Exprimarea opiniei despre titlul fragmentului

Cea mai frumoasă floare

de Radu Stanca

Scriitor din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Radu Stanca este cunoscut ca
susținător al resurecției baladei, al revalorificării potențialului poetic al acestei specii literare.
Baladele sale prelucrează motive europene medievale sau exotice, orientale, ca în cazul acestei
creații, accentul mutându-se de pe epic pe semnificațiile lirice.

Titlul operei literare este format din substantivul comun „floare”, motiv liric vegetal de
mare tradiție în literatură, atât în cea populară, cât și în cea cultă; dintotdeauna, floarea a
reprezentat un simbol al frumuseții feminine, al iubirii, al omagiului adus unei persoane dragi.
Acest substantiv are ca determinant adjectivul la superlativul relativ de superioritate, cu valoare
de epitet, „cea mai frumoasă”, care potențează simbolul florii, ca esență a frumosului.

La nivelul textului poeziei, motivul celei mai frumoase flori apare chiar de la început, el
reprezentând darul pe care corăbierul se oferă să i-l aducă fetei îndrăgite, ca expresie a
sentimentului său, la dorința acesteia. Prin alegerea unui asemenea dar, fata se conturează inițial
ca o ființă pură, delicată, dezinteresată, iubitoare de frumos, portret sugerat prin epitetul „albă”.
Pe parcursul operei, corăbierul, ființă superioară, capabilă de o iubire profundă, descoperă în
fiecare floare o fărâmă a frumuseții eterne; el devine un adevărat colecționar al acestor simboluri
ale frumosului, iar călătoria sa devine o aventură a cunoașterii lumii prin prisma iubirii. Moartea
corăbierului-artist, ucis de idealul său: „și toți muriră-ncolăciți de flori”, imagine vizuală
realizată prin hiperbolă, generează tonul elegiac al poeziei. Zădărnicia acestui gest, neînțeles de
fata superficială, care nu-și mai amintește ce a cerut, devine evidentă în finalul operei, unde
cuvântul din titlul, „floare”, este înlocuit cu un alt simbol „Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare.../
Cea mai frumoasă scoică din ocean...”

Astfel, titlul „Cea mai frumoasă floare”, devenit laitmotiv al operei, se relevă ca o
metaforă a condiției tragice a artistului însetat de absolut, neînțeles de societatea superficială,
căreia îi este destinată creația sa.