Propedeutica 2

Prof.
TODERIŢĂ ADRIANA – RODICA
Elev: MANOLE AURORA

PROPEDEUTIC Asistent medical de Anul
Ă farmacie I
Manole Aurora
14.09.2011
PROPEDEUTICA
PROPEDEUTICA este o parte introductivă în tehnologia farmaceutică.
Tehnica farmaceutică este ştiinţa care studiază aspectele teoretice şi practice cu privire
la formularea, prepararea, controlul, conservarea şi depozitarea formelor medicamentoase,
atât în farmacie, cât şi în industrie.
Definiţia clasică a tehnicii farmaceutice este ştiinţa şi arta preparării, conservării şi
prezentării medicamentelor. Această disciplină este o artă datorită multiplelor aspecte pe care
le abordează medicamentul şi o ştiinţă în acelaşi timp datorită exactităţii obiectivelor sale.
Termenul de tehnologie, folosit în ultima vreme pentru tehnica farmaceutică, se
utilizează pentru a desemna procedeele de preparare a medicamentelor pe scară industrială
deoarece ele deţin ponderea cea mai mare şi sunt mult mai complexe (se obţin prin procedee
mult mai complexe).
OBIECTIVELE tehnologiei farmaceutice sunt:
 FORMULAREA;
 PREPARAREA;
 CONDIŢIONAREA;
 CONSERVAREA ŞI ASIGURAREA CALITĂŢII MEDICAMENTELOR SAU A
SISTEMELOR TERAPEUTICE după preparare şi pe toată durata de valabilitate în
conformitate cu normele în vigoare.
Medicamentele sunt considerate orice produse (substanţă, drog sau produs biologic)
care influenţează substanţa vie. În interesul practicii medicale, prin medicament se înţelege
substanţa sau asocierea de substanţe folosite în actul terapeutic cu scopul prevenirii,
ameliorării sau vindecării unei stări patologice la om sau animal.
Sunt considerate medicamente şi produsele folosite în scop de diagnostic. În afară de
noţiunea de medicament se mai folosesc în acelaşi scop şi denumirile:
Preparat sau formă galenică;
Preparat sau formă farmaceutică;
Preparat sau formă medicamentoasă;
Produs farmaceutic;
Agent terapeutic.
FORMULAREA medicamentului se face astăzi după reguli ştiinţifice pe baza unor
planuri de experienţe urmate de metode de optimizare şi de evaluare statistică a rezultatelor.
~ 2 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
PREPARAREA, din punct de vedere al tehnicii farmaceutice constă în utilizarea unei
operaţii farmaceutice sau a unui şir de operaţii constituite într-un flux tehnologic pentru a
transforma substanţele medicamentoase, excipienţii şi adjuvanţii într-o formă farmaceutică,
îndeplinind anumite condiţii de calitate, capabile de a fi administrate pe o cale de administrare
convenabilă obţinerii efectului terapeutic maximum. Pentru a realiza acest deziderat trebuie să
se cunoască construcţia şi modul de funcţionare a aparaturii pe care o foloseşte.
CONDIŢIONAREA sau ambalarea produselor este operaţia complementară ce
urmează după preparare sau fabricare şi constă în închiderea formei farmaceutice realizate
într-un înveliş de forme şi materiale foarte variate.
ASIGURAREA CONSERVĂRII impune studierea cauzelor şi factorilor care
provoacă alterări fizico-chimice şi biologice pentru a putea fi găsite mijloacele şi căile de a
împiedica degradarea substanţelor medicamentoase şi a formelor farmaceutice. Asigurarea
calităţii se face prin respectarea anumitor condiţii de lucru, folosirea de substanţe auxiliare ca
stabilizanţi fizico-chimici, anumite condiţii de ambalare şi respectarea anumitor limite de
temperaturi în timpul conservării. Asigurarea calităţii formelor farmaceutice preparate în
farmacie sau în industrie, asigurarea calităţii formelor farmaceutice este un obiectiv major
care se aplică în procesul de preparare cât şi asupra produsului finit.
Calitatea medicamentelor este dată de :
Stabilitatea fizică a formei farmaceutice;
Puritatea şi gradul de contaminare chimică şi microbiologică a medicamentelor;
Inocuitate (reprezintă gradul de toxicitate);
Asigurarea toleranţei locale (eficienţa chimică dovedită prin studii de farmacologie
chimică).
În ţara noastră controlul medicamentelor este reglementat de legislaţia farmaceutică în
vigoare, forul superior fiind A. N. M. (Agenţia Naţională a Medicamentului), care asigură
realizarea politicii statului în domeniul controlului şi contribuie la promovarea sănătăţii şi
siguranţei populaţiei.
O importanţă fundamentală pentru tehnica farmaceutică actuală o are realizarea unor
medicamente cu biodisponibilitate crescută.
~ 3 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
EVOLUŢIA MEDICAMENTULUI ŞI A FARMACIEI
Timp îndelungat medicina şi farmacia nu au fost diferenţiate; e vorba de o lungă

perioadă a cumulării celor două profesii şi ipostaze: medical şi farmaceutic, medic şi
farmacist.
Separarea farmaciei de medicină s-a produs către sfârşitul secolului al XIX-lea, când
farmacistului i-a revenit tot ceea ce era legat de prepararea şi eliberarea medicamentului.
Istoria medicamentului şi a actului farmaceutic e marcată de patru perioade:
1. Perioada empirică;
2. Perioada filosofică;
3. Perioada experimentală;
4. Perioada ştiinţifică.
Perioada empirică- se ştiu puţine date din această perioadă legate de metodele de
tratament. Omul primitv, în căutarea de a-şi diversifica hrana a observat că unele plante
aveau efecte benefice, în timp ce altele erau otrăvitoare, putându-i provoca chiar moartea.
Observaţiile accidentale repetate şi acumulate cu privire la efectele unor droguri (orice
substanţă din plante) s-au transmis generaţiilor următoare şi au fost primele cunoştinţe
empirice de tratament. Cauzele bolilor erau atribuite unor forţe supranaturale, oculte;
farmacia şi medicina empirică fiind făcute de magicieni, vraci care însoţeau actul de
tratament cu practici religioase. Vracii cumulau funcţiile administrative (şef de trib) cu
funcţiile de medic şi farmacist. Gama de preparate folosite empiric cuprindea leacuri de
origine vegetală, minerală sau animală. Cele mai utilizate preparate farmaceutice erau:
fierturile din plante, ungerile, spălăturile, prafurile, băuturile şi sucurile fermentate,
fumigaţiile, inhalaţiile, lichidele introduse în rect cu un tub de bambus sau tigve tubiforme în
care se creştea presiunea prin suflarea aerului. Cunoştinţele vracilor se transmiteau prin viu
grai, cu greutate de la o comunitate la alta.
Istoricilor le-a fost foarte greu să facă demarcaţia cu privire la farmacia empirică.
Egiptenii au preluat o bună parte a cunoştinţelor babilonienilor dezvoltându-le. În
papirusurile egiptene apare denumirea de scrib-medic ca reprezentant al ştiinţelor medicale.
Zeul medicinei era THOT, cel care conferă siguranţă. Prima scriere farmacopeică a fost
papirusul lui EBERS, descoperit într-un sat din jurul Tebei, sat numit Luxor şi se pare că a
fost scris în 1550 î. Hr. , fiind lung de 20 m şi lat de 30 cm şi cuprinde 875 de scrieri cu
caracter medical. În papirusul lui Ebers se regăsesc reţete de pilule, macerate, decocturi,
cataplasme, colire, unguente, supozitoare, substanţe cu efect purgativ, diuretice, etc.
~ 4 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
În Orientul Mijlociu cea mai veche Farmacopee este cea de la Nippur, scrisă pe tabliţe
de lut cu conţinut medical. Autorul acestei lucrări este medicul sumerian LULU, în acesta
aparând droguri vegetale (salcie, brad, cimbru), droguri din minerale (sare marină, nitrat de
potasiu), forme farmaceutice ca alifii cu ulei de cedru, decocturi.
Codul lui HAMURABI a fost găsit în oraşul Sippar şi cuprinde reţete cu indicarea
preparării lor precizând masa substanţei medicamentoase, ceea ce denotă cunoaşterea
balanţelor şi a unui sistem de greutăţi.
Cu 3000 de ani î. Hr. chinezii ştiau şi foloseau droguri vegetale, minerale şi animale,
foloseau preparate cu arsen, mercur, sulfat de zinc, argint, aur. Cunoşteau efectele sulfului în
scabie. De asemenea foloseau acupuncura, anestezia generală şi variolizarea.
Perioada filosofică începe în jurul anului 1000 î. Hr. şi durează până în anul 900 d.
Hr. Această perioadă este dominată de personalitatea unor medicii greci şi romani. La vechii
greci Apolo era zeul Soarelui şi al medicinei şi fiul său Asclepios erau veneraţi în temple.
Asclepios este reprezentat rezemat într-un baston pe care se încolăceşte un şarpe, simbol al
legăturii cu pământul, izvor de leacuri. În alte gravuri este însoţit de fiica sa Hygeea care ţine
în mână o cupă din care bea şarpele sau însoţit de Panaceea, zeiţa care vindecă toate bolile.
Treptat medicina se laicizează şi în secolul V î. Hr. filosofi ca Platon, Socrate,
Aristotel discutau despre arta medicală în pieţe publice. Existau medici grupaţi în şcoli
medicale numiţi asclepiazi.
Perioada experimentală începe în Evul Mediu, în secolul XVII. Descoperirile din
această perioadă au la bază observaţia şi experimentul . Un rol deosebit îl au alchimiştii.
Influenţa arabă este pe primul plan, ei descoperind alambicul, antrenarea cu vapori de apă,
cum se obţine alcoolul, zahărul, se foloseau de sublimare. În 754 d. Hr. se înfiinţează prima
farmacie publică la Bagdad.
În această perioadă Avicena, un celebru medic şi farmacist, reuneşte cunoştinţe din
medicina antică, greacă, latină, bizantină şi arabă. Expansiunea arabă în Europa, aduce
alchimia odată cu primele medicamente şi farmacii. La Neapole, în 1140 apare prima
farmacie publică în Europa, la Paris în 1180, în rest „farmaciştii” erau vânzătorii de
mirodenii şi substanţe aromatice.
În Renaştere personalitatea marcantă este PARACELSUS, el a elaborat procedee de
preparare a tincturilor, introduce termenul de principiu activ. În această perioadă apar primele
farmacopei care reglementează activitatea farmaciilor.
Perioada ştiinţifică începe în secolul XVII, când începe şi Era „Marilor Descoperiri”
în domeniul ştiinţelor naturale, fizicii şi chimiei.
~ 5 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
GLAUBE descoperă sulfatul de sodiu, substanţă minerală cu acţiune purgativă.
SEIGNETTE descoperă tartratul de sodiu şi potasiu care se foloseşte ca purgativ. În 1691
LEMERY, farmacist francez, editează prima ediţie a Farmacopeei universale. În 1675 apare
primul tratat de chimie. În secolul al XVI-lea în farmacii apar droguri ca: rădăcina de Ipeca,
scoarţa de China, balsamul de Peru, frunze de Jaborandi, rădăcina de Polygala, tuberculi de
Jalapa. În Europa s-a introdus ceaiul, cafeaua, tutunul şi ciocolata. Rivière introduce în 1640
poţiunea Rivière sau limonada gazoasă. În 1733 Dover prepară pulberea de Opiu şi Ipeca. În
1657 se administrează primele medicamente intravenos şi se face prima transfuzie. În 1777 la
Paris se înfiinţează prima şcoală de farmacie „College de Pharmacy”. HAHNEMANN
introduce homeopatia, se fac primele anestezii generale cu protoxid de azot, eter şi
cloroform. În 1853 se descoperă aspirina, iar LUIS PASTEUR pune bazele bacteriologiei.
Farmacia pe teritoriul Ţărilor Române
În secolul premergător formării statelor feudale în Ţările Române nu se putea vorbi de
existenţa farmaciilor, erau doar culegători şi vânzători de leacuri vegetale. Medicii farmacişti
îşi desfăşoarau activitatea la curţile domneşti, pe lângă mănăstiri funcţionau bolniţe destinate
clerului bolnav. Se pare că prima farmacie publică a fost la Sibiu, atestată documentar în
1494. Prima farmacie înfiinţată la Bucureşti a fost în anul 1740 şi la Iaşi în 1757. În anul
1819 apare termenul de “farmacie” şi “farmacist” în Ţara Românească în timpul lui
Alexandru Şuţu. În 1857 se înfiinţează la Bucureşti “Şcoala Naţională de Medicină şi
Farmacie” de către Carol Davila. “Şcoala Superioară de Farmacie” cu durata de 5 ani s-a
înfiinţat în 1862 la Bucureşti şi în 1879 la Iaşi. În anul 1862 apare prima Farmacopee
românească redactată de farmacistul brăilean Constantin C. Hepites.
~ 6 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
~ 7 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
15.09.2011
FARMACOPEEA
Farmacopeea este lucrarea ştiinţifică ce cuprinde exigenţele de calitate ale

medicamentelor, normele generale de preparare a formelor farmaceutice şi metodele de
analiză şi control.
Prevederile fermacopeei sunt obligatorii pentru toate ununităţile care produc,
controlează, depozitează şi distribuie medicamente. Aceste prevederi se aplică tuturor
produselor realizate în ţară. Legislaţia în vigoare este reprezentată de legea 3/1978 privind
asigurarea sănătăţii populaţiei. Cuvântul „Farmacopee” provine de la cuvintele greceşti:
cuvântul „pharmakon” care înseamnă leac, medicament, remedii şi cuvântul „poein” care
înseamnă a face.
Toate statele moderne au farmacopei proprii reînnoite la anumite intervale de timp.
Reînnoirea este necesară după un anumit timp de la apariţia lucrării deoarece unele
medicamente încep să fie scoase din uz, apar medicamente noi mai eficace, iar metodele de
analiză şi control se perfecţionează. Ca urmare, pot să apară ediţii noi sau suplimente la cele
în vigoare. Farmacopeele se mai numesc şi codexuri deoarece sunt considerate legi pentru
domeniul farmaceutic.
Farmacopeea europeană este un compendiu de monografii pentru medicamente,
metode de analiză şi recipiente de condiţionare publicate sub conducerea Consiliului Europei.
Pentru metodele industriale care nu figurează în Farmacopee, condiţiile de calitate sunt
stabilite şi prevăzute de norma internă sau norma de calitate a produselor, care cuprinde un
ansamblu de reglementări definind criterii ca: aspectul, compoziţia, puritatea, originea
materiei prime, conţinutul în bacterii; criterii cărora medicamentele trebuie să le corespundă
pentru a putea fi distribuite în farmacii şi distribuite bolnavilor.
În ţara noastră prima Farmacopee a apărut în anul 1863 şi a fost redactată de eruditul
farmacist brăilean Constantin C. Hepites sub imboldul lui Carol Davila. După cum se
obişnuia în acele timpuri, Farmacopeea era redactată în limba latină şi limba română. Ediţiile
următoare au fost redactate numai în limba română.
În prezent este în vigoare „Farmacopeea românească, ediţia X”, apărută la 1
septembrie 1993 şi marchează o sporire a calităţii medicamentelor româneşti şi o aliniere a
acestora la prevederile ultimelor ediţii ale Farmacopeelor de circulaţie internaţională.
„Farmacopeea românească, ediţia X” are un singur volum şi este structurat în 13 capitole:
Capitole 1-5 sunt introductive;
~ 8 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
Capitolul 6- cuprinde prevederi generale alcătuite din alineate, dintre care primele dau
indicaţii referitoare la nomenclatura utilizată în Farmacopee, titlul monografiilor,
sinonime. În Farmacopeea românească sunt utilizate expresii a căror semnificaţie este
precizată în alineatele:
- Probă luată în lucru;
- Temperatura;
- Presiune;
- Solvenţi;
- Conservare.
Formele farmaceutice deţin un loc important în capitolul 6.
Substanţe active + substanţe auxiliare operaţii farmaceutice medicament sau formă
farmaceutică.
Alineatul „Preparate farmaceutice” conţine prevederi referitoare la substanţele
active, substanţele auxiliare şi respectarea regulilor de bună fabricaţie. Pentru preparate
farmaceutice lichide se fac precizări în legătură cu măsurarea (picător normal) şi cu modul de
administrare pe cale orală (linguriţă sau lingură).
Păstrarea medicamentelor şi stabilitatea lor sunt prezentate în alineatul „Stabilitate,
perioadă de valabilitate, conservare”.
Capitolul 8 este cel mai amplu capitol al Farmacopeei şi sunt înscrise:
- Monografii individuale pentru substanţe, produse vegetale, preparate
farmaceutice;
- Monografii generale pentru preparate farmaceutice.
Ordinea de expunere a monografiilor este alfabetică. Monografiile individuale de
preparate farmaceutice sunt întotdeauna precedate de monografia generală respectivă. Fiecare
monografie are un titlu principal în latină, urmat de un titlu secundar în română. Monografiile
substanţelor prezintă substanţele medicamentoase în general, dar sunt şi monografii ale
substanţelor auxiliare (solvenţi, vehicule, excipienţi, adjuvanţi). După origine substanţele se
împart în substanţe organice şi substanţe anorganice. Majoritatea substanţelor farmaceutice
oficializate de Farmacopee au structură chimică bine cunoscută şi bine definită.
Monografiile substanţelor organice conţin titlul în latină prevăzut de D. C. I.
(Denumirea Comună Internaţională), titlul în limba română, formula de structură, sinonime,
formula şi masa moleculară, etc.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Monografiile substanţelor anorganice conţin titlul în latină, la aceasta numele
cationului precede numele anionului (Barii Sulfas). Pentru produsele vegetale la denumirea
latină numele plantei precede partea din plantă folosită (Frangulae Cortex). La preparatele
farmaceutice, denumirea formei farmaceutice precede pe cea a substanţei sau a produsului
vegetal (Tinctura Bella-donnae). Precipitatele injectabile şi perfuzabile sunt definite prin masa
de substanţă activă declarată, conţinută într-un ml de soluţie, respectiv 1000 ml de soluţie. La
soluţiile apoase şi la tincturile alcoolice nu se specifică în titlu solventul. La tincturile sau
soluţiile preparate cu alţi solvenţi, aceştia sunt specificaţi în titlu.
În „Farmacopeea românească, ediţia X” este folosit pe cât posibil sistemul
internaţional de unităţi. În Farmacopee este folosită temperatura în grade Celsius, iar când
temperatura nu este precizată se înţelege că determinarea respectivă se efectuează la
200 C±50 C.
Prin expresiile:
 „la fierbere” sau „temperatură la fierbere” se înţelege temperatura la care fierbe
lichidul respectiv;
 „în baie de apă” sau „baie de apă”, dacă nu prevede temperatura se înţelege că apa din
baie se încălzeşte la fierbere;
 „se răceşte” sau „după răcire” se înţelege răcirea la temperatura camerei, dacă nu se
specifică temperatura;
 Prin „presiune normală” se înţelege aproximativ 760 mmHg;
 Prin „apă” se înţelege apă distilată;
 Prin „apă pentru preparate injectabile” se înţelege apă distilată pentru preparate
injectabile, adică apa din primele 4 ore de la colectare;
 Prin „apă proaspăt fiertă şi răcită” se înţelege apa distilată fiartă 3-5 min. şi răcită la
temperatura camerei;
 Prin „alcool” se înţelege alcool etilic de 96 grade;
 Prin „alcool diluat” se înţelege alcool etilic la 70 grade; în celelalte situaţii se specifică
concentraţia de alcool folosită;
 Prin „eter” se înţelege eter etilic.
Pentru măsurarea preparatelor lichide în picături se foloseşte picătorul normal (1 g
apă= 20 picături). La eliberarea preparatelor lichide se ţine seama că 1 linguriţă= 5 ml apă, 1
linguriţă de desert= 10 ml apă, 1 lingură supă= 15 ml apă. La medicamentele obţinute în
farmacii pe etichetă se prevede data preparării, pe când la cele obţinute în industrie, dacă data
expirării nu este trecută se înţelege că medicamentul respectiv are o valabilitate de 5 ani fără
să îşi piardă proprietăţile organoleptice.
Ă farmacie I
Manole Aurora
~INTERVALE DE TIMP ŞI EXPRESII FOLOSITE~
 „La rece”= între 2-80 C;
 „La loc răcoros”= între 8-150 C;
 „Temperatura camerei”= între 15-250 C;
 „La cald sau la căldură”= între 30-400 C;
 „Ferit de lumină”= recipiente opace sau de culoare închisă;
 „Ferit de umiditate”= recipiente închise etanş;
 „Se prepară la nevoie sau în cantităţi mici”= preparatul are timp de conservare redus;
 „Soluţii apoase”= nu se păstrează sub temperatura de 00 C.
Capitolul 12- în acest capitol sunt prezentate tabele:
- Tabele alcoolmetrice sunt utile la prepararea alcoolului de diferite concentraţii.
În aceste tabele sunt indicate cantităţile de apă şi alcool necesare pentru a
obţine un amestec de concentraţia dorită.
- Tabel cu număr de picături pentru 1g până la 4g, la 200 C pentru unele lichide
şi pentru preparatele farmaceutice lichide;
- Tabele cu doze terapeutice uzuale şi maxime la medicamentele pentru adulţi;
- Tabelul separandum şi tabelul venenum cu unităţi de măsură şi mărimi.
Oficinal se numeşte ceea ce este oficializat de către Farmacopee;

