Tema si viziunea despre lume :Mihai Eminescu- ,,Luceafarul''

Poezia “Luceafărul” este considerată de către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru
opera lirică eminesciană deoarece aceasta conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian
precum şi ideologia romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu.
“Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de
întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. Totodată, “Luceafărul” este un poem
romantic, realizat prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Asfel, lirismul susţinut de
meditaţia filozofică şi de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului şi are
elemente dramatice (secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor).
Poezia “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea dintre geniu şi omul de rând. Originalitatea
textului eminescian constă, deci, în problematizarea raportului de existenţă dintre fiinţa geniului şi a
omului comun, în condiţiile în care povestea Luceafărului, desfăşurată pe alte coordinate, a fost preluată
de Eminescu urmând ca surse de inspiraţie două basme: “Fata din grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa
fără corp”.
Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motive
romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia romantică se
concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale
cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste care
definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care
merită sacrificiul morţii (acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este
interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa), pe când
iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului
mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin
eros în interiorul cuplului.
Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru ilustrarea viziunii despre
lume, conţine formula specifică basmului prin care cititorul este avertizat asupra structurii narative: “A
fost odată ca-n povesti / A fost ca niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în care
faptele sunt unice şi irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea atributele unei fiinţe ieşite
din limitele comunului, particularizată prin unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă fată //
Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.
De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea viziunii despre
lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului. Titlul susţine alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Alegoria
înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi
altul grecesc, al lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului de tip
romantic.
În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul,
fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea dintre
Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată
Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea angelică a primei
întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n
vis / Un demon se arată”.
Zborul cosmic, motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii absolute, se intersectează cu
nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion ajunge într-un spaţiu atemporal, care
coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor: “Caci unde-ajunge nu-I hotar, / Nici ochi spre a
cunoaşte,/ şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”.
Pe de altă parte, în constituirea cuplului adamic, profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii trăite îl scot
pe Cătălin din ipostaza terestră: “ - O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului
senin / Şi negrit de dulce; / Cu farmecul luminii reci / Gândirile strâbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe
noaptea mea de patimi”.
Totodată, particularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului
minor cu cel major, alternare realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor. Muzicalitatea elegiacă,
meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată măsura versurilor (7 – 8 silabe, ritmul iambic,
rima încrucişată. De asemenea, sunt prezente asonanţele şi rima interioară (“una”–“luna”, “zare” –
“răsare” , “plec” – “împle”).
În opinia mea, poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui
Eminescu şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului, în măsura în care poezia sa nu este o
imitaţie a naturii, ci o transfigurare lirică a semnificaţiilor realităţii, iar simbolurile cu care operează
autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice