Latinitate şi Dacism

I. Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră

naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la
care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani,
colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile convieţuirii cu
populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în
spaţiul central-sud-est european.
Teritoriul pe care a avut loc acest proces complex rămâne, „problema cea mai grea din istoria
limbii române” după părerealui Ov. Densusianu. În principiu, discuţia rămâne înca deschisă, dar până
acum cele trei teorii despre geneza etnolingvistică românescă sunt:

1. Teoria originii nord si sud dunărene - Susţinută de istorici şi de filologi: S.

Puşcariu, Al. Rosetti şi confirmată de diversitatea dovezilor istorice,
arheologice şi lingvistice.
Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a poporului român şi a limbii
române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate
la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania,
Moesia Inferioară şi Moesia Superioară iar Dunărea a fost un hotar administrativ,
N. Iorga
politic şi strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a favorizat menţinerea
caracterului unitar al limbii române.

2. Teoria originii nord-dunărene - Avansată de personalităţi ilustre ale culturii

româneşti vechi şi moderne: D. Cantemir,P. Maior, B. P. Haşdeu.
Această teză nu a beneficiat de demonstraţii ştiintifice convingătoare şi de aceea are
numai valoare istorică.

3. Teoriile originii sud-dunărene - a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai

D. Cantemir ales de autori străini. Ei susţineau că formarea poporului român şi a limbii române la
sudul Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană. Fr. J.
Sulzer spunea că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi incă mai puţin
din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca
un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă in Moesia,
Tracia şi in regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.
În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la nordul
Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. În lucrarea sa Robert
Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă după 106, insă anumite dovezi găsite (1000
de localităţi, inscripţii din alte provincii romane ce atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă)
dovedesc faptul că dacii nu dispăruseră după anul 106 ci şi-au continuat existenţa în acelaşi
teritoriu. Robert Roessler
 II. Originea Limbii române
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi specialişti
consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale
Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi
naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în
Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata).
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală
a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia
Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele
noastre”.
În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice, gramaticale
şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o
limbă nouă. Transformările sunt un fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm praguri dar se
consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea, iar pentru
română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII
– IX.
Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-au conservat
din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele
de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii
şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri
fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu
etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de
populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În
cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace
(indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba română
comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă nu este nici atestata, nici
cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul
poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite
dialecte precum:

 Daco-român
 Aromân
 Istroromân
 Meglenoromân
III. Influenţe
1. Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din secolul al VI-lea odată
cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale populară – prin contacte
cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în
Ţările Române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal,
esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.
 2. Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul
fundamental – gând, oraş, fel etc.
3. Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită
relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună, catarg, flamură, mătase,
stol, triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc,
comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).
4. In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă. Lexicul
turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este
cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele
curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.

După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe
epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare.
Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în
câteva etape (în 1828 Ion Heliade Rădulescu simplifică
sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta
pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat
alfabete de tranziţie în care literele latine înlocuiau
treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din
timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin
lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi
în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile
romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi din latină (Împrumuturi din franceză:
şampanie, restaurant, birocraţie, abajur, abandon, caiet, etc.)
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania) şi rusa (la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească).
Împrumuturi din germană: şurub, şniţel, bilaz, cartof, pantof, şnur, halbă.
IV. Scrisul şi tipăriturile
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea,
slavona, folosită în scris în texte religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate
în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat datează din 1374). În unele dintre aceste
texte apar cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman Blândul etc. ). În
Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a fost – din secolul al XII-lea – latina (medievală),
păstrată în inscripţii şi documente. Limba serviciului religios ortodox era însă tot
slavona.
Primul text scris in limba română cu o atestare certă este o scrisoare de la
1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi
înainte, dar textele nu s-au păstrat. Prin textele scrise s-a construit treptat
limba română literară, varianta cultă a limbii române. Pe teritoriul
nostru primele carţi tipărite aparţin diaconului Coressi si ucenicilor,
iar prima traducere integral a bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele
de “Biblia de la Bucureşti” .
 V. Latinitatea şi dacismul
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-alungul secolelor de
oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica, fie interacţiunea lor.
Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea
poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de idei,
Latinitatea şi dacismul
1. Latinitatea limbii române
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în
învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.
Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii
materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ
170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar
consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea latinităţii,
concept imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o firească
necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un timp
îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din secolele al XVI-lea
şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de
Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe
Şincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei imigraţioniste,
a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări –
originea pur romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de
elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Opinii ce susţin latinitatea limbii
Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor
din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şiterminată in 1536.
El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în
privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante. [...] Moldovenii au aceaşi limbă,
obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi
valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.

În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii

materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul
cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române, într-
un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei
probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.El spunea ca:
„de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.
Pentru a convinge cititorii deacest adevăr el accentuează unele paralelisme
lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei
zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al
nostru, noster si altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre
ămaruntul, toate cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
 Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor sorgintea latină a limbii
române.
În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul
Miron Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române:
„Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de
meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul;
frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba
– barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat
mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la
sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”.
Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor”, aşa
cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul
neamului, din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi
Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii –
galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi scrierea
etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea
lor cu neologisme latineşti.
Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a
românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente: „întâiu din scriitori, a
doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”
Asemenea lui SamuilMicu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai
multor neamuri...”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului român:
„Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche... s-au
prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în
Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea
şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii
precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi
Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după
aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-
au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după
aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani,
frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt,
adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

În cultura noastră, Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi
umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru,
originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor
care a creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”.
"Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor" este ultima operă a lui Dimitrie
Cantemir, ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului român şi
a limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de
izvoare, originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat,
momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova.
 Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării
româneşti” vorbeşte, deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca
aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel
continuitatea daco-romana la nordul Dunării :
„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem,
adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai
încoace, că valahii, cum le zic ei, iarănoi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în
credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus
şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-
acelora rămăşiţă sătrag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi
den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această
limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus,
iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît
şi cură”.

Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani; Momentul zero al etnogenezei

Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de universul
său poetic: cosmogonia şi sociogeneza, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în
poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Mai
toată poezia eminesciană de inspiraţie istorică se află în genere în amplul poem din
1872 ,,Memento mori". În ,,Memento mori" evocarea epocilor se realizează la limita
visului cu istoria şi cu filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim,
scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de
nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în
literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu
câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toateuscăturile.

2. Dacismul
Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi neînsemnat? Nu, cu siguranta.
Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat vreodată un alt popor, că pentru noi a fost o datorie
sfântă să neapărăm pământul pe care Zeii ni l-au dăruit. Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri. Să ne
amintim de strămoşii noştri Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai
apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Să nu
uităm să fim mândrii de trecutul nostru, de spiritul nostru ce e mai presus de trupurile trecătoare.
Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea, şi caracterizat
prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.
Opinii ce susţin dacismul
În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al poporului nostru din
cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru
libertate socială şi naţională.Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal,
legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (,,Decebal către popor”, ,,Moartea luiGelu”, ,,Paşa
Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).

În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E rău destul că ne-am
născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”.
De aceea, Decebal, cheamă intreg poporul dac la luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta inseamnă
jertfă, moarte demnă.

„Din zei de-am fi scoborâtori

C-o moarte tot sîntem datori
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş ingîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.”
„Eu nu mai am nimic de spus
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lânga noi!”

Mircea Eliade
Autor a 30 de volume stiințifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi
și a circa 1200 de articoleși recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine
documentate.
În lucrarea,,De la Zalmoxis la Gengis Han" ("De la Zalmoxis laGenghis Han")-1910,
autorul a evidenţiat rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu adevărat
universală a religiilor"(M. Eliade).
În lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor, vânătoarea
rituală şi întemeierea Moldovei, mitologia morţii din ,,Mioriţa",Cultul lui Zalmoxis.

Vasile Pârvan
A fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a
preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-
romane. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a
organizat o serie de săpături sistematice, iar pe baza rezultatelor parţiale
ale săpăturilor ascris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa,o vastă
sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul cercetării
istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor. El afirma că ,,spre deosebire
de restul tracilor, careerau politeişti geţii se arată în credinţele lor
henoteişti”. În legătură cu menţiunea grecilor, că zeul geto-dacilor avea un
nume, el spune că aceştia i-au zis zeului dincer când Zamolxis, când
Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt,,simple atribute explicative ale
puterii ori înfăţişării divinităţii.”

Asemănarea dintre daci şi românii de

astăzi
Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri
care au rămas în tradiţia poporului nostru până
astăzi: construcţia caselor de la munte, portul
nostru popular - care este acelaşi astăzi ca şi cel
dăltuit în piatră, pe columnă.
Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în
multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte
cadacii de pe columna lui Traian. Asemănarea
dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular românesc a fost recunoscută pânăşi de către Şcoala
Ardeleană.
Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o recunoaştere implicită acontinuităţii daco-
geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană.
VI.Tracomania
Tracomania este un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai comunismului, şi care,
aşa cum îi spune şi numele, constă într-o manie tracică, exagerarea importanţei tracilor în vederea
elucidării unor dileme istorice şi culturale.

Ca şi în perioada interbelică, tracomania nu era o simplă nebunie a unor fantezişti, ci expresia culturală
a unei politici care urmărea izolarea României şi care, în vremea comunismului,
fiind susţinută de partid, devenise politică de stat. Ea face parte din ceea ce
Adrian Marino numeşte "obstacolele" în calea europenizării. Curentul tracoman
s-a manifestat violent în perioada interbelică, fiind cultivat de cei care
reprezentau tendinţele totalitare în România.Revista "Săptămâna" patronată de
Eugen Barbu a tipărit o serie de articole inspirate de Iosif Constantin Drăgan în
care era proclamată originea noastră tracică.

Mai apoi, şi Adrian Păunescu, continuându-şi acţiunea antinaţională, a susţinut teoriile tracomane
,conchizând că „istoria României trebuie rescrisă” în spiritul tracomaniei.
 Concluzii
 limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi susţinută cu argumente
lexicale, morfologice şi sintactice;
 Substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-au păstrat foarte puţini
termeni, mai ales pentru că nu există documente scrise şi inscripţii din această perioadă;
 Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor două civilizaţii
(dacică si romană) s-a format populaţia daco-romană, care stă la baza formării poporului
roman şi a limbii române.
 Temelia limbii şi a poporului român o reprezintă conceptele de latinitate şi dacism.
 LATINITATEA este un „curent apărut în lingvistica şi în filologia românească în secolul XIX,
care a demonstrat caracterul latin al limbii române. El a atras prin prestigiul istoric al
imperiului roman, prin puterea şi calităţile politico-militare ale romanilor.
 DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtonă, afirmat la inceputulsecolului al XX-lea
prin mitizarea contribuţiei dacilor la formarea poporului român şi in general la istoria
universală. El a atras prin misterul unei civilizaţii mai putin cunoscute şi fascinaţia arhaicului.
 Bibliografie
• Grigore Ureche “Letopisetul Tarii Moldovei”
• Miron Costin „Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”
• Gheorghe Şincai „Hronica românilor şi a mai multor neamuri...”
• Stolnicul Constantin Cantacuzino „Istoria ţării româneşti”
• Dimitrie Cantemir „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”
• Mihai Eminescu ,,Memento mori"
• G. Coşbuc ,,Decebal către popor”
• M. Eliade ,,De la Zalmoxis la Gengis Han"
• Vasile Pârvan ,,Getica”
• Manualul Limba si literature romana clasa a XI-aEDITURA:ART
• Bogdan Petriceicu Haşdeu - studiul „Pierit-au dacii? ”, publicat în „Foiţa de istorie şi literatură”,
1860
• P i r u A l e x a n d r u – Istoria literaturii romane de la inceput pana azi
• Russu Ion – Etnogeneza romanilor
• http://ro.wikipedia.org/
• www.google.ro/ pentru imagini
• http://cuvantultinerilor.ro/

Acest material a fost descarcat de pe

http://cuvantultinerilor.ro