Magistralele sunt produsele preparate în farmacie;
Tipizatele sunt preparatele industriale.
Ă farmacie I
Manole Aurora
21.09.2011
REMEDII, MEDICAMENTE, FORME FARMACEUTICE
Remediile sunt toate mijloacele capabile să acţioneze favorabil asupra organismului

producând prevenirea sau vindecarea unor boli.
Farmacia este cunoscută şi sub numele de ştiinţa remediilor.
Remediile pot fi fizice, chimice şi psihice.
Remediile fizice pot fi diferiţi agenţi fizici utilizaţi pentru combaterea anumitor stări
morbide (raze solare, căldură, razele X, curent electric de diferite tensiuni, tratamente
balneoterapeutice);
Remediile chimice sunt cele mai utilizate şi se mai numesc medicamente,
administrându-se bolnavului pe diferite căi;
Remedii psihice sunt sugestia, hipnotismul, antrenamentele fizice.
COMPONENTELE MEDICAMENTELOR
Medicamentele sunt constituite din substanţe (ingrediente, componente). Bolnavilor li
se administrează mai rar o singură substanţă, în general fiind asociate mai multe substanţe.
Substanţele utilizate în scop farmaceutic se numesc substanţe farmaceutice; aceleaşi substanţe
folosite în industria de medicamente se numesc materii prime farmaceutice. Substanţele
farmaceutice sunt de origini diferite: naturală (când originea este minerală, animală sau
vegetală), de sinteză sau de semisinteză.
În funcţie de rolul pe care îl au în realizarea medicamentelor şi de efectul terapeutic,
substanţele farmaceutice sau materiile prime se împart în:
 Substanţe medicamentoase;
 Substanţe auxiliare;
 Materiale de condiţionare.
Substanţele medicamentoase prezintă o acţiune determinată asupra organismului,
acţiune ce se numeşte acţiune farmacologică sau efect terapeutic.
Termenul de „DROG” denumeşte produsul vegetal sau materia primă vegetală ce reprezintă
planta sau partea din plantă folosită în stare uscată, mai rar în stare proaspătă. În accepţiunea
veche a denumirii, „droguri” erau considerate toate produsele oficinale, naturale brute sau
prelucrate de provenienţă mai ales vegetală, dar şi minerală sau animală. Azi termenul de
„drog”, în limbaj farmaceutic este rezervat exclusiv drogurilor propriu-zise. În limbajul fluent,
internaţional „drog” înseamnă stupefiant.
Ă farmacie I
Manole Aurora
„Precursor medicamentos” sau „promedicament” este vorba de o substanţă biologic
inactivă rezultată prin modificarea structurii chimice a substanţei medicamentoase a cărei
activitate biologică are loc prin hidroliză pe cale enzimatică sau neenzimatică.
Substanţele medicamentoase utilizate în terapeutică sunt numeroase şi prezintă
caracteristici fizice şi chimice bine definite şi au acţiune farmacologică testată prin studii sau
experienţe de biodisponibilitate. Exigenţele cărora trebuie să le corespundă substanţele
medicamentoase utilizate pentru prepararea medicamentelor sunt prevăzute de Farmacopee,
de standarde sau alte norme de calitate.
Cantitatea, proporţia în care una sau mai multe substanţe active intră într-o formă
farmaceutică, o numim concentraţie terapeutică şi este stabilită în funcţie de dozele
terapeutice maxime ale acestora.
Criterii de clasificare a substanţelor medicamentoase:
1) după gradul de toxicitate sunt substanţe anodine, puternic active sau eroice, toxice şi
stupefiante;
2) după acţiunea farmacologică substanţele se grupează în diferite clase terapeutice, iar
în interiorul clasei ele se eşalonează în funcţie de tipul de activitate (ex. Substanţe
care acţionează asupra sistemului nervos, asupra sistemului cardio-vascular precum
vasodilatatoare, antiaritmice etc. , asupra sistemului digestiv etc.);
3) după natura materiilor prime pot fi produse definite când este vorba de substanţe
chimice caracterizate prin constante fizice şi proprietăţi chimice (acid acetilsalicilic,
papaverina, urotropina) sau produse nedefinite ce se obţin prin extracţie plecând de la
plante, microorganisme, animale. Pentru a obţine produse de o calitate constantă
trebuie caracterizate după un singur mod de preparare, fiind necesară standardizarea.
4) după originea materiilor prime produsele pot fi de origine biologică, când substanţele
se obţin plecând de la produsele vegetale, microorganisme sau produse animale (se
numesc produse opoterapeutice), pot fi de origine minerală (talc, sulf) sau pot fi
produse de sinteză sau semisinteză care sunt cele mai frecvent folosite şi sunt
asemănătoare sau derivă dintr-un produs natural.
SUBSTANŢELE AUXILIARE
Substanţele auxiliare sunt materii prime farmaceutice inerte din punct de vedere
farmacologic, care intră în compoziţia unui medicament în proporţii diferite, dar în general
având o pondere mai mare faţă de substanţa activă, având rolul de a transforma substanţa
activă într-o formă farmaceutică şi de a o transporta la locul de acţiune fără a interveni în
procesul de absorbţie.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Substanţele auxiliare pot fi naturale (de origine vegetală, minerală sau animală), de
sinteză sau semisinteză. Pentru substanţele auxiliare utilizate la prepararea sau fabricarea
medicamentelor se utilizează frecvent termenii de solvent, vehicul, excipient. Substanţele
auxiliare constituie partea esenţială în realizarea formei farmaceutice.
Grupa substanţelor utilizate la obţinerea medicamentelor numite adjuvanţi sau aditivi.
Adjuvanţii asigură unele calităţi ale formei farmaceutice şi intervin în prevenirea degradării
acesteia.
SOLVENŢII (solventul se mai numeşte dizolvant, fază dispersantă, mediu de
dispersie, vehicul) sunt reprezentaţi de substanţa lichidă utilizată la prepararea formei
farmaceutice lichide, în care substanţa medicamentoasă este dispersată molecular adică
dizolvată, formând împreună un sistem dispers omogen monofazic care se numeşte soluţie
(ex. de soluţie: apa distilată, ulei de floarea-soarelui, polietileni glicoli lichizi etc.; ex. de
forme farmaceutice lichide rezultate din dizolvarea substanţelor medicamentose în solvenţi
sunt: soluţii adevărate sau reale, siropuri, soluţii injectabile, colire).
VEHICUL (se mai numeşte dizolvant, mediu de dispersie, fază dispersantă). Diferenţa
dintre noţiunea de solvent şi cea de vehicul este că, vehiculele includ o categorie mai largă
decât solvenţii şi anume pe lângă solvenţii enumeraţi mai pot fi considerate vehicule: soluţiile
medicamentoase uleioase, siropurile, mucilagiile. Ca forme farmaceutice rezultate pot fi
soluţii reale, poţiuni, siropuri, emulsii, suspensii.
EXCIPIENTUL ca şi solvenţii şi vehiculele sunt substanţe auxiliare ce se utilizează în
proporţii mari la prepararea formelor farmaceutice. Excipienţii pot fi semisolizi, solizi şi
lichizi. Ei au rolul de a dilua substanţa activă, de a permite transformarea acesteia într-o formă
farmaceutică. Dozarea şi administrarea formei farmaceutice se obţine într-un sistem de
dispersie eterogen. Spre deosebire de solvenţi şi vehicule care sunt numai lichizi, excipienţii
pot fi lichizi (apa, polietileni glicoli lichizi, ulei de parafină), semisolizi (vaselină, lanolină,
polietileni glicoli semisolizi) şi solizi (gelatina, ceara, talc, cetaceu, amidon, lactoză, etc.).
Termenul de excipient se utilizează pentru substanţele auxiliare ce se folosesc la prepararea
formelor farmaceutice semisolide şi solide şi anume: unguente, supozitoare, pulberi,
granulate, comprimate.
ADJUVANŢII sunt substanţe care se adaugă unui amestec de substanţe
medicamentoase pentru a facilita procesul tehnologic, a înlesni administrarea
medicamentului, a ajuta medicamentul să-şi exercite acţiunea la locul de aplicare. Spre
deosebire de excipient, adjuvantul nu constituie masa principală a medicamentului, se
utilizează în cantităţi relativ mari faţă de substanţa activă, dar este mai mică faţă de cea a
excipientului. Ex.: agenţi solubilizanţi, diluanţi, dispersanţi, dezagreganţi, lubrifianţi, etc.
Ă farmacie I
Manole Aurora
ADITIVII sunt substanţe folosite în cantităţi mici la preparare, în scopul ameliorării
proprietăţilor sau obţinerii unei noi calităţi. Ei asigură stabilitatea fizică, chimică şi
microbiologică a preparatului, ameliorează proprietăţile organoleptice (gust, miros, culoare).
Ca aditivi amintim: coloranţii, edulcoranţii, aromatizanţii, conservanţii.
Condiţii de calitate pentru substanţele auxiliare:
 să fie inerte din punct de vedere chimic;
 să fie inerte faţă de recipientul de condiţionare;
 să prezinte inocuitate;
 să prezinte stabilitate în timp;
 să faciliteze eliberarea medicamentelor în formă controlată.
OPERAŢIA FARMACEUTICĂ reprezintă fiecare etapă sau fază a activităţii
efectuată pentru prepararea unui medicament. În general calea de la materiile prime la
medicament urmează o succesiune de operaţii farmaceutice, care constituie fluxul tehnologic
de fabricaţie specific fiecărei forme farmaceutice.
MEDICAMENTUL este rezultatul unui proces tehnologic complex, în care
substanţele medicamentoase sunt transformate cu ajutorul substanţelor auxiliare adecvate,
prin operaţii farmaceutice în forme medicamentoase corespunzătoare, care sunt introduse în
recipiente de condiţionare şi ambalaj specific.
FORMA FARMACEUTICĂ facilitează administrarea şi poate determina activitatea
terapeutică a unui medicament. Unele forme farmaceutice se prepară în farmacii, altele în
industrie. Direct de noţiunea de medicament este legată cea de medicaţie, care reprezintă
utilizarea terapeutică a unuia sau a mai multor medicamente într-o afecţiune cu scopul de a
produce o acţiune eficace (ex. medicaţie dermatologică, medicaţie cardio-vasculară).
Ă farmacie I
Manole Aurora
Ă farmacie I
Manole Aurora
22.09.2011
AMBALAREA MEDICAMENTELOR
Ambalarea medicamentelor reprezintă un ansamblu de tehnici şi materiale care

permit protejarea medicamentelor împotriva modificărilor posibile până la utilizare.
Dezvoltarea şi diversificarea producţiei de medicamente, participarea la schimbul
internaţional, au impus perfecţionarea ambalării sau a condiţionării.
Condiţionarea este operaţia complementară care urmează după fabricarea unui
medicament şi este închiderea formei farmaceutice realizate într-un înveliş de formă şi
material.
Ambalajele sunt foarte variate şi conferă aspectul definitiv, uşor de utilizat de către
bolnav. Pot fi considerate, deci ca o prelungire a punerii în formă a substanţei farmaceutice;
cele două faze de preparare şi de condiţionare fiind inseparabile. Aceasta este condiţionarea
primară. Forma farmaceutică astfel condiţionată este protejată de un ambalaj constituit în
general din carton, ceea ce se numeşte condiţionare secundară.
Condiţionare unui medicament se compune din diferite elemente, care îndeplinesc
următoarele roluri:
1) rol de protecţie- ambalajul conţine forma medicamentoasă şi trebuie să o protejeze
contra:
a. şocurilor;
b. deformărilor din timpul manipulării, transportului şi depozitării;
c. factorilor de alterare prin impermeabilitate la agenţii externi (oxigen, vapori de
apă);
d. impurificărilor diverse.
2) rol funcţional- ambalajul trebuie să faciliteze distribuirea medicamentelor şi utilizarea
lor de către pacient.
3) rol de informare şi semnalizare- recipientul trebuie să poarte în particular o etichetă
pentru o identificare uşoară şi să aibă indicat modul de folosire şi utilizare.
4) rol de promovare a marketingului medical- medicamentul trebuie să aibă o prezentare
atractivă, să inspire încredere bolnavului.
5) rol psihologic- ambalajul trebuie să prezinte semne distinctive, aceeaşi culoare şi
formă pentru acelaşi produs şi să aibă inscripţia „avizat de Ministerul Sănătăţii”.
CONDIŢII DE CALITATE PENTRU MATERIALELE DE CONDIŢIONARE:
Materialele de condiţionare trebuie să:
Ă farmacie I
Manole Aurora
 fie inerte faţă de conţinut;

 fie lipsite de toxicitate;
 fie impermeabile faţă de lichide şi gaze;
 prezinte etanşeitate;
 protejeze conţinutul faţă de acţiunea luminii, căldurii şi radiaţiilor;
 aibă rezistenţă fizică.
MATERIALE FOLOSITE LA CONDIŢIONARE:

 STICLA este cel mai folosit material de condiţionare utilizat. Proprietăţile sticlei
sunt: transparenţă, rezistenţă faţă de diferite influenţe fizice şi chimice, are
posibilitatea de a imprima prin prelucrare diferite forme. Ambalajele din sticlă pot fi
sterilizate. În general are rezistenţă mecanică bună, dar la şocuri puternice devine
casantă şi se sparge. Trebuie ştiut că suprafaţa sticlei imprimă alcalinitate soluţiilor
apoase. De multe ori se recurge la izolarea pereţilor din sticlă, prin siliconare, ceea ce
duce la îmbunătăţirea stabilităţii chimice şi la golirea mai uşoară a recipientului de
conţinut. Sticla obişnuită nu e recomandată pentru confecţionarea recipientelor
farmaceutice, se indică a folosi sticla cu un conţinut mai mare de siliciu. În general se
foloseşte sticla colorată, de preferinţă: roşie-brună, neagră-roşie, roşie-violet, brun
închis. Recipientele de culoare brun-deschis, brun-verzuie, verde închis sau violet
sunt mai puţin indicate deoarece lasă razele ultra-violete să treacă prin ele. Culoarea
albastră este total contraindicată deoarece conţine oxid de cobalt. Se acordă o
deosebită atenţie sticlei din care se fac fiolele şi flacoanele pentru soluţiile parenterale,
pentru ele folosindu-se sticla borosilicată sau sodo-calcică.
 PLASTOMERII ocupă un loc important în condiţionarea primară a medicamentelor.
o AVANTAJE: greutate redusă, rezistenţă mecanică, indiferenţă chimică,
securitate în administrarea soluţiilor datorită absenţei contaminării
bacteriologice.
o DEZAVANTAJE: unele din ele cedează din componente sau reacţionează cu
substanţele ambalate, de aceea este necesar să se testeze compatibilităţile
medicamentului cu ambalajul din plastomer.
Se disting:
 Polimeri termoplastici (polietilena, polipropilena, policlorura de
vinil, etc.). Polietilena se foloseşte pentru obţinerea de flacoane
cu pereţii supli, tuburi pentru comprimate şi unguente, saci,
pungi, tipare, ambalaje pentru supozitoare. Polipropilena se
foloseşte pentru confecţionarea filmelor şi articolelor
sterilizabile cu apă fierbinte, a seringilor.
 Polimeri termorezistenţi (fenoplaste, aminoplaste) se obţin cutii,
buşoane.
 ELASTOMERII (CAUCIUCURILE) pot fi naturale, sintetice, siliconice. Se folosesc
pentru obţinerea de accesorii de condiţionare: dopuri, tetine, tuburi şi racorduri pentru
aparate de transfuzie, sonde, prezervative, etc.
o AVANTAJE: primează elasticitatea datorită căreia asigură etanşeitatea după
înţepătură.
o DEZAVANTAJE: îmbătrânesc în timp.
 METALE ŞI ALIAJE: cel mai folosit este aluminiul
o AVANTAJE: maleabilitate, greutate redusă, rezistenţă chimică, utilizat sub
formă de folii, tuburi, recipiente pentru aerosoli, capace pentru flacoanele de
antibiotic injectabil, foliile şi flacoanele pot fi inscripţionate direct, au
rezistenţă la oxidare, etanşeitate la mirosuri şi gaze, opacitate la lumină şi raze
ultra-violete, au putere de reflectare ce protejează de căldură.
 STANIUL este maleabil, nu se degradează la aer, bine tolerat, se
foloseşte din ce în ce mai rar pentru folii termosudabile fiind înlocuit cu
aluminiul.
 PLUMBUL se foloseşte foarte rar, doar siliconat deoarece este toxic.
 OŢELUL INOXIDABIL oferă mare rezistenţă mecanică şi chimică,
folosit la confecţionarea de containere, cuve, diferite aparate, în
obţinerea de piese ce vin în contact direct cu medicamentul în timpul
preparării.
 PORŢELANURI sunt mai solide şi mai stabile ca sticla, sunt folosite pentru
confecţionarea de mojare şi pistile, de recipiente pentru păstrarea excipienţilor solizi şi
a unguentelor.
 HÂRTIA se fac multe tipuri de ambalaje din hârtie în farmacie. Hârtia este
folosită alături de carton, ambalajul de hârtie este folosit pntru condiţionarea formelor
farmaceutice solide ca: pulberi, comprimate, drajeuri. Dezavantajul hârtiei este că nu
oferă protecţie suficientă contra umidităţii şi oxigenului. Ambalajele din hârtie pot fi
îmbunătăţite prin acoperirea cu folie din material plastic, folii metalizate, ceruri, dar
rolul protector nu-l mai oferă hârtia. Din hârtie se pot obţine capsule, pungi, cutii, saci,
etichete.
AMBALAJE
Ambalajele din hârtie pot fi capsule de hârtie care se mai numesc şi pachete sau
capsulae papiraceae şi sunt ambalaje pentru pulberile divizate, care reprezintă doze
individuale sau pentru pulberi nedivizate. Ele se aruncă după folosirea preparatului. Se
utilizează pentru ambalarea pulberilor divizate în greutate de câteva grame până la câteva
centigrame. Pentru greutăţi mai mari se folosesc pungile de hârtie, numite în latină
„pugillum”. Hârtia folosită trebuie să fie de bună calitate, constituită aproape în întregime din
celuloză şi trebuie să fie indiferentă chimic faţă de majoritatea substanţelor.
 DEZAVANTAJUL este că hârtia, nefiind perfect compactă absoarbe umiditatea şi
lasă să treacă aerul.
Totuşi pentru majoritatea pulberilor hârtia asigură o protecţie suficientă faţă de agenţii
externi pentru o perioadă relativ scurtă, deoarece capsulele de hârtie se folosesc pentru
pulberile preparate în farmacie.
Pentru anumite substanţe care se umezesc sau sunt sensibile faţă de dioxidul de carbon
din atmosferă se folosesc pentru ambalare capsule şi pungi impregnate cu parafină (hârtie
parafinată); în acelaşi scop se folosesc capsulele şi pungile din hârtie siliconată sau
pergaminată (căptuşite cu pergament).
Capsulele din hârtie sunt fabricate din bucăţi dreptunghiulare îndoite în aşa fel încât
una din părţi, prin suprapunere cu cealaltă să fie puţin mai mare. Cele două margini libere se
îndoaie de două ori astfel formându-se capsula. Pentru folosire, capsulele se îndoaie pe
verticală până la o treime din înălţimea lor astfel încât partea mai lungă să formeze o pungă
deschisă, prin care se introduce pulberea, apoi se închid introducând capătul liber în capătul
scurt.
TIPURI DE RECIPIENTE:
 Rezistent la lumină fereşte conţinutul de efectul luminii. În acest sens materialul
recipientului devine opac prin adaos de oxizi metalici sau recipientul se acoperă cu
înveliş opac.
 Bine închis acest tip de recipient protejează conţinutul de contaminarea cu substanţe
străine solide sau lichide şi de pierderea din conţinutul preparat în condiţii de
depozitare, de manipulare şi de transport.
 Închise ermetic sau etanş este impermeabil faţă de solide, lichide şi gaze; în condiţii
normale de depozitare, manipulare şi transport cu acest tip de recipient se evită
eflorescenţa, delicvescenţa şi evaporarea.
 Unidoză sau cu o singură doză conţine o cantitate de preparat destinată a fi utilizată o
singură dată în totalitate sau parţial. Astfel sunt condiţionate preparatele orale solide,
colire, plicuri cu pulberi solubile, fiole injectabile şi buvabile, supozitoare.
 Cu mai multe doze sau multidoză permit fracţionarea în doze succesive din conţinut
fără ca acest lucru să modifice concentraţia, calitatea sau puritatea preparatului. Are o
cantitate suficientă de preparat pentru cel puţin două doze.
 Sigilat este închis prin topirea materialului recipientului, de exemplu fiolele.
 Cu capac inviolabil recipientul este prevăzut cu un dispozitiv special care odată
deschis nu mai are caracteristicile iniţiale.
 Cu dispozitiv de siguranţă pentru copii recipientul este prevăzut cu un dispozitiv ce
împiedică deschiderea accidentală de către copii.
SISTEME DE ÎNCHIDERE A RECIPIENTELOR:

Închiderea este acea parte a recipientului care poate fi închisă ori deschisă sau
manipulată în aşa fel încât să faciliteze accesul la conţinutul recipientului. Recipientul şi
închiderea sa nu trebuie să interacţioneze din punct de vedere fizic sau chimic cu compoziţia
formei farmaceutice. De asemenea nu trebuie să modifice concentraţia, calitatea şi cantitatea
preparatului peste prevederile din Farmacopee (FR X). Sistemele de închidere sunt fabricate
uzual din metal sau material plastic şi sunt prevăzute cu rondele confecţionate din alte
materiale laminate. În general închiderea nu vine în contact cu produsul din recipient,
existând închideri speciale care permit dozarea produsului (ex: cu dop picurător, cu bilă).
Alegerea capacului recipientelor se face în funcţie de stabilitatea formei. Ceea ce este
important este că în practica farmaceutică nu se refolosesc recipientele vechi sau consacrate
altui mod de întrebuinţare, chiar dacă au fost supuse curăţării.
Ă farmacie I
Manole Aurora
28.09.2011
FORMULAREA MEDICAMENTULUI
Procedeul prin care una sau mai multe substanţe medicamentoase sunt asociate cu
substanţe auxiliare pentru realizarea unui preparat dozat, adecvat administrării bolnavului se
numeşte formularea medicamentului.
La formularea medicamentului se face o selecţionare calitativă şi cantitativă a
substanţei medicamentoase şi a excipienţilor. Cunoaşterea formulei medicamentului permite
mai departe alegerea modului de fabricare şi a ambalajului.
Pentru a fi acceptat de pacient, medicamentul formulat trebuie să corespundă anumitor
criterii:
 Formularea nu trebuie să modifice senzaţiile de natură vizuală, gustativă, tactilă şi
mirosul pacientului. Acest aspect se are în vedere pentru preparatele orale,
evitându-se pe cât posibil gustul şi mirosul neplăcut la administrare. Formele lichide
cu administrare orală trebuie să curgă uşor, să fie plăcute la gust, uşor de înghiţit,
ideal necariogene. Preparatele de uz extern (unguente, creme, picături pentru nas)
trebuie să fie nealergene, neiritante, să producă o senzaţie plăcută pe piele şi să nu
păteze lenjeria şi hainele. Capsulele şi comprimatele nu trebuie să aibă dimensiuni
prea mari;
 Medicamentul trebuie să corespundă scopului sau rolului pentru care a fost prescris
(unguentele trebuie să se etaleze/întindă bine şi să înmoaie pielea). Un produs ideal
formulat trebuie să fie neiritant, să prezinte inocuitate, să fie stabil, să nu constituie un
mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor, să fie lipsit de efecte
secundare;
 Alegerea formei farmaceutice decurge din calea de administrare a noului
medicament;
 Stabilitatea formei farmaceutice este influenţată de substanţele medicamentoase, de
substanţele auxiliare şi de procedeul de fabricaţie. Stabilitatea reprezintă termenul de
valabilitate; un medicament este stabil atât cât prezintă o eficacitate maximă ce poate
scădea doar până la 90%.
Ă farmacie I
Manole Aurora
29.09.2011
CRITERII DE CLASIFICARE A MEDICAMENTELOR
Tratamentul medicamentos are la bază două concepţii terapeutice şi anume alopatia şi

homeopatia.
Toate clasificările medicamentelor prezentate în continuare se adresează tratamentului
Ă farmacie I
Manole Aurora
29.09.2011
alopat.
A. După concepţia terapeutică, în baza căreia medicamentele se împart în:
 Medicamente alopate;
 Medicamente homeopate.
Medicamentele alopate sunt concepute după medicina clasică, constituie majoritatea
formelor farmaceutice utilizate curent în terapie. Prescrierea lor are la bază teoria lui
Hipocrate „contraria contrariis curantur” conform căreia medicamentul acţionează aupra
bolii în mod antagonic, neutralizându-i efectele ca un antidot. Conform teoriei dacă se
descoperă cauza bolii se administrează un medicament care să suprime boala şi să aducă
vindecare.
Alopatia este metoda ştiinţifică de tratament care se bazează pe cunoaşterea
proprietăţilor fizico-chimice ale substanţelor, relaţiei farmaceutice între doză şi efect,
experimentării biologice şi observaţiei clinice.
Majoritatea medicamentelor folosite în terapie sunt alopate. Alopatia foloseşte
medicamentele în scop profilactic (de prevenire) sau curativ (de vindecare). În alopatie
dozele variază în funcţie de vârsta bolnavului (nu sunt şablon ca în homeopatie) şi acţionează
conform principiului „nu există boli, ci bolnavi”, ţinându-se cont de faptul că reactivitatea
organismului e specifică fiecărui individ în parte. La metoda alopată se pot ataşa încă trei
metode:
Fitoterapia- utilizează exclusiv plantele medicinale ca remediu;
Aromoterapia- utilizează exclusiv uleiurile volatile;
Opoterapia- utilizează exclusiv ţesuturi şi organe animale.
Medicamentele homeopate sunt concepute în baza principiului lui Hipocrate
„similia similibus curantur” adică medicamentul provoacă omului sănătos aceleaşi
simptome ca şi boala, acesta acţionează după legea similitudinii (ceea ce este asemănător
vindecă). Alegerea medicamentului este efectuată în funcţie de simptomele pe care le
prezintă bolnavul, tratamentul fiind individualizat. Pentru tratamentul homeopat sunt
specifice: administrarea unei cantităţi extrem de mici, dozele sunt infinitezimale (care tinde
spre zero), legea similitudinii şi experimentarea pe om. Aceste trei principii au fost enunţate
Ă farmacie I
Manole Aurora
de farmacistul Samuel HAHNEMANN în 1796. Folosite raţional, medicamentele homeopate
pot completa medicaţia alopată în unele cazuri şi în anumite situaţii. Se cunosc peste 2000 de
medicamente homeopate, din cele trei regnuri (vegetal, mineral, animal). Cele mai utilizate
materii prime sunt cele vegetale. Se folosesc plante proaspete, care sunt supuse macerării cu
alcool pentru extragerea principiilor active. În prima fază se obţine tinctura mamă, aceasta se
concentrează la 10 părţi din masa iniţială pentru plante şi la 20 de părţi pentru animale.
Produsele concentrate se numesc suşe homeopate. Acestea sunt diluate succesiv la 1:10 (se
numesc diluţii zecimale) şi 1:100 (se numesc diluţii centezimale). La fiecare diluare flaconul
este agitat puternic, când substanţa medicamentoasă capătă proprietăţile noi
electromagnetice, configuraţia spaţială a moleculelor modificându-se faţă de cea iniţială, în
acest fel creşte puterea terapeutică, operaţia numindu-se dinamizare. Produsele insolubile
sunt divizate prin triturare cu lactoză. Formele farmaceutice cu administrare homeopată pot fi
soluţii de uz extern, pulberi, granule, globule, comprimate, unguente. Medicamentul
homeopat este deci orice substanţă medicamentoasă diluată şi dinamizată, prescrisă conform
legii similitudinii în doze infinitezimale.
B. După modul de formulare, medicamentele se împart în:
 Oficinale;
 Magistrale;
 Tipizate.
Medicamentele oficinale sunt acele forme farmaceutice care se prepară după formule
prevăzute în FR X. La prescrierea lor, medicul poate folosi demunirea scrisă în FR X, dacă
are vreo denumire.
Medicamentele magistrale sunt preparate a căror formulă este stabilită de medic, sunt
individualizate pentru fiecare bolnav şi sunt prescrise pe o reţetă. Sunt preparate în farmacie
doar pe bază de prescripţie medicală. Modul de preparare şi condiţiile de calitate, respectă în
principiu normele indicate în FR X, la monografia generală a formei respective (soluţii,
unguente, pulberi s.a.) Ele au o conservabilitate redusă.
Medicamentele tipizate sunt industriale, specialităţi farmaceutice şi sunt preparate în
industrie sau în laboratoarele farmaceutice, după formule aprobate de A.N.M. Au o
compoziţie bine stabilită, sunt introduse în terapeutică sub D.C.I, poartă o denumire
convenţională înregistrată şi folosită în exclusivitate de producător (se mai numeşte nume
depus sau marcă). Producţia se realizează în şarje sau loturi, în cursul unui ciclu de fabricaţie.
Sunt stabile, având un termen de valabilitate mare de la 2, 3 ani până la 5 ani. Medicamentele
tipizate trebuie să corespundă exigenţelor impuse de FR X , de norme interne sau standarde şi
sunt verificate după normele elaborate şi aprobate de A. N. M.
~ 22 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
C. După compoziţie medicamentele pot fi:
 Simple ( comprimatele de acid acetilsalicilic, de vitamina C)
 Compuse sunt un amestec de două sau mai multe substanţe medicamentoase
sau droguri (majoritatea magistralelor, comprimate de acid acetilsalicilic şi
vitamina C).
D. După toxicitate:
 Anodine
 Puternic active sau eroice
 Toxice şi stupefiante
ANODINE sau obişnuite se administrează în doze mari de ordinul gramelor fără a
produce efecte toxice. Substanţele medicamentoase anodine se ambalează şi se conservă în
borcane farmaceutice, de obicei, de culoare brună, cu dop de sticlă, ce sunt etichetate cu
etichetă albă şi inscripţionate cu negru, cu majuscule în limba latină. Se păstrează la masa de
receptură. Medicamentele industriale anodine se păstrează în dulapuri obişnuite în oficină şi
în depozit.
MEDICAMENTELE PUTERNIC ACTIVE SAU EROICE sunt medicamentele ce
se administrează în cantităţi de ordinul centigramelor, se găsesc în farmacie în dulapul
separanda şi sunt trecute în tabelul separandum din FR X. Medicamentele industriale puternic
active se diferenţiază de celelalte printr-o diagonală albastră aplicată pe etichetă. Substanţele
medicamentoase puternic active se ambalează ca şi celelalte în borcane. Borcanele sunt
etichetate cu fond alb şi inscripţie roşie cu majuscule şi în limba latină. Medicamentele
puternic active sunt medicamente ce pot da accidente grave, dacă se depăşeşte doza
terapeutică maximă. De aceea, pentru acest tip de substanţe e obligatorie verificarea dozei
prescrise de medic comparativ cu doza terapeutică maximă, regăsită în tabelul cu doze din FR
X.
MEDICAMENTELE TOXICE ŞI STUPEFIANTE se eliberează în cantităţi foarte
mici, de ordinul miligramelor şi a zecimilor de miligram. Prin întrebuinţare repetată pot da
dependenţă. În farmacie medicamentele de acest tip se păstrează în dulapul venena, dulap
metalic de obicei ce este în permanenţă încuiat, cheia o deţine doar farmacistul şi pentru
asigurarea securităţii lui este protejat cu grilaj. Medicamentele de acest tip sunt regăsite în
tabelul venenum din FR X. Substanţele medicamentoase toxice şi stupefiante se păstrează în
borcane etichetate cu fond negru şi inscripţionate cu alb, prevăzute cu etichetă cap de mort.
Specialităţile farmaceutice de acest tip au ca semn distinctiv o diagonală roşie. Tot în venena
sunt şi ustensilele folosite la prelucrarea substanţelor ce nu se eliberează niciodată, decât în
formă prelucrată. Substanţele toxice şi stupefiante sunt supuse legilor în vigoare în ceea ce
~ 23
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
priveşte depozitarea, manipularea şi eliberarea. Se eliberează pe formulare speciale, care se
numesc reţete cu timbru sec, pe reţetă se scrie o singură prescripţie de produs sau substanţă,
iar cantitatea maximă nu depăşeşte trei zile, decât cu excepţiile următoare: neoplasm, artrită
avansată în stadiu de gangrenă, cardiopatie ischemică decompensată cu dispnee nocturnă; în
aceste cazuri doza poate fi pentru 10-15 zile.
E. După sistemul de dispersie (este criteriul de clasificare al formelor
farmaceutice cel mai adecvat studierii acestora în cadrul tehnologiei farmaceutice). În funcţie
de caracterul structural respectiv de afinitate reciprocă a componentelor şi de gradul de
dispersie (raportul dintre mărimea componentelor fazelor care compun sistemul dispers)
formele farmaceutice se împart în:
 Dispersii omogene moleculare sau micromoleculare (se mai numesc şi soluţii
ireale adevărate), în care moleculele se întrepătrund, fiind de dimensiuni
apropiate şi formează o singură fază cu două sau mai multe specii de molecule;
 Dispersii neomogene sau eterogene care sunt formate din două sau mai multe
faze datorită neafinităţii dintre componente şi/sau diferenţei dintre mărimea
particulelor fazei disperse şi a celor ce formează mediul de dispersie. Formele
farmaceutice din această categorie sunt caracterizate prin suprafaţa de separaţie
între faze cu consecinţa apariţiei unor fenomene specifice la interfaţă. Exemple
de dispersii neomogene: unele emulsii, unele suspensii, unguente, supozitoare,
majoritatea pulberilor, comprimate.
F. După starea fizică medicamentele se împart în :
 Forme farmaceutice lichide, în această grupă intră: soluţiile medicamentoase,
soluţii injectabile, colire, soluţii extractive, unele emulsii, suspensii;
 Forme farmaceutice moi: unguente, capsule gelatinoase moi, geluri;
 Forme farmaceutice solide: pulberi, supozitoare, granule.
G. După locul de acţiune medicamentele se împart în:
 Medicamente cu acţiune locală sau topică;
 Medicamente cu acţiune la locul de aplicare: pe piele, pe mucoase;
 Medicamente cu acţiune generală sau sistemică, adică acţionează în altă parte
decât la locul administrării: comprimate, soluţii injectabile.
H. După modul de administrare:
 Intern. Medicamentele care se administrează intern, pe cale orală şi sunt
oficinale sau magistrale se etichetează cu etichetă albastră.
 Extern. Medicamentele care se administrează extern şi sunt oficinale sau
magistrale se etichetează cu etichetă roşie.
~ 24
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
~ 25
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
I. După repartizarea dozelor cu substanţe medicamentoase, medicamentele se

împart în:
 Unidoză, când sunt împărţite în cantităţi ce se administrează o singură dată;
 Multidoze, medicamentele care se eliberează într-o cantitate mai mare, din care
bolnavul trebuie să-şi măsoare singur dozele cu măsuri adecvate.
J. După modul şi viteza de eliberare a substanţei medicamentoase, medicamentel
se împart în:
 Convenţionale sau clasice;
 Cu eliberare imediată, din aceste medicamente substanţele medicamentoase
sunt eliberate în funcţie de proprietăţile fizico-chimice;
 Cu eliberare modificată, este vorba de substanţele ce se eliberează în organism
cu o viteză voit modificată, în funcţie de formulare. Ele pot fi cu eliberare
accelerată, cu eliberare încetinită şi cu eliberare la ţintă.
K. După acţiunea terapeutică, se numeşte criteriul ATC (Anatomică Terapeutică
Chimică). Acest criteriu este conceput de Consiliul Nordic al Medicamentelor, este singura
clasificare luată în considerare de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi stă la baza
nomenclatorului de medicamente conceput de A.N.M.
 Criteriul anatomic se referă la locul de acţiune;
 Criteriul terapeutic se referă la tipul de acţiune;
 Criteriul chimic se referă la identitatea chimică a substanţei medicamentoase.
L. După modul de eliberare medicamentele sunt:
 Medicamente etice care necesită recomandarea scrisă a medicului;
 OTC-medicamente ce nu necesită recomandarea scrisă a medicului, se
eliberează la cerere (sunt în jur de 200 de astfel de medicamente).
!!! N.B. Medicamentele, în farmacie, se aşează după modul de administrare intern
(ceea ce se administrează pe cale orală)-extern, conform formei farmaceutice (comprimate,
soluţii, siropuri etc.), în ordine alfabetică de la stânga la dreapta şi se iau de la dreapta la
stânga sau din faţă în spate (medicamentele din spate având valabilitatea cea mai mare)!!!
~ 26
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
Ă farmacie I
Manole Aurora
12.10.2011
REŢETA
Reţeta sau prescripţia medicală sau ordonanţa medicală constituie mijlocul de legătură
dintre medicul ce acordă consultaţia, stabilind diagnosticul şi tratamentul şi farmacistul care
eliberează sau prepară medicamentele prescrise, comunicând bolnavului modul de utilizare
corect pentru un tratament eficient.
Reţeta are rol de probă în justiţie, constituind un act medico-legal, în caz de nevoie.
Are valoare contabilă pentru că prin intermediul ei se justifică eliberarea diferitelor
medicamente.
Reţetele pot fi scrise pe formulare tip reţetă simplă, standard (are lungimea de 15,5 cm
şi lăţimea de 7,5 cm) sau pot fi formulare pentru reţete gratuite şi compensate, care sunt acte
cu regim special (au o serie sau un număr) şi sunt aprobate de Ministerul Sănătăţii.
 SUPERSCRIPTIO
 INSCRIPTIO
 INVOCATIO
 PRAESCRIPTIO
 INSTRUCTIO
 SUBSCRIPTIO
 ADNOTATIO
Primele şase sunt scrise de medic, iar ultima se completează în farmacie dacă este necesar.
În redactarea reţetei trebuie îndeplinite trei categorii de condiţii:
I. Condiţii de formă;
II. Condiţii de ordin psihologic;
III. Condiţii de fond.
I. Condiţii de formă orice reţetă trebuie scrisă pe formulare tip. Medicamentele toxice
se scriu pe formulare speciale imprimate cu timbru sec, deoarece circuitul acestor substanţe
trebuie ţinut sub evidenţă strictă. Reţetele folosite pentru prescrierea medicamentelor în
regim compensat şi de gratuitate se vor prescrie pe formulare aprobate de Ministerul
Sănătăţii. Conţinutul reţetei trebuie să fie citeţ, nu se admit ştersături sau corecturi. Reţetele
scrise indescifrabil trebuie refuzate în farmacie. Nu avem voie să facem presupuneri asupra
Ă farmacie I
Manole Aurora
denumirii produsului, asupra dozei sau asupra modului de administrare.

