frecvente forme de experiment practicate în sociologie .Presupun existenţa a
două grupuri luate în cercetare grupul experimental şi grupul de control. Pe grupul experimental sunt făcute să acţioneze
variabilele idependente introduse de cercetător şi a căror mărimi sunt controlate şi variate e către acesta.Mai apoi sunt înregistrate
modificările produse asupra variabilelor dependente, iar rezultatele astfel obţinute se compară cu valoarea aceloraşi paramentrii ai
grupului de control.
Generalizarea rezultatelor obţinute nu este însă permisă decât în limita procedeelor de alcătuire a grupurilor experimentale
şi de control şi numai pentru populaţia pe care s-a aplicat experimentul dat.

Tema 3
ANCHETA SOCIOLOGICĂ ŞI INTERVIUL
Ancheta sociologică este cea mai des folosită dintre metodele sociologice create şi perfecţionate dea lungul timpului.
Istoria sa este mai scurtă decât a metodelor noninterogative care au fost deja prezentate, dar frecvenţa utilizării ei a
condus la inentificarea uneori a întregii cercetări sociologice cu ea.
În principal sunt folosite de către sociologi două tipuri de procedee bazate ambele pe întrebări adresate subiecţilor
din eşantionul constituit:
-chestionarea –având ca instrument chestionarul. Un chestionar este o suită organizată de întrebări care
sunt urmate de variante de răspun din care subiectul chestionat alege cea covenabilă situaţiei sau opiniei sale.
-intervievarea –având ca instrument principal ghidul de interviu reprezentat de liste sau grupaje de
întrebări rezultate direct din ipotezele cercetării şi pe care cercetătorul le testează sau le verifică prin interviul derulat.
Diferenţele dintre cele două instrumente posibile a fi folosite întro anchetă delimi- tează două specii majore de
anchete sociologice care la rândul lor dezvoltă fiecare mai multe subspecii de regulă după obiectul abordat: ancheta
bazată pe chestionar şi ancheta bazată pe interviu denumită frecvent doar interviu sociologic.

13
 1.Ancheta bazată pe chestionar.Foloseşte ca instrument chestionarul deja descris mai sus. Principalele tipuri de
întrbări ce intră în alcătuirea chestionarelor sociologice sunt considerate întrebările închise şi întrebările deschise.
Întrebările închise sunt acelea care sunt urmate de variantele de răspun din care cel chestionat alege una sau mai
multe variante în fucţie de instructajul conţinut în întrebarea formulată. În cazul în care subiectul se consideră
incompetent să răspundă se prevede varianta de răspuns „nu ştiu”, iar pentru situaţia în care refuză să răspundă „nu
răspund”.
Prin răspunsurile pre-formulate se asigură o standardizare necesară în prelucrarea finală a datelor, în schimb se
eludează aspecte calitative limitând posibilitatea subiecţilor de a îşi transmite nuanţele personale ale experienţei proprie
de viaţă, deşi prin întrebări este vizată tocmai această experienţă.
Întrebările deschise dau posibilitatea subiectului chestionat să răspundă în termeni propri la întrebare întrun
spaţiu limitat ca dimensiune ceea ce suplineşte neajunsul standardizării prezentat de întrebările închise.
Întrebările conţinute de chestionar indiferent de forma răspunsului aşteptat sunt obligate să îndeplinească o serie
de proprităţi fără de care nu pot asigura caracterul ştiinţific al anchetei pe bază de chestionar. Câteva din aceste
proprietăţi ale întrebărilor folosite sunt:
-o formă afirmativă, iar dacă nu se poate aborda această să nu conţină duble
negaţii gen „Nu sunteţi de părere că nu trebuie să....”;
-un limbaj de nivel mediu care să evite termeni de specialitatesau neologis-
me, teremeni argotici, regionalisme etc.;
-o dimensiune adecvată. Trebuiesc evitate întrebările lungi.
-precizia, dată de excludere oricărei expresi vagi;
-întrebarea nu trebuie să sugereze răspunsul;
-să nu antreneze ideea de prestigiu;
-să nu declanşeze prin termeni „tari” rezonanţe afective (nici pozitive nici
negative);
-să nu conţină două întrebori întro singură frază interogativă deoarece
răspunsurile la cele două întrebări pot fi diferite;
-să nu antreneze date din intimitatea subiectului;
-să nu testeze cunoştinţe teoretice;
-să nu conţină sugesti referitoare la ce este dezirabil sau condamnabil;
-să fie administrate întro ordine care nu influienţează răspunsul;
-să vizeze preponderent fapte sau opinii specifice populaţiei investigate şi
pentru care subiecţii investigaţi au competenţe; etc.
Întrucât calitatea anchetei depinde direct de calitaea instrumentelor folosite, chestionar sau ghid de interviu, în
derularea ei se prevede o fază de testare a acestor instrumente pe un eşantion pilot. Toate dificultăţile înregistrate în
această aplicare a instrumentelor sunt inventariate de către operatori, iar ulterior instrumentele sunt perfecţionate spre a
elimina dificultăţile înregistrate.
Din punctul de vedere a tehnicii folosite ancheta îmbracă două variante distincte:
-Ancheta directă (orală) desfăşurată cu un operator care aplică instrumentul
-Ancheta indirectă (în scris). Are mai multe forme:
a-Prin publicarea chestionarului în mass-media. Respondenţii sunt vag
pre-selectaţi fără să respecte regulile eşantionării ştiinţifice. Reprezentativitatea
datelor este scăzută.
b-Aplicare instrumentelor pe un grup reunit întro locaţie unică. Subiecţii
vor audia un instructaj frontal după care vor completa independent, în acelaşi
timp răspunsurile pe chestionarul distribuit fiecăruia.
c-Înmânarea fiecărui subiect din eşantion a chestionarului şi colectarea acestuia
când a fost completat.
d-Trimiterea chestionarului prin poştă şi aşteptarea răspunsului pe aceeaşi cale.
Aceste forme prezintă fiecare avantaje şi dezavantaje legate în principal de disponibilitatea de a răspunde a
membrilor eşantionului, de condiţiile de interinfluienţare, de asigurarea participării, de nivelul sincerităţii, de timpul
alocat colectării datelor şi de costuri.
După conţinutul tematic al anchetei cel mai cunoscut şi frecventat tip de anchetă este sondajul de opinie care este
un tip specializat de anchetă bazată pe chestionar. Aşa cum arată şi numele său această anchetă conţine doar întrebări
referitoare la opiniile membrilor eşantionului. Eşantionul pe care se aplică este alcătuit după una din tehnicile de
eşantionare riguros ştiinţifică.

14
 O opinie ce face obiectul acestui tip de anchetă este o părere principial fluctuantă şi dependentă de schimbări
perceptibile în spaţiul public dat. Opinia se referă întotdeauna la un fapt, o situaţie, un eveniment de actualitate. Sondajul
de poinie nu se confundă cu un alt tip de anchetă ce are ca subiect al investigaţiei mentalitatea unei comunităţi .
Mentalitaea este o componentă esenţială a capitalului social al comunităţii date caracterizată prin rezistenţă temporală şi
relativă invarianţă pe intervale scurte de timp. Chiar dacă între mentalitate şi opinie există relaţii şi similitudini ambele
fiind componente puternic colorate afectiv-valoric confundarea lor este o eroare. Prin sondajul de opinie se ţinteşte
descrierea opiniei publice.
O opinie poate fi considerată opinie cu caracter public doar atunci când obiectulce o generează a suscitat
dezbaterea sa publică fiind conştientizată existenţa unei proble ce atinge interesul unui număr semnificativ de persoane
dintro populaţie dată. Dacă un subiect nu prezintă aceste caracteristici, nu este de actualitate şi nu aduce atingeri
interesului public nu provoacă opinii cu caracter public chiar dacă este posibil să producă opinii de valoare individuală.
Opiniile de interes personal nu fac obiectul de studiu al sociologiei ci eventual al psihologiei.
Sondajele de opinie joacă rolul unui „termometru” ce înregistrează „temperatura ” stării de spirit dintro societate
fapt pentru care se şi desemnează uneori prin termenul de „barometru”.
O investigaţie derivată din ancheta sociologică este focus grupul ce îmbracă forma unui interviu de grup.
Construire grupului se face de către sociolog. În grup sunt incluşi responsabili faţă de subiectul pus în dezbatere,
destinatari ai măsurilor întreprinse în spaţiul social dat, martori neimplicaţi etc.În cadrul focus grupului se poate apela şi
la instrumente nespecifice anchetei cu ar fi analiza de documente, teste de diverse tipuri, analize de caz, etc.
2.Interviul Este o anchetă bazată pe un ghid de interviu, instrument care conţine precizarea în primul rând a unor
azi de probleme ce interesează a fi acoperide de răspunsurile obţinutede la membrii eşantionului selectat. Întrebările
conţinute în ghidul de interviu nu conţin variante de răspuns . Se folosesc prioritar în această grilă de înrebări varianta
întrebări deschise.
Interviul se bazează pe o mare libertate a operatorului care de regulă este chiar sociologul ce derulează cercetarea.
Interviul îşi atinge scopul dacă operatorul este un bun profesionist şi are o imagine precisă a tematicii cercetării. Pe lângă
grila de interviu (ghid) operatorul acestui gen de anchetă este adesea obligat să pună întrebări suplimentare, de precizare
a unor sensuri, iar alteori renunţă motivat de situaţia de teren la alte întrebări pe care această grilă le conţinea iniţial.
Dezavantajul pe care îl prezintă acest tip de anchetă este că răspunsurile obţinute sunt greu de cuantificat
(exprimat cantitativ, numeric) şi reclamă o prelucrare şi interpretare mult mai laborioasă şi nuanţată.

TEST DE AUTOCONTROL

1. Definiţi termenii cheie ai cercetării sociologice: ipoteză, variabilă, populaţie ,

eşantion,.
2. Distingeţi şi caracterizaţi etapele fundamentale ale cercetării sociologice
3. Definiţi şi caracterizaţi fidelitatea şi validitatea instrumentelor
4. Prezentaţi raportul dintre fidelitatea şi validitatea instrumentelor
5. Care sunt principalele metode ale sociologiei?
6. În ce constă diferenţa dintre observaţie şi experiment?
7. Care sunt principaleleforme de observaţie sociologică?
8. Care sunt principalele caracteristici ale anchetei sociologice?
9. Precizaţi speciile anchetei sociologice?
10. Enumeraţi şi descrieţi mettodele de eşantionare
11. Ce este un focus grup?
12. Care sunt diferenţele dintre o anchetă bazată pe chestionar şi un interviu”?
13. Precizaţi diferenţele dintre ancheta directă şi cea indirectă
14. Care sunt principalele calităţi pe care trebuie să le prezinte întrebările dintrun chestionar ?
15. Caracterizaţi succint sondajul de opinie.

BIBLIOGRAFIE

Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul European, pp. 35-47

Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp.19-27
Mărgineani.,proiectarea cercettării sociologice,Iaşi, Polirom,2000,pp.101-183
Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,

15
Polirom, pp. 32-49
Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 46-80
Rotariu, T., Iluţ, P., (1997),Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel

PRINCIPALELE UNITĂŢI SOCIALE

Tema 1
GRUPUL SOCIAL

16
 1. Definirea, caracteristicile şi geneza grupului social

Relaţiile interpersonale, observă Maria-Ana Georgescu, se pot stabili între două sau mai multe
persoane. Multiplicarea relaţiilor interpersonale generează o nouă realitate numită grup (Georgescu,
2005).
Maria-Ana Georgescu defineşte grupul uman ca un ansamblu de indivizi istoric constituit, între
care există diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii în vederea exercitării unei acţiuni comune.
Caracteristicile definitorii pentru grup sunt:
- condiţionarea socială, existenţa în timp, iar nu asocierea întâmplătoare;
- existenţa unor relaţii în interiorul său, a unor interacţiuni ca o condiţie indispensabilă,
grupul nefiind doar o pluralitate de indivizi izolaţi;
- prezenţa unor scopuri comune, a unor idealuri;
- contactul sau concurenţa cu alte grupuri;
- existenţa stratificării, a diferenţierii după funcţii.
Mircea Agabrian ne supune atenţiei o definiţie propusă de Sherif (1969):
un grup este o unitate socială constând dintr-un număr de indivizi, care se găsesc unii
cu alţii în relaţii de rol şi de status, stabilite după o perioadă de timp şi care posedă un
set de valori şi norme ce reglementează comportarea reciprocă, cel puţin în probleme
care privesc grupul.
Din această definiţie Mircea Agabrian ne propune să decantăm următoarele note
de conţinut:
1. grupul este o formaţie (colecţie) de mai multe persoane care se află în
relaţii faţă în faţă;
2. relaţiile presupun o activitate comună, ce produce raporturi de tipul celor
dintre statusuri şi roluri;
3. grupul dezvoltă în timp norme şi valori care reglează comportamentul
membrilor săi (Agabrian, 2003).
Geneza grupurilor sociale, reţine Maria-Ana Georgescu, are mai multe cauze majore:
a) Urmărirea unor scopuri, satisfacerea unor nevoi. Desfăşurarea unor activităţi specific-umane,
precum cea culturală, juridică, educativă, solicită conlucrarea şi asocierea.
b)Sociabilitatea ca însuşire esenţială a fiinţelor umane.
c) Compararea cu ceilalţi indivizi umani, obţinerea de informaţii despre sine şi despre alţii se poate
face numai în cadrele unui grup.
d) Stabilirea raportului costuri/recompense, respectiv avantaje şi dezavan-taje în opţiunea de afiliere
la un grup.
2. Clasificarea grupurilor sociale
Mircea Agabrian (2003) ne prezintă un model de clasificare a grupurilor, având
în vedere următoarele perechi tipologice:

1) Grupuri primare şi grupuri secundare. În grupul primar (de contact) relaţiile

dintre indivizi sunt directe, are loc intercunoaşterea, raportarea afectivă reciprocă,
comunicare faţă-n faţă.
Figura 1. Continuum-ul de la grupurile primare la grupurile secundare

GRUPURI
PRIMARE

17
 GRUPURI
SECUNDARE

În grupul secundar predomină relaţiile indirecte, intercunoaşterea e sporadică,

activităţile se intersectează prin medieri, comunicările trec prin intermediari iar prezenţa
altora e percepută vag. Relaţiile interpersonale nu sunt strânse şi sunt secundare în

raport cu scopurile indivizilor. Ex.: între curs soc. gen..lnk prinderi, şcoli şi universităţi,
serviciile administrative etc. În aceste grupuri contactele interpersonale se produc cu un
anumit scop şi nu din nevoia afilierii.
Relaţiile din grupurile primare sunt particulare iar cele din grupurile secundare sunt
universale.
În grupurile secundare oamenii sunt priviţi ca mijloace pentru atingerea unor scopuri
(relaţii status-rol).
• Demarcaţia dintre grupurile primare şi secundare este totuşi vagă (cele
secundare conţin altele primare).
Grupurile secundare au proliferat o dată cu modernizarea societăţii (oamenii intră
în contact cu multe persoane în mod impersonal, centrat pe educaţie, afaceri,
guvernare).

2) Grupuri formale şi grupuri informale. În grup, indiferent de mărimea sa,

există aspecte şi relaţii oficiale, formale, reglementate prin legi, ordine,
decizii adică prin documente oficiale. Există apoi aspecte şi relaţii informale
sau non-formale, care nu sunt reglementate prin documente oficiale, ci se
nasc în mod spontan graţie proceselor de interacţiune. Structura formală
reprezintă organizarea ierarhică şi interacţională a grupului - reflectată în
organigramă - în timp ce structura informală trăieşte în umbra celei dintâi.
• Structura formală se defineşte în raport cu obiectivele generale ale grupului
care au generat structura. Apariţia structurii informale se datorează raportărilor
afective interindividuale.

3) Grupuri interioare şi grupuri exterioare. Grup interior (ingroup): oamenii

împărtăşesc interese, atitudini etc. similare. Grup exterior (outgroup): e
perceput ca exterior celui propriu, NU oferă nici un sentiment sau sens al
identităţii.
Grupul exterior (competitor potenţial sau pur şi simplu diferit) poate fi perceput ca
inferior, caz în care vorbim de etnocentrism.

18
 Grupuri interioare: familia, colegii şi prietenii, comunitatea religioasă ori echipa de
sport.
• Grupurile exterioare: echipa de sport adversă, cei cu altă religie cei ce ne sunt
şefi, etc.
Grupurile au graniţe ca să distingă proprii membri şi să delimiteze grupurile interioare
de cele exterioare. Uneori graniţele sunt clar demarcate de reguli şi ritualuri formale de
intrare.

4) Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. Grupul de apartenenţă este

grupul din care face parte individul iar grupul de referinţă este grupul a cărui perspectivă
este adoptată de subiect ca un cadru de referinţă pentru conduită şi atitudini. Grupul de
referinţă dă şansa înţelegerii şi evaluării de către individ a propriilor atitudini şi
comportamente. Uneori grupul de apartenenţă nu coincide cu cel de referinţă datorită
socializării anticipative.

3. Status şi rol

Statusul şi rolul sunt legate de procesele specifice unui grup.

Procesele care se manifestă în interiorul unui grup, remarcă Maria-Ana Georgescu, sunt
stratificarea, repartiţia trăirilor afective, conducerea, competiţia sau cooperarea.
Procesul stratificării constă în dispunerea ierarhică a membrilor unui grup pe o scală, în funcţie de
anumite criterii. Procesul stratificării îşi are originea în diferenţierea membrilor pe bază unor însuşiri.
Diferenţierea poate fi orizontală, atunci când membrii grupului sunt specializaţi în executarea anumitor
roluri care nu implică vreo inegalitate. Ea devine verticală atunci când membrii sunt repartizaţi pe straturi
ca urmare a valorizării sociale, în termeni de funcţii îndeplinite, putere, privilegii.
Stratificarea verticală influenţează negativ coeziunea, accentuează preocuparea pentru respectarea
normelor şi pentru exercitarea presiunilor spre conformism.
Diferenţierea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.
Problema stratificării implică două concepte relaţionale -: status şi rol - care pot descrie poziţia şi
relaţiile individului în cadrul grupului. După R. Linton, statusul este aspectul static şi structural, iar rolul
aspectul dinamic şi al uneia şi aceleaşi personalităţi. Mai precis, statusul constituie setul de aprecieri
statornicite în grup în legătură cu o poziţie socială, este preţuirea colectivă de care se bucură deţinătorul
unei poziţii. În societate, fiecare individ deţine mai multe statusuri.
Statusul prescris, este cel deţinut de individ în cadrul unei societăţi, independent de calităţile sale şi
eforturile pe care le depune el.
Statusul dobândit, e cel la care individul accede prin propriile eforturi.
În societăţile moderne, remarcă Maria-Ana Georgescu, s-a dezvoltat o formă de quasi-prescriere de
status: meritocraţia, adică un sistem social în care statusul e prescris în raport cu meritul. Acesta este
măsurat prin performanţe educaţionale şi profesionale. Măsurarea performanţelor se face pe bază de
teste, scale, scoruri.
Faţă de societăţile tradiţionale, în care majoritatea statusurilor erau prescrise, în funcţie de familia
de provenienţă, în cele moderne majoritatea statusurilor sunt dobândite prin alegeri multiple şi efort
individual. În aparenţă, şansele de dobândire a statusurilor par egale în societăţile moderne. În realitate,
relaţia dintre origine - destinaţie este mediată de educaţie, accesul la aceasta depinzând de condiţiile
sociale şi trăsăturile personale ale fiecărui individ.
Rolul este modul de intervenţie activă în ambianţă. Poate fi o colecţie de modele de comportament,
sau „rol prescris”: o abstracţie extrasă din aşteptările şi normele grupului. Pe de altă parte, poate fi un „rol
efectiv", cuprinzând comportamentul concret al unei persoane într-o anumită funcţie, purtând amprenta
personalităţii date. Termenul fiind împrumutat din domeniul artei teatrale, aşa cum actorii prestează roluri
bine jucate sau dimpotrivă, slabe, tot aşa se petrece pe scena vieţii sociale. În esenţă, rolul defineşte
comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit status.
Rolul şi statusul sunt interdependente. Cu toate că statusul e ataşat unei poziţii sociale, nu
persoanei, felul cum individul îşi îndeplineşte rolul contribuie la creşterea sau scăderea prestigiului său.
Acelaşi individ, făcând parte din mai multe grupuri (familie, grup de muncă ori studiu, echipă sportivă sau
formaţie culturală), îndeplineşte mai multe roluri, dar cu intensitate diferită. Important este ca măcar unul
dintre ele să-i ofere satisfacţii reale spre împlinirea personalităţii.

19
 Rolurile trebuie învăţate, implicând două aspecte: dobândirea capacităţii de exercitare a îndatoririlor
şi a atitudinii de a pretinde privilegiile rolului. Acest al doilea aspect presupune reorientări mentale, uneori
dificil de realizat.
O problemă frecvent invocată astăzi este cea a stresului de rol.
Stresul de rol desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în exercitarea cerinţelor lor de rol.
Dacă în societăţile tradiţionale statusurile erau moştenite, atunci indivizii învăţau din timp un rol, pe care îl
exercitau ulterior aproape neschimbat, multă vreme. In societăţile moderne, copiii nu sunt predestinaţi
unei poziţii sociale, deci nu învaţă nişte roluri anume. De aici poate rezulta pregătirea inadecvată pentru
rol. Dinamismul social schimbă chiar conţinutul unor roluri clasice - precum cel de părinte, de familist.
Apar şi dificultăţi ale tranziţiei de rol în evoluţia biologică şi socială. Rolurile pe vârste aveau atribuţii clare
în societăţile tradiţionale, marcate în general prin ritualuri, astfel încât indivizii ştiau ce drepturi şi îndatoriri
au. În prezent, un tânăr care devine adult, sau un adult care devine bătrân nu ştiu decât aproximativ ce au
de făcut.

Tema 2

FAMILIA

1. Definirea familiei

Familia, remarcă Ioan Mihăilescu, este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale. Orice individ,
dacă este întrebat, ar putea spune ce este o familie, pentru că fiecare om a avut de-a face în decursul vieţii sale cu
familii, fie că este vorba de familia în care s-a născut, de propria lui familie sau de familiile din comunitatea în care
trăieşte. Şi totuşi, observă sociologul român, lucrurile nu sunt atât de evidente cum apar la nivelul simţului comun.
Marea diversitate de tipuri de familii care s-au succedat de-a lungul timpului sau care coexistă în societăţile
contemporane impune găsirea unor trăsături caracteristice comune (Mihăilescu, 2003).
In încercările de definire a familiei, constată Mihăilescu, putem decupa două categorii de perspective: una
sociologică şi alta juridică.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie,
consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune.
Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relaţiile directe, informale, nemediate.
Calitatea de grup primar nu semnifică absenţa normelor şi reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre
grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă (Mihăilescu, 2003).
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi şi obligaţii,
reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii,
drepturile şi obligaţiile soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de transmitere a moştenirii etc. Din perspectivă
juridică, familia este un grup formal, reglementat prin legi şi alte acte normative.
Cele două perspective se suprapun parţial. În unele situaţii, observă şi Ioan Mihăilescu, sensul sociologic al
noţiunii de familie fiind mult mai larg decât sensul juridic. Mihăilescu de exemplul cuplurilor consensuale, care au luat
un mare avânt în societăţile contemporane, sunt considerate de către sociologi familii întrucât îndeplinesc majoritatea
funcţiilor unei familii. Din punct de vedere juridic, cuplul consensual nu este o familie, deoarece raporturile dintre
parteneri nu sunt sancţionate prin căsătorie legală. În alte situaţii, sensul juridic poate fi mai larg decât sensul

20
sociologic. De pildă, un cuplu separat prin divorţ nu mai este o familie, întrucât nu mai îndeplineşte funcţiile definitorii
esenţiale ale familiei. Totuşi, separarea celor doi parteneri în menajuri diferite nu semnifică încetarea oricăror
raporturi juridice între ei. În cazul în care partenerii care divorţează au copii, între ei continuă să existe anumite
raporturi juridice privind încredinţarea copiilor unuia dintre soţi, obligaţiile celuilalt soţ pentru sprijinul financiar al
copiilor minori, dreptul de vizită etc. Perspectivele sociologică şi juridică se completează reciproc deoarece, în unele
situaţii, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice şi, implicit, la schimbarea
reglementărilor legale privind familia (Mihăilescu, 2003).

2. Tipuri de familie

Privitor la tipurile de familie, Maria-Ana Georgescu reţine un set de criterii şi o tipologie întâlnite
frecvent în lucrările de specialitate:
a) După gradul de cuprindere, familiile se clasifică în familii nucleare şi familii extinse.
In societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care îşi întemeiază o familie
face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este copil şi familia constituită de el, în
care are rol de soţ sau soţie.
b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate, nume, status) sistemele familiale sunt de 3
feluri: patrilineare - pe linia tatălui; matrilineare - pe linia mamei; bilineare - în majoritatea societăţilor de
cultură europeană transmiterea se face bilinear (deşi numele de familie se transmite în majoritatea
cazurilor pe linie paternă).
c)După modul de stabilire a rezidenţei, există sistemul patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte
reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţul. Sistemul matrilocal — noul cuplu îşi stabileşte
reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţia. Sistemul neolocal — fixarea reşedinţei se face
în afara familiilor sau comunităţilor din care provin soţii. în prezent, majoritatea cuplurilor încearcă să-şi
stabilească reşedinţa în funcţie de locul de muncă.
d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitare.
e) După tipurile de mariaj distingem familia monogamă şi familia poligamă. In societăţile de
tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau o succesiune de căsătorii monogame.
Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau femeii să aibă mai multe partenere ca soţii,
respectiv mai mulţi parteneri ca soţi. Poligamia cunoaşte două variante : 1) poliandria - când o femeie are
mai mulţi soţi şi 2) poliginia - când un bărbat poate avea mai multe soţii în acelaşi timp (Georgescu,
2005).
3. Funcţiile familiei

În România, remarca Ioan Mihăilescu, în studiile de sociologie a familiei este larg acceptată şi utilizată
clasificarea profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidenţă următoarele tipuri şi subtipuri de f
uncţii:
1) funcţii interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecţiune, securitate şi protecţie:
-funcţii biologice şi sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea
copiilor, necesităţile igienico-sanitare ale copiilor şi dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei;
-funcţii economice, care constau în organizarea gospodăriei şi acumularea de resurse necesare funcţionării
menajului pe baza unui buget comun;
-funcţii de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste şi respect între
membrii familiei;
-funcţii pedagogico-educative şi morale, prin care se asigură socializarea copiilor.
2) funcţii externe, prin care se asigură relaţionarea familiei cu exteriorul.

Funcţia biologică este considerată o dimensiune esenţială a familiei. În mod obişnuit, necesităţile sexuale ale
indivizilor sunt satisfăcute în cadrul cuplurilor familiale. Societăţile contemporane au devenit însă mai permisive cu
privire la raporturile sexuale premaritale şi extraconjugale. Cu toate acestea, familia rămâne principalul loc de
satisfacere a necesităţilor sexuale şi de reproducere biologică.
Funcţia economică a familiei are mai multe componente: de producţie, de profesionalizare a descendenţilor şi
de generare şi gestionare a unui buget comun. În societăţile tradiţionale, componenta productivă era foarte
importantă. Mai ales în familiile de ţărani, gospodăria, care se identifica cu familia, asigura majoritatea celor necesare

21
traiului. Autarhia aproape completă impunea organizarea resurselor de producţie interne (pământ, animale de muncă
şi de producţie, forţa de muncă umană) în aşa fel încât familia (gospodăria) să depindă cât mai puţin de exterior.
Rămâne încă importantă componenta economică referitoare la generarea şi gestionarea unui buget comun. Familia
nu este numai un loc de consum, ci şi un loc de acumulare a unui patrimoniu. Acest patrimoniu este folosit în comun
de membrii familiei şi este transferat copiilor (parţial când aceştia se căsătoresc şi în totalitate în urma decesului
părinţilor).
Familia, reţine Ioan Mihăilescu, este una dintre principalele instituţii socializatoare ale societăţii. În cadrul
familiei, copilul îşi însuşeşte normele şi valorile sociale şi devine apt să relaţioneze cu ceilalţi membri ai societăţii.
Socializarea în familie are mai multe componente: 1) normativă (prin care i se transmit copilului principalele norme şi
reguli sociale); 2) cognitivă (prin care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca adult); 3)
creativă (prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi) şi 4)
psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu propriii copii şi
cu alte persoane).
În familie se realizează socializarea de bază sau primară. Copilul învaţă că indivizii au interese, dorinţe şi
obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă resursele limitate (locuinţă, hrană,
obiecte, afecţiune), învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze pentru a-şi satisface
un scop, o dorinţă.
În chip firesc, observă Ioan Mihăilescu, familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii. În
realitate însă, familiile îndeplinesc în moduri foarte diferite aceste funcţii. Unele familii pot fi caracterizate ca bogate
funcţional, în timp ce altele prezintă carenţe funcţionale importante (nu reuşesc să realizeze anumite funcţii sau le
realizează discordant în raport cu societatea). Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra soţilor, asupra
copiilor, asupra relaţiilor familiei cu exteriorul.
Disfuncţiile din cadrul familiei devin evidente în condiţiile separării partenerilor (separare în fapt sau divorţ),
abandonului familial, violenţei domestice sau în condiţiile delincventei juvenile. Disoluţia vizibilă a familiei este o etapă
foarte avansată a manifestării unor disfuncţionalităţi intrafamiliale. Realitatea din cadrul familiilor este mult mai
complicată decât o percepem prin semnele vizibile ale dispariţiei solidarităţii. Sunt familii cu probleme care continuă
totuşi să supravieţuiască. Aceste familii ridică cele mai dificile probleme pentru sociologia familiei şi pentru politicile
sociale în domeniul familiei, întrucât dificultăţile şi carenţele lor nu sunt uşor de identificat.
Petru Iluţ prezintă şi el următoarele funcţii ale familiei, parţial suprapuse peste cele prezentate mai sus: Ne
putem uşor imagina cât de multe abateri găsim în viaţa reală de la orice definiţie de tip sintetic. Asemenea definiţii au
doar o valoare de orientare, indicând, eventual, tipul cel mai frecvent întâlnit, în cazul de faţă, ni se pare mai important
să precizăm care sunt principalele funcţii sociale ale familiei.
Regularizarea comportamentului sexual. Aproape fără excepţie, pe întreg globul pământesc nu se permit relaţii
sexuale întâmplătoare, practicându-se tabuul incestului, care interzice relaţiile sexuale (şi mariajul) între rudele
apropiate, deşi persoanele considerate ca atare diferă mult de la o cultură la alta.
Reglementarea modelelor reproducerii. Pentru a supravieţui, orice cultură trebuie să-şi reproducă (biologic)
indivizii. Reglementând unde, când şi cu cine pot intra indivizii în contact sexual, societatea, prin familie, indică şi
modelele de reproducere sexuală. Permiţând sau interzicând anumite forme de mariaj (mai multe soţii sau mai mulţi
soţi, de exemplu), promovând o anume concepţie despre divorţ şi recăsătorie, societatea şi familia încurajează sau
descurajează reproducţia.
Organizarea producţiei şi a consumului (funcţia economică). În societăţile preindustriale, sistemul economico-
social depinde în mod esenţial de funcţia productivă a familiei (gospodăriile ţărăneşti, atelierele meşteşugăreşti). În
societăţile industriale şi postindustriale, principala funcţie economică a familiei este cea de consum.
Funcţia de socializare. Societatea trebuie să se reproducă nu numai biologic, ci şi social, în sensul asigurării
unor condiţii ca viitorii ei membri să-şi însuşească valorile pe care ea le promovează şi să fie capabili să
îndeplinească muncile ce li se cer. Familia este un context propice pentru socializarea copiilor - şi aproape universal
-, fiind înzestrată cu mijloace eficiente de control şi cunoscând bine personalitatea copilului.
Funcţia de asigurare a climatului socio-afectiv. Fiinţa umană are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, dar şi de
afectivitate şi protecţie. Simţim nevoia de a fi printre acei semeni ai noştri care ne oferă căldură sufletească şi ajutor
în momentele dificile ale vieţii. Deşi şi alte genuri de grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerinţe, familia apare ca fiind
fundalul socio-afectiv cel mai relevant, absorbind pozitiv bucuriile şi necazurile noastre, oferind protecţie materială şi
spirituală.
Atribuirea de status. Familia este un factor de mare importanţă în acordarea nemijlocită sau mediată a
statusului social. Prin faptul că s-a născut într-o familie, individul moşteneşte bunuri materiale şi o poziţie socială
recunoscută (clasă socială, identitate etnică şi religioasă, un anumit „blazon”). Familia contribuie la dobândirea
statutului şi indirect, prin susţinerea şcolarizării, de exemplu (Iluţ, 1996).

4. Cauze şi consecinţe ale divorţialităţii

22
 Începând cu secolul al XlX-lea, remarcă Petru Iluţ, dar mai cu seamă după al doilea război mondial şi cu
accent în ultimele decenii, a crescut rapid rata divorţialităţii, Cauzele generale (macrosociale) ale creşterii ratei
divorţialităţii sunt fi sintetizate astfel de către Petru Iluţ:
Emanciparea economică a femeii. Faptul că în societatea industrială şi postindustrială soţiile sunt angajate în
muncă, şi au deci venituri, le oferă o mai mare independenţă şi nu mai suportă orice comportament al soţilor;
Industrializarea, modernizarea şi urbanizarea au determinat distanţarea dintre habitat (locuinţă) şi locul de
muncă. Posibilitatea, pentru ambii parteneri, de a întâlni alţi indivizi şi de a stabili legături de afecţiune este mult mai
mare;
Dezvoltarea economică şi creşterea urbanistică a însemnat (în ţările avansate) şi rezolvarea problemei
locuinţei, care era un serios impediment în a divorţa;
Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu a determinat o mai mare permisivitate şi în ceea ce
priveşte divorţul. Scăderea influenţei bisericii şi a religiei, "îndulcirea" legislaţiei, micşorarea presiunii normelor şi
obiceiurilor tradiţionale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale;
Cu cât divorţul devine mai răspândit, cu atât el devine mai vizibil şi mai acceptat. Treptat, treptat modelul
suferinţei într-o căsnicie nefericită este înlocuit cu cel în care se începe o viaţă nouă după dizolvarea mariajului. S-a
schimbat, astfel, mentalitatea despre divorţ: el nu mai este văzut ca un eşec, ci ca o soluţie pozitivă la o situaţie critică
(Iluţ, 1996).
După Petru Iluţ, factorii mai specifici ce operează în stabilitatea conjugală pot fi grupaţi, în mare, în: variabile
premaritale, variabile de investiţie şi variabile psihosociale.
Dintre variabilele premaritale, observă Petru Iluţ, studiile au arătat că şcolaritatea sensibil egală este un factor
de scădere a probabilităţii disoluţiei maritale. Şcolaritatea corelează puternic cu statusul social al individului (ţăran,
muncitor, intelectual etc), aşa încât, analizând şcolaritatea, implicit este avut în vedere şi acesta. Pentru divorţialitate
contează extrem de mult statutul social al părinţilor şi mediul de provenienţă al partenerilor. S-a constatat - şi în
România - că, la instrucţie egală, distanţa mare dintre mediile sociale de provenienţă produce instabilitate maritală.
Pe de altă parte, cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probabilitatea de divorţ este mai mare. Aceasta s-ar
explica prin lipsa de maturitate şi de informaţii despre celălalt. Fiind tineri, capitalul material adus în căsătorie este
mic. Divorţând la o vârstă tânără, posibilitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare.
Etnia contează şi ea, în sensul că, la scară statistică, există tendinţa ca mariajele interetnice să fie mai puţin
stabile. E în joc aici, crede Petru Iluţ, nu atât etnia în sine cât faptul că distanţa culturală e mai mare, distanţă care, şi
în cadrul aceleiaşi etnii, sporeşte şansele de divorţ.
Cercetările concrete ce au urmărit efectul variabilelor de investiţie, observă Petru Iluţ, s-au concentrat în jurul
capitalului domestic (locuinţă, bunuri), copii şi investiţii de ordin psihologic.
Existenţa copiilor în căsnicie afectează fundamental hotărârea de a divorţa sau nu. Constituind un capital
marital specific (creat de soţi împreună), a cărui valoare scade prin despărţire, copiii favorizează stabilitatea cuplului.
Investiţiile băneşti în locuinţă şi alte bunuri de folosinţă îndelungată - capitalul marital specific de proprietate -
este o variabilă relevantă în divorţialitate. Cuplurile ce nu au divorţat au o proprietate comună mai valoroasă decât
cea a cuplurilor ce s-au despărţit (comparaţia se face în momentul în care cuplul a divorţat).
Investiţiile psihologice în mariaj (ataşament, grija faţă de ceilalţi membri ai familiei) au mecanisme şi efecte
asemănătoare investiţiilor economico-monetare: angajându-te mai mult intelectual şi emoţional, te costă mai mult
despărţirea; atunci când percepi neînţelegeri grave şi o eventuală ruptură, nu te angajezi psihologic în prea mare
măsură.
În cadrul variabilelor psihosociale, atitudinea faţa de divorţ este una importantă, cercetările arătând că ea este
puternic corelată cu religia şi socializarea. Astfel, la americani, rata divorţialităţii este mai scăzută la catolici decât la
alte grupuri religioase. Divorţul părinţilor induce o atitudine pozitivă faţa de divorţ la copii. Dar în satisfacţia,
stabilitatea sau destrămarea cuplului conjugal contează şi mai mult compatibilitatea trăsăturilor de personalitate şi
axiologice şi rolurile şi aşteptările de rol din grupul familial.
Consecinţele divorţului sunt văzute fie ca pozitive, fie ca negative, cel mai adesea.
În concepţia că divorţul nu este un eşec, ci un răspuns potrivit pentru începutul unei vieţi mai bune sunt
prezumate consecinţele lui pozitive: se iese dintr-o situaţie cu totul stresantă, te poţi recăsători etc. Realitatea
empirică înconjurătoare, ca şi datele investigaţionale ne arată însă şi multitudinea consecinţelor negative. Ele sunt
resimţite de copiii partenerilor, de partenerii înşişi şi de părinţii lor.
La nivelul celor doi parteneri, remarcă Petru Iluţ, efectele depind foarte mult de faptul dacă există sau nu copii,
de investiţiile materiale şi afective făcute în căsnicie, de cine a iniţiat divorţul, de valoarea partenerilor pe piaţa erotică
şi maritală, de densitatea reţelei de prieteni şi rude a fiecăruia. Dacă există copii în căsnicie - aceştia, cu rare excepţii,
rămânând la mamă - şi dacă nu se produce recăsătorirea, atunci costurile psihologice sunt mai mari pentru bărbaţi,
iar cele materiale, pentru femei. Mama cu copil are o situaţie materială mult mai grea, comparativ cu familiile
complete sau cu femeile (de aceeaşi vârstă şi şcolaritate) necăsătorite sau fără copii.
Consecinţele asupra copilului sunt multiple. În societăţile tradiţionale există tendinţa de stigmatizare a copiilor
cu părinţi divorţaţi. în societatea modernă urbană, acest aspect aproape că nu contează. Există însă o serie de efecte
psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex, cu formarea unor atitudini faţă de familie şi muncă. Cu
deosebire când copilul rămas cu mama este băiat, poate apare fenomenul de supraprotecţie maternă. Chiar dacă nu
din motive freudiene, femeia rămasă singură cu băiatul îşi revarsă asupra lui toată dragostea şi afecţiunea,
crescându-1 într-un gen de seră, aproape fără nici un fel de obligaţii casnice, ceea ce poate avea consecinţe negative
asupra viitorului comportament marital al copilului.
E foarte important de reţinut că cercetările de specialitate arată că dacă, după divorţ, copilul continuă să
interacţioneze sistematic cu celălalt părinte, diferenţele în profilul lui psiho-comportamental (inteligenţă, cunoştinţe,

23
atitudini, asumare de roluri, acte pro- şi antisociale) sunt semnificativ mai reduse în comparaţie cu familiile biparentale
tensionate.
Divorţul are, în general, consecinţe negative asupra părinţilor celor care divorţează: se perturbă relaţiile bunici-
nepoţi, încărcate cu atât de multă afectivitate. În special, în cazul femeii rămase singură cu copii, părinţii trebuie să o
ajute material. În măsura în care divorţul este văzut ca un eşec, părinţii celor divorţaţi suferă şi din cauza presiunii
psihologice a rudelor şi cunoştinţelor.

5. Recăsătoria, avantajele şi dezavantajele ei

Chiar în ţările cu rată foarte ridicată de divorţialitate, observă Petru Iluţ, numărul persoanelor divorţate este mic,
întrucât majoritatea se recăsătoresc.
Răspunsul la întrebarea de ce se recăsătoresc indivizii, apreciază Petru Iluţ, este similar celui de la întrebarea
de ce se căsătoresc. Avantajele sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort, sexual-erotice, emoţionale, procreare
etc. Recăsătoria are efecte benefice şi pentru copii, în sensul identificării de rol şi al lărgirii relaţiilor sociale - a
suportului material şi emoţional - prin noi rude.
Recăsătoria comportă, însă, serioase dezavantaje şi riscuri. Primul este acela că probabilitatea de divorţ este
mai mare la recăsătoriţi (în societatea americană, cel puţin). În al doilea rând, indiferent dacă se ajunge la divorţ sau
nu, existenţa copiilor dintr-o altă căsătorie, la unul sau la ambii soţi, creează probleme. Studiile de teren converg în a
sublinia că, în familiile recăsătorite, copiii au mai multe probleme nu numai în raport cu cei din familiile biparentale,
dar şi în comparaţie cu cei din familiile monoparentale. Şi părinţii vitregi au dificultăţi legate cu precădere tocmai de
faptul că propriul copil este copil vitreg pentru partenerul său. În special, în asemenea situaţii, părinţii vitregi simt o
acută criză de autoritate (Iluţ, 1996).

6. Modele alternative vieţii de familie

Din anii 1970, remarcă Maria-Ana Georgescu, au început să se extindă puternic şi să fie acceptate alternative
de viaţă faţă de modelul familial clasic:
Celibatul sau viaţa de unul singur. Este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în societăţile tradiţionale era un
mod de viaţă marginal. În ultimii zeci de ani celibatul s-a extins rapid în vestul Europei şi în SUA, ca rezultat, al unei
opţiuni individuale şi nu al unei constrângeri (de ex. religioase, sau datorită incapacităţii biologice), sau ca rezultat al
unei dezamăgiri. El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi persoane care au relaţii
sexuale regulate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut. Factorii care conduc la alegerea modului de
viaţă de unul singur sunt: 1) dorinţa unei cariere profesionale; 2) tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai
târzie; 3) creşterea ratei divorţurilor; 4) creşterea numărului văduvelor şi văduvilor
Coabitarea consensuală. Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care convieţuiesc fără a fi
căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos. După 1980 a devenit însă foarte răspândit.
Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual
divorţ. Concubinajul reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara
contractului căsătoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi
se confruntă cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite.
Căsătoriile fără copii. În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor fiind procrearea. Cei fără
copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al dezaprobării când nu-i doreau. Cuplurile fără
descendenţi au depăşit stadiul dezaprobării deoarece s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului copiilor în cadrul
vieţii de familie. Copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit centrul de greutate
în jurul căruia gravitează dorinţele, aşteptările, speranţele, plăcerile.
Menajele monoparentale. Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii
acestuia. Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor, apoi al deceselor unuia din parteneri, a adopţiei realizate
de o persoană singură sau naşterilor din afara căsătoriei. Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii
ei minori, foarte puţine grupând tatăl şi copiii acestuia. Se susţine ideea că menajele monoparentale se confruntă cu
dificultăţi economice şi socializatoare mai mari decât familiile complete.
Familiile reconstituite reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au
descendenţi din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copii din mai multe uniuni familiale, la
aceştia adăugându-se proprii descendenţi.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, însă ceea ce le deosebeşte, în mod special e faptul
că cel puţin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Familiile reorganizate sunt mai dinamice şi, din punct de
vedere statistic, sunt mult mai frecvente decât cele reconstituite.
Văduvia. Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei monogame. Efectul
cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei fac ca văduvia să fie un stagiu dramatic,
uneori devastant al schimbării rolului şi statutului supravieţuitorului.
Formele comunitare ale vieţii de familie. Prin secolul al XIX-lea, observă Maria-Ana Georgescu, unele culte
religioase (mormonii, de exemplu) au realizat căsătoria tuturor bărbaţilor şi femeilor din comunitatea respectivă.
Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a „comunelor” familiale în ţările dezvoltate economic, permiţând
relaţii sexuale de grup, în ideea libertăţii individuale afişate public, în contrast cu infidelităţile tăinuite din familiile
considerate respectabile.

24
 Cuplurile de unisexuali. In prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex, unele ţări
permiţând căsătoria lor (Olanda, de exemplu). Homosexualitatea e practicată uneori în alternanţă cu
heterosexualitatea.
Swingers. Reprezintă un schimb de parteneri între cupluri, în mod voluntar şi temporar. Trocul sau substituirea
partenerilor se practică în scopuri sexuale şi poate include chiar persoane fără partener. Deosebirea faţă de situaţia
adulterului constă în aceea că aceste combinaţii sexuale nu sunt tăinuite, ci au acordul partenerilor. Aspectul moral
invocat este că partenerii nu sunt înşelaţi şi dezamăgiţi de trădare, căci consimt la astfel de practici. Deosebirea faţă
de grupul sexual comunitar constă în aceea că perechile sunt căsătorite.

Tema 3

ORGANIZAŢIILE

1. Organizarea socială

Principalele elemente ale organizării sociale sunt: rolurile şi statusurile sociale, modelele comportamentale,
mijloacele de acţiune, instituţiile sociale, organizaţiile sociale şi controlul social (Georgescu, 2005; Mihăilescu, 2003).
Instituţiile şi organizaţiile oferă împreună o structură sau un cadru pentru interacţiunile umane. Numai că
instituţiile se referă la modul în care au fost create şi evoluează regulile interacţiunilor, pe când organizaţiile oferă
cadrul de manifestare a strategiilor şi abilităţilor necesare oamenilor pentru a aplica regulile, Pentru a înţelege ce
organizaţii există într-o societate sau se pot înfiinţa şi cum evoluează ele, consideră Maria-Ana Georgescu, trebuie să
ne referim la sistemul instituţional existent, adică la regulile formale şi informale dominante în societatea respectivă.
Instituţionalizarea, continuă Maria-Ana Georgescu, constă în dezvoltarea unui sistem de comportamente
aşteptate, modelate, predictibile şi acceptate social în cadrul unui sistem social.
În acest context, organizaţiile sunt un caz particular de activitate instituţionalizată. Organizaţiile constituie una
din componentele numeroase ale instituţiei. Ni se dă exemplul instituţiei statului, care cuprinde organizaţii politice dar
şi elemente neorganizate.
Organizaţia este considerată ca reprezentând forma dominantă de organizare în societatea actuală. Mulţi
analişti tind să definească societatea contemporană ca fiind o societate a organizaţiilor.

2. Instituţiile sociale ca fundament al organizaţiilor

Instituţiile sociale, observă Maria-Ana Georgescu, sunt sisteme de comportamente şi de relaţii care
reglementează viaţa şi activitatea indivizilor. Structurile relativ stabile de statusuri şi roluri şi de relaţii sociale, având
menirea de a conduce la satisfacerea anumitor nevoi ale oamenilor în societate sau la îndeplinirea anumitor funcţii
sociale, se constituie ca instituţii.
Maria-Ana Georgescu defineşte instituţia socială ca un sistem de relaţii sociale organizat pe baza unor valori
comune şi în care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale
unei colectivităţi sociale.
In sociologie, remarcă mai departe Maria-Ana Georgescu, instituţia denumeşte regulile de influenţare şi control
social ale comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor
dintre indivizi şi grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori, interese cu importanţă
strategică.
Rolurile realizate de membrii instituţiei sunt exprimate în coduri de comportament: constituţii, legi, coduri civile,
convenţii, coduri profesionale, regulamente. In societăţile contemporane, codurile de comportament sunt formulate, în
cea mai mare parte, în scris. Respectarea codurilor de către membrii instituţiei şi de către cetăţeni este urmărită prin
sancţiuni pozitive şi negative.
Instituţiile îşi elaborează şi sisteme de valori şi norme specifice.
O instituţie funcţionează în mod eficient când sunt realizate o serie de condiţii:
Definirea clară a scopului şi obiectivelor;
Organizarea raţională a activităţilor în cadrul instituţiei;
Depersonalizarea rolurilor instituţionale;
Acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor folosite de instituţie;
Recunoaşterea socială a unităţilor instituţiei;
Relaţiile dintre instituţii şi autonomia instituţională.
Instituţiile, susţine Maria-Ana Georgescu, sunt normative şi constrângătoare social, definind şi generând cadrul
în care se stabilesc şi se derulează interacţiunile umane. Din punct de vedere normativ, instituţiile constau într-un
ansamblu mai mult sau mai puţin coerent de reguli sau norme care definesc structura de bază a ordinii sociale.
Regulile sunt formale şi informale. Cele formale sunt incluse în legi sau prevederi juridice. Cele informale iau forma
tradiţiilor, a convenţiilor codurilor de conduită, ritualurilor. Regulile instituţionale se află în corespondenţă cu anumite
valori şi se exprimă prin acţiuni sau comportamente şi prin atitudini specifice.
Termenul de organizaţie, observă Maria-Ana Georgescu, este deseori suprapus celui de instituţie, dar instituţia
este un ansamblu structural şi funcţional de norme şi valori în timp ce organizaţia este o asociere de indivizi

25
(Georgescu, 2005).
Instituţia şi organizaţia oferă cadre structurale pentru iniţierea şi desfăşurarea interacţiunilor umane. O
interacţiune este iniţiată şi se manifestă nu numai într-un cadru instituţional ci şi într-o organizaţie. Dacă prin instituţii
se formulează regulile sau cadrul normativ al interacţiunilor, organizaţiile sunt principalii actori colectivi în contextul
instituţional dat. Organizaţiile sunt grupuri de oameni care desfăşoară activităţi specializate, pentru atingerea unor
scopuri specifice. Se poate afirma, conchide Maria-Ana Georgescu, că structura normativă instituţională oferă baza
de construcţie a organizaţiilor.
O distincţie între cele două concepte operează Oscar Hoffman (2004). Având sfera mai largă de cuprindere,
instituţia devine organizaţie în măsura în care cumulează nişte condiţii: a) implică adeziunea liberă (voluntară) a
membrilor săi; b) presupune o activitate relativ specializată; c) conţinutul său se referă Ia membrilor săi, deşi ea poate
lucra şi cu alţi indivizi reprezentând domeniul lor de activitate specializată; d) prezintă un caracter relativ autonom
privind naşterea şi funcţionarea sa (Apud Georgescu, 2005).
Relaţiile dintre instituţii şi organizaţii, observa Mihaela Vlăsceanu, pot îmbrăca trei forme:
Instituţiile constituie baza generativă a organizaţiilor prin sistemul lor normativ, oferă oportunităţi de iniţiere şi
funcţionare organizată a agenţilor colectivi dar şi constrângeri asupra variabilităţii performanţelor organizaţiilor.
Prin funcţionare, organizaţiile devin agenţi ai schimbării instituţionale. O regulă, dacă rămâne în urma
experienţelor efective de viaţă din organizaţii, trebuie să devină obiect ale schimbării. Experienţele din organizaţii
conduc la noi instituţii.
Proprietatea principală a instituţiilor este reproductibilitatea. Prin rutină instituţiile consacră statornicia (Mihaela
Vlăsceanu, apud M.-A. Georgescu, 2005).

2. Organizaţiile şi tipurile lor

Maria-Ana Georgescu propune pentru organizaţie această definiţie: „Organizaţia

este o asociere de indivizi, un grup social cu scop care acţionează potrivit unui sistem
de norme şi valori, în vederea realizării anumitor finalităţi relativ clar formulate ca
obiective” (Georgescu, 2005, p. 252).
Termenii cheie: grup, scop, obiective, apar în toate abordările privitoare la
organizaţii.
Organizaţia este un grup social cu scop, urmărind obiective într-un mod economic
şi coordonat.
Societatea industrială a consacrat organizaţia ca structură fundamentală de acţiune
şi interacţiune. Apariţia şi extensia economiei monetare au generat în mod automat
birocraţia organizării ca formă de raţionalizare a acţiunilor colective. Organizaţiile au
apărut din intersectarea strategiilor de acţiune colectivă cu abilităţile individuale
agregate.
În vremurile recente organizaţia a devenit dominantă în aproape toate sectoarele
sociale. Ca exemple, există organizaţii economice (întreprinderile), politice (partidele),
educative (şcolile), etc.
Organizaţia este o invenţie socială pentru a coagula efortul de grup prin interacţiuni
orientate de obiective comune şi specifice. Totodată este o structură de interacţiuni
reglementate de reguli formale şi informale şi generatoare de acţiuni colective.
În discuţiile despre tipurile de organizaţii, observă Maria-Ana Georgescu, cea mai
frecventă distincţie se face între organizaţiile informale şi cele formale.
Organizaţiile informale sunt cele care acţionează în vederea realizării unor scopuri,
dar normele lor de acţiune nu sunt definite printr-un regulament sau lege.
Organizaţiile formale sunt constituie în mod deliberat, urmăresc realizarea unor
scopuri definite şi acţionează potrivit unor norme şi reglementări precis stabilite.
Organizaţiile formale sunt strâns legate de instituţii. De exemplu, instituţiile
economice acţionează prin diverse tipuri de organizaţii economice: fabrici, uzine,
ateliere, servicii sociale. Instituţiile educative acţionează prin organizaţii educative.
Organizaţiile formale acţionează potrivit normelor şi valorilor stabilite de instituţii.
Organizaţiile formale, la fel ca instituţiile sociale, pot fi clasificate şi în funcţie de
natura activităţii lor. În acest sens, Maria Georgescu reţine faptul că, de exemplu,

26
Parsons distingea patru tipuri: 1) organizaţiile economic-productive (cele care produc
bunuri şi servicii), 2) organizaţiile de putere politică (cele care influenţează atribuirea şi
folosirea puterii politice: partide politice, grupuri de presiune); 3) organizaţii integrative
(cele care menţin ordinea şi coeziunea socială); 4) organizaţii de menţinere a modelelor
(cele care se ocupă cu transmiterea culturii şi modelelor comportamentale de la o
generaţie la alta: şcoli, biserici, organizaţii culturale). Pot fi adăugate şi organizaţiile de
distracţii şi de petrecere a timpului liber.
Asociaţiile voluntare, ca un caz aparte, sunt organizaţii formale în care toţi membri
sau majoritatea lor activează voluntar şi folosesc doar un fragment din timpul lor de
activitate.
Organizaţia, subliniază Maria-Ana Georgescu, este totdeauna specializată, are o
misiune căreia îi sunt asociate anumite obiective. Ea desfăşoară activităţi specializate
focalizate pe anumite scopuri. Specializarea presupune că o comunitate a elaborat o
cunoaştere specializată şi a aplicat-o în tehnici sau tehnologii corespunzătoare, pe care
o organizaţie specializată le converteşte în servicii (Maria-Ana Georgescu, 2005).

3. Aspecte caracteristice organizaţiilor contemporane

Dezvoltarea în masă a organizaţiilor, remarcă Maria-Ana Georgescu, permite

distingerea societăţilor contemporane de cele din secolele trecute. A fost creat şi
termenul de societate organizaţională. Organizaţiile acoperă majoritatea domeniilor vieţii
sociale.
Sociologul Anthony Giddens, citat de Maria-Ana Georgescu, sesizează câteva
aspecte care caracterizează organizaţiile contemporane:
Profesioniştii, ca exponenţi ai unui înalt nivel de cunoştinţe într-un domeniu. Aceşti
specialişti sau experţi beneficiază de o largă autonomie în cadrul organizaţiilor şi nu se
supun ierarhiei autorităţii: experţi contabili, profesori universitari, chirurgi de renume,
arhitecţi, etc. Ei fac parte şi din tot felul de asociaţii, comisii de specialitate, acţionând şi
conform direcţiilor stabilite în cadrul acestora. Cât de mult sunt controlaţi aceşti
profesionişti asupra muncii lor depinde de o serie de factori: natura profesiunii în
discuţie, dimensiunea birocratizării organizaţiei, forţa şi importanţa asociaţiei
profesionale ai căror membri sunt aceştia, etc.
Tehnologia informatică - ce influenţează puternic structura organizaţională. Atâta
vreme cât o mulţime de operaţiuni se pot realiza în prezent pe calculator şi se pot stabili
relaţii la distanţe inimaginabile anterior, dispare nevoia proximităţii fizice a celor implicaţi
în muncă. Ca urmare, organizaţiile pot fi mult descentralizate, iar multe din sarcinile de
birou se pot desfăşura la terminale de calculator. Cu toate acestea, angajaţii vor fi
marcaţi de lipsa interacţiunilor directe, de relaţiile colegiale şi informale, prieteneşti, pe
care monitoarele calculatoarelor nu le pot suplini.
Clădirile, amplasamentele fizice ale organizaţiilor au tot mai multă relevanţă pentru
activitatea acestora. Arhitectura unui spital sau a unei şcoli este complet diferită de
aceea a unui centru comercial. De exemplu, noile construcţii ale sediilor băncilor din
România reflectă opulenţa acestora; ele par a lua ochii clienţilor şi nu par a fi puse în
slujba lor. Nu doar dimensiunile şi comparti-mentarea interioară diferă, dar şi mobilierul.
Mai mult, clădirea reflectă adesea şi sistemul ierarhic al autorităţii şi puterii: birourile
şefilor, ca dotare şi amplasament sunt de nivele superioare, constituind „etajul de sus”.
Este de menţionat că spaţierea trădează proximitatea sau îndepărtarea nu doar fizică ci
şi ca mentalitate, respectiv din ea pot să transpară tendinţe egalitariste sau de
polarizare. Toate aceste aspecte sunt valabile doar dacă spaţiul, construcţia a fost

27
destinată de la bun început unei anume organizaţii, sau la achiziţionarea ei au fost
făcute modificări şi adaptări.

