Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective operaţionale:
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii ar trebui să aibă următoarele abilităţi:
Notă:
§ Prezenţa la activităţile tutoriale este obligatorie deoarece se vor realiza lucrări
practice de laborator
116
PSIHODIAGNOSTIC
CUPRINS
117
CORNEL HAVÂRNEANU
După cum s-a constat factorul „g” are două componente care asigură o bună proporţie
de varianţă în măsurarea abilităţii. Există şi factori importanţi pe care testele de inteligenţă
nu le măsoară. Unii dintre aceştia, cum ar fi „W” - fluenţa verbală (abilitatea de a elabora
cuvinte pornind de la o literă dată) par să fie înguşti şi specializaţi, în timp ce alţii, cum ar fi
„V” - abilitatea verbală - par să fie mai largi, de interes mai general. Factorii de vizualizare şi
reamintire par să aibă o importanţă mai mare în viaţa cotidiană.
Testele au fost construite pentru a măsura şi alte abilităţi în afara de inteligenţă. Au
fost realizate teste care să măsoare abilităţi utile în educaţie, pentru selecţie şi orientare, în
psihologia industrială unde se pune accentul pe selecţia persoanelor pentru meserii potrivite.
Chiar dacă testele de abilitate, cum ar fi abilitatea spaţială sau verbală, sunt valabile pentru
predicţia succesului educaţional şi profesional, nu înseamnă că factorul general „g” nu este
implicat în rezolvarea de probleme. Factorul „g” este important, la fel şi ceilalţi factori. De
exemplu, un nivel ridicat al lui „g” este necesar atât pentru un inginer cât şi pentru un bun
jurnalist. Totuşi un nivel ridicat al abilităţii spaţiale este necesar pentru un inginer, dar
reprezintă un slab avantaj pentru un jurnalist. Pentru acesta din urmă este necesar un nivel
ridicat la abilităţii verbale.
118
PSIHODIAGNOSTIC
119
CORNEL HAVÂRNEANU
Itemii acestor teste pot viza şi stabilirea unor relaţii dintre noţiuni. Aspectul psihologic
vizat este capacitatea de a înţelege sensul noţiunilor şi de stabilire a legăturilor dintre
acestora, operare cu raţionamente inductive analogice. Din punct de vedere structural -
operatoriu gândirea constă din structuri cognitive (=informaţii structurate) şi operaţii sau
secvenţe de operaţii (= strategii) ce se poartă asupra acestor structuri. Structura cognitivă
tipică pentru gândire este noţiunea, care structurează informaţiile generale, necesare şi
esenţiale despre obiect sau stare de lucruri. Operaţiile sau prelucrările (procesările) la care
este supusă informaţia psihică sunt extrem de variate şi organizate ierarhic.
La nivel mediu de analiză a gândirii operaţia cea mai însemnată este raţionamentul
(inferenţa). Raţionamentul inductiv analogic, relevat de acest tip de sarcină, presupune
inducerea unei structuri. Adică, se bazează pe descoperirea unei reţele constante de
conexiuni între elementele unei mulţimi şi apoi aplicarea acestei structuri la o situaţie nouă.
Dacă descompunem raţionamentul reclamat în elemente componente (operaţii
minimale), obţinem şapte elemente componente: codarea, inferenţa, punerea în
corespondenţă, aplicarea structurii descoperite, compararea, justificarea, răspunsul.
Detectarea şi transferul structurii de la o problemă - sursă la o problemă - ţintă este
dependentă de schemele cognitive ale subiecţilor. Schemele cognitive sunt blocuri
organizate de cunoştinţe ireductibile la componentele sale, corespunzătoare unor mulţimi de
elemente din realitate.
Cercetările au arătat că dintr-o baterie de teste de inteligenţă, subtestele verbale au
valoarea predictivă cea mai bună pentru reuşita şcolară ţinând cont de implicarea limbajului
în procesul de instruire.
Rezultatele la acest tip de teste sunt puternic influenţate de nivelul cultural.
Sarcina de lucru constă în identificarea legăturilor semantice dintre noţiunile unei
perechi date şi formarea unei noi perechi pe baza relaţiei stabilită anterior. Subiectul trebuie
să aleagă al doilea termen al perechii (primul fiind dat) din patru posibilităţi.
De exemplu:
Cer – albastru Iarbă - ………………/ verde, cardă, mare, deasă
Pasărea – zboară Peştele -…………… / fuge, înoată, sare, rapid
Toate aceste teste au pondere ridicată în abilitatea cristalizată.
120
PSIHODIAGNOSTIC
inductiv, abilitatea spaţială şi cei doi factori de inteligenţă. Bineînţeles numerele nu pot fi
manipulate făcând excepţie de regulile matematice, astfel că itemii solicită un nivel minim
de cunoştinţe aritmetice.
Itemi
Într-un test pentru adulţi itemii cu alegeri multiple ar trebui folosiţi nu pentru a creşte
dificultatea matematică, ci pentru a testa viteza şi precizia. În testul aptitudinilor diferenţiale,
de exemplu, itemii testează următoarele procese: adiţionarea, extragerea, divizarea, rădăcina
pătrată, procentaje, fracţii.
Aspectul psihologic vizat este aptitudinea de a folosi cu uşurinţă simboluri
matematice. Se referă la factorul „N” a lui Thurstone.
Testele ce vizează factorul numeric sunt probe de calcul simplu ce trebuie executat
într-un timp limitat. Factorul numeric astfel măsurat este o aptitudine specifică, primară care
nu dă informaţii despre aptitudinea la matematică. Testul nu face apel la raţionament
aritmetic, ci doar la folosirea rapidă de simboluri numerice.
Factorul „N” este aptitudinea de manipularea rapidă a unui sistem simbolic urmând o
serie de reguli specifice, cu condiţia ca atât sistemul simbolic cât şi regulile să fie perfect
asimilate. În cazul acestui test sistemul simbolic corespunde simbolurilor numerice, iar
regulile sunt de operaţie aritmetică simplă.
Sarcina de lucru: Subiectul trebuie să rezolve itemul, pe baza celor patru operaţii
aritmetice, indicând răspunsul corect din mai multe variante posibile.
De exemplu: Cât este: 5/5/4 a. 1/5 c. 4 e. 25/4
b. 1/4 d. 5
Este clar că abilitatea numerică vizează viteza şi precizia manipulării numerelor.
Aceşti itemi nu solicită o abilitate ridicată de raţionament, de aceea există o corelaţie
modestă cu cunoştinţele matematice.
121
CORNEL HAVÂRNEANU
Un alt tip de itemi de abilitate spaţială cuprind o mulţime de blocuri în care înălţimea
coloanelor variază. Subiecţii sunt rugaţi să extragă numărul total de cărămizi din ansamblu,
inclusiv pe cele care nu se văd.
Un alt tip de itemi indică un aranjament de îndoituri ale hârtiei indicând numărul de
îndoituri. Dedesubtul acestora se găseşte o serie de construcţii din foi îndoite, subiectul
trebuind să indice din care dintre ansambluri a fost realizată construcţia.
Aspectele psihologice vizate sunt percepţia şi reprezentarea spaţială (factorii P şi S
definiţi de Thurstone în cadrul teoriei multifactoriale a inteligenţei)- care se referă la
vizualizarea spaţială a obiectelor cu posibilitatea de a imagina în plan mintal elementele
“ascunse”.
Factorii prezintă legături puternice cu inteligenţa generală şi sunt cel mai puţin
influenţaţi de mediul socio-cultural al copilului.
Sarcina de lucru: constă în găsirea numărului de cuburi din fiecare construcţie
incluzând atât cuburile care se văd cât şi cele care nu se văd.
De exemplu: Din câte cuburi este compusă următoarea figură?
Sau modele desfăşurate în plan care prin pliere pot forma figuri geometrice:
De exemplu: Care din cele patru figuri A,B,C,D, poate fi confecţionată din modelul
desfăşurat:
A B C D
1.4. VITEZA DE PERCEPŢIE ŞI FACTORUL PRECIZIE
Acest factor implică recunoaşterea rapidă a detaliilor observate şi abilitatea de a
percepe asemănările şi deosebirile în structura percepută. Se pare că este o abilitate
importantă pentru anumite profesiuni, cum ar cea de pilot sau operator radar în care factorul
perceptiv joacă un rol important (Carroll, 1971, Nunnally, 1978)
Itemii
Viteaza este importantă în măsurarea acestui factor. Itemii nu sunt dificili dacă se dă
timp de lucru nelimitat. Pentru măsurarea vitezei de percepere, de exemplu în Testul de
Aptitudini Diferenţială, itemii conţin forme care trebuie comparate cu alte forme, subiecţii
trebuind să marcheze pe cei asemănători sau diferiţi, sau conţin combinaţii de numere sau
litere care trebuie comparate cu alte combinaţii similare. Numărul mare de itemi trebuie
completat într-un timp limită.
De exemplu: care din figurile notate A,B,C,D,E este identică cu figura din stânga imaginii?
A B C D E
1.5. VITEZA PERCEPTIVĂ DE ÎNCHIDERE
Acesta este un alt factor perceptiv care apare în analiza factorială a testelor. Implică
abilitatea de a completa o formă atunci când lipsesc părţi ale sale. Acestor factor corelează
0,61 cu fluenţa verbală.
122
PSIHODIAGNOSTIC
Itemii
Cuvintele degradate reprezintă un tip particular de itemi. Cuvintele sunt prezentate cu
bucăţi de litere lipsă, subiecţii trebuind să le identifice. Esenţial pentru această viteză de
închidere este aceea că recunoşterea actuală poate fi dificilă dacă degradarea cuvintelor este
considerabilă. Itemi similar pot cere subiecţilor să identifice numere sau litere degradate (din
care lipsesc bucăţi).
May a utilizat un astfel de test pentru a studia flexibilitatea gândirii. Itemii erau
prezentaţi pe computer, unde degradarea era întrerupând anumite numere sau pixeli
relevanţi.
De exemplu: identificaţi cuvântul scris mai jos:
123
CORNEL HAVÂRNEANU
Implică abilitatea de a produce cât mai multe cuvinte pornind de la o literă dată, cvinte care
să nu fie legate semantic.
Itemii
Să se scrie cât mai multe cuvinte posibil dându-se litera de la început, sfârşit sau
ambele litere de la început şi sfârşit.
10. ORIGINALITATE 2
Acest factor este relativ nou, fiind extras de Cattell (1974) din primul factor
originalitate. Diferă ca sens de originalitate, aici trebuind să fie utilizată în situaţii de
constrângere) şi există itemi tipici pentru măsurarea lui.
