Stefan Caltia: “lucrul cel mai important e sa

traim fericiti cu agoniseala noastra, cit ar fi de

mica”
06.10.2014CULTURALECRISTINA BAZAVAN
In urma cu citeva saptamini am petrecut o dimineata in atelierul maestrului Stefan
Caltia. Am avut privilegiul sa povestesc cu dinsul putin, in timp ce miinile nu-i
stateau locului: desena cite ceva pe o foaie pe care o avea pe birou. Se pregatea
pentru expozitia dedicata domniei sale, la Muzeul de Arta din Timisoara, LOCURI, o
expozitie pregatita de Galeria Posibila la invitatia prof. dr. Victor Neumann,
directorul muzeului. E probabil una dintre cele mai mari expozitii Stefan Caltia, a
fost deschisa pe 3 octombrie si o puteti vizita pina pe 5 decembrie.

Dimineata aceea a fost o lectie despre simplitate, bun simt si legaturile pe care ni le
rup altii de noi insine. Iata citeva dintre povestile maestrului Stefan Caltia, transcrise
din memorie in prima cafenea iesita in cale de dupa vizita pentru ca n-am inregistrat
nimic la fata locului.

Pe vremuri, inainte de razboi, taranii invatau cum e sa lucreze pentru stapin. Erau
niste lucruri acolo care se simteau, dincolo de invatatura. De exemplu, hainele slugilor
erau spalate de gazda, femeia – nevasta sau fata care era in casa – spala si hainele
barbatului si pe cele ale slugilor. Erau niste lucruri care creau o anumita ierahie, dar si
niste legaturi.
Sigur, sluga dormea in grajd sau in alta parte, dar minca impreuna cu stapinul, nu
minca deoparte. Si-l vedea pe stapin – “nu se maninca asa, uita-te si tu” – si invata
lucruri. Dupa doi ani venea acasa si-auzeai expresia in sat, plecata de la unul care
batea un cui la un cal si cineva i-a zis “nu se bate asa”, iar el a raspuns “Pai pe mine
ma inveti, ma, cum se bate un cui? Am fost doi ani sluga la un sas.” Adica am
facut la Oxford, nu aici in sat.

Eu am terminat scoala la domnul Borcea. Cind spunea cineva ca a terminat patru clase
la domnul Borcea se facea liniste, insemna ca stia toata tabla inmultirii, ca stia sa
calculeze o suprafata. Era un invatator care punea baza pe lucrurile astea.
*

Erau rinduieli. Spuneau studentii anii trecuti cind mai eram inca la Universitate:
“Domn profesor, ati auzit ca astia de la Uniunea Europeana ne oblige sa avem grija de
animalele salbatice?!”
Prima data si eu m-am gindit “cum sa avem grija de lupi?!” Si dupa aia mi-am adus
aminte de bunica batrina, cind noi ne jucam prin curte prin aprilie si ne-a zis:

“Vedeti ca trebuie sa vina rindunelele, deschideti geamul la grajd.”

Si, plecat de aici, am inceput sa-mi aduc aminte: “sa nu omori sarpele ca sta la temelia
casei “, “daca omori broasca inseamna ca o sa fie ploaie”. Si mi-am dat seama ca, de
fapt, bunica ne-a invatat atit de mult sa ocrotim si sa iubim animalele salbatice… Deci
eram in Europa odata.

Ce ne-a stricat?

Sa ma intorc la inceputul copilariei mele, in primii ani, in anii 50.

La 4 dimineata te sculai, si copii si toti; toata lumea, in afara de pruncii aia mici. Si
incepea repartizarea treburilor, nu exista daca ai trecut de 6 ani sa nu ai ceva de facut
in curte. Fie si sa stai in curte, sa vezi sa nu manince uliul puii. Si tu, nu numai ca
deveneai responsabil cu o treaba, dar invatai si niste lucruri.

Iar oamenii munceau pina se intuneca. Dar nu numai ca munceau, ii auzeai si inainte
de culcare “miine ce avem de facut” si-si faceau planurile. Taranul era intr-o relatie
mentala de gindire si de decizie, cu griul, cu hotarul, cu animalele si cu vecinii: “o fi
ala liber sa ma ajute sa aduc lemnul?” Erau niste ginditori, poate accentuez prea mult,
dar erau intr-o relatie de gindire continua.

Si-acum vorbesc de colhoz, anii ‘60: la ora 10 si jumatate trecea brigadierul prin sat si
striga “brigada 5 la podul de piatra, fiecare cu sapa!”

Nici nu trebuia sa gindesti ce sa faci, stiai ora si unealta. Si ii vedeai cum ieseau din
curte cu sapele si-ajungea acolo si le spunea “5 rinduri e norma de astazi”. Si-atunci
unchii mei, astia care inainte gindeau si erau preocupati sa gasesca solutii pentru ei,
acum dadeau cu sapa si ochii le fugeau intr-o parte si alta… ce pot sa ciordeasca.
Pentru ca daca nu furau si nu bagau ceva in buzunar, mureau de foame.

Dintr-o data din omul care gindea s-a ajuns intr-o masa anosta care nu mai gindeste si
care acum e in sat.

Si caruia primul lucru care i-a fost distrus a fost ideea de proprietate, iar acum cind isi
primeste inapoi titlul de proprietate nu intreaba decit: “stiti pe cineva care vrea sa
cumpere pamintul?” ca el e alt om, nu mai e taran, e locuitor al satului.

Sigur ca satele nu vor mai arata asa ca inainte, vor fi 3-4 fermieri mari care vor lucra
pamintul, dar pe restul trebuie sa-i inveti sa faca tot felul de lucruri si sa le bagi in cap
ca lucrul cel mai important e sa traiasca fericiti pentru bucatica aia a lui, nu tot timpul
sa rivneasca la altele.

Cred ca si la mine in sat toti ar vrea sa aiba Mercedes si Audi, chiar si baba aia care
nu mai stie nimic, tot asta viseaza, in loc sa viseze sa traiasca linistita in locul ei.

Si-atunci a reaseza lucrurile astea sunt mult mai grele decit ne gindim prima
data.

*
In vizita in atelierul Maestrului Stefan Caltia am fost invitata sa ma fotografiez cu
una dintre lucrarile domniei sale pentru promovarea expozitiei de la Timisoara. M-
am dus imbracata intr-o rochie gri dorindu-mi sa nu atrag cu nimic atentia in cadru,
sa fie puse in valoare obiectele care erau in atelier si lucrarea in sine. Maestrul imi
alesese o lucrare cu o fetita imbracata in gri, care avea parul in aceeasi culoare ca a
mea. Si zbura.

” Artistii au inspiratie”, a ris Maestrul cind m-a vazut linga pictura.

Am vorbit mult despre flori (voi scrie separat despre cum gradinareste Maestru
Caltia si lucrurile pe care le avem in comun cind e vorba despre intelegerea florilor)
si mi-a trimis sa vad in avanpremiera doua dintre lucrarile create special pentru
expozitia de la Timisoara, ambele cu plante.

