Hedonismul este un curent filozofic care sustine ca placerea e foarte importanta si ca reprezinta

scopul final al umanitatii.

Originea termenului e cuvantul grecesc „hedonismos”, adica placere.
Conceptul de baza din spatele gandirii hedoniste spune ca placerea e singurul lucru bun si care ar
trebui sa aiba importanta pentru o persoana. Aceasta idee e folosita adesea, in evaluarea unei
actiuni, tinand cont de cata placere si cata durere, are ca rezultat infaptuirea ei. Mai pe scurt,
hedonistul incearca sa obtina o placere cat mai mare. Filozofii britanici ai secolului al IX-lea, Stuart
Mill si Jeremy Bentham, au aparat teoria etica a utilitarismului, conform careia ar trebui sa infaptuim
doar acele actiuni care vizeaza binele comun.
Utilitarismul spune ca valoarea morala a unei actiuni e determinata doar de contributia sa la binele si
fericirea comuna, adica la utilitatea generala, adica e un alt fel de a spune ca scopul scuza mijloacele.
Utilitarismul e cel mai bine descris de citatul „cel mai mare bine pentru cel mai mare numar”.
Desi ambii filozofi au avut ca obiectiv cautarea fericirii, au aplicat versiuni diferite de hedonism,
aceste versiuni au dat nastere la doua curente filozofice.

Hedonismul motivational
Ii apartine lui Jeremy Bentham si are o abordare cantitativa a problemei. Bentham crede ca valoarea
placerii poate fi inteleasa prin prisma cantitatii. Adica valoarea placerii poate fi marita de durata, nu
numai de numarul de placeri sau de intensitatea lor.
Bentham sustine ca durerea si placerea sunt factorii determinanti ai actiunilor noastre, asta il face
hedonist in privinta motivelor de actiune. Uneori motivatiile hedoniste esueaza in a genera actiuni
hedoniste , iar in cazurile in care genereaza asemenea actiuni, motivatia insasi esueaza conform
principiilor hedonismului. „Paradoxul” hedonismului consta in ideea ca cei motivati in favoarea
placerii obtin mai putin decat ar trebui, iar cei motivati contra durerii, obtin mai mult decat trebuie.
Deci se poate spune ca hedonismul motivational consta in motivarea cuiva prin propria-i placere sau
durere, incluzand faptul ca e motivat pentru placere si impotriva durerii. A fi motivat „pentru”
placere si „impotriva” durerii, e o descriere a problemei in termeni de „productie”, adica e o
problema de producere a placerii si de reducere a durerii, decat de exprimare a acestor lucruri.

Hedonismul normativ
Ii apartine lui John Stuart Mill, care a preferat o abordare calitativa. El credea ca exista nivele diferite
de placere. Miller spune ca fiintele simple (uneori folosea porcii drept exemplu) acceseaza mult mai
usor placerile simple, din moment ce ignora celelalte aspecte ale vietii, ele se pot lafai in placere.
Fiintele cele mai elaborate analizeaza problema, de aceea pierd din timpul destinat placerii simple.
Cei care critica abordarea cantitativa subliniaza faptul ca „placerile”, de regula, nu au trasaturi
comune, cu exceptia faptului ca sunt vazute ca fiind „placute”.
Iar cei care critica curentul calitativ subliniaza faptul ca desi o placere poate fi la un nivel mai inalt
decat alta, acest lucru se datoreaza altor factori, in niciun caz faptului ca e „placuta”. Termenul
medical pentru cei care sunt incapabili de a obtine placere din experientele considerate de regula
placute, se numeste anhedonie.

Placerea in Antichitate
Democritus pare sa fie cel mai timpuriu filozof care a adoptat o filozofie hedonista, el definea scopul
suprem al vietii ca fiind „multumirea” sau „veselia”, adaugand ca „bucuria si tristetea sunt semnele
distinctive ale lucrurilor benefice si daunatoarea”. Cyrenaismul, a fost fondat intre secolele 3 si 4 B.C.
si a fost fondat de catre Aristippus din Cyrene. Acest curent reprezinta una dintre primele scoli de
gandire socratice, in care se punea accentul pe o parte din invataturile socratice. Socrate a zis ca
fericirea e unul din rezultatele actiunii morale, iar Aristippus sustine ca placerea e binele suprem. El a
gasit gratificatii trupesti, pe care le considera mai intense si preferabile celor mentale, de asemenea a
refuzat abandonarea gratificatiilor imediate de dragul celor pe termen lung.
Epicurianismul e considerat de unii o forma antica de hedonism. Epicur identifica placerea cu linistea
si accentua importanta reducerii dorintei fata de obtinerea imediata a placerii. Epicur sustinea ca
placerile cele mai mari sunt si cele mai simple, adica o viata moderata petrecuta alaturi de prieteni si
purtand discutii filozofice.

Egoismul
Hedonismul poate fi unit cu egoismul psihologic – teoria conform careia oamenii sunt motivati numai
de propriul lor interes – pentru a forma hedonismul psihologic, o afirmatie pur descriptiva care
sustine ca agentii cauta, in mod natural, placerea. Hedonismul poate fi de asemenea combinat cu
egoismul etic – care afirma ca indivizii ar trebui sa isi caute binele propriu – formand hedonismul etic,
care sustine ca ar trebui sa ne comportam in asa fel, incat sa obtinem placerea proprie.
Dar hedonismul nu e neaparat legat de egoism. Utilitarismul lui John Stuart Mill e clasificat uneori
drept o forma de hedonism, deoarece judeca moralitatea actiunilor prin consecintele lor asupra
binelui comun. Acesta se numeste hedonism altruist. In timp ce alte doctrine propun infaptuirea
oricarei actiuni, care pe termen lung, sa aduca fericire individului, Mill promoveaza actiunile care ii
fac pe toti fericiti.
A se observa diferenta dintre individualism si colectivism.
Individualismul e o pozitie morala, o filozofie politica sau un punct de vedere social care implica
increderea de sine si independenta. Individualistii promoveaza atingerea scopurilor si placerilor
proprii, alegerile lor fiind mai mereu in opozitie cu interferentele externe (societatea, alte grupuri sau
institutii, etc.). Individualismul se opune colectivismului, care pune accent pe faptul ca orice scop
comunitar, de grup, de societate sau national, are prioritate fara de scopurile individuale. Adica o
societate, ca intreg, e vazuta ca avand mai mult sens si valoare, decat indivizii separati care formeaza
acea societate. Individualismul se opune de asemenea oricarei alte forme de traditie sau de standard
moral extern folosit pentru a limita alegerile unui individ.
E adevarat ca Epicur recomanda urmarirea placerilor proprii, dar nu a zis niciodata ca ar trebui sa
ducem o viata egoista care sa ii impiedice pe ceilalti sa obtina acelasi lucru.
Unele din teoriile lui Sigmund Freud in privinta motivatiei umane au fost numite hedonism
psihologic; „instinctul vietii” nu e nimic altceva decat observatia ca oamenii vor cauta placerea. Dar
Freud complica lucrurile, el adauga in problema alte mecanisme, cum ar fi „instinctul mortii”.
Instinctul mortii, Thanatos, poate fi echivalat prin dorinta de pace si liniste, de calm si intuneric, care
pot cauza o alta forma de fericire. Din moment ce e un instinct al mortii, poate sa fie si o dorinta
pentru moarte. Freud a lasat ca motivator principal instinctul de supravietuire si pentru ca ipotezele
sale au fost invalidate de testari subiective, aceste lucruri ridica probleme serioase in privinta
teoriilor freudiene.