4. Cultura organizaţională

Cultura organizaţiilor, remarcă Maria-Ana Georgescu, a devenit un subiect „la

modă” începând cu anii 1980, cu deosebire pentru adepţii managementului, în scopul
eficientizării activităţii organizaţiilor.
Definirea culturii organizaţiei a cunoscut multiple direcţii de abordare. Maria-Ana
Georgescu propune să definim cultura organizaţională ca o totalitate de valori -
spirituale şi materiale, totalitatea cunoştinţelor, modelelor de gândire şi de
comportament ale membrilor unei organizaţii, acumulate şi transmise prin simboluri,
materializate în bunuri culturale, care-i conferă acesteia specificitatea.
Oscar Hoffman propunea analogia între cultura organizaţională şi un „program”, un
soft al activităţii unei organizaţii, apreciind că organizarea, conducerea şi cultura sunt
strâns legate între ele. Conducerea şi organizarea generează o anume cultură, iar
aceasta din urmă le modelează pe primele.

Tema 4
COMUNITĂŢILE TERITORIALE

1. Comunitate şi societate

De numele sociologului german Ferdinand Tönnies este legată distincţia dintre comunitate şi societate. Comunitatea
(Gemeinschaft) este un tip ideal de sistem în care majoritatea relaţiilor sunt personale şi/sau tradiţionale, bazate pe rudenie,
informale, sentimentale şi generale. În schimb, societatea (Gesellschaft) este un tip ideal de sistem social în care relaţiile dintre
oameni sunt impersonale, utilitare, specializate şi definite prin acorduri scrise, bazate pe contract (Zamfir, Vlăsceanu, 1998).
Dar termenul de comunitate, va remarca sociologul român Ion Aluaş, nu e lipsit de ambiguităţi. Dacă luăm înţelesul
tönniesian ale ideii de comunitate, acesta se referă la comunitatea de intercunoaştere, „face to face” deci la comunităţile rurale
săteşti. La Tönnies oraşul (industrial) iese dincolo de sfera de comunitate. În replică la propunerea lui Tönnies, observă Ion Aluaş,
se poate constata utilizarea cuvântului în expresii precum: comunitatea naţională, europeană, atlantică; putem astfel să adoptăm
termenul de comunitate în „sociologia comunităţii” şi să-i ataşăm cuvântul „teritorial” pentru a specifica despre ce fel de comunitate
vrem să discutăm.
Prin comunitate teritorială, sublinia Ion Aluaş, desemnăm o anumită distribuţie în spaţiu (teritoriu) a locului de locuire
(rezidenţă), a „casei” pe de o parte şi a locului de muncă pe de altă parte. Termenul de comunitate teritorială desemnează o
anumită relaţie între cele două locuri (distanţă, drum, timp etc). Prin comunitate teritorială, scrie Ion Aluaş, desemnăm o anume
distribuire în spaţiu a locurilor de rezidenţă şi de muncă ale unui grup şi o relaţie dintre acestea, respectiv o structură compusă din
relaţiile dintre ele.
În acest fel, opina Ion Aluaş, se poate utiliza cu precauţie, termenul de comunitate teritorială sau grupare teritorială
(spaţială).
Comunităţile astfel definite se împart în devenirea istorică pe axul timpului în comunităţi mobile şi comunităţi stabile
(teritorial), acestea din urmă fiind aşezările.
În lucrările lui Tönnies şi Park, constata sociologul român, există sugestii pentru o investigare a comportamentului uman în
context urban. Sunt lucrări prin care se urmăreşte definirea esenţei naturii ruralului sau urbanului. Astfel de lucrări se rarefiază între
cele două războaie mondiale. După al doilea război mondial, remarca Ion Aluaş, putem constata un aproximativ reviriment al
cercetărilor doctrinar-teoretice, cu deosebire inspirate de doctrina marxistă.
În definirea satului şi oraşului, definiţiile delimitative se folosesc de numeroase criterii. Ion Aluaş reţinea la un moment dat
utilizarea criteriului structural-funcţional: unele aşezări îşi exercită puterea dincolo de hotarele lor, vatră şi moşie, putere economică,
administrativă, politică, militară, cetăţi de scaun, târguri. Acestea pot fi considerate comunităţi non-rurale, care îşi întind hotarele
funcţionale pe un teritoriu mai mare decât propriul teritoriu, se întind asupra altor aşezări.
Tipurile de definire propuse pentru comunităţile teritoriale stabile se înscriu, după cum remarcă Ion Aluaş, într-o teorie ce
porneşte de la un discurs „maximum speculativ metafizic” la altul „minimum empiric cantitativ” spre un maximum empiric cantitativ
ce prin proporţii diferite combină cele două tipuri de discursuri. Tönnies se înscrie într-un astfel de spaţiu definiţional. La noi avem
construcţia blagiană, metafizica blagiană. Lucian Blaga, remarca Ion Aluaş, a stăruit mult asupra satului, oraşului, asupra esenţei lor,
a modurilor de viaţă pe care ele le prilejuiesc.
Blaga considera că ajungem la esenţa satului prin trăirea afectivă specifică sensibilităţii adolescentine, pre-adolescentine.
Cercetarea, chestionarea maturilor într-un sat nu ne poate conduce la adevărata esenţă a satului, în maturitate s-a pierdut această
esenţă odată cu copilăria.
Comunitatea, conchide Ion Aluaş, e viaţa sătească al cărei pilon e familia, a cărei lege de guvernare este tradiţia. La această

28
expresie se adaugă oraşul tradiţional, care pentru Tönnies e centrul organizaţional al religiei, bisericii. Oraşul tradiţional nu e decât
sediul comunitar din care, sub sceptrul bisericii, se organizează viaţa tuturor comunităţilor. Societatea e marele oraş, ce răsare din
voinţa arbitrară a cărei lege e convenţia.

2. Comunităţile teritoriale

Viaţa socială se desfăşoară în cadrul unor comunităţi umane teritoriale. Prin comunitate teritorială, scrie profesorul I.
Mihăilescu în 2003, se înţelege un grup de oameni care trăiesc în cadrul unei anumite diviziuni sociale a muncii, într-o anumită arie
geografică, având o anumită cultură comună şi un sistem social de organizare a activităţilor şi fiind conştiente de apartenenţa la
comunitatea respectivă (Mihăilescu, 2000). Comunitatea teritorială este nucleul principal a ceea ce numim spaţiu social şi în care se
relaţionează locul de muncă, locul de rezidenţă şi traseul dintre ele într-o anumită unitate. Rolul principal revine locului de muncă.
Mobilitatea locurilor de muncă a determinat mobilitatea rezidenţială, iar sedentarizarea acestora şi sedentarizarea rezidenţială.

În mod tradiţional, observă Ioan Mihăilescu, comunităţile umane se împart în rurale şi urbane. Distincţia nu este pe deplin
acceptată de sociologi. În primul rând, împărţirea în urban (comunităţi mari, cu o mare complexitate funcţională) şi rural (comunităţile
mici, cu o complexitate funcţională redusă) nu acoperă întreaga diversitate de tipuri e comunităţi. În al doilea rând, în condiţiile
societăţilor contemporane dezvoltate, întrepătrunderea dintre diversele tipuri de comunităţi şi procesele de omogenizare şi
mobilitate socială nu mai permit stabilirea unor criterii disjunctive foarte riguroase. Totuşi, distincţia dintre rural şi urban este fondată
pe criterii obiective.

Ioan Mihăilescu propune în acest sens un model dihotomic pentru mai buna înţelegere a diferenţelor dintre rural şi urban (A
se vedea Tabelul 1). Unii sociologi, remarcă Ioan Mihăilescu, consideră că dihotomia rural-urban nu este un instrument suficient de
analitic pentru a cuprinde marea diversitate a tipurilor de comunităţi teritoriale. În locul analizei dihotomice, a fost propus modelul
continuum-ului rural-urban: comunităţile teritoriale ar putea fi ordonate de-a lungul unei linii care are la un capăt micul sat izolat şi la
celălalt capăt megapolisul. Între aceşti doi poli, există un număr mare de comunităţi, diferite prin dimensiuni, densitate, profil
ocupaţional, funcţii, etc.

Tabelul 1. Un model dihotomic (I. Mihăilescu, 2003)

Criterii Rural Urban
Volumul populaţiei Redus Mare
Densitatea Redusă Mare
Ocupaţiile Predominant agricole Predominant industriale şi în servicii
Diviziunea activităţilor Familială, gospodărie Tehnologie şi piaţă
Autosubzistenţa Relativă Nulă
Autonomia Relativă Nulă
Reglementarea activităţilor Impusă de condiţiile naturale Impusă de tehnologie, formală

Relaţiile sociale locale Primare, informale, de rudenie Funcţionale, formale, impersonale

Intercunoaşterea Puternică Slabă

Comportamente Omogene, dominate de tradiţie Eterogene

Cultura Omogenă, locală Eterogenă, globală

Raporturi cu societatea Reduse Multiple
globală

3. Satul – comunitatea teritorială rurală

George Em. Marica (1942), consideră că pentru definirea satului trebuie să facem apel la mai mulţi factori determinaţi:
● factorii naturali-materiali,
● factorii sociologici,
● factorii ideologici, socio-spirituali.

Factorii naturali-materiali. Mai întâi, reţine G. Em. Marica, satul este o unitate cu bază geografică. Factorul geografic este
factorul determinant. Pot să existe şi alte condiţionări, de exemplu rudenia membrilor satului, adică toţi membrii satului să fie rude;
dar aceasta nu e necesar. Pentru a avea sat e suficient, pe lângă alte condiţii ce vor fi indicate imediat, ca o sumă de oameni să
locuiască în acelaşi spaţiu. Dar, ne avertizează sociologul român, nu numai satul este o unitate cu bază geografică ci şi oraşul.
Satul însă este mult mai mult determinat de mediul natural decât oraşul.
Această determinaţie mai mare a ţăranilor de către natură, faptul că ei sunt mai dezarmaţi faţă de ea, i-a silit pe aceştia să
adopte o atitudine mai socială; acea dispoziţie imediată spre ajutor reciproc a sătenilor, ce contrastează aşa de mult cu indiferenţa
reciprocă a orăşenilor (mai ales a orăşenilor din oraşele mari) e probabil în parte şi consecinţa acestei situaţii, opinează sociologul
român.
Factorii economici, prin materialitatea lor şi prin determinaţia lor uneori foarte rigidă, pot fi puşi în imediata apropiere a
factorilor geografici şi etnici.
Sociologul român înţelege prin factorii economici, atât structura economică propriu-zisă cât şi structura profesională.
Ţăranii, se reţine mai întâi, nu sunt oameni bogaţi şi diferenţa de avere între ei e mică. Această relativă omogenitate economică e
unul din aspectele şi, în acelaşi timp, una din cauzele omogenităţii atât de caracteristice satului.

29
 Agricultura, continuă G. Em. Marica aprofundările sale, este cea care condiţionează şi explică autarhia economică a
satului şi, prin aceasta, autarhia în genere a acestei formaţii sociale, o trăsătură atât de caracteristică satului şi chiar subunităţilor
sale principale, familiile (gospodăriile), autarhie inexistentă la oraşe. Agricultura şi ţăranul pot trăi fără cumpărători, în timp ce
celelalte activităţi economice nu pot trăi prin sine, ele trebuie să recurgă la schimb pentru a-şi procura subzistenţa. Autarhia
economică a satului, ne atrage atenţia G. Em. Marica, determină într-o oarecare măsură şi autarhia sa morală.

Factorii constitutivi şi determinanţi sociali. Dacă privim volumul comu-nităţilor rurale, întinderea satelor şi numărul populaţiei
lor, constatăm că acestea sunt reduse. Şi totodată viaţa rurală, spre deosebire de cea urbană s-a distins prin cadrele, proporţiile ei
reduse. O formaţie socială mică, cu un număr redus de persoane implică un anume tip de relaţii sociale. Oamenii se cunosc aici toţi
între ei, sunt în general în raporturi personale şi apropiate. Creşterea numărului unei colectivităţi, oricâtă dispoziţie spre sociabilitate
ar fi la membrii ei, implică în mod fatal predominarea relaţiilor lipsite de intimitate, dat fiind că ei nu mai pot fi toţi în legătură, nici nu
se mai pot cunoaşte toţi personal.
O altă trăsătură ce distinge şi determină într-o oarecare măsură natura satului, o trăsătură ce merge mână în mână cu cea
anterioară, e lipsa de densitate.
E adevărat, constată G. Em. Marica, există nu numai sate dispersate, împrăştiate, există şi sate concentrate, dar nu se
compară concentrarea urbană cu cea rurală. Oricât ar fi satul de compact, nu vom vedea aici case cu etaj decât rareori şi nu vom
vedea locuind două familii împreună în aceeaşi casă, afară de părinţi cu unul din copiii lor căsătoriţi. O densitate socială mică,
observă sociologul român, este strâns corelată cu o diferenţiere individuală mică.
Dacă satul e o formaţiune socială omogenă şi bine controlată, aceasta se datoreşte, între altele, pe lângă volumul său mic,
şi densităţii sale reduse.
O a treia trăsătură socială formală caracteristică şi plină de consecinţe pentru sat e slaba mobilitate a locuitorilor săi,
sedentarismul lor relativ, după cum apreciază sociologul român.
Sătenii, constata G. Em. Marica, se mută rareori înăuntrul satului lor, nu ca orăşenii; datorită, desigur, faptului că ei sunt
într-o mai mare măsură proprietari de case, dar şi dorită unei inerţii caracteristice, în genere, ruralilor. Ei se duc să se stabilească,
de asemenea, rareori în alte sate, chiar vecine, afară de cazurile de mariaj. Şi chiar când pleacă la oraş, ei tind într-o mult mai mare
măsură decât orăşenii să se întoarcă la locul lor natal.
Dar, ne avertizează G. Em. Marica, nu numai mobilitatea teritorială e redusă, ci şi cea socială (verticală) e mică la sat,
pentru bunul motiv că stratificarea socială e mai redusă aici. Un ţăran îşi schimbă mult mai puţin categoria sa socială, locul său în
societate decât un orăşean, care îşi poate schimba, de mai multe ori în cursul vieţii sale, clasa socială din care face parte, poziţia sa
socială sau situaţia sa economică.
Populaţia satelor e, în sfârşit, omogenă şi din punct de vedere psihosocial. Există mai multă asemănare între locuitorii unui
sat din punct de vedere al limbii, credinţei opiniilor, moravurilor, normelor de conduită, decât între orăşeni.
G. Em. Marica subliniază mai departe faptul că satul e o unitate durabilă, nu una efemeră. Dacă viaţa socială a satului are
un caracter conformist, dacă ea e dominată de tradiţie, - adică dacă ea este integrată -, aceasta se datorează, pe lângă existenţa
unui spirit tradiţionalist puternic la săteni, şi caracterului său de unitate durabilă. O consecinţă a durabilităţii vieţii sociale e apariţia
unei ordini sociale, factorii ordonatori fiind: tradiţia, obiceiurile, regulile sociale, pe deoparte, şi conducătorii – individuali sau colectivi
– pe de altă parte.
Dar, ne mai atrage atenţia G. Em. Marica, satul nu e o unitate spontană, voluntară, ci el e o unitate nevoluntară, o unitate
constrângătoare.
Satul face parte din acea categorie de unităţi de care indivizii sunt ataşaţi nu printr-un act conştient şi voluntar, de la început,
ci ei se găsesc acolo şi s-au legat de aceste comunităţi prin faptul că aici au trăit părinţii lor, aici s-au născut ei şi aici şi-au petrecut
copilăria.
Paralel cu structura socială nevoluntară, într-o mare măsură merge cea neintenţională. Satul are un caracter nefinal,
stipulează G. Em. Marica. Satul nu e o unitate născută în vederea realizării unei valori, a unui ţel, a unei opere sau a unui interes.
Scopul satului este de a fi laolaltă, el fiind o unitate de realizare de viaţă.
Satul e mai mult decât o unitate nefinală (o comunitate de viaţă), el e chiar o unitate primară dând individului prima şi cea
mai completă experienţă de viaţă socială organizată, formând natura sa socială şi dându-i idealurile sale sociale.
Satul e o formaţiune socială totală, mai mult chiar decât o unitate de realizare de viaţă şi o unitate primară.
Caracterul acesta de unitate totală a satului, explicitează G. Em. Marica, reiese din mai multe împrejurări:
a. toate asociaţiile existente la ţară: familiile, gospodăriile, neamurile, cetele, vecinătăţile nu depăşesc limita
satului; ele se încadrează în sfera lui, astfel că unităţile sociale rurale pot fi reprezentate ca nişte cercuri
concentrice, cercul mai larg, care le cuprinde pe toate, fiind satul;
b. satul se întregeşte din propriul său fond; de aceea, numai satul are, în genere, o populaţie autohtonă;
c. satul poate trăi, la nevoie, din punct de vedere economic, prin propriile sale mijloace, fără să trebuiască să
aducă ceva din afară pentru trebuinţele sale esenţiale, care sunt, desigur, şi mai puţin variate tocmai din
acest motiv;
d. nu numai satul, dar chiar şi subunităţile sale principale: familiile, gospodăriile sunt formaţiuni sociale
autarhice, ele neavând nevoie de vreun schimb între ele; o familie sătească autentică poate trăi prin
propriile sale mijloace, de aceea nu există la sat o piaţă ;
e. satul trăieşte nu numai din punct de vedere biologic şi economic din propria sa substanţă, dar într-o bună
măsură şi din punct de vedere spiritual, normele şi modelele sale de gândire şi acţiune fiind relativ proprii,
în orice caz, fiind mai puţin împrumutate decât ale oraşului; satul (populaţia rurală) creează mai puţin, dar şi
împrumută mai puţin.

Factorii constitutivi şi determinaţi socio-spirituali. A analiza factorii constitutivi şi determinanţii socio-spirituali, înseamnă
pentru G. Em. Marica a pune problema sufletului satului.
Satele, consideră Marica, au un etos specific. Variabila principală din care decurg valorile spirituale specifice satului este, în
aprecierea lui G. Em. Marica, tradiţia.
Tradiţia, adică dominaţia obiceiurilor şi normelor moştenite, înseamnă dominaţia trecutului asupra prezentului, înseamnă
rutină, inerţie (în sens de reacţiuni stereotipe). De aici acea aparenţă de fixitate a satului, de lipsă de istorie. Dar ea înseamnă şi
ordine şi continuitate.
Tradiţia mai înseamnă şi determinaţia forţelor iraţionale: a religiei, magiei, superstiţiei etc. Şi fără îndoială, acolo unde avem
o civilizaţie sătească autentică găsim o mentalitate mitico-mistico-religioasă. Pe când oraşul aduce după sine întotdeauna o
diminuare a acestor forţe şi o accentuare a mentalităţii raţionale. Un spirit determinat de tradiţie va accepta o situaţie sau va face

30
ceva pentru că aşa a fost până acum şi aşa s-a făcut până acum.
Oraşul e determinat de mobile mai puţin iraţionale decât satul, constată sociologul român.
Obiceiuri există şi la oraş, dar ceea ce constituie specificul satului sunt obiceiurile moştenite, obiceiurile neschimbătoare sau
care se schimbă foarte încet.
Dominaţia tradiţiei mai înseamnă conformism social. Manifestările individului nu trebuie să se abată de la canoanele
colective, care sunt intangibile tocmai în virtutea faptului că au fost şi ale înaintaşilor.
O trăsătură caracteristică locuitorilor satului, reţinută şi subliniată de G. Em. Marica, este individualismul colectiv: unitatea
economică la ţară e familia, nu individul. Individualist (economic) poate fi socotit ţăranul faţă de comunitatea largă sătească, dar şi
în acest caz putem vorbi numai de un individualism colectiv, de individualismul economic al familiei ţărăneşti, nu de un
individualism pur.
Având în vedere şi considerentele de mai sus, George Em. Marica propune această definiţie a satului : « Satul e o unitate
cu bază geografică, cu o populaţie agricolă şi puţin numeroasă, puţin deasă, sedentară şi omogenă, o unitate durabilă, puţin
diferenţiată şi stratificată, însă bine integrată. O unitate nevoluntară şi nefinală (chiar o comunitate de viaţă), o unitate primară şi
totală (o unitate completă, fără să fie însă complexă, ci relativ simplă şi o unitate autonomă, mai bine zis autarhă), determinată de
tradiţie, care explică în mare măsură fixitatea, stabilitatea sa, iraţionalismul motivaţiei sociale şi conformismul social puternic ce
domneşte la săteni, ca şi felul de a fi rutinar al socialităţii lor, caracterizată prin predominarea raporturilor personale, intime, directe,
totale etc. » (G. Em. Marica, 1997[1941], p. 172).

4. Oraşul - comunitatea teritorială urbană

• Orice analiză a fenomenelor urbane, remarca Dorel Abraham, trebuie să se refere, într-un fel oarecare, la problemele
definirii şi delimitării graniţelor oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte nu este numai formal, de identificare riguroasă
a unităţii de observaţie, ci şi practic, deoarece concluziile care se obţin depind de modul în care oraşele sunt definite şi
de metodologia folosită pentru a le delimita „frontierele” (Abraham, 1991).
Dar definirea termenului de comunitate urbană, de oraş, constată D. Abraham, este la fel de dificilă ca şi cea a termenului
de comunitate rurală. Se pot însă formula câteva caracteristici definitorii:
1) volum demografic relativ mare;
2) preponderenţa activităţilor industriale,
3) existenţa unei diviziuni sociale a muncii în numeroasele ocupaţii specializate;
4) organizarea socială bazată pe diviziunea ocupaţională şi pe structura socială;
5) reglementarea instituţională, formală a relaţiilor sociale,
6) importanţa scăzută a relaţiilor de rudenie,
7) relaţii de intercunoaştere reduse;
8) raţionalizarea vieţii sociale.
• În statisticile oficiale, observă D. Abraham, se lucrează, de regulă, cu două tipuri de definiţii ale urbanului:
• 1) în funcţie de numărul minim de locuitori,
• 2) după criterii administrative specifice fiecărei ţări.
• Şi într-un caz şi în celălalt, entităţile definite ca „urban” diferă foarte mult de la o ţară la alta. Din studiul publicat sub
egida Naţiunilor Unite în 1989 referitor la direcţiile urbanizării pe glob rezultă o imagine care ridică, după aprecierea
sociologului român, serioase semne de interogaţie privind relevanţa unor analize comparative internaţionale asupra
nivelurilor şi ritmurilor urbanizării.
• Aşa, de exemplu, în funcţie de numărul minim de locuitori, erau considerate localităţi urbane aşezările cu:
- 100 locuitori, în Uganda (sunt desemnate oraşe aşezările comerciale cu peste 100 locuitori);
- 200 locuitori, în Danemarca, Suedia (cu menţiunea existenţei unei distanţe de sub 200 metri între clădiri),
Norvegia;
- 400 locuitori, în Albania;
- 1 000 locuitori, în Australia, Senegal, Canada, Noua Zeelandă etc.;
- 1 000 locuitori, în Columbia, Irlanda, Panama;
- 2 000 locuitori, în Argentina, Angola, Cehoslovacia, Cuba, Franţa, R.D. Germană, R.F. Germania, Israel,
Olanda etc;
- 2 500 locuitori, în Mexic, S.U.A., Venezuela etc.;
- 3 000 locuitori, în Republica Centrafricană;
- 5 000 locuitori, în Austria, Coreea de Sud, Liban, Madagascar, Mali, Pakistan, Arabia Saudită, Sudan etc.;
- 10 000 locuitori, în Grecia, Italia, Malaiezia, Portugalia, Spania, Elveţia;
- 15 000 locuitori, în Iugoslavia (sau aşezările cu peste 30% populaţie neagricolă);
- 20 000 locuitori, în Nigeria;
- 30 000 locuitori, în Japonia.
• Un astfel de criteriu, apreciază D. Abraham, are o capacitate redusă de a oglindi nivelul de civilizaţie şi condiţiile de
viaţă din colectivităţile umane respective. Astfel, se pot întâlni situaţii în care satele unor ţări oferă un nivel de urbanizare
superior oraşelor altora. Presupunerea că oraşul constituie o aglomerare de oameni cu o densitate care face imposibilă
agricultura nu s-a adeverit nici ea decât parţial. Aşa cum arată A. Hawley, anumite localităţii cu densitate mare, mai ales
în câmpiile fluviilor asiatice, apar ca „oraşe” ale agricultorilor. Unele oraşe din India, spre exemplu, au peste 60% din
populaţie ocupată în agricultură. În Japonia, există localităţi de mărime medie (100 000 – 500 000 locuitori) care au
peste jumătate din teren folosit în scopuri agricole. Mai multe oraşe din Sicilia (uneori cu peste 30 000 locuitori) sunt
locuite aproape în totalitate de muncitori agricoli (Abraham, 1991).
Cealaltă direcţie de definire a urbanului, în funcţie de criterii administrative, „ascunde” şi ea mari disparităţi în evoluţia
urbană, inclusiv opţiuni politice diferite. Unele statistici menţionează doar numărul oraşelor, care diferă foarte mult de la ţară la ţară
(Birmania – 301 oraşe, Laos – cele mai mari 5 localităţi, Libia – 4 localităţi urbane, Singapore – oraşul Singapore, Tunisia – 7
comune urbane, Tanzania – cele mai mari 15 aşezări etc.). În alte ţări, se precizează numai tipurile de aşezări urbane (Algeria –
localităţile importante cu autoguvernare locală, Belgia – oraşele, aglomerările şi comunele urbane, Brazilia – centrele administrative

31
ale municipiilor şi districtelor, Chile – centrele populare cu caracteristici urbane clare, Ecuador – capitalele provinciilor şi cantoanelor,
în Guatemala. În Zair, Panama, Bangladesh, criteriul administrativ este combinat cu cel al numărului minim de locuitori sau cu alte
criterii.
Se poate uşor observa că, în majoritatea cazurilor, urban este sinonim cu oraş. Totuşi, în unele ţări se precizează în mod
direct că urbanul cuprinde şi suburbiile (Elveţia, Zimbabwe). În altele, indirect, prin includerea suburbiilor în administraţia oraşelor
(China, S.U.A. etc.).
Există în alte accepţii ale urbanului sau oraşelor (referitoare la forma fizică a acestora, gradul lor de independenţă etc.), dar
care sunt mai puţin utilizate astăzi.
Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una dintre următoarele trei tipuri de organizare urbană: 1)
oraş, 2) zonă metropolitană şi 3) aglomerare sau aglomeraţie urbană (zona metropolitană este foarte asemănătoare cu aglomerarea
urbană, cu precizarea că prima este desemnată în special ca unitate administrativă, acoperind uneori şi anumite zone rurale din
punctul de vedere al caracteristicilor populaţiei).
Când se vorbeşte despre oraş pentru a reprezenta o aglomerare urbană, observă D. Abraham, mărimea acesteia este în
general subestimată. Aglomeraţia urbană este definită ca o zonă cu concentrare de populaţie care include, de regulă, un oraş central
şi localităţile înconjurătoare urbanizate. Termenii de aglomerare urbană şi zonă metropolitană sunt utilizaţi alternativ. O mare
aglomerare poate cuprinde câteva oraşe sau comune în graniţele suburbane.
În România, precizează D. Abraham, în mediul urban sunt incluse, ca unităţi administrativ-teritoriale, municipiile şi oraşele. În
general, oraşul este definit ca fiind aşezarea mai dezvoltată din punct de vedere economic, socio-cultural şi edilitar-gospodăresc.
Conform prevederilor legislative, oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa ştiinţifică a ţării
sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate ca municipii.
Cu toate limitele lor, definiţiile „administrative” ale oraşelor stau la baza celor mai multe studii comparative internaţionale. Ele
sunt amendate însă de clasificările oraşelor după categorii de mărime.
Încercând să depăşească limitele definiţiilor urbanului acceptate în statisticile curente, remarcă D. Abraham, diferiţi specialişti
au propus definiţii mai complete ale oraşului. Mai cuprinzătoare par a fi cele propuse de sociologi, care pot fi grupate, în esenţă, în
următoarele categorii: a) definiţii ale oraşului din perspectiva ecologiei sau neoecologiei urbane, b) definiţii ale oraşului din punctul
de vedere al modului de viaţă urban sau/şi al imaginii pe care oamenii şi-o formează despre oraş şi c) definiţii ale oraşului din
perspectiva structurii sociale, a relaţiilor sociale sau a „spaţiului social”.
Definirea oraşului din perspectivă ecologică a fost oferită cu precădere de reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor.
Modelul explicativ al ecologiei urbane dezvoltate de reprezentanţii acestei şcoli (în principiul de Park, Mckenzie şi Burgess) se
bazează pe evidenţierea relaţiilor dintre cadrul fizic al oraşului şi comportamentul uman (înţeles atât din punct de vedere biologic cât
şi sociologic, dar determinat biogenetic). Oraşul este, din această perspectivă, rezultatul procesului de adaptare a omului şi mediului
său.
Louis Wirth (1938) a definit oraşul ca o comunitate permanentă relativ largă, caracterizată printr-o mare densitate şi
eterogenitate. Wirth determină o structură socială în care relaţiile de grup, primare, au fost înlocuite cu altele, de tip nou, bazate în
esenţă pe contacte secundare, devenite impersonale, fragmentare, superficiale, tranzitorii.
Alţi sociologi de renume definesc oraşul (din perspectiva ecologiei umane) ca organizare a spaţiului în funcţie de anumite
principii (interdependenţa, funcţia-cheie, diferenţierea, dominaţia şi izomorfismul). Accentul în definirea oraşului cade de această
dată nu pe conflict sau competiţie, ci pe organizare, pe aspectele de cooperare şi adaptare a comunităţilor la exigenţele unui mediu
în continuă schimbare.

TEST DE AUTOCONTROL

1. Cum poate fi definit grupul social?

2. Sintetizaţi din definiţiile cunoscute principalele caracteristici ale grupului.
3. Care sunt cauzele majore care definesc geneza grupului.
4. Care sunt principalele tipuri de grupuri sociale?
5. Completaţi exemplificările pentru fiecare dintre tipurile prezentate.
6. Care sunt principalele tipuri de diferenţiere la nivelul grupului?
7. Ce este statusul şi care sunt principalele tipuri de status?
8. Ce este rolul şi prin ce se diferenţiază el de status?
9. Având în vedere experienţa personală, prezentaţi câteva momente în care aţi trăit
stresul de rol.
10. Prezentaţi punctele comune şi pe cele care diferenţiază perspectiva sociologică şi
perspectiva juridică în definirea familiei.
11. Argumentaţi din perspectiva tipologiei grupurilor de ce familia este un grup
primar.
12. Care sunt principalele criterii utilizate în clasificarea familiei şi care sunt
consecinţele aplicării lor?
13. Prezentaţi într-o sinteză unitară principalele funcţii ale familiei.
14. Care sunt principalele cauze ale creşterii ratei divorţialităţii?

32
 15. Care sunt factorii ce operează în stabilitatea maritală?
16. Comentaţi afirmaţia după care divorţul are şi consecinţe pozitive.
17. Care sunt principalele consecinţe negative ale divorţului?
18. Care sunt avantajele şi dezavantajele recăsătoriei?
19. Care sunt principalele modele alternative vieţii de familie?
20. Exprimaţi-vă un punct de vedere succint cu privire la existenţa acestor modele.
21. Care este principala diferenţă dintre instituţii şi organizaţii?
22. Cum poate fi definită instituţia?
23. Când funcţionează eficient o instituţie?
24. Care sunt formele pe care le pot îmbrăca relaţiile dintre instituţii şi organizaţii?
25. Cum pot fi definite organizaţiile?
26. Care sunt principalele tipuri de organizaţii?
27. Prezentaţi principalele caracteristici ale organizaţiilor contemporane. Încercaţi să
identificaţi elemente ale acestor caracteristici la organizaţii pe care le cunoaşteţi.
28. Ce este cultura organizaţională?
29. Comentaţi observaţia lui Oscar Hoffman, care priveşte cultura organizaţiei un soft al
activităţii unei organizaţii.
30. Care sunt diferenţele fundamentale dintre comunitate şi societate?
31. Cum pot fi definite şi caracterizate comunităţile teritoriale?
32. Care sunt principalele elemente ale modelului dihotomic propus de Ioan
Mihăilescu?
33. Analizaţi din perspectiva acestui model o comunitate teritorială pe care o cunoaşteţi
mai bine.
34. Care este semnificaţia ideii de continuum rural-urban?
35. Care sunt principalii factori la care se raportează George Em. Marica în definirea
satului?
36. Descrieţi sintetic principalele categorii de factori şi realizaţi comparaţii cu modelul
dihotomic propus de Ioan Mihăilescu.
37. Identificaţi fiecare categorie de factori în definiţia sintetică propusă de George Em.
Marica.
38. Care sunt, după Dorel Abraham, principalele caracteristici ale oraşului?
39. Raportaţi aceste caracteristici la modelul dihotomic şi definiţia satului propusă de
George Em. Marica.
40. Care sunt principalele tipuri de definiţii ale urbanului şi care sunt limitele lor?
41. Care sunt principalele categorii de definiţii propuse urbanului de către sociologi?

BIBLIOGRAFIE

Abraham, D. (1991), Introducere în sociologia urbană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, pp.

123-128
Aluaş I. (1998), „Sociologia comunităţilor”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai.
Sociologia, XXV, nr. 2, pp. 11-41
Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul european, pp. 152-170; pp. 229-
231
Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 429-439
Férreol, G. (1998), "Acţiunea colectivă şi schimbarea socială: exemplul dinamicilor
urbane", în Neculau, A., Férréol, G., Psihosociologia schimbării, Iaşi, Polirom, pp. 17-25
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp. 113-117, pp.
125-131, pp. 248-255, pp. 266-275

33
 Iluţ, P. (1996), „Familia şi gospodăria”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie,
Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 253-289
Marica, G. Em. (1997[1942]), „Încercare de definire a satului”, în Studii sociologice,
Studiu introductiv, notă asupra ediţiei, lista principalelor lucrări ştiinţifice şi selecţia textelor de
Gheorghe Cordoş şi Traian Rotariu, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia
Culturală Română, pp. 142-180
Mihăilescu, I. (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Polirom, pp.157-165, pp.185-187, pp. 264-278
Pascaru, M. (2003), Sociologia comunităţilor, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, pp. 49-66
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,
pp. 127-128; p. 263

FAPTE, FENOMENE ŞI PROCESE SOCIALE

Tema 1
SOCIALIZAREA

1. Procesul de socializare

Socializarea, consideră Ioan Mihăilescu, este un proces de

interacţiune socială prin care individul dobândeşte cunoştinţe, valori,
atitudini şi comportamente necesare pentru participarea efectivă la
viaţa socială. Socializarea, remarcă sociologul român, este
modalitatea prin care un organism biologic e transformat într-o fiinţă
socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii (Mihăilescu, 2003).
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize
ştiinţifice, care au urmărit să pună în evidenţă factorii determinanţi,
agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta se realizează.
Complexitatea domeniului de studiu, observă Ioan Mihăilescu, a
condus la formularea unor teorii diferite ale socializării, dintre care
mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile dezvoltării cognitive.
Teoriile învăţării. Învăţarea este o modificare permanentă a
comportamentului, care rezultă din experienţele pe care le acumulează
individul. Ea se realizează în familie, dinspre grupurile-pereche, la
şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare de masă.
Prin învăţare, individul se adaptează noilor condiţii, iar
comportamentul său devine flexibil. Învăţarea este cumulativă şi
reevaluativă: la achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar unele dintre
cunoştinţele vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din
perspectiva noilor achiziţii. învăţarea se înfăptuieşte pe două căi

34
principale: condiţionarea şi observarea comportamentului altora.
Învăţarea, scrie Ioan Mihăilescu, se realizează asociativ, prin
condiţionare operantă şi prin întărire. Prin condiţionarea operantă,
individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce consecinţe au
avut comportamentele sale, aşa încât va putea repeta
comportamentele ale căror consecinţe le doreşte şi va evita
comportamentele care au avut consecinţe neplăcute. Copilul care a
suferit un şoc când a atins un fir electric nu va mai atinge firele
electrice, exemplifică Ioan Mihăilescu.
Învăţarea prin întărire, consideră Ioan Mihăilescu, poate fi ilustrată
prin modul în care are loc dresajul animalelor. în momentul în care
animalul execută o mişcare conformă cu intenţiile dresorului, el
primeşte un stimul pozitiv (de exemplu, hrană), iar când execută o
mişcare pe care dresorul nu o vrea, animalul primeşte un stimul
negativ (de exemplu, este lovit). Aceşti stimuli repetându-se de mai
multe ori, animalul îşi formează reflexe, adoptând numai
comportamentele care sunt asociate cu consecinţe plăcute. În mod
similar se procedează şi cu copiii: sunt încurajate, întărite
comportamentele dorite şi reprimate, descurajate comportamentele
nedorite.
Dacă învăţarea s-ar face însă numai prin condiţionare sau numai
din propria experienţă, observă Ioan Mihăilescu, ea ar dura foarte
mult, ar fi incompletă, iar unele experienţe ar fi fatale. Învăţarea
observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea
altor oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da primul
aceste răspunsuri.

Teoriile dezvoltării cognitive. În

teoriile învăţării, copilul şi adultul sunt
plasaţi în poziţii similare. În realitate însă, constată Ioan Mihăilescu, o
experienţă nu are aceeaşi semnificaţie şi aceleaşi consecinţe pentru
un copil şi pentru un adult. Transformarea copilului (fiinţă biologică)
într-o fiinţă socială are loc treptat, această dezvoltare prezentând două
aspecte: dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală.
Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape, trecerea de la o
etapă la alta fiind marcată de schimbări profunde. În acest sens, Ioan
Mihăilescu îl invocă pe Jean Piaget, care distinge patru etape în
dezvoltarea cognitivă a copilului:
1) etapa senzorimotorie, pe care o plasează în perioada de la
naştere până la vârsta de 2 ani, şi în care copilul descoperă relaţiile
dintre senzaţiile sale şi comportamentul motor;
2) etapa preoperaţională (2-6 ani), care este predominant
reprezentaţională,. acum copilul îşi reprezentându-şi lucrurile în

35
mintea sa;
3) etapa concret operaţională (6-12 ani) introduce principiul
conservării, în care copilul învaţă că o cantitate dată nu se schimbă,
chiar dacă înfăţişarea se modifică;
4) etapa formal operaţională (de la 12 ani până la vârsta de adult),
în care adolescentul devine capabil să gândească logic, să opereze cu
raţionamente abstracte şi ipotetice.
Psihologul Lawrence Kohlberg, reţine Ioan Mihăilescu, a aplicat
teoria etapelor cognitive, elaborată de Piaget, în analiza dezvoltării
morale. El a distins trei niveluri:
1) Nivelul preconvenţional, caracteristic copiilor până la vârsta de
9 ani, unor adolescenţi şi persoanelor care comit infracţiuni. La acest
nivel, regulile sunt exterioare persoanei, supunerea la ele fiind
asigurată de pedepse şi recompense.
2) Nivelul convenţional este tipic pentru adolescenţi şi adulţi. La
acest nivel, regulile şi aşteptările exterioare sunt încorporate
personalităţii. Supunerea la reguli are loc pentru că oamenii consideră
că au datoria să procedeze astfel.
3) Nivelul postconvenţional este atins de un număr redus de
persoane. La acest nivel, oamenii fac distincţia dintre persoana lor şi
regulile şi aşteptările sociale. Persoanele care ating acest nivel nu se
supun orbeşte regulilor sociale, ci fac deosebire între ceea ce este
drept şi ceea ce este nedrept.
2. Tipuri de socializare

Socializarea, remarcă Ioan Mihăilescu, începe din primele zile de

viaţă şi continuă de-a lungul întregii existenţe, în primii ani, copilul
fiind introdus în elementele sociale de bază (norme, valori, credinţe)
prin intermediul limbajului. La acest nivel, avem de-a face cu o
socializare primară, care constă într-un proces prin care persoana
dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a participa la
viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul. Dimensiunile sociale
dobândite prin socializarea primară sunt completate cu elemente noi,
pe parcursul unei socializări continue. Spre deosebire de socializarea
primară, orientată de elemente ideale, socializarea continuă se
concentrează pe elemente realiste.
Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o perioadă
de pregătire în care învaţă comportamentele pretinse de noul rol,
drepturile şi îndatoririle asociate acestuia. Acest proces de pregătire
pentru noul rol este denumit socializare anticipativă şi se realizează
prin intermediul familiei, şcolii, prin cursuri de calificare sau
recalificare, prin jocuri etc.

36
 Există situaţii în care unele persoane sunt constrânse la o
resocializare radicală, într-o mănăstire, în timpul serviciului militar sau
într-un penitenciar, condiţiile de viaţă sunt foarte diferite de cele în
care individul a trăit anterior. Aceste medii de viaţă, denumite şi
instituţii totale, sunt locuri în care oamenii sunt izolaţi de restul
societăţii pentru perioade lungi de timp şi în care comportamentele lor
sunt strict reglementate.
Socializarea, deşi este un proces social global, se realizează în
cadrul unor grupuri, în medii sociale diferenţiate. Grupurile şi mediile
sociale se raportează în mod diferit la cultura societăţii globale. Din
acest motiv, socializarea poate avea o formă pozitivă, conformă cu
valorile, normele şi aşteptările sociale dezirabile şi promovate de către
societate, sau negativă, contrară aşteptărilor, valorilor şi normelor
sociale generale, dar conformă cu cele ale unui grup sau ale unei
subculturi. Distincţia dintre pozitiv şi negativ implică anumite judecăţi
de valoare, raportări la anumite ierarhii de valori. Pentru a evita
judecăţile de valoare, unii sociologi, după cum observă şi Ioan
Mihăilescu, propun o distincţie neutră, între socializarea concordantă
(conformă cu valorile şi normele sociale generale) şi socializarea
discordantă (neconformă cu valorile şi normele sociale generale).
Utilizând aceste două perechi de tipuri, se poate face o clasificare
mai precisă, identificând patru forme (A se vedea Tabelul 1).

În forma I (pozitivă-concordantă), explicitează Ioan Mihăilescu,

socializarea se realizează conform unor valori şi norme sociale
fundamentale şi în concordanţă cu valorile şi normele promovate de
societatea globală. în forma II (pozitivă-discordantă), socializarea se
realizează în conformitate cu normele şi valorile sociale fundamentale,
dar în discordanţă cu unele norme şi valori promovate de unii agenţi
socializatori.
Tabelul 1. Tipuri se socializare

Socializare

Discordantă
Concordantă
Socializare Pozitivă I II
III IV
Negativă

Ioan Mihăilescu ne propune drept exemplu ceea ce se întâmplă

într-o societate totalitară, unde statul poate promova anumite norme şi
valori (obedienţă, reprimarea spiritului critic, delaţiunea) care sunt în
discordanţă cu valorile şi normele fundamentale, esenţiale într-o

37
societate normală, democratică. O familie, un grup de familii sau un
grup social care îşi vor educa copiii prin raportare la valorile
fundamentale (cinste, respect, demnitate etc.) vor realiza o socializare
pozitivă, dar discordantă în raport cu normele promovate de agenţii
socializatori controlaţi de statul totalitar. În cazul în care familiile şi
grupurile realizează o socializare conformă cu normele şi valorile
statului totalitar, dar neconformă cu valorile şi normele sociale
fundamentale, avem de-a face cu forma III - socializarea negativă-concordantă.
În forma IV (negativă-discordantă), socializarea se realizează contrar
normelor şi valorilor fundamentale şi celor promovate la nivel social
general. În acest caz, observă Mihăilescu, avem de-a face cu o
socializare deviantă în raport cu societatea globală, dar conformă cu
normele unui grup sau ale unei subculturi. Socializarea negativă-
discordantă poate fi întâlnită în cazul unor comunităţi marginale
(grupuri etnice, religioase care refuză societatea înglobantă) sau al
unor grupuri delincvente, care se raportează la o subcultură
delincventă.
3. Agenţii socializării

Socializarea, remarcă Ioan Mihăilescu, este realizată într-o

multitudine de forme şi situaţii, de numeroşi agenţi, dintre care mai
importanţi sunt familia, grupurile-pereche, şcoala şi mijloacele de
comunicare de masă.
Familia este nu numai locul în care copilul se naşte şi trăieşte prima
perioadă din viaţă, dar şi principalul agent al socializării. Ea este
intermediarul între societatea globală şi copil, locul în care se
modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi familiile
realizează funcţii socializatoare comune, Ioan Mihăilescu, în realitate
intervin numeroase diferenţe în modul în care fiecare familie îşi
socializează copiii. Există deosebiri între categoriile socio-
profesionale sau între cele rezidenţiale. Socializarea într-o familie de
intelectuali este diferită în multe privinţe de cea dintr-o familie de
muncitori, iar cea dintr-o familie urbană este diferită de cea dintr-o
familie rurală. Intervin deosebiri specifice şi între familiile aparţinând
aceleiaşi categorii socio-profesionale sau rezidenţiale. După cum
intervin diferenţe şi în cadrul aceleiaşi familii, în raport cu rangul
naşterilor: în socializarea celui de-al doilea născut apar deosebiri faţă
de modul în care a fost socializat primul născut.
În socializarea realizată la nivelul familiei, remarcă Ioan
Mihăilescu, un rol important îl are imitaţia. În primii ani de viaţă, copiii
trăiesc în principal cu mama, care reprezintă afecţiunea şi autoritatea.
La o anumită vârstă, băiatul se detaşează de mamă şi se apropie de

38
tată, printr-un mecanism de identificare. Fetele realizează identificarea
fără a se detaşa de mama lor. Din acest motiv, adolescenţa este mai
puţin dramatică pentru fete decât pentru băieţi.
Cercetările de sociologia familiei scot în evidenţă faptul că, în
societăţile urbane moderne, familia a pierdut din importanţa sa
socializatoare tradiţională. Mai ales în situaţiile în care ambii părinţi îşi
desfăşoară activitatea în afara menajului, iar copilul interacţionează cu
părinţii doar câteva ore pe zi, funcţia socializatoare a familiei se
exercită mai dificil şi mai sumar, o parte din elementele ei fiind
preluate de alţi agenţi socializatori, îndeosebi de către şcoală.
Grupurile-pereche (formate din persoane care au aproximativ aceeaşi
vârstă) se manifestă ca agenţi de socializare puternici mai ales în
perioada copilăriei şi adolescenţei. Chiar de la o vârstă foarte mică,
copiii de aceeaşi generaţie interacţionează uşor. Deşi stăpânesc mult
mai puţin simbolurile şi mijloacele de comunicare comparativ cu
adulţii, ei comunică mai uşor decât aceştia. Doi copii care vorbesc
limbi diferite şi au fost socializaţi în culturi diferite stabilesc relativ
uşor raporturi, în timp ce, în aceeaşi situaţie, doi adulţi s-ar simţi
nesiguri şi incapabili să interacţioneze. Grupurile-pereche le oferă
copiilor posibilitatea să se manifeste independent, în afara controlului
părinţilor. Spontaneitatea copiilor, limitată ori cenzurată de adulţi sau
autocenzurată, se exprimă liber în absenţa adulţilor. în relaţiile cu
părinţii sau cu alţi adulţi, copiii au o poziţie subordonată, grupurile-
pereche le oferindu-le copiilor posibilitatea să interacţioneze ca egali,
ca parteneri de cooperare şi competiţie cu acelaşi statut.
Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât
informaţii, calificări, cât şi un întreg climat valoric şi normativ, formal
şi informai. Elevii şi studenţii învaţă nu numai din cele prezentate de
profesori, dar şi din interacţiunea cu ceilalţi elevi şi studenţi, din
comportamentul afectiv al profesorilor, din modul de organizare a
şcolii. Fiecare şcoală ajunge să dobândească trăsături specifice,
elemente culturale specifice, astfel încât elevii de la un liceu se vor
deosebi de elevii de la alt liceu.
Ioan Mihăilescu aminteşte şi de unele cercetări care au arătat că
şcoala dezvoltă un raport de complicitate între copii, raport numit şi
„comunitate delincventă”. Aceasta se manifestă ca o complicitate
între elevi pentru a se proteja de autoritatea profesorului, ceea ce nu
exclude competiţia între elevi pentru a se identifica tocmai cu acesta.
Mijloacele de comunicare de masă, remarcă Ioan Mihăilescu, tind să devină, în
societăţile dezvoltate, unul dintre principalii agenţi de socializare.
Mass-media desemnează ansamblul organizaţiilor (radio, TV, filme,
ziare, reviste, afişe) care vehiculează informaţii către un număr mare

39
de oameni.
Efectele socializatoare ale mijloacelor de comunicare de masă
(îndeosebi ale televiziunii), constată sociologul român, au făcut
obiectul a numeroase analize, concluziile fiind de multe ori
contradictorii. O concluzie comună a acestor cercetări este aceea că
mijloacele de comunicare au efecte atât pozitive, cât şi negative, iar
efectele lor socializatoare depind de conţinutul mesajului. Copiii care
privesc la televizor emisiuni prosociale sunt mai dispuşi la cooperare,
ajutor, prietenie decât cei care privesc emisiuni cu un conţinut neutru
sau în care se prezintă comportamente violente.
Televiziunea oferă modele comportamentale care pot deveni
referenţiale pentru copii, atât sub aspectul conformităţii cu normele şi
valorile sociale, cât şi sub aspectul neconformităţii. Violenţa prezentă
în emisiunile de televiziune (atât cea reală, din emisiunile de ştiri, cât
şi cea fictivă, din filmele artistice) induce la copii comportamente
violente sau accentuează predispoziţiile agresive. Pe de altă parte, s-a
constatat că se produc şi efecte contrare: dacă acţiunile agresive
prezentate în emisiunile de televiziune sunt pedepsite, atunci
emisiunea poate avea şi efecte de inhibare a predispoziţiilor agresive.
Socializarea, ne atrage atenţia Ioan Mihăilescu, nu se limitează doar la
cei patru agenţi principali amintiţi. Ea se realizează şi de către
organizaţiile religioase, politice, de asociaţii voluntare şi, în mod difuz,
de ansamblul comunităţii în care trăieşte individul.
Având o anumită ereditate, trăind într-un anumit mediu şi sub
acţiunea unor combinaţii foarte diverse de agenţi socializatori, fiecare
individ are o experienţă socializatoare unică şi de aceea are o
personalitate unică, conchide Ioan Mihăilescu.

Tema 2
DEVIANŢA
1. Devianţa şi tipurile ei

Lucrările de specialitate definesc devianţa ca fiind orice act, conduită sau

manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup
social particular (Rădulescu, 1998).
• Definit ca un tip de comportament, care se opune celui convenţional sau
conformist, devianţa cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiunile ori
delictele), ci orice deviere (abatere) de la regulile de convieţuire şi imperativele
de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup, organizaţie,
instituţie, cultură, subcultură). În acest sens, precizează Rădulescu, devianţa
include o gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice ori
bizare (de exemplu, adoptarea unei ţinute insolite, a unui limbaj sau gest
neconformist), incompatibile cu codurile culturale ale grupului sau societăţii, la

40
 cele aşa-zis imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează morala
publică), care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege, şi până la cele cu
caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de normativul penal) sau
asocial (bolile psihice).
Devianţa, ne atrage atenţia Bulai, nu se confundă cu criminalitatea.
Criminalitatea este văzută ca „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă
prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenţia forţei coercitive a
statului. În sens larg, criminalitatea este considerată un caz particular al devianţei
sociale, care cuprinde totalitatea actelor care încalcă normele stabilite şi violează
codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei publice
etc), reprezentând manifestări ilicite sau transgresiuni de la modelul normativ al unei
anumite societăţi” (Rădulescu, 1998, pp. 143-144).
Delimitându-se de concepţiile de natură biologistă sau psihologistă, care caută
determinanţii devianţei în mediul fizic ori psihic, observă Bulai, perspectiva sociologică
consideră că nici-o acţiune sau conduită umană nu este, în mod inerent, prin ea însăşi,
deviantă, ci este calificată ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă, care
impun standarde de apreciere şi legitimitate pentru actele şi comportamentele
socialmente acceptabile sau indezirabile.
În acest sens, precizează Rădulescu, devianţa nu este echivalentă cu absenţa
normelor (anomia sau dezorganizarea socială), ci cu adoptarea unor norme
incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii în
ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant (socio-tipul sau personalitatea de
bază), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social (subcultură),
definit prin caractere culturale distincte.
Datorită mobilităţii şi variabilităţii, în timp şi în spaţiu, a criteriilor evaluative ale
conduitei, remarcă Rădulescu, în orice societate graniţa dintre comportamentele
dezirabile şi cele indezirabile este permeabilă, astfel că definirea d. implică criterii
alternative, adeseori divergente între ele, dependente de gradele de toleranţă permise
de constrângerile normative ale grupurilor sociale de referinţă. Există, din acest punct de
vedere, o devianţă negativă (echivalentă cu încălcarea ordinei sociale), manifestată
atunci când acţiunile indivizilor depăşesc limitele instituţionale (socialmente) acceptabile
de toleranţă, şi o devianţă pozitivă (echivalentă cu schimbarea socială), manifestată
atunci când aceste acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentale ordinii sociale
stabilite, permiţând afirmarea a noi tendinţe de organizare socială, inovarea a noi
mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor câmpuri normative cu
caracter alternativ.
Această distincţie, observă Rădulescu, permite recunoaşterea faptului că devianţa
nu are numai un caracter distructiv, dar şi constructiv, în măsura în care:
a. oferă o „supapă de siguranţă” membrilor societăţii, prin prevenirea acumulării
excesive de nemulţumiri, tensiuni ori conflicte care ar putea ameninţa ordinea socială;
b. mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor
sociale fundamentale.
c. stimulează schimbarea socială prin punerea la îndoială a legitimităţii normelor,
redefinirea regulilor sociale şi modificarea rolului mijloacelor de control social
(Rădulescu, 1998).
• Reprezentările publicului asupra a ceea ce este deviant sau nu sunt extrem de
diverse.
• J. L. Simmons, într-un studiu realizat în 1965, a cerut unui număr de 180 de
persoane să enumere comportamentele sau tipurile de persoane pe care le

41
 consideră deviante. Răspunsurile oferite de aceştia au cuprins peste 252 de
acţiuni şi persoane deviante şi au cuprins: homosexuali, prostituate, consumatori
de droguri, beatnici, ucigaşi, puritani, pacifişti, administratori, fete tinere machiate,
preoţi liberali etc. Dintre acestea cele mai frecvente acte sau persoane au fost
cele reţinute de noi în Tabelul 2.
• Multe dintre aceste răspunsuri obţinute de către Simmons se referă la formele
majore de devianţă, care au captat atenţia publicului dar care reprezintă în
acelaşi timp subiectul unor investigaţii realizate de către sociologi în domeniul
devianţei. Alte răspunsuri se pot referii la comportamente sau fenomene pe care
puţine persoane le-ar considera deviante. Diversitatea extrem de mare a actelor
considerate deviante arată că din perspectiva publicului larg aproape orice tip de
comportament poate fi considerat deviant.

Tabelul 2. Comportamente sau tipuri de persoane deviante

Răspunsul Procentul Răspunsul Procentul de

de menţionări
menţionări
Homosexualii 49 Delincvenţii juvenili 13
Dependenţii de 47 Beatnici 12
drog
Alcoolicii 46 Bolnavii mintal 12
Prostituatele 27 Perverşii 12
Ucigaşii 22 Comuniştii 10
Infractorii 18 Ateiştii 10
Lesbienele 13 Extremiştii politici 10

Într-o încercare de clasificare a comportamentelor deviante realizată pe baza

consultării temelor abordate de sociologi, Maurice Cusson (1998) identifică şapte
categorii de devianţă:
• Infracţiunile şi delictele;
• Sinuciderea;
• Consumul de droguri;
• Transgresiunile sexuale;
• Devianţele religioase;
• Bolile mentale;
• Handicapurile fizice
Ce putem observa aici este faptul că există o varietate incredibilă de
comportamente şi fenomene sociale pe care oamenii le încadrează în domeniul
devianţei. Mai mult Maurice Cusson în acelaşi studiu evidenţiază faptul că în cadrul
universului devianţei există şi o diferenţiere a actelor deviante de la perfect voluntare la
complet involuntare. Astfel potrivit acestui autor avem:
a) Devianţi subculturali. Este vorba în acest caz de indivizi care contestă
legitimitatea normelor pe care le încalcă şi care sunt numiţi nonconformişti sau minorităţi
active. În această categorie intră membrii cultelor religioase nerecunoscute, disidenţii,
teroriştii şi revoluţionarii.
b) Transgresorii. Reprezintă acea categorie de devianţi care recunosc legitimitatea
normelor pe care le violează şi care acţionează din interes. Ei reprezintă în fapt

42
majoritatea devianţilor.
c)Indivizii cu tulburări de comportament. Această categorie este reprezentată de
toxicomani, dependenţi de drog, sociopaţi, nevrozaţi etc. În cazul acestora
caracterul voluntar al actului este discutabilă. Se consideră că în cazul
toxicomanilor şi dependenţilor actul lor este voluntar cel puţin în prima fază a
evoluţiei lor iar în momentul în care se instalează dependenţa nu mai sunt în
întregime liberi.
d)Handicapaţii. În ceea ce priveşte surzii, orbii, paraplegicii, debilii şi bolnavii
mentali nu există un consens în rândul sociologilor în ceea ce priveşte încadrarea
lor în rândul devianţilor. Unii sociologi cum este Ervin Goffman au fost preocupaţi
de interacţiunea persoanelor cu handicap fizic cu semenii din anturajul lor şi au
consacrat o care problematicii stigmatizării şi strategiilor relaţionale care se nasc
între handicapaţi şi oamenii care se consideră normali.
Pornind de la această diversitate a comportamentelor şi fenomenelor sociale ce
sunt încadrate în categoria devianţă, putem constata dificultatea definirii acestui concept
de către sociologi. Eforturile sociologilor consacrate definirii devianţei sunt însă mai
puţin concentrate asupra diferitelor tipuri de devianţă ci mai ales asupra elementelor
comune ale tuturor actelor considerate deviante. O astfel de definiţie ar reprezenta un
concept abstract care ar putea fi aplicat tuturor fenomenelor deviante.
O primă constatare referitoare la elementele caracteristice ale actelor considerate
deviante este că toate acestea sunt dezaprobate de un număr semnificativ de oameni.
În exemplul cu rezultatele cercetării realizate de Simmons, actele sau persoanele
menţionate în răspunsuri nu au nici o altă caracteristică comună în afară de faptul că un
anumit public le consideră şi le tratează ca fiind de neacceptat. Aşadar, devianţa
reprezintă un comportament ce înşeală o aşteptare, încalcă un obicei sau normă socială
sau neagă o valoare socială. De aici rezultă că, de regulă, comportamentele deviante se
raportează la regulile, valorile şi normele sociale care guvernează viaţa socială şi că
definirea comportamentelor deviante se face prin raportarea la ordinea normativă a unei
societăţi. Un alt element caracteristic tuturor comportamentelor deviante este încălcarea
normelor sociale specifice unei societăţi într-un moment dat al existenţei sale.