Itemi
Subiecţii sunt rugaţi să combine două obiecte pentru a realiza un nou obiect funcţional.
Poate fi obţinută şi o măsură a fluenţei ideatice la fel de bine ca şi o măsură a factorului
originalitate.
Acesta acoperă tipurile de itemi folosiţi pentru a măsura 10 dintre cei mai importanţi
factori primari. Unii dintre aceşti itemi au fost discutaţi în lista care cuprindea variate tipuri
de itemi ale testelor de inteligenţă. Factorul de compensaţia gr, care este aspectul educaţional
cel mai important pentru factorii de ordinul 2, apare din cei doi factori de inteligenţă, fiind că
îmbrăţişează originalitatea şi fluenţa care corelează cu creativitatea cel puţin pentru a limita
extinderea/evaluarea.
124
PSIHODIAGNOSTIC
vom selecta subiecţii care au abilitate spaţială şi ne-am concentra asupra acesteia. Acum
factorul de vizualizare este important, dar am fi mult mai precişi dacă am testa separat
factorii primari care compun acest factor secundar. Am obţine două scoruri identice la al
doilea factor dar care sunt compuse din scoruri diferite ale factorilor de ordinul 1.
Nu înseamnă că factorii de ordinul 2 nu sunt importanţi. Pentru multe situaţii testele de
inteligenţă sunt cea mai utilă măsură. Una dintre problemele testării unui număr mare de
factori primari este acea că ele tind să coreleze, varianţa lor fiind explicată de factorul g.
Aceasta este problema principală a testelor de aptitudini. Ele nu diferenţiază destul între
aspectele primare ale factorului g.
Abilitatea muzicală
Shuter (1968) consideră că aceste abilităţi pot fi măsurate folosind mai multe tipuri de
teste. Acest lucru este surprinzător ştiind că abilitatea mentală este diferită de inteligenţă
precum şi de alte abilităţi, nu sunt suficiente pentru expertiza aptitudinii muzicale. Se poate
argumenta că îndemânarea muzicală reprezintă pur şi simplu cunoştinţe pe care oricine le
poate dobândi. Aceasta este concluzia unui studiu realizat pe muzicieni. Este adevărat că cu
efort o anumită măiestrie în muzică poate fi obţinută de mulţi oameni. Totuşi viteza cu care
muzicienii talentaţi învaţă, sugerează că trebuie să existe abilităţi speciale. Există un număr
de abilităţi speciale, dar cea mai renumită este cea dezvoltată de Seashore (1919) în
cercetările făcute asupra abilităţii mentale.
Itemii
Cele mai multe teste de abilitate mentală conţin itemi pe care orice muzician le-ar
poseda. Sunt măsurate înălţimea schimbării, analizele acordurilor, memorie, ritm, armonie,
125
CORNEL HAVÂRNEANU
intensitate. Unele teste folosesc pianul, altele tonurile pure. Seashore a încercat să măsoare
abilităţile muzicale de bază, în sensul tonalităţii, ritmului şi auzului muzical. Acestea
corelează din punctul de vedere a lui Shuter (1968) ca un factor muzical general.
Abilitate artistică
Abilitatea artistică are sens în explicarea diferenţelor individuale ale abilităţii de a
desena, de a picta şi a măiestriei artistice, deşi nu este nici o îndoială că exerciţiul şi
metodele bune pot duce la dezvoltarea abilităţilor artistice. Totuşi factorii care intră în
alcătuirea abilităţilor artistice sunt necunoscuţi.
La aceasta se adaugă faptul că selecţia în şcolile de artă se face, în mod obişnuit pe
baza performanţelor. Cel mai cunoscut test este Testul Evaluării Artei a lui Meier (1963),
care cerea subiecţilor să evalueze care dintre desene este mai bun, unul fiind o lucrare de artă
iar celălalt o versiune alterată. Nu există dovezi că acesta ar fi un test valid şi este îndoielnică
încredere într-un astfel de test.
126
PSIHODIAGNOSTIC
127
CORNEL HAVÂRNEANU
128
PSIHODIAGNOSTIC
1. SENSUL APTITUDINII
Termenul de aptitudine, în limba engleză, este frecvent folosit pentru a desemna o
capacitate naturală, potrivită şi chiar inteligenţa. Este utilizat în mod obişnuit pentru a
descrie o persoană care are aptitudine, de exemplu, pentru calculatoare sau pentru
matematică. Aptitudinea este de asemenea şi termen psihologic, existând o varietate de teste
de aptitudini, unele larg utilizate, cum ar fi Testul Aptitudinilor Diferenţiale - DAT (Bennet,
1962). Este clar că aptitudinea este un cuvânt care are mai multe înţelesuri şi este important
să se definească precis ceea ce se înţelege prin aptitudine sau cel puţin să se clarifice
ambiguitatea conceptului. Acest lucru este necesar pentru că testele sunt definiţii
operaţionale ale variabilelor.
În psihologie aptitudinea se referă la un ansamblu de abilităţi care pot avea o anumită
valoare într-o cultură dată. Astfel în DAT putem găsi atât teste verbale cât şi neverbale.
Aceste două tipuri de teste relevă confuzia din cadrul conceptului care include ambii factori
(verbal şi nonverbal) cât şi unele abilităţi şi deprinderi separate.
Astfel abilitatea verbală este un factor primar, „V”, dat de sinonime, înţelesul
proverbelor şi analogii. Aptitudinea de scriere nu emerge ca un factor. Este o colecţie de
abilităţi care poate fi utilă în societatea modernă, birocratică. Ea implică, de exemplu, viteză
şi precizia copierii şi scrierii, calcule simple, verificarea conştientă a listelor şi abilitatea de a
rezista la sarcini monotone. Nu este doar multifactorială, deoarece multe dintre acestea sunt
mai mult caracteristici temperamentale decât aspecte care ţin de sfera abilităţilor.
Psihometric aptitudinile amintite mai sus sunt distincte.
Teste de aptitudine
Testul de aptitudine verbală se referă la testarea factorului de abilitate verbală. Testul
aptitudinii de scriere este un amestec de itemi. Acest ultim tip de aptitudine ar trebui să fie
construit empiric selectând itemi care să discrimineze între subiecţii care nu posedă
aptitudinea. Examinarea bateriilor de teste de aptitudine confirmă această analiză, multe
dintre ele conţin teste de acest tip: unifactoriale şi multifactoriale.
129
CORNEL HAVÂRNEANU
130
PSIHODIAGNOSTIC
Rezultatele indică faptul că ingineri, dintre toate grupele testate, au cel mai ridicat
nivel la factorul g şi că scalele din DAT au pondere mare în factorul g. Esenţial este că
aceste scale măsoară factorul g. Totuşi factorul g este măsurat folosindu-se un conţinut
specific al unui test particular de aptitudini. Dacă g trebuie măsurat atunci este mai bine să se
folosească scale necontaminate de alţi factori. Informaţiile obţinute în urma aplicării bateriei
DAT ar putea fi obţinute mult mai eficient folosind un test de inteligenţă.
Un posibil contra argument este acela că influenţa factorului g s-ar manifesta printr-un
nivel mai ridicat al scorurilor, dar evidenţiind profilul scorurilor la testele de aptitudine. Din
nefericire acest lucru nu se întâmplă. În parte acest lucru este cauzat de faptul că nu toate
scalele sunt în mod egal saturate de factorul g.
Puterea diferenţială a testelor de aptitudine este iluzorie deoarece scalele au pondere
diferită în factorul g. Quereschi (1972) prezintă rezultatele obţinute cu ajutorul analizei
factoriale relevând 4 factori care acoperă cel mai mult din varianţă. Ar fi fost interesant să
vedem puterea predictivă a testelor de aptitudine după ce factorul g ar fi extras. O analiză
factorială oblică permite investigarea influenţei factorului g deoarece aceşti factori sunt
corelaţi.
Există corelaţii între testul DAT şi testul de inteligenţă Otis, 0,81 cu raţionamentul
verbal, 0,69 cu abilitatea numerică, 0,65 cu raţionamentul abstract, 0,58 cu relaţii spaţiale,
0,61 cu raţionamentul verbal, 0,31 cu precizia şi viteza de scriere, 0,48 cu citit/scris pe litere,
0,48 cu logica propoziţiilor. Aceste corelaţii argumentează faptul că testul DAT este în
principal un test de inteligenţă ineficient.
Pentru selecţia şi orientarea profesională avem nevoie de mai multă informaţie decât
ne poate oferi factorul g. Acestea pot fi date prin măsurarea altor grupe de factori, cum ar fi
abilitatea spaţială şi verbală. Un test de aptitudine constă în teste pentru diferite grupuri de
factori şi o colecţie arbitrară de deprinderi.
131
CORNEL HAVÂRNEANU
să participe la un curs de pregătire testele de aptitudini sunt utile pentru diferenţiere. După
cum am arătat ele tind să măsoare doar aptitudinea generală, care este mai bine măsurată
printr-un test de inteligenţă. Dacă un factor sau un grup de factori specifici sunt mai
importanţi pentru un post atunci se vor folosi teste pentru aceşti factori.
În consecinţă testele de cbilităţi nu sunt valabile aşa cum sugerează numele lor.
Valoarea testul DAT rezidă în măsurarea inteligenţei generală şi a grupului de factori
specifici. Pentru multe posturi aptitudinile sunt cel mai sensibil indice al performanţei.
Dintre subiecţii care au acelaşi nivel al deprinderilor se va selecta persoana cu cel mai
ridicat scor a lui g, deoarece este mult mai probabil ca aceasta să aplice mai bine cunoştinţele
şi să achiziţioneze noi informaţii pentru a progresa.
132
PSIHODIAGNOSTIC
133
CORNEL HAVÂRNEANU
rezolvat corect de toţi subiecţii. Distractorii cei mai buni sunt aleşi selectând
răspunsurile greşite la itemi într-o sarcină în care subiecţii primesc răspunsurile la
itemi în forma deschis-închis.
c. Trebuie să fie o singură variantă de răspuns corectă. Uneori dacă privim
problema dintr-o perspectivă diferită poate să ne apară corect un alt răspuns.
Dacă se întâmplă acest lucru trebuie să renunţăm la acel item sau să schimbăm
distractorii.
d. Să ne asigurăm că distractorii nu reprezintă răspunsul corect pentru alţi itemi sau
evidenţiază răspunsul corect la alţi itemi.
e. Să evităm scrierea itemilor doar pentru că sunt uşor de scris.
f. Să se evite folosirea distractorului “nici una/unul dintre” cu excepţia itemilor în
care sunt evident corecţi.
g. Să se evite folosirea distractorului “toate dintre” care slăbeşte itemul.
Acestea sunt cele mai importante reguli care trebuie respectate atunci când scriem
itemi cu răspunsuri multiple, unele dintre ele având aplicabilitate şi pentru alte tipuri de
itemi.
Avantajele folosirii acestor tipuri de itemi
a. Itemii pot fi uşor cotaţi. Acesta este un aspect important pentru testele care
acoperă o mare cantitate de material. Ele permit ca testele să fie lungi, ceea ce
îmbunătăţeşte precizia şi validitatea testelor. Uşurinţa cotării reduce erorile de
scriere. Răspunsul cu alegere multiplă poate fi cotat folosindu-se chei de marcare
ideale pentru cotarea computerizată. Seturile de itemi cu alegeri multiple sunt
uşor de prezentat pe computer.
b. Ghicirea. Aceasta poate fi o problemă, dar testele cu alegere multiplă reduc
posibilitatea de a ghici răspunsul corect din cinci variante prezentate, în condiţiile
în care distractorii sunt la fel de atractivi.
c. Conţinutul testului. Folosind un set de itemi cu răspunsuri multiple este posibilă
o precisă abordare a conţinutului testului, ceea ce permite psihologului să
evalueze cât de potrivite este testul pentru scopul propus.
134
PSIHODIAGNOSTIC
constau în afirmaţii care pot fi înlocuite cu itemi cu alegeri multiple şi care reduc efectul de
ghicire.
Totuşi există o clasă de itemi de acest tip care sunt utili. În cadrul acestora sunt
prezentate subiectului informaţiile, testul măsurând abilitatea acestuia de a înţelege. De
exemplu, Kline (1986) prezintă două distribuţii ale inteligenţei, una pentru subiecţii de sex
feminin iar cealaltă pentru cei de sex masculin. S-au folosit itemi de tipul adevărat-fals.
a. Există mai mulţi bărbaţi decât femei cu un QI foarte mic, mai mic de 45;
b. Există mai mulţi bărbaţi decât femei cu un QI foarte ridicat, mai mare de 140;
c. Distribuţia inteligenţei subiecţilor de sex feminin este aproximativ bimodală;
d. Distribuţia inteligenţei subiecţilor de sex masculin este aproximativ normală;
e. Media QI-ului la bărbaţi şi femei este aproximativ aceeaşi;
f. Există mai multe femei decât bărbaţi cu un QI între 120 şi 140;
g. Există mai multe bărbaţi decât femei cu un QI între 50 şi 60;
Această metodă de testare a înţelegerii materialului este utilă şi contrazice pe cei care
susţin că obiectivul itemilor testului este de a măsura dacă materialul este învăţat mecanic.
Un subiect care nu poate înţelege sau interpreta un item poate doar să-l ghicească.
Aceşti itemi pot fi folosiţi pentru o testare detaliată a cunoştinţelor. Astfel, pot fi
calculaţi următorii coeficienţi (coeficienţi teta): corelaţia tetraconică, corelaţie biserială,
corelaţia punct biserială, tau, ro, phi, index.ul G.
3. Itemi perechi
Sarcina subiectului este de a potrivi itemii din două liste. Aceşti itemi se potrivesc
materialelor factuale sau celor intuitive. Autorii şi cărţile, clasele şi mamiferele sunt exemple
de astfel de itemi perechi. Putem avea 4 nume de autori A, B, C, D şi 8 titluri de cărţi.
Subiecţii indică, folosind o literă (cea corespunzătoare autorului) cine a scris o anumită
carte. Aceşti itemi permit cea mai uşoară testare în detaliu a cunoştinţelor. Deşi ar pute fi
construiţi şi itemi cu alegeri multiple, numărul lor ar fi mai mare, ar fi nevoie de 4 itemi cu
alegeri multiple şi 32 de distractori. Itemi adevărat-fals ar pute fi folosiţi ‚în acest scop, dar
ar fi mai complicat decât folosirea itemilor perechi. Ar fi necesari 4 itemi, câte unul pentru
fiecare autor. Nu poate fi folosit acelaşi exemplu pentru fiecare din cei 4 itemi deoarece
răspunsul anterior poate influenţa răspunsurile la itemii următori. Astfel dacă autorul A scris
cartea 1, autorul B, C sau D nu mai pot scrie cartea 1.
Trebuie să precizăm că pentru itemii adevărat-fals, unde informaţiile sunt prezentate
subiectului iar itemii testează înţelegerea, este foarte dificil să folosim itemi pereche în locul
lor. Itemii adevărat-fals sunt mai buni atunci când se testează informaţia prezentată în test.
135
CORNEL HAVÂRNEANU
Scrierea itemilor
Criterii pentru alegerea itemilor:
1. Claritate. Alegeţi forma itemului care este cea mai clară pentru subiect.
2. Ghicire. Alegeţi forma care reduce efectele ghicirii la minim.
3. Precizie. Alegeţi forma care este cea mai clară şi mai simplă.
4. Relaţiile dintre itemi. Verificaţi dacă variantele itemilor sau chiar itemii nu dau
răspunsul sau sugestii pentru alţi itemi.
5. Echilibru. Acolo unde toate alegerile sunt posibile, alegeţi tipul de item care este
cel mai rar.
136
PSIHODIAGNOSTIC
a. Itemi cu răspuns limitat. Aceşti itemi cer subiectului să dea propriul lor răspuns,
care este totuşi restrictiv, pentru a ne asigua obiectiv că itemii au rezolvaţi.
b. Itemi cu răspuns liber. Subiectul poate completa cu ceea ce crede . Se acceptă
doar un singur răspuns pe care subiectul poate să-l dea. Aceşti itemi trebuie
analizaţi cu atenţie şi trebuie cotaţi obiectiv. Să presupunem că vrem să testăm
cunoştinţele subiecţilor despre liniile oblice. Întrebarea “Ce sunt liniile oblice?”
este prea generală necesitând un eseu mai curând decât un răspuns simplu.
Trebuie să fim mai specifici. Am putea folosi itemi adevărat-fals sau cu
răspunsuri multiple. În forma răspunsului liber am putea folosi întrebarea “Cum
diferă liniile oblice de cele ortogonale?” Este prea vagă, deoarece subiecţii pot
preciza doar că liniile oblice formează un unghi mai mic de 90 de grade. Astfel
putem întreba “Ce informaţii cu putem obţine de la unghiurile dintre liniile
oblice?” Avantajul acestor tipuri de itemi este acela că reprezintă cel puţin o
testare a memoriei mecanice, nu apar distractori şi este mai interesant pentru
subiect să completeze decât să compare între variantele prezentate la itemii cu
alegeri multiple.
c. Itemi cu alegeri limitate. Sunt mai atractivi şi precişi. Itemul cu răspuns liber dat
anterior ca exemplu pentru acest tip ar apărea astfel: “Despre unghiurile dintre
liniile oblice putem şti că..........”
Concluzii
Aceste categorii de itemi sunt utile doar în situaţiile în care răspunsul trebuie să fie cât
mai precis. Itemii cu răspuns liber sunt dificil de redactat De aceea itemi cu răspunsuri
limitate reprezintă o formă superioară.
Cotarea lor este dificilă, aceşti itemii nu pot fi prezentaţi şi cotaţi în formă
computerizată.
Ghicirea
În cazul itemilor cu alegeri multiple şi a celor cu răspunsuri limitate poate apărea
ghicirea care introduce varianţa de eroare şi scade validitatea. Am menţionat anterior că
subiectul poate rezolva prin ghicire jumătate dintre itemii adevărat-fals.
Ghicirea este inevitabilă chiar în cadrul unor examene de admitere, promovare sau
selecţie pentru o anumită profesie.
1. Subiecţii sunt instruiţi să ghicească. În instrucţiunile testelor se cere subiecţilor să
ghicească. “Nu lăsaţi spaţii goale. Dacă nu ştiţi un răspuns sau nu sunteţi sigur,
ghiciţi soluţia corectă. ”
2. Completaţi la întâmplare un test apoi cotaţi-l. Această completare este
echivalentă ghicirii. Un sistem computerizat de cotare poate fi programat să
realizate acest lucru.
137
CORNEL HAVÂRNEANU
138
PSIHODIAGNOSTIC
Vom discuta despre testele de personalitate, teste obiective şi proiective, care încearcă
să acopere unele dintre defectele chestionarelor de personalitate, deşi după cum vom vedea
aceste teste au alte probleme.
Chestionarele de personalitate sunt superficiale şi de obicei transparente fiind uşor de
falsificat, sunt prea necizelate pentru a încapsula bogăţia şi fineţea personalităţii. Testele
obiective şi proiective de personalitate, împreună, caută să elimine aceste neajunsuri. Cu
toate obiecţiile aduse de Eysenck (1957) şi alţi autori în ceea ce priveşte lipsa lor de
validitate şi fidelitate, ar fi greşit să se renunţe la ele, deoarece aceste teste pot fi utile atât în
aplicaţii practice cât şi în cercetare.
Înainte de defini aceste categorii de teste trebuie să facem distincţia, în cadrul testelor
de personalitate, între măsurarea nomotetică şi cea idiografică.
Testele nomotetice sunt legate de dezvoltarea unor reguli pentru înţelegerea
personalităţii. Vizează măsurarea trăsăturilor sau dimensiunilor comune, în funcţie de care
oamenii diferă. Chestionarele de personalitate sunt măsurări nomotetice tipice, iar analiza
factorială reprezintă cea mai potrivită tehnică statistică pentru analiza testelor nomotetice.
Psihometria, ca domeniu al psihologiei, este în principal interesată de studiul diferenţelor
individuale, măsurarea făcându-se prin urmare cu ajutorul testelor nomotetice.
Testele idiografice, în contrast cu cele nomotetice, vizează măsurarea individuală a
persoanei, a tuturor aspectelor de personalitate pe care acesta nu le împarte cu nimeni.
Aceste aspecte unice şi individuale de personalitate sunt măsurate cu ajutorul testelelor
proiective.
Având în vedere această distincţie este uşor să înţelegem de ce psihologii clinicieni,
care lucrează cu indivizii şi nu cu grupuri, folosesc testele proiective, în timp ce psihologii
din cercetare, cum ar fi Eysenck, descriu testele proiective „ca vehicule ale imaginaţiei
dezordonate a clinicienilor”. Considerăm ca adevărată afirmaţia lui Allport (1937) care
afirmă că testele nomotetice nu reuşesc să măsoare ceea ce este interesant în personalitate.
În continuare vom discuta despre testele proiective, pe care psihologii au continuat să
le dezvolte în ciuda obiecţiilor statistice.