Ă farmacie I
Manole Aurora
II. Condiţii de ordin psihologic sunt condiţii ce trebuie să le respecte medicul şi ţin
mai mult de relaţia acestuia cu pacientul.
III. Condiţii de fond:
 SUPERSCRIPTIO sau antetul, cuprinde informaţii asupra unităţii emitente care
poate fi cabinet medical sau spital, unde s-a efectuat consultaţia, fiind trecută
localitatea şi judeţul.
 INSCRIPTIO cuprinde date referitoare la pacient (Nume, Prenume, Vârstă,
Diagnostic, Numărul Fişei de Consultaţie, etc.)
 INVOCATIO este adresarea medicului către farmacist şi se scrie astfel: Rp care
înseamnă RECIPE şi vine de la latinescul „recipio, recipere”, care înseamnă „a lua, a
primi”. Acest Rp înseamnă IA, imperativul „IA” cu semnificaţia „ia din aceste
substanţe”.
 PRAESCRIPTIO este partea cea mai importantă din reţetă şi cuprinde denumirea
medicamentelor prescrise, cantitatea de medicament corespunzătoare tratamentului,
eventual ingredientele cuprinse în forma farmaceutică respectivă.
REGULI DE SCRIERE A MEDICAMENTELOR ÎN PRAESCRIPTIO:
A. Se scriu după „invocaţie/invocatio” cu majusculă;
B. Se scriu de la capăt de rând;
C. Se scriu pe fiecare rând;
D. Formularea se va face în limba latină sau în limba română;
E. Se folosesc denumirile oficinale sau convenţionale;
F. Nu se folosesc formule chimice în prescrierea medicamentelor;
G. Nu trebuie utilizate formule populare în reţete;
H. Se evită prescurtarea denumirii medicamentelor pentru a nu da naştere la
confuzii şi accidente (ex: Kalii chloricum şi Kalii chloridi).
REGULI DE SCRIERE A CANTITĂŢILOR:
o Cantităţile cuprinse într-o formă farmaceutică se scriu pe acelaşi rând cu
numele medicamentului;
o În cazul preparatelor magistrale cantităţile se scriu unele sub altele cu virgula
sub virgulă;
o Cantităţile se scriu de obicei cu cifre arabe;
o Cifra gramelor este urmată de virgulă, apoi de două subdiviziuni sau două
zerouri în lipsa acestora;
o Pentru substanţele puternic active sau toxice cantitatea se scrie în cifre arabe şi
în litere în paranteză;
Ă farmacie I
Manole Aurora
o Cifrele romane se folosesc:
 Când se prescrie un număr de bucăţi dintr-o formă
farmaceutică;
 Când se prescrie o cantitate de lichid în cantitate mică (până la
5 grame) şi prescrierea se face în picături, numărul de picături
se va scrie cu cifre romane, urmate de prescurtarea „gtt sau
gtts” (guttis) care înseamnă picătură sau picături.
Rp Hidrogenocarbonat de sodiu 10,00g

Carbonat de calciu 20,00g
Rp Hidrogenocarbonat de sodiu aa 20,00g

Carbonat de sodiu
Rp Calciu carbonic aa 10,00g

Hidrogenocarbonat de sodiu
Oxid de magneziu 20,50g
Rp Calciu carbonic aa 10,00g

Hidrogenocarbonat de sodiu
Oxid de magneziu 20,50g
Ulei de mentă V gtts
Sunt situaţii în care excipientul sau solventul nu este specificat în prescripţie,

cantitatea acestuia urmând să se stabilească de către farmacist. Pentru acesta se foloseşte
abrevierea „q.s.” care vine de la „quantum satis” şi înseamnă „atât cât trebuie” şi
„q.s.ad.” înseamnă „atât cât trebuie până la”.
Rp Mentol 1,00g
Talc q.s.ad. 100,00g
Rp Mentol 1,00g
Talc 99,00g
Rp Talc mentolat 1%
Ă farmacie I
Manole Aurora
Rp Benzoat de sodiu 1,00g
Iodură de potasiu 2,00g
Sirop simplu 30,00g
Apă distilată q.s.ad. 100,00g
Rp Benzoat de sodiu aa 1,50g

Iodură de potasiu
Sirop simplu 30,00g
 INSTRUCTIO cuprinde:
A. O serie de indicaţii adresate de către medic, farmacistului şi anume:
1. Aceste indicaţii sunt cu privire la forma farmaceutică ce trebuie
preparată, precum şi unele detalii de preparare;
2. Este trecut numărul de doze parţiale necesare întregului tratament;
3. Operaţia prin care se ajunge la numărul total de doze parţiale. În
această situaţie poate fi vorba ori de multiplicarea dozei sau de
divizarea cantităţii prescrise.
Rp Mentol 1,00g
Talc 99,00g
M.f.pulv.
„M.f.” vine de la „Misce fiat” care înseamnă „amestecă şi fă să fie”, iar „pulv.”
înseamnă „pulbere”.
Rp Benzoat de sodiu aa 1,50g
Iodură de sodiu
Sirop simplu 30,00g
M.f.sol.
Rp Dermatol 0,10g
Unt de cacao q.s. 2,50g
M.f.supp. Se numeşte adnotaţie făcută de farmacist
D.t.d. Nr. X
„D.t.d” vine de la „Detur tales dosis” care înseamnă „dă asemenea doze”.
Rp Dermatol 1,00g
Unt de cacao q.s.
M.f.supp.
Div.in.dos.aeq.
„Div.in.dos.aeq.” vine de la „divide in doses aequales” care înseamnă „împarte în

doze egale”.
Ă farmacie I
Manole Aurora
B. Se trec indicaţii despre modul de administrare şi sunt adresate pacientului.
Întotdeauna aceste indicaţii sunt în limba română, dar încep cu „D.S.” care
vine de la „Detur signetur sau dasigna” care înseamnă „etichetează şi
eliberează sau dă şi semnează sau dă sub etichetă”.
Rp Dermatol
Unt de cacao
M.f.supp.
Div.in.dos.aeq. Nr. X
D.S. ext.
Rp Benzoat de sodiu 1,50g

Sirop simplu 25,00g
Decoct specii pectorale 5/100g q.s.ad. 100,00g
M.f.sol.
D.S. int. 3x1 lgţ./zi
„Lgţ” înseamnă linguriţă şi „lg” înseamnă lingură.
 SUBSCRIPTIO aici regăsim semnătura şi parafa medicului şi data la care a fost

eliberată reţeta. Orice reţetă devine valabilă doar cu semnătura şi parafa medicului.
Sunt situaţii în care pacientul se prezintă la farmacie cu un formular de reţetă
deteriorat şi se poate executa o copie pe care trebuie aplicată ştampila farmaciei şi
semnătura celui care a realizat copia şi sus se scrie „copie”.
 ADNOTATIO este ultima parte şi este completată în farmacie. Poate cuprinde
corectarea unei doze depăşite, adaosul unei substanţe necesare realizării formei
farmaceutice, cantitatea de produs vegetal supus extracţiei, preţul calculat după taxele
în vigoare, numărul de înregistrare al reţetei în registrul de copiere al reţetelor sau
ştampila farmaciei. Pe o prescripţie medicală pot fi trecute mai multe medicamente
tipizate sau pot fi trecute o reţetă magistrală sau mai multe şi mai multe medicamente
tipizate. Toate acestea se vor scrie sub un singur antet.
1.Rp
„
2. Ampicilină 500mg X buc., cps.
D.S. int. 1 cps. la 6 ore
„
3. Biseptol X cp.
D.S. int. 1cp. la 12 ore
VERTE!-întoarce
4. Paracetamol 500mg X cp.
D.S. int. 3x1/zi
12.X.2011 Semnătura şi parafa
Ă farmacie I
Manole Aurora
În cazul în care medicul depăşeşte în mod intenţionat doza maximă pentru un produs
trebuie să scrie în dreptul acelui produs „sic volo” care înseamnă „aşa vreau”. Dacă medicul
scrie pe reţetă „repetatur” sau „iteretur” înseamnă că reţeta poate fi repetată. Dacă
medicul doreşte ca reţeta să fie lucrată repede foloseşte expresia „cito”, dacă doreşte ca reţeta
să se lucreze foarte repede foloseşte expresia „citissimo” şi „statissimo” dacă doreşte ca reţeta
să se lucreze pe loc.
CE TREBUIE SĂ FACĂ FARMACISTUL?

 Să verifice valabilitatea reţetei (semnată şi parafată);
 Are dreptul să refuze o reţetă confuză sau scrisă greşit;
 Are obligaţia să verifice dozele maxime pentru substanţele puternic active, toxice şi
stupefiante;
 Are obligaţia să anuleze medicamentele pe care nu le-a eliberat după o reţetă
compensată sau gratuită;
 Nu are voie să înlocuiască un medicament cu altul decât dacă acesta conţine aceeaşi
substanţă activă sau prezintă aceeaşi acţiune farmaceutică şi biodisponibilitate;
 În cazul în care un medicament cu aceeaşi formă farmaceutică prezintă diferite
concentraţii de substanţă activă şi nu are specificat pe reţetă concentraţia, se eliberează
întotdeauna concentraţia cea mai mică care se găseşte.
Exerciţii reţete:
Rp Dionină 0,01g
Teofilină 0,10g
Glucoză 0,50g
M.f. pulv.
D.t.d. Nr. X Dacă lipseşte înseamnă că avem de-a face cu
un preparat nedivizat.
D.S. int. 3x1/zi
Rp Fosfat de codeină 0,10g

Terpin hidrat 1,00g
Hidrogenocarbonat de sodiu aa 2,00g
Oleo zahăr de anason
M.f. pulv.
Div.in.dos.aeq. Nr. X
D.S. int. 3x1/zi
Ă farmacie I
Manole Aurora
Rp Fenilbutazonă aa 3,00g
Anestezină
Unguent simplu 50,00g
M.f. ung.
D.S. ext. De uns după aviz
Rp Clorhidrat de papaverină aa 0,03g

Eufilină
Fenobarbital 0,02g
Aminofenazonă 0,20g
M.f. pulv.
D.t.d.Nr. X
D.S. int. 2-3/zi
Rp Apă de mentă aa 60,00g

Apă de melisă
Sirop de codeină aa 15,00g

Sirop de Belladonnă
M.f. sol.
D.S. int. 4 lg/zi la 3 ore
începând cu ora 8 dimineaţa
TABEL CU EXPRESII
Abreviere Expresie Semnificaţie

aa Ana partes Din fiecare în părţi egale
ad Până la
D.S. Detur signetur sau Dasigna Etichetează şi eliberează, dă şi semnează, dă
sub etichetă.
D.t.d. Deturn tales dosis Dă asemenea doze
Div.in.dos.aeq. Divide in doses aequales Împarte în doze egale
Gtt, gtts Gutta, Guttis Picătură, picături
lg lingură
lgţ linguriţă
M.f. Misce fiat Amestecă şi fă să fie
Pulv. Pulbere
q.s. Quantum satis Atât cât trebuie
Rp Recipio, recipere Ia
Verte Întoarce
Ă farmacie I
Manole Aurora
13.10.2011
Exerciţii de scriere a unei reţete:
Rp Carbonat de magneziu
Subnitrat de bismut aa 30,00g
Carbonat bazic de bismut
Caolin 20,00
g
Hidrogenocarbonat de sodiu 80,00
g
Ulei volatil de Anason X gtts
M.f.pulv.
D.S. int. 1 lgţ. după mesele principale
Rp Fosfat de codeină 0,20g

Tiocol 4,00g
Terpin hidrat 3,00g
Tinctura Belladonnă aa XXX gtts
Tinctura Aconiti
Sirop de balsam Tolu aa 50,00g

Sirop de eter
Apă de tei 150,00g
M.f.sol.
Rp Clorură de calciu 10,00g

Fenobarbital 1,00g
Tinctura Valeriana XII gtts
Sirop de coji de portocale 80,00g
M.f.sol.
Rp Bitartrat de potasiu 0,07g

Hidrogenocarbonat de sodiu 0,05g
Unt de cacao 0,20g
M.f.supp.
Div.in.dos.aeq. Nr. XV
D.S. ext. 1 supp. noaptea
Rp Nicetamină 25,00g
Acid lactic 5,00g
M.f.sol.
D.S. int.
Rp Terpin hidrat 1,50g

Zaharină III tb.
Mucilagiu de metilceluloză 30,00g
M.f.susp. (suspensio)
Ă farmacie I
Manole Aurora
Rp Tiocol aa 10,00g
Alcool
Clorhidrat de codeină aa 0,30g

Fenobarbital sodic
Sirop de coji de portocale 80,00g
M.f.sol.
D.S. int. 3x1 lg./zi
Rp Clorhidrat de papaverină aa 0,03g

Eufilină
Fenobarbital 0,02g
M.f.pulv.
D.t.d. Nr. LX
D.S. int. 3x/zi
Rp Clorhidrat de efedrină 0,02g

Teofilină aa 0,10g
Aminofenazonă
Zahăr 0,30g
M.f.pulv.
D.t.d. Nr. XX D.S.
int. 1-3 praf/zi
Ă farmacie I
Manole Aurora
Ă farmacie I
Manole Aurora
18.10.2011
CĂILE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR
Rolul medicamentului este de a reabilita funcţionarea alterată a unui organ. De cele

mai multe ori, aplicarea medicamentului la nivelul organului afectat este imposibilă. Astfel,
dacă o infecţie localizată la nivelul pielii poate fi tratată prin aplicarea unei substanţe
antiseptice, o infecţie renală va fi tratată prin administrarea unei substanţe antiinfecţioase pe
cale orală sau parenterală care va ajunge la nivelul ţesutului renal. Există mai multe căi de
administrare care prezintă, atât avantaje, cât şi dezavantaje. În funcţie de calea de
administrare, substanţa medicamentoasă evoluează diferit în organism, suferă modificări
metabolice mai mult sau mai puţin importante, ceea ce influenţează acţiunea
farmacodinamică. Alegerea căii de administrare a medicamentelor, se face în funcţie de locul
şi viteza de instalare a acţiunii urmărite, de starea bolnavului şi de proprietăţile fizico-chimice
ale medicamentelor.
PRINCIPALELE CĂI DE ADMINISTRARE SUNT:

 CALEA ORALĂ internă, când medicamentele sunt administrare prin înghiţire;
 CALEA PARENTERALĂ;
 CĂILE TRANSMUCOZALE;
 CALEA CUTANATĂ.
 CALEA ORALĂ se mai numeşte şi CALEA ENTERALĂ (provine de la „enteron”

care înseamnă intestin, prescurtarea fiind p.o. care provine de la cuvântul latinesc „per os”).
Prescrierea unui medicament pentru administrare p.o. desemnează ingestia lui, gura
servind doar ca tranzit. Acţiunile urmărite prin administrarea orală sunt de obicei generale,
locul principal de absorbţie fiind mucoasa intestinului subţire. Există însă şi medicamente
care se administrează enteral sau p.o. pentru acţiune locală (ex: absorbante, neutralizante,
protectoare ale mucoasei gastrice, antiseptice intestinale, laxative).
 AVANTAJELE administrării orale:
o Comoditate, deoarece este o cale naturală, fiziologică de aport al substanţelor
din mediul extern;
o Posibilităţi de autoadministrare, deoarece nu este necesar să îndeplinim
condiţii sau să folosim instrumentar special.
 DEZAVANTAJELE sunt:
Ă farmacie I
Manole Aurora
o Riscul degradării substanţelor active prin secreţiile tubului digestiv (conţinutul

în enzime, variaţii de PH 1,5-7,5);
o Iritarea mucoasei tractului gastrointestinal prin anumite substanţe (ex:
antiinflamante nesteroidiene);
o Necesitatea corectării gustului şi mirosului medicamentelor.
Absorbţia medicamentelor administrate pe cale orală este influenţată de:
 Factori dependenţi de funcţionalitatea tractului gastrointestinal (luăm în calcul
întârzierea golirii stomacului sau tranzitul intestinal rapid);
 Factori care depind de forma farmaceutică şi anume proprietăţile substanţei active, ale
substanţei auxiliare, tehnologiile de preparare. Toţi aceşti factori explică de ce
absorbţia unor substanţe medicamentoase este neregulată.
FORME FARMACEUTICE ce se administrează pe această cale sunt:
 Preparate lichide sub formă de soluţii, siropuri, limonade, poţiuni, ceaiuri;
 Preparate solide sub formă de pulberi, pilule, capsule (amilacee şi gelatinoase),
granulate, comprimate (pot fi acoperite şi neacoperite).
 CĂILE PARENTERALE
Pentru administrarea unui medicament în afara tubului digestiv, prin perforarea
temporară a pielii cu acul de injecţie ataşat unei seringe, ce conţine medicamentul de
consistenţă lichidă se utilizează termenul parenteral (provine de la cuvintele „par” care
înseamnă alături şi „enteron” care înseamnă intestin). Administrarea pe această cale
urmăreşte în majoritatea cazurilor o acţiune sistemică sau generală.
CLASIFICAREA CĂILOR PARENTERALE:

 CĂI INTRAVASCULARE aici intră calea intravenoasă (not. i.v.) şi calea intraarterială
(not. i.a.). Pe cale intravenoasă medicamentul este injectat direct în torentul sanguin.
Biodisponibilitatea unui medicament administrat intravenos este de 100%. Această cale se
utilizează în situaţii de urgenţă, când se urmăreşte instalarea rapidă a acţiunii. Calea
intraarterială este rar folosită, mai mult pentru citostatice sau substanţe radioopace.
 CALEA INTRAMUSCULARĂ (not. i.m.), medicamentul este injectat în ţesutul
muscular profund, care este puternic vascularizat. De la locul injectării medicamentul
difuzează printre fibrele musculare, traversează apoi peretele capilarelor şi ajunge în circulaţia
generală. Administrarea intramusculară este frecvent utilizată.
 CĂILE TRANSCUTANATE cuprinde calea intradermică (not. i.d.), când
medicamentul se injectează imediat sub piele, la limita dintre epiderm şi derm, se utilizează
pentru medicamentele folosite în scop de diagnostic sau imunoterapie şi calea subcutanată
~ 36
~
propriu-zisă (not. s.c.) când medicamentul este injectat în ţesutul conjunctiv din hipoderm,
unde difuzează şi apoi trece în sânge.
 CALEA INTRARAHIDIANĂ când soluţia medicamentoasă se introduce între vertebrele
L2 şi L3 în spaţiul subarahnoidian, în scop anestezic sau mai rar, se introduc antibiotice.
 CALEA INTRACARDIACĂ
 CALEA INTRAMEDULARĂ
 CALEA INTRAARTICULARĂ
 CALEA INTRASINOVIALĂ.
Toate aceste căi se folosesc în caz de urgenţă.
 AVANTAJELE administrării parenterale sunt:
o Dirijarea tipului de acţiune a medicamentului injectat, în funcţie de calea de
administrare şi gradul de dispersie a substanţei medicamentoase (soluţie,
emulsie,suspensie);
o Utilizarea acestor căi pentru administrarea medicamentelor care nu
traversează mucoasa gastro-intestinală;
o Administrarea parenterală permite introducerea în organism a medicamentelor
inactivate pe cale orală.
 DEZAVANTAJELE administrării parenterale sunt:
o Tehnica administrării este complicată, implică asepsia (este o metodă care
implică un ansamblu de operaţii prin care se evită contaminarea mediului);
o Necesită personal calificat;
o Dureri la locul injectării provocate de produsul injectat sau de ac;
o Dificultatea de a repeta injectarea în acelaşi loc, numărul de puncte de injecţie
fiind limitat;
o Durata de acţiune, în general scurtă pentru preparatele administrate intravenos;
o Utilizarea doar de forme sterile.
 Preparate injectabile sub formă lichidă (soluţii, emulsii, suspensii) şi pulberi pentru
preparatele injectabile;
 Preparate perfuzabile care nu pot fi decât sub formă de soluţii sau emulsii.
~ 37
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
~ 38
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
19.10.2011
 CĂILE TRANSMUCOZALE
Mucoasele sunt ţesuturi care limitează unele cavităţi ale organismului, deschise spre
exterior, ce sunt constituite din câteva straturi de celule. Sunt bogat vascularizate, ceea ce
permite substanţelor capabile să la traverseze, să fie vehiculate de sânge până la organul ţintă.
În acelaşi timp sunt ţesuturi sensibile şi fragile, uşor iritabile.
Efectul administrării substanţelor medicamentoase pe aceste căi poate fi local, când se
administrează pe mucoasa nazală, a urechii, a ochiului sau efect general, când administrarea
se face pe cale rectală, perlinguală. Este periculos să se considere efectul prin administrare pe
mucoase doar local, când pe acestea există leziuni, ele permit o absorbţie generală rapidă.
Mucoasele buco-faringiene fac parte din CALEA DIGESTIVĂ împreună cu CALEA
GASTRO-INTESTINALĂ şi CALEA RECTALĂ. Deşi prescrierea unui medicament per os
desemnează în general ingestia acestuia pentru a realiza o absorbţie gastro-intestinală gura
neservind decât de tranzit, absorbţia la nivelul mucoasei sublinguale, în particular, este
frecvent exploatată pentru unele medicamente.
Se deosebesc CALEA SUBLINGUALĂ (PERLINGUALĂ) când medicamentul se
plasează sub limbă şi intră rapid în circulaţia generală. Administrarea pe această cale
urmăreşte acţiunea sistemică, cu avantajul evitării primului pasaj hepatic. Pe această cale se
administrează medicamente precum: Nitroglicerina, Nifedipin, granule şi globule homeopate.
 CALEA BUCO-FARINGIANĂ când medicamentele lichide se aplică local, având efect

de spălare a gurii, a gâtului sau se foloseşte pentru badijonare în cazul unor infecţii
microbiene. Pe această cale se administrează forme farmaceutice sub forme de soluţii,
gargarisme, comprimate de supt.
 CALEA GINGIVALĂ folosită pentru acţiunea locală, indicată aplicării de preparate

vâscoase numite colutorii.
 CALEA BUCO-DENTARĂ utilizată pentru acţiunea locală, cât şi pentru cea sistemică
în tratamentul modern al infecţiilor stomatologice. Preparatele sunt aplicate direct în alveola
dentară, bogat vascularizată. Forme farmaceutice administrate pe această cale sunt: soluţii,
geluri, unguente, pudre, microcomprimate, alveoconuri.
~ 39
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
 CALEA RECTALĂ -introducerea medicamentelor în ampula (denumirea iniţială a
fiolei) rectală urmăreşte acţiunile locale, care pot fi antihemoroidală, antiparazitară, laxativă
sau acţiunile sistemice (ex: antiinflamatoare). Se recurge la administrarea rectală, când
administrarea orală nu este posibilă datorită vomei sau altor suferinţe gastro-intestinale,
medicamentul este puternic iritant al mucoasei gastrice, medicamentul este inactivat de
sucurile digestive.
 AVANTAJELE administrării rectale sunt:
o Posibilităţi de absorbţie similare cu cele de la calea orală;
o Posibilităţi de tratament în cazul copiilor care acceptă mai greu ingestia
medicamentelor;
o Evită primul pasaj hepatic, rectul fiind o zonă puternic vascularizată de
trei grupuri de vene hemoroidale. Substanţele medicamentoase pot intra
în torentul sanguin prin vena cavă inferioară sau poate să treacă ori nu
prin ficat (în funcţie de cât de profund este introdus în rect).
 DEZAVANTAJELE administrării rectale sunt:
o Iritaţii ale mucoasei rectale, produse de unele substanţe, ceea ce poate
declanşa reflexul de defecaţie;
o Impune unele precauţii, cum este aceea de aplicare într-un rect total
vid, altfel absorbţia este incompletă.
 Spălături, supozitoare, microclisme, capsule rectale, unguente, spume.
 CALEA VAGINALĂ prin aplicarea endovaginală a medicamentelor se urmăreşte, în

special, o acţiune locală. În cazul în care există leziuni locale la nivelul vaginului, acţiunea
poate deveni sistemică, uneori neaşteptat de toxică.
 Spălături, ovule, comprimate, capsule gelatinoase, unguente tip emulsie, spume.
 CALEA URETRALĂ se foloseşte pentru administrarea de soluţii sterile prin instalaţii,

hidrogelul pentru anestezie locală.
 Creioane uretrale sau bujiuri, nu se mai folosesc deoarece se administrau greu şi
dureros. În cazul unor infecţii uretrale se preferă administrarea pe cale orală sau
parenterală a medicamentelor.
Ă farmacie I
Manole Aurora
 CALEA NAZALĂ este destinată afecţiunii locale din sfera nazală. Utilizarea frecventă
şi îndelungată a preparatelor, aplicate pe mucoasa nazală e periculoasă (nu se administrează
mai mult de 4-5 zile, deoarece prin administrare îndelungată se produce distrugerea cililor
vibratili, refacerea lor durând până la două luni. Ei sunt poarta de intrare pentru praf. În cazul
administrării lor se are în vedere tensiunea arterială, în special HTA). În ultima vreme calea
nazală este studiată pentru absorbţia unor hormoni sau pentru administrarea unor forme de
insulină prin prizare.
 CALEA OFTALMICĂ se foloseşte pentru administrarea la nivelul ochiului,

administrare ce se face în sacul conjunctival. Ochiul este un organ sensibil şi fragil, ceea ce
impune utilizarea de medicamente perfect controlate şi sterile.
 Colire, unguente oftalmice, inserte (comprimate foarte mici, subţiri şi sterile).
 CALEA AURICULARĂ este vorba de mucoasa otică sau a urechii, se foloseşte

pentru acţiunile locale.
 Soluţii apoase şi vâscoase, pudre, otoconuri (scop: cedează substanţa activă într-un
interval mai lung de timp).
 CALEA PULMONARĂ este destinată introducerii medicamentelor în tractul

pulmonar prin calea nazală folosind fosele nazale, faringele, laringele, traheea, bronhiile şi
bronhiolele până la alveolele pulmonare. Administrarea medicamentelor se realizează cu
dispozitive speciale ce permit inhalarea de gaze, vapori sau aerosoli cu substanţele
medicamentoase ce trebuie să ajungă până la alveolele pulmonare. Substanţele folosite se
administrează în doze reduse, cu timp de acţiune scurt (ex: medicaţia pentru astmul bronşic).
Acţiunea medicaţiei pe cale pulmonară, acţionează mai ales în scop bronhodilatator. Mărimea
particulelor destinate a fi inhalate trebuie să fie ajustată pentru a localiza depunerea în partea
inferioară a tractului respirator, deoarece particulele cu diametrul mare (100 μ) nu depăşesc
traheea.
 Inhalaţii, pulverizaţii, aerosoli.
 CALEA CUTANATĂ este calea de aplicare externă, indicată pentru acţiunile de

suprafaţă şi locale. Se utilizează în general în afecţiuni dermatologice sau pentru aplicarea de
Ă farmacie I
tratamente cosmetice. Medicamentul este plasat
Manole pe piele, atunci când se vizează o acţiune
Aurora
Ă farmacie I
Manole Aurora
locală sau chiar generală când medicamentul penetrează fără efracţie prin diferite straturi de
celule ale barierei cutanate. În general pielea e considerată ca fiind puţin permeabilă, dar s-a
demonstrat şi trecerea în organism a unor substanţe aplicate pe piele. Pătrunderea
medicamentelor se face prin intermediul foliculilor piloşi.
 AVANTAJELE administrării cutanate sunt:
o Medicamentele se aplică direct la locul unde trebuie să acţioneze, în cazul
unor aplicări locale sau unde zona de absorbţie este propice pentru acţiune
generală (ex: pielea din spatele urechii).
 DEZAVANTAJELE administrării cutanate sunt:
o Pielea sănătoasă prezintă o permeabilitate selectivă.
o Dacă e bolnavă, lezată sau inflamată, permeabilitatea sa este puternic crescută
şi unele substanţe care nu o traversează în mod normal, sunt absorbite şi
provoacă reacţii toxice.
 Loţiuni, linimente, unguente, spume, pudre, cataplasme, pansamente, adezive
medicamentoase, etc.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Ă farmacie I
Manole Aurora
20.10.2011
DOZE
Doza este acea cantitate de medicament care se administrează pentru a obţine efectul
terapeutic urmărit. Termenul de „doza” provine de la latinescul „dosis”.
Posologia este partea din formulare, care se ocupă de determinarea dozelor sau a
cantităţilor de medicament administrat pentru a obţine efectul terapeutic dorit.
Acţiunea unui medicament depinde în primul rând de doză. O cantitate prea mică de
medicament poate fi ineficace, o cantitate prea mare de medicament poate duce la tulburări
nedorite în organism şi vorbim de doză toxică. În unele situaţii cantitatea prea mare de
medicament administrată poate provoca moartea şi atunci se numeşte doză letală sau doză
mortală.
Doza terapeutică utilă sau uzuală reprezintă cantitatea de medicament minimă la care
apare efectul terapeutic cunoscut.
Când nu se specifică altfel, administrarea se face pe cale orală. Dozele pot fi pentru o
dată sau pentru 24 de ore. Precizarea dozei simple (o dată) sau pentru 24 de ore şi a
intervalului de administrare sunt elemente foarte importante. Este important să se cunoască
limita superioară sub care poate fi administrat un medicament, când vorbim de doză maximă,
care reprezintă cantitatea maximă ce produce efecte terapeutice fără efecte toxice şi care poate
fi administrat bolnavului o dată („dosis maxima simplex”) sau din doza de 24 de ore („dosis
maxima pro die”).
FR X cuprinde un tabel cu doze maxime pentru adulţi în funcţie de modul de
administrare. Dozele maxime nu pot fi depăşite dacă medicul nu cere în mod expres acest
lucru prin expresia „sic volo”, în aceste condiţii medicul va scrie în paranteze doza depăşită.
Între doza utilă şi doza toxică există o zonă numită zonă terapeutică sau zonă maniabilă.
Cantitatea de medicament cuprinsă între doza utilă şi doza maximă, care dă răspunsurile
farmacodinamice cele mai favorabile în tratament se numeşte doză curativă sau uzuală şi între
aceste tipuri de doză vorbim de latitudine terapeutică.
Efectul medicamentos şi doza administrată depind în bună măsură de intervalul de
administrare. Uneori întreaga cantitate de medicament se administrează o singură dată, atunci
vorbim de „dosis plena”. În cele mai multe cazuri medicamentele se prescriu fracţionat în
mai multe doze şi atunci vorbim de „dosis refracta”. Această împărţire în doze se face în
scopul obţinerii unor efecte de durată.
Dozele maxime din FR X nu pot fi depăşite şi de aceea la primirea reţetelor în
Ă farmacie I
Manole Aurora
farmacie există obligativitatea verificării dozei prescrise de medic şi în caz de neconcordanţă

Ă farmacie I
Manole Aurora
cu tabelul, cantităţile se aduc în limitele impuse de FR X. Verificarea dozei este obligatorie
pentru toate substanţele puternic active, toxice şi stupefiante. Tabelul cu dozele uzuale şi
maxime regăsit în FR X este valabil pentru adulţi (de la 18 până la 60 de ani).
În general dozele sunt exprimate în grame sau mililitri. În unele situaţii medicamentele
sunt prescrise în unităţi internaţionale (prescurtarea fiind UI). Pentru substanţele citostatice
dozele sunt, de cele mai multe ori, raportate la m2 sau suprafaţă corporală.
Doza de atac sau iniţială poate reprezenta din doza totală din
ziua respectivă. Doza de atac este doza cu care este indicat să se înceapă un tratament pentru
a se realiza o concentraţie activă şi se impune în stări de urgenţă.
Doza de întreţinere este o cantitate de medicament cu care se face tratament îndelungat
al unei afecţiuni prelungite sau cronice, corespunzătoare cantităţii de medicament folosită
zilnic de organism ce realizează întreţinerea efectului favorabil obţinut prin doza de atac.
Doza unică este cantitatea de medicament administrată o singură dată în tot
tratamentul.
Doza de depozit este doza unică, dar cu efect prelungit pe zile, săptămâni, luni, în
funcţie de durata de timp necesară pentru difuziunea substanţei respective în organism.
Ă farmacie I
Manole Aurora
26.10.2011
Vârsta omului este împărţită în următoarele etape:
 Nou născut (de la o zi până la două luni);
 Sugari (de la două luni până la doi ani);
 Copil (de la doi ani până la 12 ani);
 Adolescent (de la 12 ani până la 18 ani);
 Adulţi (de la 18 ani până la 60 ani);
 Bătrâni (peste 60 ani).
DACĂ NU EXISTĂ INTERDICŢIE DE VÂRSTĂ calculul dozelor pentru copii
se realizează astfel:
 În funcţie de vârstă (fiind vorba de vârste peste doi ani):
„d” este doza maximă a copilului;

„A” este vârsta copilului în luni;
„12” este o constantă;
„D” este doza maximă a adultului.
 În funcţie de greutatea corporală a copilului:
sau
„G” este masa corporală sau greutatea copilului.

*când vrem să stabilim doza în funcţie de greutate mai putem folosi formula:
„F” este un factor de corelaţie care în funcţie de masa corporală capătă următoarele valori:
 2 pentru greutăţi cuprinse între 10 şi 16 kg;
 1,5 pentru greutăţi sub 36 de kg;
 1,25 pentru greutăţi sub 56 de kg.
 Calculul dozei pentru sugari:
 Calculul dozei pentru bătrâni:

După 60 de ani metabolismul încetinit, funcţia renală şi hepatică deficitare,
influenţează absorbţia şi eliminarea medicamentelor. Doza terapeutică maximă se obţine
astfel:
Pentru persoane cu vârsta între 60 şi 80 de ani ;
Pentru persoane cu vârsta peste 80 de ani .
0,200 mg Rp Clorhidrat de papaverină aa 0,03g

0,600 mg Eufilină
Fenobarbital 0,02g
M.f. pulv.
D.t.d. Nr. X
D.S. int. 3x1/zi
Rp Tiocol aa 10,00g
Alcool
0,300mg Clorhidrat de codeină aa 0,30g

Fenobarbital sodic
0,600mg Sirop de portocale 80,00g
Apă q.s.ad. 200,00g
M.f.sol.
1 lgţ = 5g = 5ml
200g 0,30
5g X
x=0,0075(cantitatea dintr-o linguriţă)

8.11.2011
CAPSULE MEDICINALE
Capsulele medicinale sunt învelişuri care se înghit odată cu medicamentul pe care îl
conţin. Sunt preparate farmaceutice formate din învelişuri care conţin doze unitare de
substanţă activă asociată sau nu cu substanţe auxiliare şi sunt destinate administrării orale. Ele
maschează gustul sau mirosul neplăcut al unor medicamente sau dirijează absorbţia
medicamentului şi atunci vorbim de capsule enterosolubile sau gastro-rezistente.
În funcţie de natura învelişului, capsulele pot fi:
Din amidon şi atunci se numesc „caşete”, „buline” sau „hostii” cu denumirea în limba
latină de „capsulae amylaceae”;
Gelatinoase, care după conţinutul de gelatină sunt tari sau moi.
Capsulele amilacee se prepară din amidon, au formă de cilindri plaţi cu diametru puţin
diferit ca mărime ce permit închiderea prin suprapunere şi uşoară apăsare. În general pot
ambala substanţe sau amestecuri de substanţe sub formă de pulberi stabile. Ele devin moi şi
lunecoase prin înmuierea în apă putând fi înghiţite cu destulă uşurinţă. Se prepară din diferite
tipuri de amidon (de grâu, de cartof, de porumb sau de orez), se numerotează de la 000, 00, 0,
1 şi 2, se livrează în cutii din carton cu 1000 de bucăţi separate capacul de cutie printr-un
separator. Se păstrează în încăperi lipsite de umiditate, deoarece păstrate în condiţii improprii
pot fi atacate de microorganisme şi nu se mai pot folosi. Trebuie să aibă o formă regulată,
suprafaţă lucioasă, margini întregi, fără gust şi fără miros. De obicei sunt de culoare albă
sidefoasă şi foarte rar colorate.
Capsulele gelatinoase sunt învelişuri de gelatină ce servesc pentru administrarea unor
medicamente cu gust sau miros neplăcut. Capsulele moi pot avea formă sferică sau ovoidă.
Capsulele cu formă sferică se numesc „perle”, iar cele cu formă ovală se numesc „capsulene”.
Datorită elasticităţii pereţilor se deformează uşor şi de aceea pot fi înghiţite chiar şi atunci
când au un volum apreciabil de substanţă. Ele pot ambala substaţe solide sau lichide uleiose,
niciodată apoase. Se pot obţine prin operaţia de ştanţare sau presare, prin picurare sau
scufundare sau imersie. Capsulele gelatinoase dure se numesc şi capsule tari cu capac sau
operculate. Ele se prezintă sub formă de cilindri alungiţi, rotunjiţi la capete, care se închid
prin suprapunere. Există opt dimensiuni de capsule notate în ordine crescătoare de la 5 până
la 000 (000, 00, 0, 1, 2, 3, 4, 5). Au rolul unor mici recipiente care conţin amestecuri de
substanţe sub formă de pulberi sau granulate într-un volum care variază între 0,13 şi 1,36.
Umplerea lor trebuie să se facă automat în industrie sau dacă se folosesc la nivel de farmacie
se umplu cu ajutorul unor maşini numite gelulare şi de aceea se mai numesc şi gelule. În
Ă farmacie I
Manole Aurora
general conţinutul capsulelor gelatinoase poate fi alcătuit din substanţe pulverulente sau sub
formă de granulate de
dimensiuni mici şi atunci ele se numesc spansule.
9.11.2011
OPERAŢII FOLOSITE ÎN FARMACIE
Materiile prime sunt transformate în forme farmaceutice cu ajutorul diferitelor

operaţii. Operaţiile folosite pot fi :
A. Operaţii generale;
B. Operaţii speciale.
Sunt denumite generale, operaţiile care sunt aplicate la prepararea mai multor grupe de
preparate şi care nu sunt exclusiv farmaceutice, ele fiind întâlnite şi în alte numeroase
domenii de activitate. Acestea sunt: cântărirea, măsurarea, decantarea, presarea, uscarea,
filtrarea, evaporarea, etc.
Operaţiile specifice sunt operaţii care se aplică în mod restrâns la obţinerea unei
anumite forme farmaceutice (comprimarea, drajefierea, granularea, modelarea pilulelor şi
supozitoarelor). În plus în industria farmaceutică se aplică tehnologii speciale la obţinerea
capsulelor, supozitoarelor, a medicamentelor de aerosolizare. Într-un proces tehnologic
industrial, diversele operaţii se desfăşoară ordonat în timp şi au ca rezultat o şarjă din
medicamentul dorit.
MĂSURAREA
Măsurarea este operaţia fizică prin care se determină o mărime necunoscută în raport
cu altă mărime luată ca etalon, ambele fiind de aceeaşi natură.
De exemplu greutatea se determină comparativ cu unitatea de măsură „kilogram”, etc.
În farmacie se folosesc măsuri şi greutăţi ale sistemului CGS (centimetru-gram-secundă) sau
multiplii şi submultiplii lor. Între măsurări fizice care interesează prepararea medicamentelor
întâlnim:
 măsurarea masei;
 măsurarea volumului;
 măsurarea temperaturii;
 măsurarea presiunii;
 măsurarea punctului de topire;
Ă farmacie I
Manole Aurora
 măsurarea punctului de fierbere.
Cele mai uzuale sunt măsurarea greutăţii şi a volumului, care se folosesc , atât în faza
de obţinere, cât şi pentru dozarea preparatelor.
În farmacie, în general, cantitatea de medicament cât şi a materiilor prime folosite sunt
exprimate în grame.
CÂNTĂRIREA
Cântărirea este operaţia prin care se determină masa unui corp cu ajutorul balanţei şi a
unor greutăţi corespunzătoare sistemului de măsuri şi greutăţi adoptat. Unitatea de măsură
pentru masă, în ţara noastră este „gramul” cu multiplii şi submultiplii săi.
Balanţele sunt aparate de măsurare a masei. Tipuri de balanţe:
Ω balanţa cu coloană;
Ω balanţa de mână;
Ω balanţa cu terezii;
Ω balanţa analitică;
Ω balanţa semiautomată;
Ω balanţa electronică.
Balanţa cu coloană sau balanţa de receptură sau tip Sibiu sau balanţa tehnică.
Balanţa cu coloană se întrebuinţează pentru cântăriri între 10 g şi 1000 g. Această balanţă
este formată dintr-o coloană verticală, metalică, fixată pe o cutie acoperită uneori cu o placă
de marmură, cutie ce poate avea uneori două sau trei sertare. La partea superioară a coloanei
este aşezată pe un cuţit o pârghie metalică, formată din două braţe perfect egale, ce are la
extremităţi alte două cuţite, pe care se sprijină două dispozitive terminate cu două platane sau
talere, egale ca greutate. Unele balanţe au şi un dispozitiv cu care se pot bloca pentru a nu
oscila liber, fapt ce menajează cuţitele de la o frecare inutilă. Când balanţele nu au dispozitiv
de blocare se aşază pe unul din platane balanţei o greutate tot timpul când sunt în repaos.
Echilibrul balanţei este semnalat de un ac indicator, fixat în mijlocul pârghiei şi care
pendulează în faţa unui cadran gradat. Balanţa are un echilibru satisfăcător când oscilaţiile
indicatorului sunt uniforme faţă de centrul cadranului. Echilibrul balanţei trebuie verificat
înaintea oricărei cântăriri.
Balanţa de mână sau cumpăna de mână se întrebuinţează pentru cântărirea
medicamentelor, în cantităţi mici, între 0,10 g şi 10 g şi chiar mai mult. Este alcătuită dintr-o
pârghie suspendată cu ajutorul unui cuţit într-o furcă metalică, terminată cu un inel. La
extremităţile pârghiei sunt prinse prin intermediul a trei şnururi, două platane din celuloid sau
material plastic. În mijlocul pârghiei, paralel cu furca, este acul indicator. Există balanţe de
Ă farmacie I
Manole Aurora
mână cu greutăţi, la care determinarea greutăţii se face punând pe unul din talere corpul de
cântărit, iar pe celălalt greutăţile corespunzatoare. Cel mai adesea, cumpenele de mână sunt
prevăzute cu un cursor sau călăreţ ce alunecă pe unul din braţele cumpenei, braţ prevăzut cu
gradaţii şi indică greutatea. Cântărirea se face ţinând cu mâna stângă inelul cumpenei, în timp
ce cu mâna dreaptă se face manevrarea cursorului, încărcarea şi descărcarea platanului.
Balanţa cu terezii sau Roberval cântăreşte greutăţi cuprinse între 100 g şi 5000 g şi se
compune dintr-un sistem de pârghii, care susţin două platane aşezate orizontal.
Balanţa Chirana este o balanţă asemănătoare ca şi construcţie cu balanţa cu coloană.
Este prevăzută cu un opritor şi realizează cântăriri de la 0,05 g până la 50 g.
Balanţa analitică se utilizează mai ales în laboratoarele de control pentru cântăriri
foarte exacte, având o sensibilitate de ordinul zecimilor de mg. Balanţa analitică clasică are o
construcţie asemănătoare cu cea cu coloană. Când FR foloseşte expresia „exact cântărit” se
referă la faptul că determinarea masei se face cu balanţa analitică. Cantităţile de substanţe,
care se cântăresc la balanţa analitică sunt indicate cu patru zecimale.
Balanţele semiautomate pot fi cu un platan sau cu două, pot avea limite de încărcare
diferite. Balanţele cu un platan au limite de încărcare între 5 g şi 1000 g, diviziunea fiind
egală cu un gram. Cadranul este gradat din gram în gram până la 100 g. Cu ajutorul unei
manete se poate schimba limita de încărcare. Sub schimbător există o fereastră care poate
arăta o schimbare de limită până la 900 g. Atunci când cântărim 1000 g luăm în calcul, atât
fereastră, cât şi cadranul. Există balanţe semiautomate cu un platan cu limită de încărcare
2000 g şi diviziune de 2 g. Balanţele semiautomate cu două platane au limită de încărcare
până la 10.000 g . La cântărirea cu aceste balanţe se iau în calcul cadranul şi greutăţile ce le
aşezăm pe platan.
Pentru măsurarea masei, unele balanţe folosesc greutăţi. Greutăţile folosite la
cântărirea medicamentelor trebuie să fie marcate de „Direcţia Generală de Metrologie”.
Acestea sunt construite pe baza unui etalon. În farmacie greutăţile se găsesc în cutii speciale,
prevăzute cu lăcaşuri pentru fiecare greutate. Greutăţile mai mici de 1 kg se confecţionează
din bronz, alamă sau aramă, au formă cilindrică şi uneori se nichelează. Unele cutii de
greutăţi au lăcaş special pentru greutăţile mai mici de 1 g. Aceste greutăţi se fac din plăcuţe
mici de aluminiu şi au forme diferite.
~ 48 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
Condiţii de calitate pentru balanţe