3. Paradigme explicative ale devianţei

În funcţie de diversele puncte de vedere, concepţii şi teorii cu privire la cauzele

devianţei, sociologia şi-a conturat, de-a lungul timpului, următoarele paradigme expli-
cative:
1) Interpretarea bazată pe modelul „patologiei sociale” şi al „dezorganizării sociale”
(Şcoala de la Chicago), pentru care devianţa este echivalentă cu abaterea de la norma
de conduită presupusă a fi universal valabilă, abatere datorată perturbărilor „patologice”
ale întregului organism social care se manifestă cu acuitate, mai ales, în cursul
proceselor de modernizare, industrializare şi urbanizare;
2) Interpretarea bazată pe modelul „anomiei” (E. Durkheim şi R. K. Merton), unde
devianţa este un produs al perioadelor de schimbare socială care, perturbând câmpul
normativităţii şi punând în conflict sisteme valorice diferite, dezorientează acţiunea şi
conduita indivizilor, obligându-i să adopte moduri deviante de adaptare la viaţa socială;
3) Interpretarea bazată pe „teoria transmiterii culturale” (E. Sutherland) pleacă de la

43
considerentul că devianţa este învăţată şi transmisă, la fel ca şi conformitatea, prin
intermediul procesului de socializare care pune în contact individul cu valorile şi normele
grupurilor deviante, obligându-l să-şi însuşească codurile lor de conduită, normele,
regulile şi simbolurile lor culturale (subculturale);
4) Concepţia „funcţionalistă” (Parsons), pentru care devianţa este un eşec al
solidarităţii sociale, perturbând relaţiile între rolurile sociale care-i uneşte şi îi integrează
pe indivizi în cadrul societăţii, făcându-i să reacţioneze ostil sau indiferent faţă de
normele şi valorile ei. Ea are caracter „disfuncţional”, întrucât perturbă întreg echilibrul
stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social, perturbare posibilă datorită refuzului
sau incapacităţii indivizilor de a-şi exercita rolurile sociale;
5) Teoria „controlului social” (Hirschi, Nye, Reckless etc.), context în care devianţa
este văzută ca condiţie "naturală" a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicată.
Ea este absentă atunci când indivizii au puternice legături cu societatea şi când controlul
social informai este puternic şi este prezentă atunci când legăturile între individ şi
societate sunt slabe sau absente şi când controlul social informai lipseşte;
6) Paradigma „conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Piatt, Young ş.a.), pentru care
devianţa este o consecinţă a competiţiei şi inegalităţii sociale care obligă grupurile
sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire şi permit agenţiilor de
control social să organizeze discriminări între clase în privinţa înregistrării şi sancţionării
actelor de devianţă;
7) Teoria „etichetării”, care priveşte devianţa ca fiind produsă chiar de către mecanismele
anume create pentru definirea şi sancţionarea ei. În acest sens, devianţa nu are realitate în sine, ci
numai prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau „eticheta” aplicată indivizilor
cărora li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Importantă nu este violarea normei (în
fond, toată lumea este „deviantă” într-un mod sau în altul), ci reacţia societăţii faţă de această
violare, concretizată în stigmatizarea individului. O dată ce a fost etichetat, individul ajunge să
creadă în corectitudinea etichetei de deviant, asimilând toate atributele identităţii stigmatizate şi
devenind, cu adevărat, „deviant”.
Tema 3
OPINIA PUBLICĂ

1. Definirea opiniei publice

Şi în cazul opiniei publice, remarca Petru Iluţ, abordarea sociologică tinde către o imagine cât mai
globală, interesându-se atât de mecanismele mai intime (psihosociale) ale formării, funcţionării, schimbării
atitudinilor şi opiniilor sociale, cât şi de locul şi rolul opiniei publice în viaţa socială de ansamblu, a
impactului ei asupra dimensiunilor acestei vieţi, în particular a celei politice. O primă precizare pe care o
face Petru Iluţ se referă la faptul că opinia publică nu trebuie confundată cu sondajele de opinie publică.
Pentru a înţelege mai bine ce este opinia publică, ne sugerează Petru Iluţ, este nevoie să vedem
care sunt principalele ei elemente (consemnate în majoritatea definiţiilor propuse):
1) Prezenţa unei probleme de importanţă generală, care înseamnă două aspecte: 1) aşa cum
termenul problemă indică, e vorba despre o chestiune disputată, controversată. In sens propriu, părerile
nu pot fi despre cunoştinţe certe, despre evidenţe. Apare ilar, remarcă Petru Iluţ, să spui că „părerea mea
este că 1+1=2” sau că „Bucureştiul este capitala României” sau că „oamenii ar trebui să trăiască bine”.
Desigur, observă Petru Iluţ, sunt subiecte pentru care consensualitatea de opinie e foarte mare, dar se
consideră că acolo unde acordul este unanim sau cvasiunanim avem de-a face cu tradiţii, un cod moral de
bază şi mai puţin cu ceea ce este opinia publică; 2) nu orice probleme (fie ele disputate) fac obiectul
opiniei publice, ci numai cele care au o relevanţă, o importanţă socială. Cât de bine îi stă la o colegă cu
noua rochie, exemplifică Petru Iluţ, poate reprezenta un subiect de discuţie (şi controversă) printre colegi
şi apropiaţi, dar nu este o temă de opinie publică.
Pentru a fi obiect al opiniei publice, trebuie să avem de a face cu ceva concret, actual şi să vizeze
interesele unui număr semnificativ de persoane.
c)Populaţia preocupată de o anumită problemă formează publicul. Există, remarcă Petru Iluţ, mai

44
multe publicuri, fiecare constând din totalitatea indivizilor afectaţi de o acţiune, personalitate sau idee
specifică. Opiniile sunt strâns legate de interese, iar acestea se grupează predominant după criterii socio-
economice şi demografice. De aceea, publicurile se identifică, în mare măsură, cu gruparea naturală a
populaţiei în clase şi straturi sociale (muncitori, ţărani, intelectuali etc.), profesii, vârstă, sex. Dar, fiecare
problemă socio-politică creează publicul său, care transgresează respectivele criterii.
d) Opinia publică este un complex de păreri. Aceasta, consideră Petru Iluţ, desemnează faptul că,
pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate şi direcţie diferite (pro sau contra unei idei,
acţiuni sau personalităţi), iar, pe de altă parte, că publicul are cu privire la o problemă nu numai răspunsuri
de „da” şi „nu”, ci păreri complexe, puncte de vedere care nu sunt neapărat mutual exclusive.
e) Termenul opinie publică, observă Petru Iluţ, arată nu numai că este vorba de opiniile unui public,
ci şi că opiniile sunt exprimate public. Exprimarea se face verbal (scris sau oral), iconică (afişe, obiecte
simbolice) sau pe planul acţiunilor deschise (în special, demonstraţii). Să consemnăm însă că la baza
opiniei exteriorizate stă opinia publică latentă. Întruchiparea opiniei publice latente în cea manifestă
(exprimată) depinde de gradul de cristalizare a opiniilor, de intensitatea lor şi a intereselor implicate, şi mai
ales de accesul la canalele de comunicare şi de toleranţa socială (în primul rând, a puterii) faţă de opiniile
în cauza. Trecerea de la regimurile totalitare la democraţie, consideră Petru Iluţ, este şi un exemplu de
trecere de la opinie publică latentă la una manifestă (Iluţ, 1996).

2. Factori implicaţi în dinamica opiniei publice

Principalii factori implicaţi în dinamica opiniei publice sunt:

1) Mijloacele de comunicare în masă (televiziunea, radioul, presa, filmele şi cartea), constată şi Petru Iluţ, au o puternică
influenţă asupra formării, consolidării şi schimbării atitudinilor, gusturilor, părerilor şi comportamentelor oamenilor, asupra opiniei
publice în general.
Dincolo, însă, de unanima recunoaştere a respectivei influenţe, apreciază Petru Iluţ, anumite specificări se impun:
Nu numai mass-media fasonează opinia publică, ci şi invers, conţinutul mass-mediei este conceput în funcţie de evaluarea
gusturilor şi opiniilor populaţiei. între cele două realităţi subzistă un circuit cauzal.
Influenţa mijloacelor de comunicare în masă este diferită de la o zonă a opiniei publice la alta. În materie de divertisment,
ştiri, personalităţi şi evenimente, televiziunea şi radioul sunt mai pregnante, în formarea, confirmarea sau schimbarea opiniilor
politice, probabil că presa scrisă, în înţelegerea şi interpretarea mai de adâncime a unor fenomene sociale, a unor popoare şi culturi,
rolul cărţii este mai important. Desigur, remarcă Petru Iluţ, ponderea influenţelor diferitelor tipuri de mass-media depinde şi de tipul
de public: la intelectuali, de exemplu, presa scrisă şi cartea are mai mare impact decât la alte categorii sociale. Oricum, dincolo de
multe diferenţe, mai observă Petru Iluţ, televiziunea apare astăzi ca având audienţa şi influenţa cea mai mare.
Proliferarea exponenţială a mass-mediei în prezent înseamnă o creştere pe ansamblu a importanţei ei în structurarea şi
destructurarea mentalităţilor şi opiniei publice. În acelaşi timp însă, observă Petru Iluţ, datorită faptului că proliferarea este
concomitent şi o diversificare şi pluralizare a mesajelor şi punctelor de vedere propuse, mass-media are actualmente o influenţă mult
mai puţin univocă decât în trecut. Multe influenţe mass-mediale se anulează reciproc. Altfel spus, influenţa netă nu este egală cu cea
brută, şi este mai mică.
Cu toate că prin natura sa, comunicarea de masă vizează o audienţă publică, variată şi anonimă (impersonală),
determinaţiile ei nu sunt totdeauna directe asupra indivizilor. Intervine ceea ce se numeşte „curgerea informaţiei în două trepte”.
Influenţa mass-mediei poate fi spontană, neintenţionată sau poate fi intenţionată, specifică şi programatic dirijată. În cazul din
urmă, remarcă Petru Iluţ, este vorba de persuasiune, adică prin mesajul transmis se urmăreşte deliberat formarea sau re-formarea,
cu mijloace mai mult sau mai puţin insidioase, a unór opinii anume.
Schimbarea de opinii prin persuasiune depinde de caracteristicile sursei ce transmite (comunicatorul), a mesajului transmis şi
a receptorului (consumatorul de informaţie). Mai precis, depinde de interacţiunea dintre atributele celor trei elemente (Iluţ, 1996).
Dintre caracteristicile sursei, observă Petru Iluţ, mai importante sunt: 1) prestigiul şi credibilitatea (cât de competentă este
percepută); 2) cât de obiectivă apare ea, adică poziţia (opinia) propusă de comunicator este una legată direct de interesele
(materiale şi de putere) ale sale, sau este una dezinteresată, obiectivă; 3) de similaritatea sau asemănarea sursei cu receptorul. Cu
cât credibilitatea, obiectivitatea şi asemănarea sunt percepute mai ridicate, subliniază Petru Iluţ, cu atât influenţa este mai mare (alte
condiţii fiind egale).
Dintre caracteristicile conţinutului comunicării (a mesajului) contează foarte mult felul în care se argumentează poziţia
propusă. Probabilitatea de a spori eficienţa persuasivă este mai mare dacă: a) informaţiile transmise conţin argumente „pro”
puternice, dar şi argumente (eventual mai slabe) „contra” poziţiei susţinute de comunicator; b) informaţiile sunt percepute ca noi; c)
poziţia propusă este prezentată şi cu un oarecare grad de problematizare, în jurul ei formulându-se întrebări. Conţinutul mesajului
are impact diferit în funcţie de nivelul cultural al publicului. Pentru un public mai puţin instruit, argumentele de ordin afectiv-emoţional
sunt mai puternice. Odată cu ridicarea nivelului de şcolaritate, cu lărgirea orizontului de cunoaştere, oamenii sunt tot mai mult
sensibili la o argumentare de tip raţional. Bineînţeles însă că acompanierea mesajului ideatic cu mesaje ce se adresează mai mult
senzorialului şi emoţionalului (imagini vizuale, muzică etc.) amplifică influenţa. Industria reclamei, observă Petru Iluţ, profesează
acest principiu ca unul fundamental (Iluţ, 1996).
La nivelul receptorului, subliniază Petru Iluţ, contează o serie de caracteristici socio-demografice (profesie, vârstă, sex etc.)
dar ca fenomen general, semnificativ este următorul: orice atitudine (opinie) se bazează pe un minimum de informaţie. Această
informaţie poate fi incompletă sau chiar falsă, dar ea operează ca susţinătoare a respectivei opinii. Prejudecăţile etnice, exemplifică
Petru Iluţ, au la bază stereotipii de cunoaştere de genul: ceilalţi sunt răi, agresivi, zgârciţi, leneşi etc. Dacă informaţia ce vine de la o
sursă este în concordanţă cu informaţia prealabilă a receptorului - şi corespunzător cu opinia lui - respectiva informaţie îi va
consolida opinia. Dacă ea este divergentă faţă de informaţia prealabilă, individul poate reacţiona în mai multe feluri: să nu dea
crezare sursei, să considere informaţia ca nesemnificativă sau să şi-o însuşească ca informaţie corectă şi relevantă. În acest din
urmă caz, apare o disonanţă între informaţia nou achiziţionată şi cea veche, care susţinea o anume opinie, deci implicit între

45
informaţia nouă şi opinia sa. Teoria disonanţei cognitive arată că subiecţii umani simt această disonanţă ca un puternic disconfort
psihic şi încearcă să o înlăture prin schimbarea de atitudini şi opinii. În condiţiile combinării optimale a unor caracteristici ale sursei şi
mesajului (credibilitate, tăria argumentaţiei etc.) există deci mari şanse de schimbare a opiniilor oamenilor.
Dar, ne atrage atenţia Petru Iluţ, indivizii opun rezistenţă la schimbarea de opinii. În primul rând, prin fenomenul de expunere
selectivă, adică ei în mod conştient sau nu evită expunerea la acele informaţii şi argumente care vin în contradicţie cu ideile şi
părerile lor. În al doilea rând, nu dau crezare sursei sau minimalizează importanţa ei şi a mesajului. În al treilea rând, oamenii
dezvoltă contraargumente împotriva poziţiei propuse şi apărate de sursă (Iluţ, 1996).

2) Grupul proxim (primar) din care fac parte indivizii (grupul de apartenenţă) şi/sau cel de referinţă (reperul valorico-
atitudinal), remarcă Petru Iluţ, au o mare importanţă în formarea şi transformarea opiniilor indivizilor. În trecut, în societăţile
tradiţionale, determinarea de către grup a ideilor, convingerilor şi conduitelor membrilor săi era decisivă şi univocă. În prezent, în
societăţile moderne şi urbane, datorită mass-mediei, dar şi împrejurării că un individ aparţine concomitent mai multor grupuri,
incidenţa unui grup anume asupra persoanelor este mult mai mult diluată. Dar şi acum, chiar influenţa mass-mediei asupra indivizilor
depinde semnificativ de asemănarea sursei cu grupul de apartenenţă sau referinţă al acestora şi cu gradul în care conţinutul
mesajului contravine sau nu normelor grupurilor respective. Grupul primar controlează direct sau indirect răspunsul indivizilor la
mass-media.
Grupul acţionează ca o totalitate - prin normele sale - asupra indivizilor, dar şi ca influenţe interpersonale în interiorul său.
Într-un grup sau comunitate, observă Petru Iluţ, nu toate persoanele au aceeaşi influenţă asupra altora, ci există persoane cu totul
semnificative în formarea şi schimbarea de-opinie, aşa numiţi lideri de opinie. Petru Iluţ ne aminteşte faptul că E. Katz şi P.
Lazarsfeld (1955) făceau observaţia că în societăţile complexe sunt puţine cazuri în care există lideri de opinie generali, care să fie
consideraţi ca atare în toate sau mai multe domenii ale vieţii sociale. Cercetările empirice subliniază faptul că frecvent sunt lideri
specializaţi: în politică, în afaceri, în menaj, în vestimentaţie etc.
Autorii menţionaţi au arătat că în ciuda proliferării mass-media, influenţa personală a liderilor de opinie este foarte puternică.
Mai mult, însăşi acţiunea mass-mediei este de cele mai multe ori mediată de aceşti lideri. Liderii de opinie se expun mai mult
informaţiei mass-mediale, gândesc mai mult pe marginea ei şi o transmit, filtrată de propria lor interpretare, semenilor lor. Curgerea
informaţiei este în două trepte (two-step fllow of information): de la sursă la lideri (1), de la lideri la oamenii obişnuiţi (2). Cercetări
mai recente, constată Petru Iluţ, evidenţiază că cel puţin în prezent influenţa directă a mass-mediei asupra publicului este mult mai
pronunţată ca pondere decât cea prin intermediul liderilor de opinie. Pe de altă parte, au apărut lideri de opinie ai mass-mediei
(comentatori T.V. şi radio, editorialisti), care se substituie tot mai mult persoanelor influente dintr-o anume comunitate (Iluţ, 1996).