139
CORNEL HAVÂRNEANU
3.3. IDENTIFICAREA
Mulţi autori de teste proiective consideră că subiecţii se vor identifica cu portretul
indivizilor din imagine. Astfel, Murray (1938) presupune că, în TAT indivizii se vor
identifica cu eroul preferat. Din aceste motive, pentru a apărea identificarea se folosesc
planşe diferite pentru subiecţii de sex masculin şi feminin.
Copiii, consideră unii autori, se identifică mai uşor cu animalele, folosind figuri ale
animalelor chiar şi în teste proiective pentru adulţi (Imaginile lui Blacky, Blum 1949).
Bellak (Bellak, 1974) pentru testul de Apercepţie Tematică pentru Copii (CAT) oferă două
140
PSIHODIAGNOSTIC
versiuni, una cu figuri umane şi alta conţinând imagini cu animale. O astfel de identificare
cu eroul va ajuta proiecţia.
2. TIPURI DE TESTE
1. Completare frazelor
Subiecţilor le se cere să completeze fraze. În funcţie de modul cum le completează se
dau indicaţii despre ideodimanica lor. Astfel o persoană care completează fraza „toate
mamele sunt” .... “rele” se presupune că este diferită de altă persoană care dă ca răspuns “de
mult suferinde”.
Goldberg (1965) afirmă că nu este clar modul cum completarea frazelor implică
proiecţia, deşi multe depind de tema propoziţiei. Probabil că în exemplul dat anterior
diferenţele dintre răspunsuri ar reflecta ceva despre modul cum este văzută mama, ceea ce
din punctul de vedere al unor psihologi ar furniza date relevante despre personalitate.
Trebuie menţionat că testele de completare de fraze nu se deosebesc de forma testelor
proiective care folosesc asociaţia de cuvinte, utilizată de Jung (1910) pentru a indica
complexe sau conflicte inconştiente. Asociaţia de cuvinte a fost utilizată în teste mai noi
pentru evaluarea intereselor vocaţionale mai curând decât a personalităţii (Heim & Watts,
1966).
2. Desenul liber
Unele teste proiective cer subiectului să deseneze anumite obiecte, desenele fiind
interpretate. Cel mai cunoscut dintre acestea este Testul Persoană Copac Casă (Buck, 1970)
în care subiectului i se care să deseneze aceste trei obiecte şi să răspundă la întrebări legate
de acestea.
3. Obiecte solide
Un număr de tehnici proiective utilizează obiecte solide. Dintre acestea cel mai
cunoscut este Lownfeld, care foloseşte păpuşi, nisip şi alte obiecte în miniatură, cum ar fi
oameni, copaci. Bowyer (1970) consideră că jocul cu păpuşile poate fi folosit ca metodă
pentru observarea anumitor aspecte din personalitatea subiectului mai curând decât ca un test
proiectiv. Testul Mozaicului a lui Lownfeld conţine forme din lemn cu care trebuie
asamblate în obiecte, putând fi realizate atât interpretări obiective cât şi subiective.
141
CORNEL HAVÂRNEANU
Un exemplu pentru acest tip de teste este Testul de Apercepţie a Sunetului (Bean,
1965) în care subiectul are sarcina de a interpreta sunetele.
În testele proiective pot fi folosiţi stimuli de o mare varietate. Nu intenţionam să facem
o listă completă a acestora şi nici să discutăm validitatea şi fidelitatea fiecărei forme. În
continuare vom prezenta avantajele şi dezavantajele testelor proiective comparativ cu
inventarele de personalitate de inventarele de personalitate.
142
PSIHODIAGNOSTIC
psihanalitice: două figuri în pat şi o maimuţă aflată în pericol de a-şi pierde coada, acestea
fiind imagini care fac trimitere la complexul oedipian şi la cel de castrare.
Testul TAT este legat de teoria lui Murray (1938) asupra personalităţii, măsurând
nevoile şi presiunea mediului. Astfel, testul este cotat într-o manieră eclectică, la fel ca toate
testele proiective, pe baza unei teorii. Apare întrebarea dacă teoria nu este explicită, atunci
despre ce teorie vorbim.
În general în cazul celor mai multe teste proiective nu există o teorie explicită, teoria
psihodinamică este o teorie implicită a noţiunilor profunde ale personalităţii şi a tendinţelor
şi sentimentelor inconştiente. În acest sens întreaga abordare a testelor proiective presupune
un punct de vedere psihanalitic.
143
CORNEL HAVÂRNEANU
5. ANALIZA G
Analiza G a fost descrisă în detaliu de Holley şi colegii săi, şi constă într-un set de
tehnici statistice. Statistic indexul G (Holley şi Guilford, 1964) este ideal pentru
discriminarea grupelor. Testele proiective sunt potrivite pentru analiza G, care permite o
analiză obiectivă a datelor furnizate de aceste teste.
Descrierea analizei G
În analiza G sunt cotate variabilele dihotomice, iar subiecţii sunt corelaţi folosind
indexul G. Matricea de corelaţie a rezultatelor obţinute de subiecţi este apoi analizată
factorial, grupele fiind formate pe baza ponderii în factori. Estimările „D” calculate dau un
indice de discriminare dintre fiecare item şi relaţia în grupuri. Astfel, se poate vedea care
dintre itemi sunt diferiţi (discriminanţi) de grup.
Pentru ca descrierea acestui tip de analiză să fie mai clară vom da câteva exemple Vom
discuta avantajele şi dezavantajele acestui tip de analiză.
Pentru o mai bună apreciere a analizei G vom prezenta mai întâi formulele, care din
fericire nu sunt complicate:
Indexul G G = 2Pc-1
unde, Pc = suma lui a+d din tabelul tipic de contingenţă, după cum se vede în tabelul de mai
jos.
Variabila 1
+ -
Variabila 2 + A b
- C d
144
PSIHODIAGNOSTIC
a c
Estimator D D= +
a +b c−d
unde, a, b, c şi d sunt proporţii din tabelul tipic de contingenţă
Comentarii ale analizei G
1. Indexul G a fost calculat pentru datele dihotomice. Din acest punct de vedere
analiza testelor proiective are o importanţă particulară. Aceasta înseamnă că
testele proiective trebuie să fie cotate ca variabile dihotomice - ceea ce înseamnă
că variabilele sunt prezente sau nu în protocol. Modul cum se realizează cotarea
dihotomică este exemplificată în continuare. O astfel de cotare poate fi aplicată
itemilor chestionarelor de personalitate sau datelor din interviu, de exemplu, dar
şi pentru variabilele testelor proiective, ca tehnică de identificarea factorilor.
2. Spre deosebire de alţi indici folosiţi pentru studiul corelaţiilor dintre variabilele
dihotomice, indexul G nu este afectat de polaritatea itemilor (cotarea itemului cu
1 sau 0 este arbitrară) şi lipsa de exactitate a dihotomiei. Este un aspect de cea
mai mare importanţă, atunci când stabilitatea corelaţiei este esenţială, deoarece
este un factor în analiză. Această rezistenţă la polaritatea itemilor face ca această
analiză să fie superioară corelaţiei phi şi celei tetraconice.
3. Vegelius (1973) a demonstrat că indexul G aparţine unei familii a coeficienţilor
de corelaţiei şi anume coeficienţii E, care satisfac presupunerile necesare pentru
componentele analizei şi pe care, de exemplu, coeficientul tetracoric nu-l
satisface. De aceea indexul G este potrivit pentru analiza factorului.
4. Holley (1973) demonstrează că factorul Q bazat pe indicii G are un factor R
echivalent printre variabile. Acesta este un exemplu al principiului reciprocităţii a
lui Burt şi este important în interpretarea semnificaţiei factorilor în analiza G,
după cum vom arăta în exemplele acestei tehnici.
5. În final menţionăm că indicele G nu este potrivit pentru analiza variabilelor.
Acest lucru se întâmplă, după cum menţionează Levy (1966), deoarece dacă
indexul G este folosit pentru variabile, acestea produc factori în care au pondere
itemi cu un anumit nivel de dificultate, ceea ce prezintă mai puţin interes
psihologic.
145
CORNEL HAVÂRNEANU
ramificat, în centrul paginii, desfăşurate pe întreaga lăţime a paginii. În acest fel protocolul
este redus la un set de variabile. La toate aceste variabile subiectul 1 are scorul unu.
Să presupunem că subiectul 2 a desenat un copac bară, fără frunze, fructe sau flori şi
fără ramificaţii ale trunchiului. Acest copac are rădăcini extinse, o inimă gravată în scoarţă.
Copacul este desenat în centrul paginii şi acoperă întreaga lăţime a paginii. Acest subiect va
primi scorul zero pentru că lipsesc frunzele, fructele, florile şi trunchiul ramificat. Subiectul
primeşte nota unu pentru rădăcini ramificate, plasarea în centrul paginii şi desfăşurarea pe
întreaga lăţime a paginii. Se observă că pentru subiectul 2 a trebuit să formulăm o nouă
variabilă: rădăcini largi. Subiectul 1 va fi cotat cu zero la această variabilă.
În acest fel este posibil să cotăm dihotomic protocoalele testului proiectiv pentru un
grup de subiecţi. La fiecare nou subiect va trebui să cotăm o nouă variabilă, dacă aceasta este
prezentă, la care toţi subiecţii anteriori vor primi nota zero. Rezultatul acestui proces este o
vastă matrice de zero şi unu. Pentru un eşantion mare de subiecţi acestă cotare este foarte
dificilă.
146
PSIHODIAGNOSTIC
II
1 2
X 3 4
Y
Z
6 7
A B
8 9
I E C
D
Totuşi raţiunea pentru care subiecţii sunt grupaţi în acest fel nu este edificatoare. Este
posibil ca împărţirea în grupe a subiecţilor să se bazeze pe diferenţe reale. Totuşi, se poate
constata că subiecţii X, Y şi Z pot fi grupaţi cu subiecţii A, E şi D (toţi au pondere negativă
în factorul 1), iar subiecţii B şi C să fie incluşi în acelaşi grup cu subiecţii 6, 7, 8 şi 9.
Atunci când împrăştierea subiecţilor care au pondere într-un factor este mai mare apar
dificultăţi în selectarea grupelor. În practică analiza G este adesea folosită pentru a face
discriminarea între grupele de subiecţi. Dacă gruparea subiecţilor este arbitrară atunci se
impune repetarea cercetării.
4. Discriminarea grupelor. Pentru a face acest lucru este folosită estimarea D (D se
calculează după formula prezentată anterior). Aceasta reprezintă un aspect foarte
important al analizei G. Analiza factorială demonstrează că există grupe diferite.
Estimarea D indică faptul că se produce diferenţierea dintre grupe şi că acestea
descriu efectiv natura grupurilor. Hampson şi Kline, într-un studiu cu tineri
delicvenţi, au constat că variabile Casă, Copac, Persoană discriminează între
două grupuri de delicvenţi. Uitându-ne la interpretarea acestor variabile din
147
CORNEL HAVÂRNEANU
interpretarea testului (Buck, 1970) constatăm că una din grupe pare să fie cea a
imaturilor. Pe de altă parte, discriminările făcute de unele variabile par să nu aibă
sens.
5. Problemele replicării. O problemă care apare în mod repetat în analiza G se referă
tocmai la discriminarea variabilelor. Referindu-ne din nou la exemplul cu
delicvenţii anormali, analiza rezultatelor obţinute de alt grup de delicvenţi poate
duce la o bună separare a grupelor. Analiza estimărilor D indică faptul că ceea ce
am obţinut se bazează pe un set de variabile total diferite. În acest caz suntem
forţaţi să recunoaştem că diferenţele dintre cele două grupe analizate ulterior sunt
reale, deci studiile au fost realizate pe două populaţii diferite de criminali.
6. Concluzii: Nu am încercat să ascundem dificultăţile care apar în cazul analizei G.
Totuşi această descriere arată clar că testele proiective pot fi folosite în studiul
cantitativ al personalităţii. Esenţial este să relevăm care sunt variabilele
dihotomice în funcţie de care se face discriminarea grupelor. În general acest tip
de abordare este interesantă pentru că testele proiective. Utilizate în acest fel, se
pot face discriminări pe care inventarele de personalitate nu le pot face. Acest
lucru a fost demonstrat de Holley (1973), care a utilizat rezultatele la Rorschach
ale persoanelor schizofrenice şi depresive, şi de Fallstrom şi Vegelius (1976) care
a aplicat testul copiilor diabetici.
Concluzii
Înainte de a face afirmaţii legate de eficacitatea acestor direcţii de dezvoltare,
considerăm că toate sunt necesare pentru a cerceta utilizarea datelor testelor proiective.
Concluzionăm că datele testelor proiective, obiectiv cotate, şi folosirea analizei G sau a
variantelor sale, pot avea putere în studiul grupurilor.
Un factor de succes al analizei G ar fi fidelitatea cotării, care ar duce la eliminarea
erorilor. De asemenea analiza statistică multivariată a datelor ar fi mai eficientă decât
analizele univariate.
6. TESTELE OBIECTIVE
Cattell (1973 şi 1957) consideră că în studiul personalităţii există trei surse de date: L.
Q şi T. Datele L, date de viaţă, se referă la observaţiile comportamentului actual, datele Q
derivă din chestionare, iar datele T se referă la măsurarea prin teste obiective, definite ca
teste a căror scop este ascuns subiecţilor. Cattell priveşte datele L ca un criteriu pe care se
bazează toate testele, indiferent de tipul lor. Pentru autor testele obiective reprezintă a treia
sursă principală de date cantitative din domeniul personalităţii. Aceste teste sunt mai puţin
utilizate decât chestionarele sau testele proiective.
Cattell (1957) şi Cattell şi Warburton (1967) definesc testele obiective ca teste a căror
scop este ascuns subiecţilor, provocând distorsiuni deliberate, şi a căror cotare este obiectivă.
Cronbach (1976) a denumit aceste teste ca teste de performanţă.
148
PSIHODIAGNOSTIC
Conform definiţiei testelor obiective, testele proiective cotate obiectiv pot fi incluse în
categoria testelor obiective. Testul Rorschach astfel cotat este inclus în categoria testelor
obiective (Cattell şi Warburton, 1967). Totuşi noi preferăm să includem teste proiective
cotate obiectiv în categoria testelor proiective, pentru că după cum consideră autorii lor şi
categoria testelor proiective reprezintă un instrument pentru măsurarea personalităţii.
149
CORNEL HAVÂRNEANU
obiective: validitatea lor. Cum putem şti ceea ce măsoară fiecare dintre aceste teste? Aceasta
este dificultatea testelor, pentru că dacă noi ne dăm seama ce măsoară, atunci şi subiecţii vor
fi capabili să ghicească acest lucru şi în acest caz, prin definiţie aceste teste încetează să mai
fie obiective.
Situaţia stimul-instrucţiune.
Aceasta variază de-a lungul următorilor parametri:
1. Reacţie vs lipsa de reacţie. În mod obişnuit este cerută reacţia la stimul, dar nu
întotdeauna se întâmplă acest lucru, cum este cazul testului de sensibilitate la
durere.
2. Răspunsuri inventive vs răspunsuri selective. Testul TAT cere răspunsuri
inventive, iar itemii chestionarelor de personalitate cer răspunsuri selective.
3. Răspunsuri unice vs răspunsuri repetitive
4. Secvenţe de răspunsuri ordonate vs secvenţe de răspunsuri neordonate
5. Răspunsuri omogene vs paternuri de răspuns. Unele teste cer răspunsuri de
acelaşi fel, alte răspunsuri variate.
150
PSIHODIAGNOSTIC
151
CORNEL HAVÂRNEANU
Totuşi nu toate combinaţiile parametrilor sunt viabile, este clar că există un număr
foarte mare de tipuri de teste obiective: 213x26 ceea ce ar duce la 50.000 de tipuri de teste.
Deşi există principii pentru construcţia testelor obiective, toate aceste 50.000 de
categorii nu pot fi folosite. Cattell şi Warburton (1967) au scurtat lista la 64 de categorii
desemnate, luând în considerare cele mai importante tipuri de stimuli şi parametri de cotare,
permiţând 8 varietăţi pentru fiecare.
Această taxonomie nu este suficientă pentru a înţelege testele obiective. Este important
să înţelegem forma dar trebuie să avem în vedere şi conţinutul lor.
O prima dificultate vizează categoriile de variabile care pot fi măsurate - abilităţi,
temperament, motivaţie. Nu există un motiv pentru care testele obiective nu pot măsura
variabile din aceste sfere, şi este necesar să facem distincţia dintre ele.
152
PSIHODIAGNOSTIC
Cattell şi Warburton (1967) listează cinci aspecte care trebuie evitate, la care de obicei
recurg amatorii în construirea de teste obiective:
1. Evitarea itemilor de tip chestionar, care prin definiţie nu pot intra în construcţia
unui fi un test obiectiv. După cum am menţionat anterior itemii chestionarelor
pot fi utilizaţi ca bază pentru testele obiective pentru a defini anumite
comportamente tipice.
2. Evitarea problemelor şi a itemilor tip puzlle. Acestea sunt utilizate pentru
măsurarea variabilelor cognitive.
3. Să nu avem încredere prea multă în “situaţiile stres”. Acestea surprind cel mai
bine frica şi agresiunea, dar există şi alte emoţii pe care acestea nu le surprind.
4. Evitarea testelor cu preferinţe stilistice şi estetice. Este adevărat că acestea pot
surprinde anumite aspecte de personalitate. Dar este absurd să gândim că ele pot
măsura toate aspectele de personalitate, chiar dacă trebuie să ignorăm faptul
evident că răspunsurile la aceste teste sunt influenţate de educaţie şi cultură.
153
CORNEL HAVÂRNEANU
154
PSIHODIAGNOSTIC
155
CORNEL HAVÂRNEANU
Concluzii
La fel ca şi în cazul celorlalte teste este esenţial să se demonstreze validitatea şi acest
lucru poate fi realizat doar prin analiza factorială a variabilelor din câmpul personalităţii,
abilităţii şi motivaţiei.
Doar puţine din aceste teste au un nivel ridicat al validităţii. În cazul majorităţii
testelor obiective validitatea lor nu este cunoscută.
Exemple de teste obiective:
1. Agitaţia măsurată prin „agitometru” Acesta este un scaun cu contacte electrice, în
diferite puncte, care se închid prin mişcare. Scorul este reprezentat de numărul de mişcări
înregistrate într-o anumită perioadă de timp. Ipoteza care stă la baza construcţiei acestui test
este acela că agitaţia este un semn al anxietăţii. Era de aşteptat ca testul să aibă pondere în
factorul anxietate. Totuşi testul nu are pondere în factorul anxietate, ilustrând dificultatea de
construire a testelor obiective.
Trebuie să notăm faptul că dacă subiecţii îşi dau seama că scaunul măsoară mişcarea ei
vor fi greu de păcălit. Se pune problema reacţiei pe care o vor avea subiecţii, vor fi rigizi,
naturali, sau se vor comporta altfel?
2. Desenarea lentă a unei linii. Se cere subiecţilor să deseneze o linie pe o foaie cât
mai lent posibil. Scorurile care vor deriva din test: lungimea liniilor, dacă subiectul va înşela,
prin ridicarea creionului astfel încât să nu lase nici o urmă sau prin opriri. Acest ultim scor se
aştepta să aibă pondere în factorul psihotism al lui Eysenck, şi pondere negativă în factorul
G a lui Cattell. Nici una dintre aceste ponderi nu este susţinută de dovezi.
3. Consimţirea de a face farse. Acest test este un chestionar în care subiectul îşi
exprimă disponibilitatea de a face practic glume. Raţiunea testului este că subiecţii timizi s-
ar bucura de aceste glume. Acest lucru este susţinut de analiza factorială. Surprinzător s-a
constat că acest test are pondere în factorul anxietate - subiecţii stabili fiind cei care se
bucură mai mult de astfel de glume.
4. Rata metabolismului bazal. Acesta este un exemplu de test obiectiv fiziologic. Cel
mai mic consum de oxigen al subiecţilor este convertit în calorii pe oră pe metri pătraţi din
suprafaţă a corpului. S-a considerat că acest test are pondere în factorul extraversiune şi
exuberanţă. Totuşi testul are pondere într-un număr de variabile de personalitate şi ilustrează
probleme legate de încercarea de a crea măsurători fiziologice ale personalităţii. Aceste teste
trebuie să aibă dovezi clare ale validităţii.
Aceste patru exemple indică motivele pentru care au fost construite testele obiective.
Vom da în continuare exemple de alte câteva teste obiective, care conform lui Hundleby
(1973) au câteva dovezi ale validităţii:
• Cel mai mare număr de recunoaşteri ale fragilităţii sau greşelilor de execuţie în oglindă
• Cea mai mare supunere în răspunsurile de la chestionare
• Cel mai mare scor într-o listă de neplăceri
• Toate aceste teste au pondere în factorul anxietate. Următoarele teste au pondere în
factorul asertivitate.
156
PSIHODIAGNOSTIC
• Preferinţa pentru cărţi cu titluri acceptabile social în comparaţie cu cele care au titluri sub
formă de întrebări
• Cea mai rapidă viteză de bate/lovi uşor
• Cel mai rapid tempo al mânii sau a rotirii piciorului
• Cea mai rapidă viteză de citire atunci cât se cere subiectului să citească cu o viteză
normală
• Cea mai mare viteză de citire a unei poezii şi de copiere a unor figuri
• Cea mai mare preferinţă pentru activităţile sofisticate şi rafinate
Considerăm că exemplele date sunt suficiente pentru a indica marea varietate a testelor
obiective. Tot ceea ce rămâne de făcut este să investigăm şi să stabilim dacă ele sunt valide
şi dacă măsoară aspecte importante ale personalităţii.
157
CORNEL HAVÂRNEANU
Vom discuta despre testele psihologice care nu fac parte din grupurile de teste pe care
le-am analizat în cursurile anterioare. Ele sunt diferite ca natură şi au o coerenţă care nu se
regăseşte în categoriile prezentate anterior.
1. METODELE PERCEPTIV-GENETICE
Aceste metode au fost dezvoltate de către Kragh şi Smith (1970). Aceşti autori şi-au
adus o contribuţie importantă atât pentru dezvoltarea metodei dar şi a bazei teoretice.
Aceste metode, după cum sugerează şi numele, au ca obiect de studiu dezvoltarea
percepţiei. La baza acestei metode stă presupunerea că percepţia este un proces constructiv,
care reflectă totalitatea experienţelor noastre. De exemplu, dacă percepem o fată care iese
din universitate, percepţia noastră conştientă este colorată de experienţa noastră anterioară cu
fetele şi universităţile. Procesul de percepţie este, bineînţeles, instantaneu şi scapă
controlului conştient. Aceste metode caută să supună aceste procese examinării conştiente şi
să releve experienţe critice de viaţă şi conflictele inconştiente care afectează percepţia. O
astfel de descriere se potriveşte cu ceea ce este denumit în psihanaliză ca fiind mecanism de
apărare (Freud, 1946), de aceea nu trebuie să fim surprinşi că cele mai cunoscute teste de
acest tip sunt reprezentate de mecanismele defensive.
Metodele perceptiv-genetice fac apel la percepţia inconştientă prin prezentare serială a
stimulilor, mai întâi, în limitele pragului perceptiv pragul percepţiei şi apoi gradual descreşte
viteza de prezentare la tahitoscop. La fiecare prezentare subiectului i se cere să deseneze sau
să descrie ceea ce a văzut. Distorsiunile şi schimbările în descrierea stimulilor în timpul
seriilor prezentate reflectă conflictele interne şi experienţele individuale care afectează
percepţia. Procesul instantaneu de percepţie este desfăcut în fragmente şi expus inspecţiei
prin această prezentare serială subliminală.
Există două teste, cel mai frecvent utilizate în cercetările perceptiv-genetice, testul
mecanismului defensiv, DMT (Kragh, 1985) şi tehnica meta-contrastului (Kragh şi Smith,
1970)). Înainte de a descrie pe scurt testul DMT vrem să discutăm despre raţiunea testelor
perceptiv-genetice, şi dacă este posibil, în principiu, ca un astfel de test să fie o măsură
validă a proceselor inconştiente. Dacă acest lucru ar fi posibil, aceste teste ar reprezenta cel
bun instrument ştiinţific psihologic care a fost dezvoltat, deoarece, ar evidenţia ceva care
normal este în întregime inaccesibil, chiar prin definiţie, şi anume ar evidenţia procesele
inconştiente. Dacă s-ar demonstra testele perceptiv-genetice permit deschiderea pentru o
inspecţie publică a procesului privat de percepţie, o nouă ştiinţa ar fi posibil să apară. Astfel,
blocajele psihologiei ştiinţifice (se ştie că procesele noastre mentale sunt private şi
inobservabile) ar putea fi rezolvate.
158
PSIHODIAGNOSTIC
2. DMT
În acest test se prezintă cartoane cu doi stimuli care diferă doar în detaliu. Aceştia sunt
stimuli adaptaţi ai TAT - ului. Pe fiecare carton se găseşte figura unui erou, un atribut al
eroului, iar în fundal, la periferia planşei, se găseşte o figură ameninţătoare, hidoasă. Această
figură hidoasă aflată la periferia planşei implică testul în măsurarea mecanismelor defensive,
deoarece distorsiunile de percepţie din timpul prezentării seriilor pot fi surprinse prin modul
în care subiecţii tratează ameninţarea. Sjoback (1967), în descrierea pe care o face acestor
teste, consideră că expunerile de la început, când subiecţii văd puţin, prin răspunsurile lor
reflectă procese primare, inconştiente, în timp ce expunerile din ultimele stadii devin stimuli
de graniţă. În schemele de cotare din testele perceptiv-genetice momentul din seria de
stimuli la care apare răspunsul este considerat ca fiind foarte important.
Există câteva aspecte care privesc cotarea şi interpretarea testelor perceptiv-genetice
(pentru aceste testul DMT este un exemplu tipic). Mai întâi, Kragh şi Smith (1970)
argumentează că transformările de înţeles, în dezvoltarea percepţiei, dezvăluită în seriile
prezentate, fac posibilă reprezentarea istoriei personalităţii în timpul prezent. Trecutul este
disponibil direct investigaţiei experimentale. Noua formă şi semnificaţiile ei pot fi înţelese
doar prin referire la istoria vieţii subiectului. Într-adevăr experienţele sunt actualizate prin
utilizarea termenilor folosiţi în aceeaşi ordine în care au apărut în viaţă. Acesta este un
paralelism, şi semnifică faptul că anul precis al unui astfel de eveniment traumatic poate fi
evidenţiat printr-o serie perceptiv-genetică.
Acest lucru pare a fi fantastic şi există numeroase dovezi empirice pentru a respinge
tehnica, legăturile cu teoria psihanalitică neajutând în această privinţă. Kline (1987),
consideră că se poate renunţa la noţiunea de paralelism fără a abandona ideea că importante
experienţe de viaţă ar putea fi evidenţiate prin aceste tehnici. De fapt, s-a demonstrat că
paralelismul nu are semnificaţie. În afară de evaluarea faptului că fiecare răspuns la testul
DMT apare într-o secvenţă strictă de timp şi de faptul că există o demarcaţie clară a ceea ce
constituie un răspuns paralel (care nu este un paralelism), paralelismul, în aceste teste
însemnând că în anumite situaţii răspunsul de la începutul seriei perceptiv-genetice reflectă
evenimente de la începutul vieţii, iar unele situaţii de la sfârşitul seriei reflectă evenimente
de la sfârşitul vieţii. Deci se poate renunţa la paralelism, fără însă a pierde puterea de
interpretare.
159
CORNEL HAVÂRNEANU
Scorurile la DMT
- Represia: eroul sau figura ameninţătoare trăiesc sau nu sunt umane; sau ambele sunt
obiecte;
- Izolarea: eroul sau figura ameninţătoare sunt separate sau izolate, sau una dintre ele nu
poate fi văzută;
- Negarea: ameninţarea este empatic negată;
- Reactanţa: ameninţarea este transformată în opusul ei;
- Identificarea cu agresorul: eroul devine agresor;
- Întoarcerea împotriva sinelui: eroul sau atributele sale sunt periculoase sau inutile;
atributele devin o ameninţare pentru erou;
Sjoback (1988), care a lucrat cu acest test, consideră că nu există dovezi definitive ale
validităţi acestui test. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că cei care utilizează
testul consideră că acesta este valid şi fac afirmaţii clinice în legătură cu clienţii lor, afirmaţii
pe care le consideră ca fiind adevărate. Cooper şi Kline (1982) încearcă să remedieze acest
deficit, realizând un studiu intens al testului DMT. Autorii ajung la concluzia că DMT
măsoară aspecte diferite de ceea ce măsoară 16 PF. Într-un alt studiu DMT a fost obiectiv
cotat folosind analiza G (Holley, 1973), rezultând că factorul DMT corelează pozitiv cu
succesul în selecţia piloţilor şi este legat de mecanismele defensive perceptive (Dixon,
1981), care sunt o măsură a represiei. După cum notează şi Kragh (1989), testul DMT este
util în selecţia piloţilor, motivul fiind acela că cu cât se apără mai mult, cu atât aceştia vor
răspunde mai încet la ameninţare, este mult mai probabil să fie implicaţi în accidente.
Există anumite dovezi că testul DMT ar putea fi valid, dar mai este mult până când
acest lucru va fi demonstrat. Cea mai bună modalitate pentru demonstrarea validităţii testului
ar fi să se combine psihanaliza cu investigarea pacienţilor a căror inconştient este aparent
cunoscut. Dacă ar apărea un acord cu judecăţile clinice, acest lucru ar fi o dovadă a
validităţii testului DMT. Acesta pare să fie un bun argument din mai multe puncte de vedere:
a. Ar fi clar din punctul de vedere al raţiunii acestor metode perceptiv-genetice că,
în principiu, ar putea fi folosit orice stimul care reprezentă o ameninţare. Una din
dificultăţile cu care ar pute să se confrunte testul DMT ar fi că figura nu este
suficient de ameninţătoare, cel puţin pentru unii subiecţi. Westerlundl (1976) în
studiul legat de agresiunea pacienţilor schizofrenici a utilizat stimuli diferiţi (între
care şi stimuli orali). S-a constat că au apărut mecanisme defensive la stimulii
orali, dar nu şi la imagini controlate.
b. Fraza “mecanismele defensive au fost constatate” sugerează un aspect important.
Când testul DMT este cotat pentru un mecanism defensiv (să spunem reactanţă)
atunci când figura ameninţătoare este descrisă ca zâmbind sau fiind plină de
dragoste, aceste lucru este considerat ca fiind un suport obiectiv al teoriei
freudiene. Această interpretare a mecanismului defensiv nu este cu nimic diferită
de cea a unui analist care construieşte o remarcă complementară celei făcută de
subiect cu privire la formarea reactanţei faţă de mamă. Cu alte cuvinte, cotarea la
160
PSIHODIAGNOSTIC
Concluzii
Discuţiile despre testele perceptiv-genetice, exemplificate prin testul DMT, indică
faptul că acestea permit accesul la un material care este normal inconştient. Studiile clinice,
realizate de Kragh şi Smith (1970) şi Sjoback (1988) susţin această concluzie. În această
situaţie ni se pare util să se investigheze validitatea testelor perceptiv-genetice curente şi să
se testeze eficienţa altor stimuli. Congruenţa cu ipotezele clinice, psihanalitice constituie o
dovadă a faptului că cel puţin protocoalele testelor conţin un eşantion de material relevant.