Săptămâna trecută s-a deschis în București, la galeria AnnArt, o

expoziție extrem de interesantă, intitulată „Grădini pentru Dinu Pillat”,
a pictorului Ștefan Câlția, ce se dorește o restituire și o readucere în
actualitate a scriitorului care a suferit pe nedrept în închisorile
comuniste.
Povestea lucrărilor din această expoziție este una emoționantă și
merită să fie cunoscută, așa cum lucrările merită din plin să fie
admirate pe simeze.
În 1959, scriitorul Dinu Pillat (1921-1975), alături de Constantin Noica
și de alți intelectuali, a fost arestat și judecat în celebrul lot „Noica-
Pillat”. A suferit în închisorile comuniste până în 1964, sub acuzația
de a fi scris un roman „reacționar” (confiscat în manuscris), motivul
condamnării fiind în realitate originea „nesănătoasă”. La ieșirea din
închisoare, el și-a exprimat dorința de a se îndepărta de lumea
scrisului, care îi adusese atâtea suferințe, spunând că și-ar dori să fie
un simplu paznic de grădină publică. Visul nu i s-a împlinit, însă lucrul
acesta apare consemnant în prefața unei cărți de poezii de R.M.
Rilke, tradusă de Dinu Pillat, apărută sub îngrijirea Ilenei Mălăncioiu.
Dorința scrisă în acea prefață a găsit un ecou puternic în sufletul
pictorului Ștefan Câlția, care s-a hotărât să-i creeze în felul său,
artistic, grădinile visate. Cei doi s-au întâlnit astfel în spirit, spre
mirarea și uimirea multor oameni, dar cel mai mult a fiicei scriitorului,
Monica Pillat.
„Nu știu cum să mulțumesc lui Dumnezeu și pictorului, care au făcut
posibilă această întâlnire miraculoasă între sufletul de dincolo al
tatălui meu și această pictură extraordinar de spiritualizată, care ne
arată comunicarea lumii reale cu lumea spirituală. Ștefan Câlția a
realizat această minune și avem dodava că sufletele comunică
indiferent de spațiu, de timp, de moarte...”, a spus Monica Pillat la
vernisaj.
La rândul său, Ștefan Câlția a mărturisit că a știut din copilărie
despre suferințele celor din închisorile comuniste, pentru că în familie
se vorbea despre aceste lucruri. „Au fost mulți: țărani, muncitori,
intelectuali... Câte desene și grădini ar trebui să fac pentru ei! De
mâine, nu voi mai mătura doar cei trei metri din fața porții mele, ci
mult în stânga și în dreapta. Eu cred în lumea de apoi, acești oameni,
cu sufletele lor, sunt aici, vreau să le dau această țară curată, nu
aștept să vină altcineva s-o facă”, a spus artistul.
Scriitoarea Ileana Mălăncioiu, care l-a cunoscut pe Dinu Pillat, a
evocat personalitatea sa prin cuvinte emoționante: „Am considerat
mereu că au fost și oameni care, după ieșirea din închisorile
comuniste, nu au mai rezistat, oameni extraordinari de la care am
avut ce învăța, iar printre ei s-a aflat și Dinu Pillat. (...) Arestarea și
confiscarea romanului lui Dinu Pillat i-au schimbat destinul. Dacă n-ar
fi fost închis, șansele lui erau să fie un mare scriitor modern. Nu știu
dacă ar fi fost mai mult decât e: un sfânt pentru noi. Poate așa a
trebuit să fie, iar eu sunt fericită că un mare artist ca domnul Câlția a
făcut aceste lucrări minunate”.
La vernisaj a fost prezent și a vorbit și Horia-Roman Patapievici: „Am
văzut dosarele de securitate conexe ale cazului Dinu Pillat. Ca mulți
dintre intelectualii interbelici, a fost și el urmărit. Merită citite cândva
aceste dosare și restituită de un istoric atitudinea morală a acestui
om. Dinu Pillat este unul dintre drepții culturii române. Exemplul lui
este acela că trebuie să faci binele chiar dacă te va costa. Actul pe
care vă invit să-l contemplați în această expoziție este următorul:
Ștefan Câlția, prin cartea de poezii a lui Rilke, află că lui Dinu i-ar fi
plăcut să păzească o grădină, poate să trăiască acolo cu familia - în
orice caz, tânjea după o grădină. Și a făcut niște grădini pentru Dinu
Pillat. Grădina este în mod strigător la cer paradisul. Paradisul care i-
a lipsit lui Dinu Pillat în viață. O știu pe Monica Pillat de un deceniu, și
am devenit apropiați ca un frate și o soră, și pot să spun că înainte ca
pictorului să-i vină ideea de a-i picta grădini lui Dinu Pillat, Dumnezeu
i-a mai făcut un paradis în inima Monicăi, fiica lui, care are o inimă ca
un paradis pentru tatăl ei”.
Gabriela Massaci, directoarea galeriei AnnArt, s-a referit la lucrările
dedicate lui Dinu Pillat ca la un act reparator: „Îl găsesc pe domnul
Câlția ca pe un justițiar. Înarmat cu pensule și penițe, înveșmântat în
șorțul de pictor, s-a așezat la lucru cu un gest de restituire istorică a
unui om aparte al culturii noastre, Dinu Pillat”.
Despre lucrările din expoziție, scriitoarea Anca Manolescu a spus:
„Există două dimensiuni în aceste lucrări: a tăcerii, liniștii, tainei, pe
de o parte, și dimensiunea imaginii grafice, în sensul că nu numai
desenul și picturile amestecă și întrețes scrierea, pe de altă parte.
Aceste grădini sunt depozite de sensuri și simboluri ce se cer citite
într-o liniște de ordinul credinței. Este vorba de un dialog între
delicatețea scriitorului Dinu Pilat și cea a pictorului Ștefan Câlția, care
se pot astfel întâlni dincolo de ei”.
Expoziția cuprinde atât desene în tuș pe hârtie japoneză, cât și picturi
în ulei pe pânză, publicul putând admira lucrările până la 30
decembrie. Curatorul expoziției este Patricia Bădulescu.