Balanţa trebuie să fie:
1. stabilă adică să se încline la adăugarea unei greutăţi, iar după ridicarea acesteia să
revină la poziţia iniţială;
~ 48 ~
2. dreaptă, justă sau exactă ceea ce înseamnă că balanţa rămâne în echilibru la
adăugarea a două greutăţi egale pe platane şi echilibrul continuă să se menţină şi când cele
două greutăţi sunt schimbate între ele. De asemenea balanţa trebuie să fie în echilibru şi când
platanele sunt goale.
3. Sensibilă când balanţa potrivit încărcată şi echilibrată se înclină la adăugarea unei
greutăţi cât mai mici.
Condiţii de păstrare pentru balanţe

 Să fie ferite de variaţii mari de temperatură şi de umiditate;
 Să se respecte limitele de încărcare, chiar dacă balanţele suportă o încărcare de până la
o dată şi jumătate;
 Pârghiile să fie şterse de praf cu o cârpă moale;
 Cuţitele se şterg cu o cârpă moale şi uscată sau cu o pensulă moale uscată, iar
coloanele nichelate se şterg cu carbonat de calciu/ calciu carbonic şi stearină;
 Cuţitele şi lăcaşul acestora să fie protejate de acţiunile mecanice, blocând balanţa în
stare de repaos;
 Cumpenele de mână se păstrează în cutii de carton sau suspendate într-un cui.
Reguli practice la cântărire
 toate preparatele medicamentoase se măsoară la masă cu excepţia soluţiilor

parenterale;
 se folosesc doar balanţe verificate;

 când nu sunt indicaţii speciale, cântăririle se fac cu o precizie de 0,01 g;
 expresia „cântărit exact” se referă la balanţa analitică;
 pentru „substanţele prescrise în părţi” se foloseşte expresia prescurtată cu „p” vor fi
cântărite împărţind o parte ce corespunde la 1 g;
 „se alege balanţa potrivită” adică se foloseşte cea mai mică balanţă care suportă
greutatea respectivă de cântărire;
 cantităţile mici de substanţă puternic activă (sub 0,20 g) nu se eliberează ca atare, ci se

eliberează sub formă diluată cu lactoză;
 când cantitatea activă este sub 0,05 g, cantitate ce nu se poate cântări exact cu
balanţele folosite în farmacie, substanţa respectivă se utilizează sub formă de pulbere titrată
adică diluată;
~ 49
~
 cântărirea substanţelor solide se face prin aşezarea lor pe o foaie de hârtie, de
preferinţă cerată. Se înţelege că şi pe celălalt platan se aşază o foaie de hârtie identică, atunci
când balanţa are două platane şi spunem că am efectuat tara şi aceasta este valabilă în cazul
oricărui recipient;
 substanţele vor fi aduse pe hârtie cu ajutorul linguriţelor farmaceutice, care pot fi din
metal, os sau material plastic;
 lichidele se cântăresc în flacoane sau mensuri. Dacă trebuie transvazate se cântăresc în

capsule de porţelan sau patentule emailate cu jgheab de scurgere. Lichidul se cântăreşte cu
atenţie pentru a evita murdărirea sticlei, ţinând eticheta în palmă pentru a o feri de umezeală;
 dopul borcanului sau sticlei, cu care se lucrează se aşază mereu cu vârful în sus;
 substanţele vâscoase se cântăresc în capsule de porţelan de mărime potrivită de unde
pot fi scurse uşor;
 substanţele moi se pot cântări pe foi de hârtie cerată, având grijă să nu se murdărească
platanul balanţei;
REGULI GENERALE
 substanţele nu se cântăresc niciodată direct pe talerul balanţei;
 pentru siguranţă eticheta recipientului din care se cântăreşte se citeşte de trei ori: o
dată când se ia borcanul din raft, a doua oară în momentul cântăririi şi a treia oară când se
reaşază borcanul în raft;
 linguriţele cu care se efectuează cântărirea se curăţă la schimbarea substanţei;
 nu se execută cântăriri din mai multe recipiente cu substanţă în acelaşi timp;
 pentru cântărirea lichidelor cu densitatea mai mică decât a apei se folosesc flacoane de
capacitate mai mare şi invers;
 înainte de cântărirea în recipiente de sticlă, acestea se verifică să nu aibă fisuri, pete,
striuri;
 când se execută cântăriri consecutive de lichide în acelaşi flacon, substanţele
mirositoare şi colorate se cântăresc şi se introduc în sticlă la final;
 substanţele adăugate peste limita impusă de reţetă nu mai pot fi returnate în recipientul
de origine;
 cantităţile mai mici de 4 mililitri se măsoară cu picătura pentru a nu da erori de
cântărire;
 niciodată nu se întrerupe o cântărire şi nu se vorbeşte în timpul efectuării unei reţete
pentru a se evita inhalarea de substanţe.
~ 50
~
~ 51
~
30.11.2011
MĂSURAREA MEDICAMENTELOR
A măsura un medicament înseamnă a-i determina volumul în raport cu unitatea de
măsură adoptată şi anume „litrul” cu multiplii şi submultiplii lui. FR X recunoaşte măsurarea
în volume la prepararea medicamentelor parenterale, la prepararea reactivilor şi soluţiilor
titrate, cât şi a unor produse industriale.
Operaţia de măsurare a lichidelor se face cu ajutorul vaselor gradate, care au puncte de
reper determinate, corespunzând fiecare unui anumit volum. Vasele utilizate pentru
măsurarea volumelor sunt gradate la temperaturi de 200C ± 50C. Cel mai des întrebuinţate
ustensile gradate sunt:
 mensurile;
 cilindri gradaţi;
 baloane gradate;
 pipete;
 biurete.
Mensurile sunt confecţionate din porţelan, tablă emailată, mai rar din sticlă. Au formă
cilindrică sau trunchi de con. Sunt vase marcate în interior, de jos în sus, cu numărul de cm3
corespunzător înălţimii respective. Mai des întrebuinţate sunt mensurile de 100 cm3, 250 cm3,
500 cm3, 1000 cm3 şi 2000 cm3. Întrebuinţarea este recomandată în cazurile în care se lucrează
cu cantităţi mari de lichid, deoarece măsurarea cu ajutorul lor nu este foarte precisă.
Cilindrii gradaţi sunt fabricaţi din sticlă, au formă de cilindru cu diametru mic faţă de
înălţime. Măsurarea cu cilindrul este mai exactă decât cu mensura. Se folosesc cilindri de
5 cm3, 10 cm3, 50 cm3, 100 cm3, 250 cm3, 500 cm3, 1000 cm3 şi 2000 cm3. Pot fi şi cilindri cu
dop de sticlă, care se deosebesc de cilindrii obişnuiţi prin faptul că la partea superioară se
îngustează şi formează un gât ce se acoperă cu dopul de sticlă. Cilindrii cu dop sunt folosiţi
când lichidele măsurate trebuie agitate.
Baloanele gradate se mai numesc baloane cotate sau baloane jojate. Sunt tot din
sticlă, având un gât lung şi îngust, pe care se află un semn ce marchează capacitatea exactă a
balonului ce este menţionată prin cifre gravate pe balon, indicându-se şi temperatura la care
au fost etalonate. Baloanele gradate permit o măsurare exactă a volumelor de lichid şi pot
avea capacităţi de la 50 cm3 până la 2000 cm3.
Pipetele se folosesc la măsurarea volumelor mici de lichid. Pot fi pipete cu bulă şi
biurete. Pot fi cu scurgere totală sau limitată. Au capacităţi de la 1 cm3 până la 50 cm3.
Biuretele sunt tuburi din sticlă gradate, terminate cu robinet sau alt dispozitiv de
~ 52
~
scurgere reglabil. Pot fi prevăzute sau nu cu o dungă colorată de-a lungul tubului, opusă
~ 53
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
gradaţiilor. Ele permit măsurarea volumelor în mililitri. Biuretele farmaceutice sunt formate
dintr-un corp de evacuare cu robinet de sticlă, fiind mai avantajoase decât cele cu clemă.
Alegerea unei biurete de o anumită mărime depinde de volumul de lichid care urmează a fi
determinat. Lungimea biuretelor este aceeaşi pentru toate mărimile de la 10 ml până la
100 ml, diametrul fiind diferit. Menţinând o lungime standard se realizează o amplasare
simetrică pe stative, care sunt de obicei circulare şi turnate. Punctul 0 (zero) al biuretelor şi
pipetelor farmaceutice este plasat la bază lângă robinet, spre deosebire de celelalte biurete al
căror punct 0 se află la partea superioară.
Recipiente din sticlă tradiţionale utilizate în laboratoare şi farmacii pentru

cântărirea şi măsurarea lichidelor sunt de obicei conice sau cilindrice, lucru care prezintă
următoarele:
 AVANTAJE
 Uşor de umplut până la nivelul necesar fără pierdere de lichid;
 Uşor de spălat după utilizare.
 DEZAVANTAJE
 Mai greu de citit cu exactitate meniscul lichidelor, eroarea crescând cu
înălţimea datorită înclinaţiei;
 Dificultate în a determina volumul de lichid dintre gradaţii;
 Pentru cilindrii gradaţi şi mensurile conice cea mai mică cantitate ce poate fi
măsurată este de 1 ml.
N.B. Pentru volumele de la 0 până la 1 ml se utilizează pipetele gradate, iar în cazul
unor volume mai mici de 0,1 ml se utilizează soluţiile titrate.
Citirea meniscului unui lichid se face când lichidul care se află într-un vas gradat
întâlneşte tangenta orizontală şi nu cea laterală.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Reguli practice la măsurarea cu cilindrii gradaţi şi mensuri
 trebuie să fie întotdeauna curate şi uscate;
 se aleg cele mai mici vase în care poate fi măsurat volumul dorit;
 dacă este posibil nu se determină volumul între două gradaţii, deoarece creşte eroarea
citirii;
 eticheta recipientului se verifică de 3 ori;
 flaconul se ţine în mâna dreaptă cu eticheta pe partea opusă turnării, în aşa fel încât în
timpul turnării să fie vizibilă;
 dopul flaconului se plasează cu vârful în sus pe o placă de faianţă sau pe o foaie de
hârtie curată;
 se ridică mensura sau cilindrul astfel încât gradaţiile să fie la nivelul ochilor;
 se toarnă lichidul cu atenţie, în centrul mensurii evitând prelingerea pe pereţii acesteia;
 este necesară atenţia pentru citirea meniscului la substanţele colorate;
 în cazul substanţelor vâscoase în mensura de cântărire se adaugă o cantitate mică de
solvent şi se agită pentru diluare cu o baghetă;
 măsurarea cu pipete gradate – lichidul măsurat cu pipeta, este recomandat să se
elibereze în totalitate, nu între două gradaţii pentru că apar erori de citire;
 Măsurarea în picături este rezervată lichidelor prescrise în cantităţi sub 4 g şi
medicamentelor puternic active ce se administrează în doze mici.
FR X oficializează pentru măsurarea în picături, picătorul normal. Picătorul normal
este un tub din sticlă cilindric, cu diametrul interior de 0,6 mm, iar cel exterior de 3 mm.
Picăturile se măsoară în cădere liberă, cu ajutorul picătorului ţinut în poziţie verticală
deasupra recipientului de preparare. Înălţimea de umplere a păcătorului cu lichid nu trebuie să
depăşească 2-4 cm. Se recomandă ca picătorul să fie fixat într-un stativ evitând lovirea
capătului de scurgere. Se curăţă prin spălare cu apă şi se usucă. Suprafaţa de picurare trebuie
să fie perfect curată, fără urme de grăsimi. 20 de picături de apă distilată care cad liber la 200C
reprezintă 1 g. Numărul de picături este dat de grosimea vârfului capilarului. Pentru alte
lichide decât apa distilată numărul picăturilor variază în raport cu densitatea, vâscozitatea
lichidului, temperatura, tensiunea superficială, fenomenul de adeziune capilară. Când în
farmacie lipseşte picătorul normal se utilizează picătorul obişnuit care trebuie etalonat. În FR
X se găseşte un tabel cu numărul de picături/g pentru unele lichide. În farmacie se folosesc
metode improprii de măsurare a picăturilor ca:
 scoaterea parţială a dopului;
 folosirea de sticluţe cu dop picurător;
 prelingerea soluţiei pe dop.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Acestea nu sunt exacte şi nu sunt recomandate.
Alte ustensile de sticlărie folosite în practica farmaceutică (necalibrate)

 pahare Berzelius;
 vase Erlenmeyer;
 baloane negradate;
 eprubete;
 sticle de ceas (folosite la cântărit şi la acoperirea vaselor la fierbere);
 baghete din sticlă;
 pâlnii de diferite dimensiuni;
 spirtiere din sticlă.
Alte ustensile folosite în practica farmaceutică:

 patentulă sau patenă care reprezintă o semisferă cu jgheab de scurgere;
 linguriţe farmaceutice care au cupă la ambele capete;
 cartele din celuloid;
 spatule elastice sau fixe folosite la curăţarea mojarelor sau pentru manipularea
substanţelor semisolide;
 mojare cu pistil;
 site farmaceutice.
Ă farmacie I
Manole Aurora
6.12.2011
0,02g Rp Fosfat de codeină 0,10g
0,06g Terpinhidrat 1,00g
Hidrogenocarbonat de sodiu aa 2,00g

Oleo zahăr de anason
M.f.pulv. Div.
in. dos. aeq D.S.
int. 3x1/zi
0,20g Rp Clorhidrat de papaverină aa 0,03g

0,60g Eufilină
Fenobarbital 0,02g
M.f. pulv.
D.t.d. Nr.X
D.S. int. 3x1/zi
10,00g
0,30g
Rp
PROPEDEUTIC Tiocol Asistent medical de aa Anul
Ă Alcool farmacie I
Manole Aurora
0,10g Clorhidrat de papaverină aa6.12.2011
Fenobarbital sodic
0,20g Sirop de portocale 80,00g
M.f.sol.
D.S. int. 3x1lgţ./zi
1 lgţ. = 5g = 5 ml
div. in. dos. aeq.→ cantitatea de substanţă, pentru care avem doza o dată şi pentru
24 ore date, se împarte numărul dat de „div.in.dos.aeq.” apoi numărul obţinut se înmulţeşte cu
numărul indicat la D.S.
d.t.d.→ se compară cantitatea dată cu cea de la doza pentru odată, apoi se

înmulţeşte cu numărul de la D.S.
q.s.ad.→ cu regula de trei simpli „dacă cantitatea de la q.s.ad. ......... cantitatea de

la substanţa pentru care avem indicat doza pentru o dată şi pentru 24 ore, atunci cantitatea
dintr-o linguriţă ....... X”.
X = cantitatea de substanţă dată x cantitatea dintr-o linguriţă
q.s.ad.
Ă farmacie I
Manole Aurora
7.12.2011
OPERAŢII CE SE FOLOSESC LA PREPARAREA PULBERILOR
USCAREA
Uscarea este operaţia de îndepărtare totală sau parţială a umidităţii dintr-un produs
solid, lichid sau gazos.
Produsele solide supuse uscării sunt substanţe medicamentoase sau preparate care
constituie etape intermediare ale fabricării medicamentelor ca de exemplu uscarea
granulatelor înaintea comprimării.
Produsele lichide care prin uscare se transformă în pulberi sunt soluţii extractive
obţinute din produsele vegetale, produsele animale sau din culturi în urma biosintezei.
Uscarea se aplică altor produse precum:
 plasma umană;
 seruri;
 vaccinuri:
 suspensii de tulpini microbiene care trebuie păstrate mai mult timp.
OBIECTIVELE USCĂRII SUNT:

 asigurarea conservării unor substanţe şi a unor produse vegetale, deoarece în absenţa
umidităţii multe reacţii chimice, fizice şi enzimatice sunt oprite sau sunt întârziate;
 uşurinţă la manipulare şi la transport;
 obţinerea unor preparate farmaceutice precum extractele uscate;
 posibilitatea de prelucrare în forme farmaceutice a substanţelor cu apa de cristalizare
şi comprimarea granulatelor:
 uşurarea operaţiei de pulverizare.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ USCAREA SUNT:

 viteza de vaporizare;
 suprafaţa de vaporizare;
 tensiunea de vapori saturaţi la temperatura la care se află suprafaţa substanţei de uscat;
 tensiunea vaporilor existenţi în atmosfera de deasupra substanţei de uscat;
 presiunea totală ambiantă.
La uscarea solidelor, eliminarea apei se face prin evaporare. Evaporarea la suprafaţa
materialului are loc când tensiunea de vapori superficială este mai mare decât tensiunea de
Ă farmacie I
Manole Aurora
vapori a stratului de aer înconjurător la o temperatură determinată. Când aceste două valori
devin egale, evaporarea este nulă. Un factor important în evaporarea apei este temperatura.
Pentru a realiza o uscare mai rapidă, importantă este agitarea materialului şi de asemenea
mărimea particulelor.
În procesul de uscare, viteza de uscare este la început mai mare după care descreşte pe
măsură ce materialul se usucă. În prima jumătate a timpului de uscare materialul pierde circa
90% din umiditate, restul fiind cedată în a doua jumătate a perioadei de uscare. Punctul de
trecere dintre prima jumătate şi cea de-a doua jumătate este numit „punct critic”, iar
umiditatea la punctul critic se numeşte „umiditate critică”.
Când se procedează la uscarea unui produs, procesul de uscare se consideră încheiat
când în urma a două cântăriri consecutive se obţine aceeaşi cantitate. În general umiditatea
este îndepărtată parţial, dacă prin uscare se elimină complet umiditatea unele produse au
tendinţa de a recâştiga apa în contact cu aerul atmosferic.
Produsele vegetale se usucă până la un conţinut de umiditate de 10%, amidonul până
la 15%, substanţele cristalizate până la o anumită umiditate la care sunt stabile în condiţii
normale de păstrare.
METODE DE USCARE:
Metodele de uscare se aleg în funcţie de:
 natura produsului;
 gradul de deshidratare urmărit;
 sensibilitatea principiilor active obţinute.
A. USCAREA LA AER este un procedeu simplu şi se practică prin expunerea în aer liber
a unor materiale care pierd uşor umiditatea şi nu sunt sensibile la acţiunea agenţilor
atmosferici. Uscarea la aer se face la soare, la umbră sau în spaţii închise. Materialul se
întinde pe coli de hârtie, pe pânză sau pe reţele de sârmă în strat subţire şi eventual se vântură
pentru a grăbi procesul de uscare. Uscarea la soare se aplică în general rădăcinilor, rizoamelor
şi cojilor. Produsele vegetale, mai sensibile, se usucă în general la aer, în spaţii adăpostite cu
eventuală circulare a agentului de uscare, folosind coşuri sau ventilatoare. Prin expunere la
aer se pot usca şi o parte din substanţele solide care pierd uşor umiditatea sau apa de
cristalizare şi nu sunt influenţate de aer.
B. USCAREA ÎN EXICATOARE
Exicatoarele sunt recipiente cu pereţii groşi de sticlă sau de porţelan, care pot fi
acoperite etanş cu un capac şi care servesc la uscarea unor substanţe. Unele exicatoare au la
partea inferioară un compartiment în care sunt aşezate vase cu substanţe higroscopice care
~ 57 ~
Ă farmacie I
Manole Aurora
pierd umiditatea (clorura calcinată, oxid de calciu, acid sulfuric concentrat, silicagel). În
partea superioară a exicatorului se aşază o placă de porţelan ce serveşte drept suport pentru
vasele care conţin materialul de uscat. Unele exicatoare pot fi cuplate la o sursă de vidare prin
intermediul unui robinet. În farmacie şi în laborator exicatoarele se folosesc la deshidratarea
unor substanţe în cantităţi mici şi pentru păstrarea unor produse higroscopice, cum ar fi unele
extracte uscate sau moi.
Exicator
C. USCAREA CU AJUTORUL CĂLDURII se face cu ajutorul unui agent de uscare
încălzit cum ar fi aer sau gaze de ardere, care circulă deasupra materialului, se încarcă cu
vaporii de apă şi apoi este evacuat prin ventilare. Această uscare, pe cale artificială, necesită
aparatură specială şi condiţii de lucru controlate. Aparatul de uscare poate funcţiona la
presiune normală sau la presiune redusă. Dispozitivele de uscare ce funcţionează pe acest
principiu sunt:
 etuve şi dulapuri uscătoare;
 uscătoare cu bandă sunt uscătoare care funcţionează prin fluidizare,
folosind mişcarea materialului de uscat pe bandă.
Etuvele au dimensiuni variabile şi forme diferite. Încălzirea se poate face cu gaz sau
electric cu temperaturi între 400C şi 2500C. Etuva este un aparat de formă paralelipipedică, cu
pereţii groşi, dubli, prevăzut de multe ori cu termostat. În interior este prevăzută cu poliţe pe
care se aşează vasele cu materialul de uscat. Aerul încălzit pătrunde în etuvă pe la partea
~ 58
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
superioară, traversează materialul, se încarcă cu vapori de apă apoi este evacuat. Dulapurile
uscătoare (în industrie se folosesc camere uscătoare) funcţionează asemănător cu etuvele, cu
deosebirea că aerul este silit să parcurgă un drum mai lung deasupra materialului aşezat pe
tăvi sau site, aşezate pe mai multe etaje.
Etuvă
D. USCAREA CU RADIAŢII INFRAROŞII se aplică materialelor poroase şi
termolabile. Uscarea se face cu ajutorul unor lămpi care radiază raze infraroşii. Stratul de
material are o grosime de 15-20 mm, este aşezat pe o bandă rulantă, care se roteşte cu o viteză
mică, fiind la o anumită distanţă de sursele de radiaţii. Durata de uscare este mai mică decât la
alte metode.
E. USCAREA PRIN PULVERIZARE SAU NEBULIZARE este o metodă de uscare
pentru produsele lichide care se dispersează sub formă de particule foarte fine. Într-o cameră
de uscare în care se introduce un curent de aer cald la 1000C, produsul lichid va fi transformat
instantaneu în particule fine de pulbere cu aspect deosebit, volum specific aparent crescut,
uşor de dizolvat sau suspendat. Prin nebulizare se obţine laptele praf pentru sugari, unele
extracte vegetale şi enzime.
F. USCAREA PRIN ÎNGHEŢARE SAU LIOFILIZARE este metoda prin care
soluţiile, suspensiile, corpurile solide care conţin apă sunt supuse congelării, după care gheaţa
formată este sublimată în vid înaintat şi lasă o masă spongioasă, uscată de aceeaşi mărime şi
formă cu ale masei iniţiale. Dacă sunt condiţii corespunzătoare, produsele liofilizate
prezintă o stabilitate superioară, se redizolvă uşor în apă rece, iar materialele biologice îşi
păstrează activitatea. Exemplu: antibioticele injectabile.
~ 59
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
~ 60
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
13.12.2011
PULVERIZAREA
Pulverizarea este operaţia prin care materialele solide, sub formă de bucăţi, sunt
transformate în particule de o anumită mărime. De obicei pulverizarea se realizează prin
acţiuni mecanice. Operaţia de pulverizare este o etapă obligatorie pentru toate pulberile. În
funcţie de mărimea particulelor obţinute, deci a gradului de fineţe urmărit, se pot obţine
particule mari de peste 1 mm prin sfărâmare sau particule mici cuprinse între 50 şi 500
microni ( ) prin măcinare.
Prin pulverizare, suprafaţa totală a particulelor creşte foarte mult, ceea ce constituie un
avantaj pentru prepararea anumitor forme farmaceutice, deoarece se măreşte viteza de
dizolvare la soluţii, se uşurează procesul de extracţie la soluţiile extractive, se ajunge la
amestecuri mai omogene în cazul pulberilor compuse.
Procesul de pulverizare necesită supunerea materialului la forţe de presare şi de
forfecare. Mărunţirea poate fi obţinută prin patru metode principale şi anume:
 strivire;
 tăiere sau despicare;
 lovire;
 frecare.
De fapt acţiunea nu este atât de simplă şi în majoritatea cazurilor forţele acţionează
combinat şi anume: strivirea cu frecarea, lovirea cu strivirea şi frecarea, despicarea cu lovirea
şi frecarea, etc. Pentru materialele dure este indicată lovirea şi strivirea, pentru cele moi este
mai eficace frecarea, pentru droguri vegetale este mai eficace tăierea.
Pulverizarea necesită un consum important de energie mecanică, care depinde de
natura materialului, de gradul de pulverizare cerut şi de utilajele folosite.
Sfărâmarea sau mărunţirea are drept scop transformarea unui corp solid din bucăţi
mari în fragmente mai mici, care variază de la 1 mm până la câţiva cm. Operaţia de mărunţire,
în farmacie, se execută cu ajutotul mojarelor sau cu ajutorul morilor de construcţie simplă.
Drogurile vegetale constituite mai ales din ţesuturi fibroase se mărunţesc prin tăierea cu
ajutorul foarfecelor sau al cuţitelor.
În cazul pulberilor farmaceutice mărunţirea poate fi întâlnită ca o operaţie care
precede pulverizarea. În industrie sfărâmarea se realizează cu ajutorul concasoarelor şi a
morilor de diferite tipuri. În funcţie de construcţia lor, concasoarele folosite în industria
farmaceutică pot fi cu fălci, cu ciocane, conice şi cu valţuri.
PULVERIZAREA PROPRIU-ZISĂ este operaţia prin care corpurile solide sunt aduse
~ 61
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
în fragmente foarte mici, dimensiunea lor fiind de 1 mm. Ca rezultat al aplicării acestei
~ 62
~
operaţii asupra substanţelor medicamentoase este obţinerea unui produs numit „pulbere”.
PULVERIZAREA LA MOJAR este operaţia cea mai frecvent întâlnită în practica
farmaceutică de receptură. Pentru pulverizare se foloseşte mojarul cu pistil.
Mojarul este un vas de forma unei cupe, cu baza uneori plată şi cu pereţii groşi pentru
a avea rezistenţa necesară. Pistilul are formă cilindrică, unul din capete având drept terminaţie
o calotă sferică turtită. Mojarele sunt confecţionate de obicei din poţelan, mai rar din sticlă. În
unele cazuri se mai folosesc mojare din fier, bronz, agat, marmură. În funcţie de substanţa de
pulverizat mojarele au diferite mărimi.
Pentru pulverizarea substanţelor toxice, a căror pulbere se poate ridica în atmosferă, se
utilizează mojare acoperite. Acestea sunt mojare de formă obişnuită, acoperite cu o piele,
pânză sau foaie de cauciuc de formă conică, care este fixată la bază de pereţii mojarului iar la
vârf este prinsă de pistil. Pulverizarea cu aceste mojare trebuie făcută cu destul de multă
atenţie, deoarece prin mişcările pistilului acoperişul mobil poate acţiona ca o foale, ceea ce
duce la împrăştierea pulberii toxice prin crăpături. La pulverizarea cantităţilor mari de
substanţe toxice este necesar să se protejeze nasul şi gura cu o mască de tifon şi eventual ochii
cu ochelari de protecţie.
Pulverizarea la mojar se poate face prin lovire şi prin triturare. Pulverizarea prin
lovire sau pisare se efectuează lovind cu putere substanţa aflată pe fundul mojarului cu pistilul
pe o direcţie perpendiculară. Operaţia se execută luând în lucru o cantitate potrivită de
substanţă, astfel ca loviturile pistilului să fie eficace. Când se lucrează cantităţi prea mici
pistilul poate lovi în gol şi sparge mojarul, iar când se lucrează cu cantităţi prea mari loviturile
pistilului sunt amortizate în masa de substanţă. Această metodă de pulverizare se aplică
substanţelor dure sau produselor vegetale care au ţesuturi mai tari (acid tartric, alaun, rădăcină
de Ipeca).
Pulverizarea prin triturare este procedeul în care pistilul este învârtit în mojar,
imprimându-se o acţiune de frecare şi presare asupra materialului de pulverizat. Pulverizarea
se datorează zdrobirii substanţei între baza pistilului, care se mişcă circular şi fundul şi pereţii
mojarului. Forţa cu care se acţionează pistilul, în cazul triturării, este potrivită în funcţie de
structura şi de consistenţa substanţei, fiind mai mică decât în cazul pulverizării prin lovire.
Rotirea pistilului, în practica farmaceutică, se face de obicei în sens invers faţă de sensul de
mişcare al acelor de ceasornic (FR X). Prin triturare se pulverizează substanţe mai puţin dure,
care se sfărâmă mai uşor, substanţele care se încălzesc, se înmoaie sau se descompun prin
lovire. În unele cazuri triturarea este precedată sau se face concomitent cu pulverizarea prin
lovire.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Pulverizarea prin frecare – în unele cazuri substanţele cu densitate mică nu pot fi
pulverizate la mojar, deoarece ele se aglomerează şi este greu de obţinut o pulbere omogenă.
În aceste cazuri se procedează la pulverizarea substanţei respective prin frecare pe o sită.
Exemplu de astfel de substanţe: Oxidul de Magneziu, Carbonatul de Magneziu, Oxidul de
Zinc.
Pulverizarea prin radere se foloseşte pentru substanţele care se încălzesc şi se înmoaie
prin triturare, deoarece conţin substanţe grase, cetaceu, parafină solidă, ceară, stearină, unt de
cacao, înlocuitorii untului de cacao. Tot prin radere se pulverizează produse vegetale ce conţin
uleiuri grase. De exemplu: obţinerea făinii de in sau de muştar din seminţele respective.
Porfirizarea este o altă metodă de pulverizare prin care se obţin pulberi foarte fine. Se
execută cu un pistil plat sau uşor concav la bază, ce acţionează frecând substanţa pe o placă
perfect lustruită. Atât pistilul, cât şi placa sunt confecţionate dintr-un material foarte dur şi
rezistent cum este porfirul sau oţelul inoxidabil. Porfirizarea poate fi făcută când se lucrează
cu substanţe uscate, când acestea sunt solubile în apă sau se alterează în prezenţa ei sau cu
substanţe umezite cu o cantitate de apă, când acestea sunt insolubile.
Pulverizarea prin intermediu – unele substanţe folosite în farmacie nu pot fi
pulverizate prin simpla triturare la mojar, deoarece datorită structurii lor ele se aglomerează.
Pentru a se înlesni pulverizarea se recurge la o altă substanţă numită „intermediu”.
Intermediile folosite la pulverizare pot rămâne sau nu în amestec. Intermediile solide care nu
se îndepărtează după pulverizare se numesc „intermedii permanente”. Exemplu: pulverizarea
prin intermediul zahărului, a vaniliei sau secarei cornute, precum şi a seminţelor de dovleac la
prepararea unor emulsii. Intermediile lichide volatile folosite la pulverizarea unor substanţe se
îndepărtează după pulverizare şi se numesc „intermedii efemere” (alcool etilic, cloroform,
eter). De obicei se iau în proporţie de 10% faţă de cantitatea de pulverizat.
Conform FR X pulverizarea se realizează integral fără reziduu. Un eventual reziduu, la
cernere se pulverizează din nou şi se încorporează în amestec. Pulverizarea cu reziduu poate fi
întâlnită în cazul substanţelor chimice numai când acestea sunt amestecate cu impurităţi care
pot fi separate în urma pulverizării şi a cernerii. Pulverizarea cu reziduu este admisă pentru
rădăcina de Ipeca la care principiile active sunt localizate în ţesuturile dure, lemnoase.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Ă farmacie I
Manole Aurora
14.12.2011
CERNEREA
Cernerea este o etapă obligatorie atunci când masa pulberii depăşeşte 20 g (FR X).
Cernerea este operaţia de separare a particulelor de diferite dimensiuni rezultate în
urma pulverizării ce se efectuează cu ajutorul sitelor. Prin cernere se separă particulele cu
diametru mic de cele cu diametrul mare. La cernere rezultă două fracţiuni şi anume:
 o fracţiune care conţine particule mai mici decât dimensiunile ochiurilor sitei;
 o fracţiune care conţine particule egale sau mai mari decât orificiile sitei.
În termeni tehnici materialul care trece prin sită se numeşte cernut, iar cel care rămâne
pe sită se numeşte refuz.
Sitele sunt formate din fire sau lame aşezate paralel, confecţionate din sârmă sau tablă
perforată. Firele sau lamele formează suprafaţa de cernere din care se distinge o suprafaţă
utilă constituită din perforaţiile respective şi anume de ochiuri, suprafaţa utilă este mai mare
la sitele formate din fire sau lame, aşezate în sistem de grătar şi mai mică la ţesături sau
perforaţii pătrate sau rotunde. Randamentul unei site depinde de suprafaţa utilă, de construcţia
sitei şi de condiţiile de lucru. Productivitatea sitei depinde de mişcarea materialului deasupra
sitei, de grosimea stratului de material, de amplitudinea parcursului făcut de pulberi.
De asemenea trebuie să se ţină seama la alegerea unei site potrivite şi de proprietăţile
materialului care se cerne. Cu cât mărimea particulelor materialului este mai apropiată de
dimensiunile ochiurilor, cu atât se îngreunează cernerea. Importantă este şi forma particulelor
de pulbere. Materialele cu particule de formă apropiată, de formă sferică se cern bine prin site
cu ochiuri circulare. În general particulele sferice traversează ochiurile sitelor mai uşor decât
cele alungite. Materialele cu particule aciculare, lamelare, de plăci sau de solzi sunt mai greu
de cernut. Dacă materialul conţine o anumită cantitate de umiditate trebuie în prealabil supus
uscării.
FR X oficializează un set de trei site. Ele sunt numerotate în funcţie de dimensiunea
ochiurilor sau în funcţie de numărul ochiurilor/cm2. Numerotarea se face cu cifre romane.
După FR X sitele standard corespund următoarelor tipuri de pulberi:
I. fragmente mari
II. fragmente mijlocii se referă în general la fragmentele vegetale
III. fragmente mici
IV. pulberi groscioare
V. pulberi mijlocii pentru cernerea pulberilor de uz intern
VI. pulberi semifine
VII. pulberi fine
VIII. pulberi foarte fine pentru cernerea pulberilor de uz extern
IX. pulberi extrafine
Trusele de site farmaceutice sunt standardizate având o sită propriu-zisă, un recipient
de colectare şi un capac, care împiedică împrăştierea materialului de cernut. Refuzul la
cernere nu trebuie să fie mai mare de 5%, iar materialul cernut nu trebuie să conţină particule
mai fine în proporţie de peste 50%. Acest lucru se determină trecând pulberea prin sita
imediat superioară. În industrie se folosesc şi nişte site cu diametrul ochiului mai mare, fiind
confecţionate din sârmă de fier galvanizat şi se numesc ciururi. Produsul obţinut prin cernere
cu ajutorul ciururilor este de obicei un produs vegetal redus în fragmente.
Pentru cernerea pulberilor groscioare se folosesc site confecţionate din fire de
aluminiu sau alamă, iar pentru obţinerea pulberilor fine sau foarte fine se folosesc sitele din
fire de mătase.
Ă farmacie I
Manole Aurora
20.12.2011
AMESTECAREA
Din punct de vedere farmaceutic se înţelege un amestec omogen al materiilor prime
sau o asociere omogenă a constituenţilor. Varietatea în starea fizică şi în consistenţă a
preparatelor implică o diversitate de procedee de amestecare. Se disting curent următoarele
modalităţi:
 agitarea - se aplică în special produselor lichide;
 dispersarea – este rezervată preparatelor lichide care conţin o fază dispersată;
 malaxarea – dă o masă de consistenţă păstoasă;
 omogenizarea – este operaţia de finisare la care sunt supuse adesea emulsiile şi
suspensiile fluide sau vâscoase obţinute în prealabil sub forma unor
dispersii grosiere.
În principiu amestecul trebuie să fie o asociere omogenă a constituenţilor. În fapt se
admite că numai soluţiile sunt asociaţii perfect omogene, omogenitatea existând la scară
moleculară. Celelalte amestecuri (emulsii, suspensii, pulberi) au un grad de omogenitate
particular, care poate varia în funcţie de condiţiile de lucru şi care este apreciat din punct de
vedere statistic prin determinarea unor eşantioane reprezentative.
Operaţia de amestecare este poate cea mai curent folosită în farmacie şi se aplică la
toate substanţele şi formele farmaceutice. Mai importantă din punct de vedere galenic sau
tehnic este amestecarea, care are ca scop obţinerea unei asocieri de mai multe componente.
Amestecarea este o etapă obligatorie în cazul emulsiilor compuse. Ordinea de
amestecarea este cea prevăzută de FR X: pulberile se adaugă în ordinea crescătoare a maselor
pentru substanţele cu densitate apropiată sau în ordinea descrescătoare a densităţii, substanţele
cu densitate mare adăugându-se la început.
Operaţia de amestecare pentru pulberi se poate face în mojare prin triturare, prin
amestecare cu spatula sau cartela în cutii cu bile. Amestecarea se realizează manual şi se mai
pot folosi şi aparate acţionate mecanic. Exemplu: mori cu bile sau amestecatoare cubice din
plexiglas de mici dimensiuni. În industrie se folosesc două categorii de amestecatoare şi
anume amestecatoare cu cuvă mobilă şi cu cuvă fixă cu agitator.
Pentru fluide amestecarea se face cu agitatoare. Agitatorul poate fi construit
independent de recipientul în care se află componentele de amestecat. Pot fi agitate manual cu
baghete de sticlă sau tije metalice. Se pot folosi şi agitatoare mecanice care pot fi cu braţe, cu
palete, cu elice, cu turbină sau vibratorii.
Ă farmacie I
Manole Aurora
21.12.2011
DISTILAREA
Distilarea este prima operaţie pentru prepararea lichidelor, este operaţia prin care un
lichid este supus încălzirii şi transformat în vapori, după care vaporii sunt condensaţi din nou
în stare lichidă. Distilarea se aplică la obţinerea sau purificarea unor lichide, care pot fi
încălzite la fierbere fără descompunerea sau separarea unui lichid de alte lichide sau de
substanţele dizolvate în el. Purificarea unui lichid prin distilare se mai numeşte şi
„rectificare”.
Când distilarea are loc la presiune obişnuită, lichidul fiind încălzit la temperatura de
fierbere iar vaporii rezultaţi fiind captaţi şi condensaţi într-un refrigerent, se numeşte distilare
simplă. Acesta poate fi continuă sau discontinuă. Distilarea simplă se aplică la prepararea apei
distilate şi la purificarea prin distilare a unor lichide. Aparatul folosit în cazul distilării simple
este un distilator de tip alambic. Schematic alambicul se compune din:
cazan de fierbere sau fierbător sau evaporator sau cucurbită;
capac de formă sferică sau cilindrică, numit capitel;
condensator;
refrigerent.
Alambicul este construit din tablă de cupru, alamă sau aluminiu, uneori din oţel
inoxidabil sau sticlă termorezistentă. În cazul alambicului din tablă de cupru interiorul se
cositoreşte sau se argintează periodic. Cositorirea este absolut necesară pentru a acoperi şi
izola peretele interior al alambicului pentru ca apa să nu poată dizolva urmele de cupru.
Cositorirea se face de câte ori este nevoie.
Cucurbita poate avea formă cilindrică sau emisferică, în ea introducându-se apa sau
lichidul de distilat. Cucurbita este cuplată cu diferite dispozitive ce permit alimentarea
continuă fără întreruperea distilării. Încălzirea se poate face pe foc direct, aburi sau curent
electric.
Capitelul este partea care acoperă cucurbita şi se adaptează etanş acesteia. Capitelul se
continuă cu un tub în formă de gât de lebădă numit condensator, care este suficient de larg
pentru a lăsa să treacă liber vaporii fără să producă creşteri ale presiunii; tub ce face legătura
între capitel şi refrigerent, care este partea alambicului în care condensatorul ia formă de
spirală, iar vaporii existenţi în el reiau forma lichidă datorită apei reci ce traversează
refrigerentul. La confecţionarea alambicului se are în vedere realizarea unui evaporator
suficient de mare pentru a realiza o viteză convenabilă de trecere a vaporilor fără să se
antreneze în distilator impurităţi volatile. În spaţiul de deasupra apei, pentru a mări suprafaţa
Ă farmacie I
Manole Aurora
de condensare, se poate găsi un sistem de şicane/obstacole ce împiedică apa comună antrenată
de vapori sub formă de pelicule, bule sau chiar sub formă de picături separate, să pătrundă
înspre primul condensator. Pentru obţinerea apei distilate se porneşte de la apa potabilă. Când
se cere obţinerea unei ape distilate de calitate superioară se porneşte de la o apă purificată din
punct de vedere chimic, prin tratare cu reactivi sau prin demineralizare, deoarece calitatea
apei brute influenţează calitatea distilatului. Îndepărtarea prealabilă a unor săruri din apa brută
reduce frecvenţa curăţării evaporatorului.
Mod de lucru
Apa potabilă se introduce în evaporator până la 2/3 sau 3/4 faţă de volumul total. Cu
ajutorul unei surse de căldură se transformă în vapori ce ajung în refrigerent prin care circulă
continuu apă rece, prin intermediul căreia vaporii sunt transformaţi în apă distilată.
Refrigerentul poate fi aşezat deasupra cucurbitei şi se numeşte „per altus”, în lateralul ei şi se
numeşte „per latus” sau dedesubtul ei şi se numeşte „per descensum”.
Condiţii de colectare a apei distilate:
 apa distilată se colectează în recipiente din sticlă neutră, bine spălate şi clătite în
prealabil cu apă distilată;
 colectarea începe după ce s-a verificat că apa obţinută îndeplineşte condiţiile cerute de
FR X;
 primele porţiuni de apă distilată se aruncă deoarece pot conţine gaze, substanţe
volatile;
 nu se colectează apa proaspătă peste cea veche;
 deschiderea vasului de colectare trebuie să fie îngustă şi dacă este mai mare decât
ţeava de scurgere a distilatorului, se etanşează cu manşon de tifon.
Amplasarea distilatorului se face în boxe de 2 m/2 m, aşezat în vecinătatea camerei de
receptură şi ideal este ca ţeava de scurgere a acestuia să traverseze peretele despărţitor, iar
colectarea să se facă în camera de receptură. Când nu există boxă specială, amplasarea
distilatorului se face într-un loc retras, încăperea având pereţii faianţaţi şi pardoseală din
gresie sau mozaic. Întreţinerea încăperii se face doar cu cârpe umede fără mături, aerisirea
făcându-se înaintea începerii colectării şi mediul ambiant se sterilizează cu lămpi cu
ultraviolete. Valabilitatea apei distilate pentru soluţiile parenterale şi colire (soluţii sterile) se
indică a se folosi apa distilată din primele patru ore de la colectare, pentru soluţiile obişnuite
apa distilată poate fi folosită în termen de 14 zile. După primele patru ore pot să apară
pirogene (provine de la cuvântul grecesc „piros” care înseamnă ardere). Pirogenele sunt
produse de metabolism ale unor microorganisme, se distrug foarte greu şi dau efecte nedorite
pentru bolnavi, în special temperatură mare şi frisoane.
~ 67
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
DISTILAREA CU VAPORI DE APĂ
Distilarea cu vapori de apă este procedeul care serveşte la distilarea unui corp cu punct
de fierbere înalt sau aflat într-o proporţie mică şi pentru purificarea unor substanţe lichide sau
solide al căror punct de fierbere este mai mare de 1000C.
Distilarea cu vapori de apă se aplică substanţelor insolubile în apă sau lichidelor
nemiscibile cu apa. Operaţia poate decurge în două feluri:
I. procedeul constă în distilarea simplă a unui amestec a produsului cu apa;
II. procedeul constă în introducerea vaporilor de apă produşi de un generator separat,
într-un amestec încălzit de apă şi produsul respectiv. Acest procedeu se mai numeşte
„procedeu de antrenare cu vapori de apă” şi este aplicat la prepararea apelor
aromatice.
Antrenarea cu vapori de apă a uleiurilor volatile poate fi realizată prin trecerea
vaporilor de apă prin drogul mărunţit, care în prealabil se macerează cu apă sau cu un amestec
de apă şi alcool. La 10 g plantă se adaugă 100 ml apă, 100 ml alcool sau 200 ml amestec de
părţi egale de alcool şi apă. Timpul de macerare poate varia de la 6 ore până la 24 ore, când
ţesutul vegetal se înmoaie, favorizând o eliberare mai uşoară a principiilor volatile.
Distilarea se realizează dintr-un dispozitiv alcătuit dintr-un generator de vapori, ce este
pus în legătură cu un balon, în care este drogul vegetal macerat în prealabil. Prin gâtul acestui
balon, pe lângă tubul care aduce vaporii, pătrunde un al doilea tub, ce face legătura cu
refrigerentul. Prin primul tub intră în balon vaporii, antrenând produsele volatile existente în
ţesutul vegetal. Prin cel de-al doilea tub vaporii trec spre refrigerent, unde se condensează şi
se colectează într-un vas produsul obţinut.
ALTE OPERAŢII FOLOSITE LA REALIZAREA SOLUŢIILOR
DECANTAREA
Decantarea este operaţia mecanică ce constă în separarea lichidului de particulele
solide dintr-o suspensie sedimentată. Se efectuează cu ajutorul pipetelor, sifoanelor, pâlniilor
de separare şi în industrie se folosesc decantoare speciale prevăzute cu robinet.
PRESAREA sau STOARCEREA