Pacienţii cu leziuni ale creierului sau suspectaţi că ar avea leziuni ale creierului după
accidente sau lovituri, precum şi pacienţii care suferă de demenţă, sunt frecvent testaţi
cognitiv pentru a evalua gradul de deteriorare mentală. Aceste evaluări sunt utile nu doar
pentru diagnostic, cum ar fi discriminarea între efectele îmbătrânirii şi ale leziunilor
(Goldstein şi Shelley, 1975) dar şi pentru tratamentele de reabilitare şi tratament. Mulţi
clinicieni utilizează teste de abilitate cognitivă pentru a face discriminări între grupele
psihiatrice care prezintă tulburări de gândire datorare unor leziuni ale creierului, chiar dacă
abilităţile lor cognitive nu sunt deteriorate. Schizofrenicii cu siguranţă fac parte din această
categorie.
Vom discuta despre raţiunea şi natura testelor deficitului cognitiv.
161
CORNEL HAVÂRNEANU
b. Teste speciale
Kay (1989) argumentează că testele de inteligenţă (QI), cum ar fi WAIS-ului, nu au
fost construite pentru a discrimina pur şi simplu între grupele de subiecţi anormali, deşi după
cum am văzut este sunt folosite în acest scop, şi că ar trebui folosite teste special construite
care oferă sensibilitatea şi discriminarea necesară. Kay consideră că aceste teste ar trebui să
vizeze măsurarea proceselor şi funcţiilor cognitive. Pentru ca aceste teste să fie valabile este
nevoie de o bază teoretică, ca cea evocată de Sternberg (1981) şi Cattell (1971).
Goldenberg (1989) a fost preocupat de raţiunea dezvoltării acestor teste pentru
folosirea lor în diagnostic şi tratament în psihologia clinică. Ideal ar fi ca realizarea testelor
neuro-psihologice să vizeze cât mai mult posibil funcţii cognitive specifice. Totuşi cele mai
multe teste neuro-psihologice nu au o utilitate specifică pentru că ele sunt desemnate să
descrie statusul cognitiv al pacienţilor fără a face referinţă la creier. Goldenberg
argumentează că încercările de a construi teste pure pentru un singur factor ale funcţiei
cognitive specifice sunt foarte rare, chiar dacă acestea au avut succes. Trăsăturile,
deprinderile sau comportamentele sunt complexe factorial.
După cum susţine Goldenberg (1989) există unele consecinţe importante ale faptului
că de fapt nici unul din teste nu este precis neuro-anatomic. Din acest motiv diagnosticul
neuro-psihologic este însoţit de necesitatea de a administrare a unei baterii de teste. Testele
neuro-psihologice cu un singur factor şi deficienţele performanţei la un singur factor nu sunt
necesare pentru a evidenţia disfuncţia unei singure localizări neuro-anatomice sau a unei
simple dimensiuni cognitive. De aceea este nevoie de o baterie de teste neuro-psihologice.
În acest context, măsurarea utilă pentru psihologia clinică a unui deficit cognitiv,
implică utilizarea unor teste care să măsoare o mare varietate de funcţii în special acele
procesări de informaţii care au fost identificate ca fiind importante în psihologia cognitivă.
Aceste măsurări pot să permită inferenţe cu privire la locul şi extinderea leziunilor creierului.
Warrington (192, 1975 a realizat studii pentru a elucida deficitele care apar în diferite
tulburări patologice El a realizat studii de psihologie experimentală cognitivă asupra
leziunilor implicate în memoria sistematică şi recunoaşterea obiectelor. A realizat un
instrument util - Testul de Recunoaştere din Memorie (Warrington, 1984). Acest test cere
subiecţilor să recunoască cuvinte sau obiecte care au fost anterior prezentate. Se poate obţine
un scor la recunoaşterea verbală şi cea vizuală şi se consideră că rezultatele ar indica locul
leziunilor din creier, ambele scoruri putând fi folosite ca bază pentru diagnostic şi tratament.
Acest test este doar o măsură şi nu reprezintă o parte dintr-o baterie.
O baterie tipică pentru evaluarea neuro-psihologică este Bateria Luria Nebraska
(Golden, 1980), care evaluează un rang neuro-psihologic. Aplicarea testului durează 3 12 .
Această baterie măsoară motricitatea, ritmul, funcţiile tactile şi vizuale, viteza de
162
PSIHODIAGNOSTIC
Concluzii
În esenţă aceste teste încearcă să evalueze funcţiile cognitive de bază, şi au ca
fundament teoretic teoriile psihologice cognitive. Normele sunt esenţiale pentru că ne permit
să vedem care sunt afecţiunile tipice ale creierului.
a. Teste de conţinut.
Deşi aceste teste sunt de natură clinică, teste similare au fost construite pentru a fi
utilizate în diferite contexte. În psihologia educaţională este posibil să se construiască liste
(checklist) pentru evaluarea performanţelor şcolare şi pentru evaluarea problemelor de
comportament ale copiilor în clasă. Stott (1957) a construit un set de teste care sunt utilizate
în acest scop - Ghidul Bristol de Ajustare Socială - care evaluează comportamentul copiilor
la şcoală şi acasă. În psihologia ocupaţională listele sunt folosite pentru evaluarea
comportamentului angajaţilor şi sunt valabile pentru evaluarea caracteristicilor dezirabile şi
necesare pentru un anumit post. Chestionarul Analizei Poziţiei (McCormick, 1972) este un
exemplu pentru acest tip de teste.
163
CORNEL HAVÂRNEANU
164
PSIHODIAGNOSTIC
Din nefericire unele teste măsoară pur şi simplu specificităţi umflate (Cattell, 1978).
Astfel de teste au o precizie ridicată şi itemii au o saturaţie mare în factorul măsurat. Totuşi
factorii cu specificităţi umflate pot fi distinşi de factorii independenţi, importanţi prin faptul
că aceşti factori nu corelează cu alte variabile. În esenţă multe liste (checklist) şi teste
similare sunt de acest tip. Itemii formează factori pentru că evident similari. În acest caz
informaţia psihologică este obţinută din itemii înşişi.
Un exemplu va clarifica acest aspect. În scala relaţiei client-terapeut există un item:
“Deprinderile profesionale ale terapeutului meu sunt impresionante”. Se presupune că acest
item şi ceilalţi itemi similari permit distincţia celor care se bucură de terapie, care se simt
bine ca rezultat al terapiei. Totuşi nu se poate face mai mult decât această inferenţă, şi anume
că cei care se simt mai bine şi se bucură de terapia găsesc că terapeutul lor este impresionant.
Dacă rezultatele sunt slabe, pacienţii care nu se simt mai bine nu găsesc deprinderile
terapeutului lor ca fiind impresionante şi doar acest lucru putem să-l afirmăm.
Uneori aceste informaţii pot fi valabile dar nimic nu se adaugă analizând factorial
aceste teste. Testele au răspunsurile cuantificate în aşa fel încât să fie posibil să se comparare
grupele statistice. Se pare că este puţin mai mult decât cunoaşterea anterioară, care punea pe
primul loc construcţia testului.
165
CORNEL HAVÂRNEANU
variabila 1 (sunt 8 variabile) fiecare variabilă are mai multe în comun cu variabilele vecine
decât cu cele care se află la distanţă (de exemplu variabila 1 cu 2, variabila 7 cu 8). Totuşi
ele sunt aranjate într-un cerc, în care variabilele din mijloc 4, 5 şi 6 au mai puţin în comun cu
extremele decât între ele, în timp ce variabilele de la extreme ce suprapun în termenii
compoziţiei faţetelor (1 şi 8). Într-un model circumplex se pleacă de la diagonala părţilor
matricei, numărul de faţete în comun începe de la zero şi apoi creşte indicând natura
circulară a naturii varianţei împărţite.
Nunnally (1978) ilustrează excelent modelul circumplex plecând de la faţetele
comune, care clarifică natura ordonării circulare. Trebuie menţionat că este posibil să
convertim o matrice a faţetelor comune într-o matrice ipotetică de corelaţii: numărul de
faţete comune poate avea legătură cu procentajul de varianţă comună, a cărui rădăcina
pătrată este corelaţia. Reproducem aceasta în figura 1.
Trebuie să facem câteva precizări legate de acest model. Mai întâi, după cum
argumentează Nunnally (1978) acest model reprezintă un sumar elegant al datelor în matricei
de corelaţie. Aceasta este raţiunea analizei factoriale, dar din analiza factorială nu rezultă un
număr evident de factori, dar ea poate fi folosită pentru găsirea unui principiu de rezumare a
datelor. Adepţii analizei corelaţionale masive susţin că modelul circumplex permite acest
lucru. McCrae şi Costa (1989) argumentează că modelul permite o bună evaluare a
personalităţii şi poate fi privit ca un model complementar la descrierea analitică a factorilor.
Cooperant
A: Încrezător
B: Stabil Docil
Responsabil C: Afectiv
D: Supus B: Stabil
A: Încrezător C: Afectiv
B: Stabil D: Supus
C: Afectiv E: Neîncrezător
H: Ascendent
7 6 C: Afectiv
8 D: Supus Modest
A: Încrezător
B: Stabil 1 5 E: Neîncrezător
Managerial F: Instabil
G: Ostil
H: Ascendent 2 4
3
D: Supus
A: Încrezător E: Neîncrezător
F: Instabil F: Instabil
G: Ostil G: Ostil
H: Ascendent E: Neîncrezător
F: Instabil Sceptic
G: Ostil
Competitiv H: Ascendent
Agresiv
Figura 1
166
PSIHODIAGNOSTIC
Totuşi metoda analizei masive este complexă din punct de vedere logic şi statistic, iar
dificultatea se datorează lipsei de claritate în ceea ce priveşte diferenţele dintre noţiunile de
faţetă şi variabilă.
O altă obiecţie a fost menţionată de Nunnally (1978). Analiza faţetelor, spre deosebire
de analiza factorială nu este o metodă de descoperire. Mai curând este o metodă de testare a
ipotezei. Totuşi modelul circumplex este o ipoteză extrem de complexă şi doar foarte rar
este posibil ca ipoteza unei structuri cu o astfel de complexitate să ducă la obţinerea de
cunoştinţe curente în domenii psihometrice principale ale personalităţii, motivaţiei şi
abilităţii.
Din descrierea simplificată a modelului se poate observa că faţetele sunt fie prezente
fie absente. Totuşi în aplicaţiile realiste ale testelor psihologice o astfel de măsurare simplă
este mai puţin probabilă. Se poate avea în vedere şi greutatea diferită a diferitor faţete, iar
acest lucru ar duce la complicarea modelului circumplex.
