Caracterizarea Vasiluței din opera „Casa Mare” de Ion Druță

Vasiluța este protagonista operei „Casa Mare” de Ion Druță.

Numele ei provine din greacă și semnifică regină, conducătoare. Acesta ne amintește că

fiecare om poartă ceva nobil în el: sufletul, care este mai de preț decât orice comoară. Și inainte de
a îndruma si a conduce pe altii, omul trebuie să fie în stare să se conducă pe el însusi, să-si păstreze
sufletul, „comoara comorilor” nepătat de păcate.

Vasiluța întruchipează tipologia femeii înțelepte, fapt ce iese în evidență prin modul de
gândire a acesteia și felul în care se comportă cu oamenii. În fragmentul „Elei, Doamne, și pentru
atâta lucru să se prăpădească o copilă tinerică ca o floare!” ea dă dovadă că este o femeie cu o
experiență lungă de viață, acest lucru fiind evidențiat în dialogul cu Sofica, când naiva fată
intenționa să-și pună capăt zilelor din cauza unui băiat. Însăși reacția deosebită a Vasiluței, ne
demonstrează gândirea profundă a protagonistei, de unde deducem că ea cunoaște foarte bine
psihologia umană și știie ce să spună în asemenea situații. Totodată, un alt fragment care
accentuează înțelepciunea acestei femei este : „Te alungă tinerețea Păvălache,tu nu te dai că ești
voinic și cuminte cum n-ai mai fost altul... Dar tinrețea te tot duce, te depărtează de mine... O
vreme am luptat eu cu dânsa, dar amu simt că am îmbătrânit, nu mai pot...Stau ca un paznic și
te păzesc – un biet paznic care știe prea bine că totuna au să-i fure ceea ce păzește el.”
Protagonista operei conștietizează că diferența de vârstă într-o relație totuși contează, pentru că
odată cu trecerea timpului, multe se schimbă și ceea ce inițial nu se observă,în timp își lasă
amprenta sa sumbră în suflet. Vasiluța își dă foarte bine seama că „tinerețea” o să il fure pe alesul
inimii sale, pentru că așa e firea omului, cât e tânăr, să se bucure din plin de viață, fapt ce nu va fi
posibil alături de ea.

Protagonista compară anii cu „o soacră blestemată” , adică cu o barieră care încearcă să

despartă două suflete care se iubesc. Aceasta se opune iubirii celor doi și îi dă motiv de neliniște
Vasiluței.

Din secvența, „Iartă-mă, Păvălache...pentru că am fost o femeie slabă și n-am putut să te

dau afară când ai intrat noaptea pe furiș...De-aș fi putut eu călca peste blestemata ceea de
nădejde, te dădeam afară. Dar n-am putut. M-am lăsat furată de dânsa, dar zi de zi îmi tocau la
ureche:e bărbatul alteia, Vasiluță, nu e bărbatul tău...” deducem că într-un moment de
slăbiciune,Vasiluța s-a lăsat condusă de sentimente, nu de conștiință. Astfel, deși înțelegea că nu e
bărbatul ei, totuși spera că va putea fi fericită alături de el, pentru că în sufletul ei exista o flacără de
speranță ce licărea în unison cu vibrațiile ei interioare.

Latura realistică a Vasiluței desemnează o văduvă, care trăiește în mediul rural și se ocupă cu
treburile casnice, acest lucru este reflectat în secvența: „S-a dus, m-a lăsat cu un copil în brațe și cu
o casă abia începută...Am rămas vădane și eu și casa”.

Portretul fizic se desprinde în mod direct din descrierea făcută de către Petre: „Nu te mai
văicări atâta, că ești încă tânără și frumoasă... Alta în locul tău ar îmbla cu fotograful în urma
ei...” fapt ce generează ideea că Vasiluța a reușit să-și păstreze frumusețea în timp. De asemenea, ea
se autocaracterizează: „Tânără – se mai poate, frumușică –se mai poate și asta, dar îs cu păcat
Petre.

Portretul moral se conturează atît prin mijloace directe, cît și prin mijloace indirecte. În mod
direct, ea este caracterizată de către Păvălache ca fiind o femeie vrednică : „Măi Vasiluță… Ești cea
mai vrednică din toate femeile pe care le-am cunoscut…” De asemenea, protagonista este
caracterizată și de Vecina obiectivă ca fiind o femeie harnică : „Aleargă săraca, din noapte în noapte
și nici o clipă să se așeze, să-și hodinească picioarele …” Totodată, ea se autocaracterizează :
„ Bietele mele mâni știu a munci bine și prin întuneric” de unde deducem că ea este o fire robace.
În mod indirect, din fapte, gânduri și comportament, se desprin câteva trăsături de caracter a
acesteia. Modul ei de a privi lucrurile ne demonstrează că este o femeie înțeleaptă, puternică și cu o
experiență lungă de viață. Ea are un caracter foarte puternic, acest lucru accentuându-se în decia
de a-și jertfi propria fericire în numele dragostei și a fericirii celui pe care-l iubește.

Conflictul exterior este axat pe faptul că Vasiluța este judecată dur de către cei din anturajul
său pentru decizia de a fi cu un bărbat mai tânăr decât ea. Alegererea ei devine un subiect de
discuție pentru cele trei vecine, acest lucru se remarcă în secvența „ Ai fost o proastă, Vasiluță. Poți
să te superi, poți să nu te superi, dar îți spun față de toți că ai fost o proastă.” Un personaj care se
opune acestei relații, este Gafița, mama lui Păvălache. Aceasta îi adresează niște replici urâte și
încearcă din toate puterile să-și despartă fiul de ea.

Prin gestul ei final, Vasiluța se dovedește a alege forma superioară de realizare umană: cultul
datoriei, al rânduielii, care nu poate fi tulburată...„Eu n-am să pot fi și mamă, și bunică în aceeași
vreme. Este o rânduială a pământului, susține eroina, și dacă încalc eu și rânduiala asta, ce-mi
mai rămâne?”. Desigur, protagonista luptă cu ea însăși și în câmpul conștiinței: nimic nu acceptă
din afară, chiar dacă aceasta-i o justificare a unei porniri firești a sufletului. Sufletul ei de văduvă îl
caută pe celălalt și ea primește pe Păvălache, fără a uita vreo clipă de umbra adevăratului stăpân al
casei, Andrei, soțul căzut pe front. Există și o altă umbră: feciorul Arion, care, vizitat de Păvălache,
nu-i primește strângerea de mână, fapt ce denotă că el este împotriva relației celor doi.

Așadar, lupta interioară a ei se dă între o hotărâre firească de moment, dictată de nevoia de

împlinire umană prin dragoste și sentimentul datoriei, al rânduielii. Renunțând la dragostea lui
Păvălache, ea dă dovadă de tărie morală, de sacrificiu în numele sfintei datorii. Replica finală:
„Toate au fost gândite și răzgândite.Le-am gândit bine, le-am gândit în fel și chip...Din pricina
mea copiii tăi au rămas să se nască cu un an mai târziu – păcatul ista e cel mai mare în viața
mea” accentuează atât sentimentul vinei pe care-l trăiește protagonista, cât și legea supremă a
spațiului sacru: chiar dacă îți este îngăduit să asculți de chemările omenescului din tine, trebuie să
urmezi ceea ce este frumos și sfânt. Doar așa poți să ai deplinul sentiment că ești tu însuți. Este
crezul Vasiluței.