3. Cunoaşterea şi măsurarea opiniei publice.

Etape principale de evoluţie

Ca şi în cazul altor domenii de cercetare, constată Petru Iluţ, investigaţia modernă a opiniei publice nu s-a născut pe un teren
gol, ea fiind rezultatul unor întinse încercări şi rezultate prealabile. Se consideră ca importante următoarele şapte faze:
1) faza în care plutea în aer ideea şi sentimentul că ceva numit opinie publică este relevant social şi politic;
2) ca urmare, într-o a doua fază, oameni de cultură proeminenţi - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - au dezvoltat
largi şi profunde consideraţii teoretice asupra fenomenului;
3) în faza a treia, date empirice referitoare la opinia publică s-au cules din articole de reviste şi ziare, din cuvântări şi alte
documente;
4) astfel de date au condus, într-o a patra etapă, la un interes intens în metodologia de domeniu;
5) preocupările metodologice s-au concretizat în apariţia, în etapa a cincia, a sondajelor de opinie şi a unor agenţii
comerciale şi academice specializate;.
6) următorul pas (etapa a şasea) a fost stabilirea de contacte strânse cu discipline ştiinţifice învecinate care studiau şi ele
valorile, atitudinile şi opiniile, în speţă cu psihologia şi antropologia;
7) faza a şaptea, care continuă şi acum, şi anume faza elaborării de propoziţii sistematice despre fenomenul opiniei publice,
conturarea lui ca un câmp ştiinţific propriu.
Toate aceste faze, apreciază Petru Iluţ, au importanţă, dar revoluţia este dată de apariţia sondajelor de tip ştiinţific (faza a
cincia). Aceasta se leagă de numele lui George Gallup, care, în 1928, susţine teza de doctorat cu titlul O metodă obiectivă pentru
determinarea intereselor cititorului faţă de textele unui ziar.
Agenţiile, oficiile şi centrele de cercetări academice de sondare şi investigare a opiniei publice, remarcă Petru Iluţ au
proliferat repede în S.U.A. şi ţările occidentale în special după cel de al doilea război mondial. În 1956 s-a constituit Asociaţia
mondială pentru studiile opiniei publice (WAPOR), care are statut consultativ la UNESCO. Astăzi aproape în toate ţările europene -
şi în multe altele - există centre de sondare a opiniei publice.
În ţara noastră, până în decembrie 1989, a funcţionat (între 1967-1980) doar o singură instituţie de profil - Oficiul de studii şi
sondaje al Radioteleviziunii. După 1989 a luat fiinţă Institutul Român pentru Sondarea Opiniei Publice (IRSOP), dar şi multe alte
agenţii specializate (IMAS, CURS, INSOMAR etc).

46
 Tema 4
CULTURA

1. Multitudinea definiţiilor conceptului de cultură

Conceptului de cultură i s-au propus de-a lungul timpului numeroase moduri de

definire.
Într-o publicată în 1952, Alfred L. Kroeber şi Clyde Kluckhone semnalează, de
pildă, nu mai puţin de 163 definiţii. Chiar în cadrul celor şase categorii în care sunt
distribuite definiţiile (semantico-descriptive, istorice, normative, psihologice, genetice,
structurale), conţinuturile prezintă asemenea variaţii, încât, după cum observa sociologul
francez B. Valade, s-a putut vorbi de o „junglă conceptuală” (Valade, 1997).
Inflaţia de nuanţe s-a adăugat multitudinii de accepţii. Astfel, la începutul anilor
şaizeci, Edward Shils a realizat o trecere în revistă a acestora, distingând: high culture
(cultură înaltă), refined culture (cultură rafinată), elaborate culture (cultură elaborată),
middle culture (cultură de mijloc), serious culture,(cultură serioasă), vulgar culture,
(cultură populară), low culture, (cultură joasă) etc.
Calificată drept juvenilă, muncitorească sau de masă, prin referire la o clasă de
vârstă, la un grup social sau la tehnicile moderne de comunicare, în sociologie cultura
este analizată şi din punctul de vedere al formării şi difuzării ei, al uzanţelor şi efectelor
pe care le provoacă. Delimitată destul de clar, ca şi în cazul culturii civice şi al culturii
politice, recent constituită în obiect de analiză, sau sesizată aproximativ prin extrema
diversitate a manifestărilor sale seculare de către istoricul culturii medievale, cultura,
înţeleasă dintr-un punct de vedere sociologic, invită la o reflecţie preliminară asupra
conţinutului pe care îl poate primi, reflecţie a cărei banalitate nu este decât aparentă.
În secolul al XVIII-lea, prin cultură se înţelegeau „modalităţile de cultivare a
pământului pentru a fi mai fertil, a arborilor şi plantelor pentru a le face să rodească mai
bine”, folosindu-se şi la figurat „pentru grija acordată artelor şi spiritului” (Valade, 1998).
Secolul raţionalist şi pedagogic al Luminilor – şi, inspirată de aici, ideologia
revoluţionară franceză de la 1879, observă Marius Lazăr, vor configura unul din
înţelesurile perpetuate până astăzi, acela al umanismului universalist: dacă raţiunea
este ceea ce îl desprinde pe om din animalitate, cultivarea ei presupune ridicarea
speciei umane pe o treaptă superioară. Progresul raţiunii, de aceea, este mijlocul prin
care se realizează emanciparea omului însuşi, progresul umanităţii în generalitatea şi
esenţialitatea ei, dincolo de toate barierele şi diferenţele care separă indivizii sau
colectivităţile (Lazăr, 1996).
Dincolo de cadrul declaraţiilor abstracte şi generoase, ideea educaţiei, a culturii
care se obţine prin instruire, va întemeia ideea meritocraţiei, a reuşitei sociale ca efect al
calităţii şi străduinţei personale, opusă prin apartenenţa la o categorie socială
privilegiată, de pildă aceea a aristocraţiei „de sânge nobil”. Achiziţie a lumii moderne
asociată cu democraţia, principiul meritocratic reuşeşte la rândul lui să fondeze o
nobleţe dobândită, ceea ce substituie, într-o măsură apreciabilă, nobleţei moştenite.
Culturii şi educaţiei le revine aici un rol esenţial, acestora atribuindu-li-se astfel calitatea
de a înnobila de a-l plasa pe individ deasupra unei condiţii ordinare sau „nedemne”, care
îl poate însă marca încă de la naştere, conferindu-i o nouă identitate – născându-l, în
fond, a doua oară, din punct de vedere social (Lazăr, 1997).
În zorii epocii moderne, care întemeiază teoretic şi istoric civilizaţia contemporană,
„nedemn” este acela care se plasează în zona inferioară raportului om / animal sau
raţional / iraţional. Omul cult, ca şi cel nobil, îşi va domina impulsurile, îşi va controla

47
agresivitatea, se va conforma unui tipar al interacţiunii „raţionale” , va devenii politicos,
cizelat, plăcut, „om de lume”, opus prin toate insului grobian şi necioplit, a cărui condiţie
îl apropie de cea a sălbaticului în „stare de natură”. Aşa cum apare el în Franţa
sfârşitului de secol XVIII şi a începutului de secol XIX, sub dubla influenţă a Filosofilor şi
a Curţii, conceptul luminist de cultură tinde să se confunde cu acela de civilizaţie (Lazăr,
1996).
• Nu şi în Germania aceleiaşi perioade, însă, unde cultură şi civilizaţie, după cum
remarcă şi Marius Lazăr, sunt concepte şi principii diferenţiatoare. Cultură are
un sens ce trimite la profunzime, interiorizare şi spiritualizare, spre deosebire de
civilizaţie, care exprimă latura convenţională, exterioară – şi, deci, superficială –
a conduitei şi a raportării la celălalt. pe o cale deductivă.
În Europa, primele tentative de abordare a fenomenului culturii pornind de la
inventarierea şi clasarea unui material empiric de observaţie, observă Marius Lazăr, vor
fi în bună măsură stimulate de îndemnul entuziast de studierea culturii păturii de jos,
populare, indemn venit din partea lui Herder.
Folclorul, ca şi fascinaţia exercitată de descoperirea culturilor aşa numite
„primitive”, deschiderile teoretice şi promisiunea ce le conţineau acestea de revelare a
invariantelor şi universalelor culturale – au stat la baza construirii unor noi discipline: 1)
etnografia (monografiere a unei unităţi sociale prin descrierea şi clasarea tuturor
aspectelor comunităţilor care o formează: mediu, credinţe, obiceiuri, instituţii, unelte,
tehnici, moduri de producţie etc.); 2) etnologia (sinteză a materialului analitic furnizat de
etnografie, degajând o înţelegere de ansamblu a societăţii); 3) antropologia culturală
(domeniu ce integrează cultura într-o explicaţie mai generală şi mai cuprinzătoare a
omului însuşi, cu modul său de a fiinţa esenţialmente cultural).
Toate aceste acumulări teoretice, remarca Marius Lazăr, au venit să furnizeze în
cele din urmă perspectivei sociologice o varietate extrem de complexă de definiţii ce pot
fi grupate în două mari clase, ce indică şi două accepţii uzuale ale noţiunii de cultură,
coexistente adesea:
a) cultura în sens modern, vizând producţiile literare, artistice, ştiinţifice, împreună
cu instanţele care pun în circulaţie, difuzează şi consacră rezultatul unor astfel de
activităţi; este, în fond, cultura ca obiect al însuşiri prin instrucţie şcolară aşa cum îi
apare ea contemporanului cultivat;
b) cultura în sens antropologic, plăsmuită în noul context al „situaţiei coloniale”
(Balandier) generate de dominaţia mondială a civilizaţiilor de tip occidental, situaţie care
include într-o relaţie specială colonizatul, colonistul şi antropologul, laolaltă cu ştiinţa de
provenienţă a ultimului.
Asumându-şi pluralismul şi principiul particularismului, observă Marius Lazăr,
sociologia contemporană completează tabloul definiţiilor cu clasa celor care surprind
caracteristicile culturii de masă – creaţie a timpurilor moderne şi mai ales a celei de-a
doua jumătăţi a acestui secol. Timpul liber, considerat ca loisir, devine o realitate tot mai
importantă pentru existenţa omului contemporan, iar explozia mediatică – dezvoltarea
fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă făcând simultane comunicarea şi
interferenţele interculturale în fiecare moment – schimbă cu totul condiţiile receptării şi
participării la cultură. Aceasta tinde să-şi modifice profilul, conţinutul, să-şi piardă
caracterul intelectualist şi educativ. Considerată cultură a săracului sau cultură a celor
fără cultură, cultura de masă devine realitatea dominantă în câmpul practicilor culturale
cotidiene de astăzi – domeniu al activităţii neformalizate şi libere, corespunzând mai
degrabă nevoii de divertisment şi propensiunii hedonistice, componente nu mai puţin
semnificative ale modului de viaţă al omului contemporan.

48
 Accepţiile conferite culturii, observă Marius Lazăr, vor mai depinde însă şi de
unghiul abordării acesteia. Este vorba, mai întâi de perspectiva operaţionalizării
conceptuale în funcţie de care sunt evidenţiate ca esenţiale anumite trăsături,
corespunzător interesului şi obiectivelor de cercetare sau a naturii fenomenului de
explicat.
Marius Lazăr considera că putem caracteriza, astfel, cultura, distribuind alternativ
accente pe:

a) Procesualitatea ei, cultura putând fi privită ca proces de producere de bunuri /

valori / norme / simboluri / semnificaţii – cu variante care nuanţează sensul şi natura
acestei producţii: reproducere (care accentuează rolul şi funcţiile îndeplinite de tradiţiile
în perimetrul unei culturi); multiplicare (copiere sau producţie de serie în urma căreia
produsul cultural participă la un circuit asemănător celui economic); inovare sau
inventare (creaţie de valori ca rezultat a unei înzestrări şi proceduri miraculos-
charismatice). Procesualitatea implică însă, ne atrage atenţia M. Lazăr, şi urmărirea
parcursurilor creaţiilor culturale, difuzarea, circulaţia şi receptarea acestora, ca şi
dinamicele culturale, transformările la care sunt supuse toate componentele sistemice
ale practicilor culturale.

b) Produs, care refocalizează cercetarea pe care se obţine în urma producţiei

culturale (creaţii sau opere ştiinţifice, tehnice, artistice caracterizate ca bunuri (materiale
sau simbolice), norme sau valori). Cultura funcţionează ca patrimoniu, zestre
transmisibilă din generaţie în generaţie, sau tradiţie. Abordările sincronice (statice) vor
prevala asupra celor diacronice (istorice sau dinamice), privilegiind demersurile formale
sau hermeneutice, desprinderea semnificaţiilor prin intermediul analizelor de conţinut ca
indici ce trimit la profilul mental şi intelectual al producătorilor şi receptorilor care
participă la circuitul cultural.

c) Comportamentul uman, practici individuale sau de grup sau acţiuni specifice

unui anumit mod de a face prescris printr-un cod cultural sau un pattern (model) –
însă şi unor dispoziţii pentru un anumit tip de acţiune sau competenţe apte a fi
cultivate în vederea unor performanţe oarecare. Practicile – individuale sau
instituţionalizate – precum şi modurile de consum social al produselor culturale vor,
trimite, de asemenea la individul concret, la actorul social angajat într-o viaţă
comunitară cotidiană, fie că apare sau nu şi în ipostază de creator.

2. Funcţii ale culturii

Marius Lazăr, în studiul prezentat pe larg în mai multe paragrafe şi capitole

anterioare, are în vedere următoarele funcţii ale culturii:
1) Funcţia adaptativă, menită să asigure supravieţuirea şi ajustarea întregului
program genetic conform solicitărilor condiţiilor de mediu. Corelat, ea contribuie la
diferenţierea în termeni de specie biologică şi, totodată, la autodefinirea omului prin
raportare la natura sa proprie şi la cea exterioară, prin subfuncţia de autoreglare, care o
completează pe prima;
2) Funcţia de achiziţie a informaţiei socialmente utile, care constă în preluarea şi
producerea de cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, economice, morale, juridice sau
religioase, de obţinerea de informaţie adaptativă non-ereditară, necesară oricărei

49
societăţi şi care fac posibilă
3) Funcţia de reproducere a comunităţii ca atare. Existenţa unei tradiţii – cu
subfuncţiile ei specifice de memorizare, stocare şi transmitere a informaţiei dobândite
(informaţie care, adesea, ea singură apare definită ca o cultură specificată) – devine
indispensabilă pentru orice grup care îşi revendică o anumită stabilitate, coeziune şi
continuitate;
4) Funcţia de coeziune socială, menită a solidariza membrii colectivităţii, a-i aduna
în jurul unor obiective comune, dar şi a unor simboluri şi imagini pe care le împărtăşesc;
5) Funcţia identitară îi face astfel pe indivizi să-şi recunoască co-apartenenţa dar şi
să se recomande ca membrii stabili ai grupului lor, să stabilească convenţii şi coduri
sociale prin care să poată lua contact unii cu alţii, să se identifice unii pe alţii sau să se
poată diferenţia.
6) Funcţia de socializare a culturii, strâns legată de precedentele, care presupune
transformarea fiecărui individ născut sau adoptat de colectivitate într-un membru al
acesteia, prin însuşirea şi interiorizarea normelor, convenţiilor, codurilor şi simbolurilor, a
sistemelor ei de valori specifice.
7) Funcţia de distincţie socială, prin care se realizează diferenţierea indivizilor care
aparţin unor medii. Grupuri sau clase care afişează o solidaritate de ’’corp’’, la fel
precum membrilor diferitelor etnii, minorităţi sau comunităţi culturale;
8) Funcţia de comunicare, prin intermediul căreia se instituie relaţiile interumane
însele şi convenţiile, se exprimă acordul sau dezacordul şi se împărtăşesc aceleaşi
semnificaţii, şi valori – iar prin ele experienţe, acte de cunoaştere, trăiri.
Comprehensibilitatea, care întemeiază atâtea tipuri de interacţiune, devine prin aceasta
o componentă ce fondează întreg eşafodajul de norme şi instituţii ale vieţii sociale,
devine substanţa însăşi a fenomenelor culturale, liantul care transformă faptul social (un
„lucru”, în sens durkheimian) în fapt uman.

TEST DE AUTOCONTROL

1. Cum putem defini socializarea?

2. Prezentaţi succint principalele teorii ale socializării.
3. Care dintre teoriile socializării vi se pare că explică mai bine transformarea fiinţei umane
dintr-una biologică în una socială?
4. Care sunt principalele tipuri de socializare din perspectiva evoluţiei individului?
5. Care sunt principalele tipuri de socializare din perspectiva consecinţelor sociale?
6. Identificaţi şi prezentaţi exemple concrete de manifestare a diferitelor tipuri de socializare
din modelul de mai jos:
Socializare

Discordantă
Concordantă
Socializare Pozitivă I II
III IV
Negativă

50
 7. Prezentaţi pe scurt modul de manifestate a principalilor factori ai socializării.
8. Introduceţi în prezentarea familiei şi grupului-pereche elemente achiziţionate deja în
cursurile anterioare.
9. Care este cauza principala a faptului că fiecare individ are o personalitate unică?
10. Încercaţi să vă autoevaluaţi personalitatea din perspectiva factorilor şi proceselor de
socializare care v-au marcat existenţa.
11. Cum este definită devianţa în unele lucrări de specialitate?
12. În ce constă diferenţa dintre devianţă şi criminalitate?
13. Răspundeţi cu atenţie la întrebarea: Există fapte deviante în sine?
14. Cum puteţi comenta o afirmaţie de genul „orice faptă poate fi deviantă”?
15. Utilizând bibliografia recomandată mai jos, precizaţi conţinutul termenului de anomie.
16. În ce condiţii are devianţa un caracter constructiv?
17. Comentaţi succint rezultatele cercetărilor lui Simmons.
18. Care sunt principalele categorii de devianţă prezentate de Cusson?
19. Cum apreciaţi prezenţa în mai multe clasificări a handicapului ca formă de devianţă? Este
ea corectă în raport cu definiţiile devianţei?
20. Care sunt principalele paradigme explicative ale devianţei?
21. Identificaţi în realitatea concretă exemple care să ilustreze veridicitatea teoriei etichetării
în explicarea devianţei.
22. Prezentaţi succint principalele elemente ale opiniei publice.
23. Care sunt principalii factori implicaţi în dinamica opiniei publice?
24. Care sunt principalele elemente de care depinde schimbarea opiniei publice prin
persuasiune?
25. Care este principala caracteristică a liderilor de opinie?
26. Explicaţi semnificaţia sintagmei „curgerea informaţiei este în două trepte”.
Căutaţi exemple de influenţare a opiniei prin acest model în cazul
campaniei electorale recent încheiate la noi.
27. Care sunt principalele etape (faze) identificate în evoluţia studiului opiniei publice?
28. Care sunt cele şase categorii în care sunt distribuite definiţiile semnalate de Alfred L.
Kroeber şi Clyde Kluckhone?
29. Ce se înţelegea în secolul XVIII prin cultură?
30. Care erau conţinuturile noţiunii de cultură în secolele XVIII şi XIX, spaţiul francez şi în
cel german?
31. De ce anume sunt legate în Europa primele tentative de abordare a fenomenului
culturii, pornind de la inventarierea şi clasarea unui material empiric de observaţie?
32. La baza căror noi discipline au stat studiul folclorului şi al culturii primitive?
33. Care sunt clasele de definiţii date culturii în concepţia lui Marius Lazăr?
34. Care sunt, după M. Lazăr, funcţiile culturii şi cum pot fi ele descrise?

BIBLIOGRAFIE

Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul european, pp. 89-96, pp. 131-149,
pp. 184-187
1. Cusson, M. (1997), „Devianţa”, în Boudon, R. (1997), coord., Tratat de sociologie,

51
 Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 439-477
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp. 237-247
Iluţ, P. (1996), „Opinia publică”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-
Napoca, Editura Mesagerul, pp. 324-353
Lazăr, M. (1996), „Cultura”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-
Napoca, Editura Mesagerul, pp. 354-385
Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Polirom, pp. 43-54, pp. 84-91
Rădulescu, S. (1996), „Devianţă”, în Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de
sociologie, Bucureşti, Editura Babel, pp. 165-167
Valade, B. (1997), „Cultura”, în Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti,
Humanitas, 1997, pp. 521-554

52