Poate că cel mai important aspect se referă la faptul că analiza faţetelor nu este o
metodă de construcţie prin analiză a faţetelor de bază. Acest lucru deosebeşte modelul de
analiza factorială.
Chiar dacă s-a arătat că este un model sumar al matricelor de corelaţie complexe,
descrierea nu pare să aibă o semnificaţie particulară. Este un punct de vedere subiectiv.
Există autori care pot găsi o descriere valabilă a modelului circular sau o semnificaţie a
acestuia.
Concluzii
Din descrierea şi discuţiile asupra modelului circumplex este clar că este o metodă
ingenioasă de sumare a matricei scorurilor la test.
167
CORNEL HAVÂRNEANU
Concluzii
Nu s-a urmărit evidenţierea valorii Indexului Profilului Emoţional ci de a ilustra
modelul circumplex ca bază pentru construcţia unor teste. Plecând de al descrierea teoriei şi
a testului este clar că acest model poate fi utilizat în construcţia testului. Înainte de a analiza
valoarea acestui model, vom descrie pe scurt instrumentul dezvoltat de Plutchick, şi anume
Indexul Profilului de Personalitate, PPI.
168
PSIHODIAGNOSTIC
Întrebarea la care trebuie să se răspundă cu privire la PPI se referă la natura celor opt
trăsături. Dacă ele se potrivesc modelului circumplex şi ce vizează ele? După părerea
autorilor faptul că trăsăturile se potrivesc modelului are mai puţină importanţă din punct de
vedere psihologic. Ele sunt au mai puţină importanţă decât o structură factorială simplă, care
ne informează în legătură cu mărimea factorilor, intercorelaţii şi faptul că aceştia sunt
factorii principali ai câmpului. Modelul circumplex ne informează pur şi simplu că factorii
pot fi aranjaţi logic pe circumferinţa unui cerc. Astfel se elimină problema referitoare la
faptul că unii factori pot să nu se potrivească prea bine paternului.
Este dificil de validat aceste dimensiuni. Plutchick şi Conte (1989) afirmă că analizând
modul cum termenii au fost grupaţi în jurul modelului circumplex, indicând faptul că aceştia
au o structură explicită asemănătoare. De exemplu, o grupare este clar legată de agresiune
(e.g. “argumentativ”, “beligerant”) şi un alt grup de cuvinte, cum ar fi sincer, puternic, şi
candid (nepărtinitor) reflectă asertivitatea şi nu agresiunea. Acest lucru ne atenţionează că
argumentele psihometrice trebuie analizate cu atenţie.
Afirmaţia “o grupare este clar legată de agresivitate” nu semnifică nimic mai mult
decât faptul că autorii cred că acest lucru este adevărat. Pentru a spune că termenii sunt
înrudiţi celui de agresiune nu este o problemă de opţiune ci este nevoie de suport empiric
care să ofere dovezi. Simpla aserţiune nu este suficientă. Acest lucru este mai important
pentru a doua aserţiune, şi anume că cuvinte similare măsoară mai curând asertivitatea decât
agresiunea. Această etichetare a dimensiunii este pur şi simplu un aspect al validării. Este
important pentru că un argument al acceptării modelului circumplex este acela că
dimensiunile trebuie să posede calităţile asemănării şi polarităţii.
Dimensiunile indexului profilului de personalitate sunt identificate doar în termenii
itemilor lor, iar această formă de validitate nu este satisfăcătoare. Faptul că ei sunt aranjaţi
într-un circumplex ne dă puţină informaţie despre structura lor. Este nevoie de o analiză
factorială a acestor scale cu factori principali de personalitate. Este posibil ca să rămână
puţină varianţă neexplicată în IPP şi de aceea putem avea nevoie ca descrierea circumplexă
să fie înlocuită.
Concluzii
Aceste două exemple de teste ale lui Plutchik şi colegilor care se bazează pe modelul
circumplex care nu pare să aibă un suport suficient pentru a fi utilizat şi a avea valoare în
construcţia testelor. Acest tip de descriere ar putea fi utilă dacă s-ar arăta că variabilele din
modelul circumplex nu se potrivesc cu alte structuri. Acest lucru nu se aplică şi în cazul IPP,
pentru că toate scalele corelează semnificativ cu Scala Stimei de Sine a lui Fitts (1965).
Aceasta înseamnă că acest scale nu sunt independente şi că dispare structura modelului
circumplex. După cum s-a sugerat anterioară analiza factorială a acestor scale indică doar o
mică varianţă rămasă neexplicată. Plutchik şi colegii săi au arătat că structura modelului
circumplex se potriveşte scalelor. Totuşi rezultă o mică semnificaţie psihologică din aceste
corelaţii cu scala stimei de sine, şi este posibilă o mai mare cantitate de varianţă a acestor
itemi.
169
CORNEL HAVÂRNEANU
Aceleaşi argumente e aplică şi scalei emoţionale. Cele 12 termeni trăsături care au fost
utilizaţi pentru construcţia scalelor au fost selectaţi doar pe baza faptului că exista un bun
acord între judecăţile privitoare la consecinţele emoţiilor. Acest lucru nu este mai mult decât
un aspect al validităţii. Ca în cazul EPI o analiză factorială a acestor scale cu notele pentru
factorii de personalitate ar releva natura varianţei. În prezent etichetarea lor se face pur şi
simplu în termenii validităţii şi teoriei emoţiilor a lui Plutchik.
Aceste două exemple de teste construite după modelul circumplex nu par să ofere
suficient suport ca bază pentru construcţia testelor. Principale problemă a modelului provine
din faptul că chiar dacă există o descriere a datelor aceasta nu este o descriere informativă.
Există puţină informaţie care să ducă la concluzia că scala se potriveşte unui circumplex.
Modelul va fi util atunci când va fi clar faptul că modele psihometrice normale, cum ar
fi o simplă structură de factori, nu se potriveşte complexităţii datelor.
Un exemplu de listă
Să presupunem că suntem interesaţi de constructele unei femei despre lume. Îi vom
cere să numească 15 persoane importante din viaţa ei, cum ar fi mama, tata, iubit, şeful de la
serviciu etc. Acestea vor fi elementele. Constructele vor fi obţinute de la subiect prin
gruparea elementelor în trei şi cerând subiectului să ne spună două grupe care sunt apropiate
şi diferite de a treia. Astfel, putem obţine că A şi B sunt inteligenţi, în timp ce C este slab.
Constructul este: inteligent-slab. Asemănător vom descoperi că D şi E sunt manieraţi în timp
ce F este nemilos. Este important ca constructele să fie elaborate de subiect deoarece sunt
particulare pentru acesta. Există şi alte metode pentru a elabora constructe, dar ele sunt
esenţial echivalente metodei pe care au descris-o. Trebuie menţionat că există mai multe
170
PSIHODIAGNOSTIC
tipuri de metode descrise de Kelly (1955), multe dintre ele au fost rar folosite. Una dintre ele
explorează relaţiile dintre constructe, în mod particular care constructe implică alte
constructe (Hinkle, 1965).
Analiza listelor
Subiecţilor li se poate cere să ierarhizeze fiecare element al fiecărei construct sau să
evalueze fiecare element al fiecărui construct. Ambele metode au ca rezultat corelaţii între
constructe. Este posibil să vedem ce constructe merg împreună şi bineînţeles cum se
plasează indivizi similari în funcţie de aceste constructe. Astfel putem constata că inteligenţa
şi cruzimea sunt corelate, şi apoi întorcându-ne la elemente să constatăm, de exemplu, că un
profesor de la liceu care este urât de subiect este văzut în mod asemănător în relaţie cu
mama.
Este clar că această metodă produce informaţii care sunt utile pentru înţelegerea
indivizilor particulari şi aceste liste par să fie potrivite pentru utilizare clinică Este dificil
însă de stabilit ce se poate face mai departe cu aceste informaţii, având în vedere faptul că
listele pentru diferiţi indivizi nu sunt compatibile.
Unii cercetători au analizat factorial listele (Slater, 1964, 1976) şi au dezvoltat un set
statistic sofisticat de programe computer în acest scop. Totuşi fiind un număr mic de
observaţii pentru fiecare listă, erorile statistice ale acestor analize factoriale pot fi atât de
mari încât metoda de prelucrare statistică să fie considerată ca fiind îndoielnică. Chiar dacă
rezultă factori ei sunt specifici unui individ particular şi de acea prezintă un interes ştiinţific
redus.
Un număr mare de observaţii se pot face legat de afirmaţia că constructele sunt
distincte şi particulare pentru fiecare individ. Acest adevăr pare să fie banal. Toţi avem o
experienţă de viaţă care este privată şi care este diferită de a celorlalte persoane. Această
experienţă este atât de diferită încât testele sunt lipsite de valoare.
Dacă acest aspect ar fi adevărat atunci conversaţia şi înţelegerea dintre oameni ar fi
imposibilă. Faptul că lumea exterioară poate fi înţeleasă sugerează că pentru oameni există
un nucleu comun de semnificaţii chiar dacă aceste nu sunt identice.
Există câteva dificultăţi severe. Dacă constructele individuale folosite sunt atât de
diferite atunci ele pot fi elucidate pornind de la informaţiile din liste care sunt particulare
pentru un individ, neputând fi combinate cu rezultatele altor subiecţi şi neputându-se face
inferenţe despre rezultatele unui subiect comparativ cu cele ale altui subiect. Aceasta
distruge scopul ştiinţific normal al descoperirii legilor generale aplicabile tuturor sau unui
număr mare de aspecte ale umanităţii. Dacă premisele listelor sunt acceptate putem spune că
psihologia ştiinţifică este imposibilă şi că pot fi înţeleşi doar indivizi separat. Ar fi util să
stabilim relaţii între măsurarea individului cu ajutorul listelor şi scorurile la anumite
variabile din mediu. Chiar dacă ar fi posibil să stabilim asemenea relaţii aceste nu ar fi utile
deoarece constructele sunt aprioric diferite unele de altele şi nu ar fi posibile inferenţele sau
extrapolările. Doar în domeniul clinic informaţiile rezultate prin folosirea listelor ar putea fi
utile.
De exemplu o grilă ar putea fi folosită în terapia maritală. S-ar putea constata că soţul
îşi vede soţia ca pe o mamă în timp ce soţia îşi vede soţul ca tată. Această incompatibilitate
poate crea probleme. Discutarea acestor dificultăţi ar duce la îmbunătăţirea relaţiei. Să
171
CORNEL HAVÂRNEANU
172