Presarea sau stoarcerea este operaţia mecanică, cu ajutorul căreia se realizează
separarea unui lichid dintr-o substanţă moale sau solidă. Este operaţia principală, folosită la
prepararea sucurilor vegetale apoase sau uleioase; sau poate fi o operaţie secundară ce permite
~ 68
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
recuperarea lichidelor extractive. Se poate efectua cu ajutorul bucăţilor de pânză sau tifon şi
se foloseşte la obţinerea infuziilor şi decocturilor.
CENTRIFUGAREA
Centrifugarea este operaţia folosită de asemenea în scopul separării lichidelor de
solide, cel mai adesea fiind folosită pentru separarea precipitatelor în suspensie din lichide.
Are loc datorită forţei centrifuge ce acţionează asupra extremităţilor sau pe pereţii
recipientului supus rotaţiei, când se realizează o sedimentare grăbită.
EVAPORAREA
Prin evaporare se înţelege trecerea unui corp din stare lichidă în stare de vapori.
Fenomenul are loc numai la suprafaţa lichidului, spre deosebire de fierbere unde trecerea în
stare de vapori are loc în toată masa lichidului. Operaţia urmăreşte să aducă o substanţă sub
formă de vapori pentru a recupera reziduul, separând astfel un lichid de un solid. Operaţia se
aplică şi la concentrarea soluţiilor. Evaporarea depinde de o serie de factori precum:
temperatura;
suprafaţa de evaporare;
agitarea lichidului;
gradul de saturare a atmosferei cu vaporii rezultaţi din evaporare;
presiune.
Operaţia poate avea loc spontan, când lichidul este volatil. Pentru aceasta se folosesc
vase cu deschidere largă şi se aplică pentru cantităţi mici de lichid. Evaporarea se mai poate
face cu ajutorul căldurii, când urmărim evaporarea unei cantităţi mari de lichid şi pentru a
accelera procesul, folosim încălzirea. Evaporarea cu ajutorul vidului se aplică produselor
termolabile precum extractele vegetale şi opoterapice.
FILTRAREA
Filtrarea urmăreşte obţinerea unor soluţii omogene lipsite de impurităţi mecanice,
optic transparente. Este operaţia de separare a unei faze lichide de o fază solidă ce se
realizează prin reţinerea particulelor solide pe suprafaţa unui material filtrant ce permite doar
trecerea fazei lichide. Lichidul ce trece prin filtru se numeşte „filtrat”.
DIZOLVAREA
Dizolvarea este operaţia folosită pentru obţinerea soluţiilor adevărat reale.
~ 69
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
~ 70
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
17.01.2012
STERILIZAREA
Sterilizarea este operaţia de distrugere sau îndepărtare a microorganismelor vii în
formă vegetativă sau sporulată.
Prin „steril” se înţelege un preparat sau un material lipsit de microorganisme vii sub
formă vegetativă sau sporulată, capabile să se dezvolte în condiţii adecvate.
Sunt supuse sterilizării substanţele medicamentoase, excipienţii, unele produse
farmaceutice şi ambalajele lor, spaţii de lucru, ustensile şi părţi de utilaje, în cazul preparării
medicamentelor injectabile sau alte forme farmaceutice sterile.
Preparatele farmaceutice sterile sunt următoarele:
forme farmaceutice parenterale, grupă în care intră medicamentele injectabile,
perfuzabile, seruri, vaccinuri, implante;
forme farmaceutice oftalmice, grupă în care intră picături pentru ochi (colire), unguente;
forme farmaceutice care se aplică pe plăgi, arsuri şi pe pielea sugarului sub formă de
suspensii, emulsii, unguente, pulberi.
Metodele de sterilizare se aleg în funcţie de proprietăţile fizico-chimice ale produselor
pentru evitarea eventualelor modificări în calitatea acestora.
FR X prevede următoarele metode de sterilizare:
A. sterilizarea cu vapori de apă sub presiune;
B. sterilizarea prin căldură uscată;
C. sterilizarea prin filtrare;
D. sterilizarea cu gaz.
Primele două metode sunt cele mai sigure şi trebuie utilizate ori de câte ori natura
produsului o permite.
În cazul produselor care nu pot fi sterilizate în recipientul final se foloseşte prepararea
pe cale aseptică.
A. STERILIZAREA CU VAPORI DE APĂ SUB PRESIUNE
În această metodă, mecanismul microbicid constă în dezorganizarea reacţiilor
metabolice ale germenilor microbieni până la coagularea proteinelor. Se efectuează în
autoclave încălzite, din care aerul a fost în prealabil complet deplasat de vaporii de apă.
Temperatura de sterilizare este cuprinsă între 1150C şi 1200C, iar propagarea căldurii se face
prin convexie.
La autoclav se sterilizează:
soluţii şi suspensii apoase termostabile;
~ 71
~
Ă farmacie I
Manole Aurora
instrumente şi obiecte de cauciuc;
~ 72
~
materiale plastice termorezistente;
sticlă;
se mai pot steriliza şi pânză, tifon, vată.
B. STERILIZAREA PRIN CĂLDURĂ USCATĂ

În această metodă, mecanismul microbicid constă în denaturarea proteinelor
microbiene prin oxidare cu oxigenul din aerul adus la o temperatură crescută. Sterilizarea cu
aer cald se face în etuve încălzite electric la temperaturi cuprinse între 1400C şi 1800C.
Metoda se aplică materialelor cu o conductibilitate termică satisfăcătoare şi care sunt
termostabile.
Prin această metodă se pot steriliza:
ustensile;
obiecte din porţelan şi sticlă;
uleiuri vegetale;
lanolină;
vaselină;
parafină;
ceară;
glicerol;
solvenţi organici nevolatili;
pulberi termostabile.
C. STERILIZAREA PRIN FILTRARE

Mecanismul sterilizării prin filtrare constă în îndepărtarea microorganismelor şi
sporilor prin următoarele efecte:
 efect de cernere care constă în reţinerea microorganismelor datorită diametrului redus
al porilor membranei filtrante;
 efect de adsorbţie care constă în fixarea microorganismelor în interiorul canalelor
filtrului de profunzime.
Filtrarea sterilizantă se efectuează prin:
 filtre bacteriologice sterile confecţionate din derivaţi de celuloză, material plastic,
produse sintetizate sau combinaţii ale acestora;
 membrane filtrante sterile confecţionate din polimeri sintetici sau esteri ai celulozei.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Filtrarea are loc numai sub influenţa unei diferenţe de presiune. Metoda se aplică
soluţiilor apoase când nu este posibilă sterilizarea prin căldură şi pentru sterilizarea aerului.
Filtrarea sterilizantă se efectuează în condiţii aseptice cu ustensile, recipiente şi solvenţi în
prealabil sterilizaţi.
Termenul de aseptic descrie o stare aparent sterilă şi se referă la un spaţiu, un proces,
un produs în care contaminarea poate fi exclusă datorită măsurilor luate.
Asepsia reprezintă ansamblul metodelor prin care se evită contaminarea mediului
ambiant sau a unui substrat a cărui condiţie microbiologică trebuie păstrată.
Metoda lucrului aseptic se aplică sau se foloseşte cu echipament de lucru, solvenţi,
ustensile în prealabil sterilizate. Totul se efectuează în spaţii special amenajate de diferite
dimensiuni ca de exemplu vitrine, boxe, încăperi sterile.
Prepararea pe cale aseptică şi sterilizarea prin filtrare se pot asocia în unele cazuri cu
utilizarea unor conservanţi antimicrobieni.
D. STERILIZAREA CU GAZ
În această metodă, mecanismul microbicid constă în alchilarea unor enzime şi a unor
metaboliţi esenţiali ai microorganismelor. Metoda se aplică în condiţii determinate de
temperatură, durată, umiditate şi concentraţie. Gazele utilizate sunt formaldehida, oxidul de
etilen.
Prin această metodă se sterilizează:
pulberi şi substanţe medicamentoase;
materiale termosensibile (plastomeri);
articole chirurgicale;
anumite zone de producţie.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Ă farmacie I
Manole Aurora
18.01.2012
DEFINIŢII ALE FORMELOR FARMACEUTICE
Soluţiilemedicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide care conţin una sau mai
multe substanţe active dizolvate într-un solvent sau într-un amestec de solvenţi şi sunt
destinate administrării interne sau externe.
Siropurile sunt preparate farmaceutice lichide, cu un conţinut crescut în zahăr, de
consistenţă vâscoasă, destinate administrării interne sau externe.
Preparatele injectabile sunt soluţii, suspensii, emulsii sau pulberi sterile, care se
dizolvă sau se suspendă într-un solvent steril, înainte de folosire. Ele sunt repartizate în
flacoane sau fiole şi sunt administrate prin injectare.
Preparateleperfuzabile sunt soluţii apoase sau emulsii de tip „ulei în apă” izotonice,
sterile şi apirogene, care se administrează intravenos în volume de 100 ml, sau mai mult cu
ajutorul unui dispozitiv de perfuzare.
Colire sau picături pentru ochi sunt preparate farmaceutice sterile, sub formă de
soluţie sau suspensie, folosite în tratamentul şi diagnosticarea bolilor de ochi. Se pot prezenta
şi sub formă de pulberi sterile care se dizolvă sau se suspendă înainte de administrare.
Picături pentru nas sau erine sunt preparate farmaceutice sub formă de soluţie,
emulsie sau suspensie, destinate administrării pe mucoasa nazală.
Picăturipentruurechesauauriculare sunt preparate farmaceutice lichide sub formă de
soluţii, suspensii sau emulsii destinate administrării în conductul auditiv.
Preparatele buco-faringiene sunt preparate farmaceutice sub formă de soluţii,
emulsii sau suspensii, administrate pentru afecţiunile mucoasei buco-faringiene.
Preparate obţinute prin extracţie – acestea pot fi soluţii extractive apoase, tincturi
sau extracte vegetale. Pentru obţinerea acestor forme farmaceutice se foloseşte un procedeu de
extracţie asupra produselor vegetale.
Soluţiile extractive apoase sunt preparate lichide obţinute prin macerarea, infuzarea
sau decocţia produsului vegetal în apă. În funcţie de modul de obţinere rezultă macerate,
infuzii, decocturi.
Tincturile sunt preparate farmaceutice lichide sub formă de soluţii alcoolice,
hidroalcoolice sau eteroalcoolice obţinute prin extracţii vegetale.
Extractele vegetale sunt preparate farmaceutice fluide, moi sau uscate obţinute prin
extracţia produsului vegetal cu diferiţi solvenţi, urmată de evaporarea totală sau parţială a
solventului şi aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentraţia sau consistenţa
Ă farmacie I
Manole Aurora
prevăzută.
Ă farmacie I
Manole Aurora
Emulsiile sunt preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai puţin vâscoase,
constituite dintr-un sistem dispers format din două faze lichide nemiscibile, realizat cu
ajutorul unor emulgatori şi destinate administrării interne sau externe.
Suspensiile sunt preparate farmaceutice constituite din una sau mai multe substanţe
active insolubile, suspendate într-un mediu de dispersie şi destinate administrării interne sau
externe.
Unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide destinate aplicării pe piele sau
mucoase, în scop terapeutic sau de protecţie ce sunt constituite din baze de unguent, în care se
încorporează substanţele active.
Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare din una sau
mai multe substanţe active, ce sunt destinate administrării pe cale rectală, vaginală sau
uretrală.
Pulberile sunt forme farmaceutice solide alcătuite din particule uniforme ale unei sau
mai multe substanţe active asociate sau nu cu substanţe auxiliare, ce sunt folosite ca atare sau
divizate în doze unitare destinate administrării interne sau externe.
Granulatele sunt preparate farmaceutice solide, constituite din particule de formă
neregulată, vermiculare, cilindrice sau sferice ce conţin substanţe active asociate sau nu cu
substanţe auxiliare, destinate administrării pe cale orală.
Aerosolii farmaceutici sunt constituiţi din substanţe medicamentoase sub formă de
particule solide sau lichide, de dimensiuni coloidale dispersate în aer.

Propedeutica 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Propedeutica 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.

TODERIŢĂ ADRIANA – RODICA

Elev: MANOLE AURORA

EVOLUŢIA MEDICAMENTULUI ŞI A FARMACIEI

Timp îndelungat medicina şi farmacia nu au fost diferenţiate; e vorba de o lungă

Farmacopeea este lucrarea ştiinţifică ce cuprinde exigenţele de calitate ale

Oficinal se numeşte ceea ce este oficializat de către Farmacopee;

REMEDII, MEDICAMENTE, FORME FARMACEUTICE

Remediile sunt toate mijloacele capabile să acţioneze favorabil asupra organismului

Ambalarea medicamentelor reprezintă un ansamblu de tehnici şi materiale care

 fie inerte faţă de conţinut;

MATERIALE FOLOSITE LA CONDIŢIONARE:

SISTEME DE ÎNCHIDERE A RECIPIENTELOR:

Tratamentul medicamentos are la bază două concepţii terapeutice şi anume alopatia şi

I. După repartizarea dozelor cu substanţe medicamentoase, medicamentele se

denumirii produsului, asupra dozei sau asupra modului de administrare.

Rp Hidrogenocarbonat de sodiu 10,00g

Rp Hidrogenocarbonat de sodiu aa 20,00g

Rp Calciu carbonic aa 10,00g

Rp Calciu carbonic aa 10,00g

Sunt situaţii în care excipientul sau solventul nu este specificat în prescripţie,

Rp Benzoat de sodiu aa 1,50g

„Div.in.dos.aeq.” vine de la „divide in doses aequales” care înseamnă „împarte în

Rp Benzoat de sodiu 1,50g

 SUBSCRIPTIO aici regăsim semnătura şi parafa medicului şi data la care a fost

CE TREBUIE SĂ FACĂ FARMACISTUL?

Rp Fosfat de codeină 0,10g

Rp Clorhidrat de papaverină aa 0,03g

Rp Apă de mentă aa 60,00g

Sirop de codeină aa 15,00g

Abreviere Expresie Semnificaţie

Exerciţii de scriere a unei reţete:

Rp Fosfat de codeină 0,20g

Sirop de balsam Tolu aa 50,00g

Rp Clorură de calciu 10,00g

Rp Bitartrat de potasiu 0,07g

Rp Terpin hidrat 1,50g

Clorhidrat de codeină aa 0,30g

Rp Clorhidrat de papaverină aa 0,03g

Rp Clorhidrat de efedrină 0,02g

Rolul medicamentului este de a reabilita funcţionarea alterată a unui organ. De cele

PRINCIPALELE CĂI DE ADMINISTRARE SUNT:

 CALEA ORALĂ se mai numeşte şi CALEA ENTERALĂ (provine de la „enteron”

o Riscul degradării substanţelor active prin secreţiile tubului digestiv (conţinutul

CLASIFICAREA CĂILOR PARENTERALE:

 CALEA BUCO-FARINGIANĂ când medicamentele lichide se aplică local, având efect

 CALEA GINGIVALĂ folosită pentru acţiunea locală, indicată aplicării de preparate

 CALEA VAGINALĂ prin aplicarea endovaginală a medicamentelor se urmăreşte, în

 CALEA URETRALĂ se foloseşte pentru administrarea de soluţii sterile prin instalaţii,

 CALEA OFTALMICĂ se foloseşte pentru administrarea la nivelul ochiului,

 CALEA AURICULARĂ este vorba de mucoasa otică sau a urechii, se foloseşte

 CALEA PULMONARĂ este destinată introducerii medicamentelor în tractul

 CALEA CUTANATĂ este calea de aplicare externă, indicată pentru acţiunile de

farmacie există obligativitatea verificării dozei prescrise de medic şi în caz de neconcordanţă

„d” este doza maximă a copilului;

„G” este masa corporală sau greutatea copilului.

 Calculul dozei pentru sugari:

 Calculul dozei pentru bătrâni:

0,200 mg Rp Clorhidrat de papaverină aa 0,03g

0,300mg Clorhidrat de codeină aa 0,30g

x=0,0075(cantitatea dintr-o linguriţă)

OPERAŢII FOLOSITE ÎN FARMACIE

Materiile prime sunt transformate în forme farmaceutice cu ajutorul diferitelor