Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați

Facultatea Transfrontalieră de Ştiinţe Umaniste, Economice şi Inginereşti

Specializarea: Geopolitică şi interferenţe social-culturale est-europene

REFERAT
LA CURSUL
«SPAȚIUL PONTIC
ÎN GEOPOLITICA EUROPEANĂ II»
pe tema:
«Analiză etnografică a relațiilor culturale
dintre Moldova și Ucraina în spațiul Mării
Negre»

Mihaela Denisia Liușnea, dr, conferențiar universitar;

Veronica Sarabaş, masterandă, anul I

CAHUL
2018
Marea
Autor: Maria-Magdalena CriSan

Cultura nr.:151 / 2007-11-29 / Sectiunea: Cultura cultura vizuala :

�Marea� este un titlu ce trezeste multora stereotipii �n privinta reprezentarii.

Imagine arhetipala a oricarui �nceput si a oricarui sf�rsit, asa cum o gasim definita
�n dictionare, ea �si gaseste repere simbolice �n mai toate culturile. Subiectul a fost
de-a lungul istoriei artelor mult exploatat. Fascinatia marii, at�t �n viziunea
romantica a privelistilor linistite, a poeziei departarilor, a plimbarilor romantice pe
tarmul �nsorit, dar si a impetuozitatii, a fortei nestavilite pe care acest motiv o degaja
sunt doar c�teva ipostaze ale felului �n care a fost exploatat subiectul.

Simbolul marii a fost �ntotdeauna legat de miscare, de o dinamica ce, �n esenta,

reprezinta viata, dar si de misterul ad�ncurilor, de lumea nevazuta, de �nchipuirile
fabuloase. Imaginea marii, a tarmurilor ei, a peisajului din preajma o gasim prezenta
�n laboratorul majoritatii artistilor legati de evocarea motivului, captivati de formele
realului, de resursele formale ale acestuia. Marea este locul care a atras si a incitat, a
prilejuit un permanent exercitiu al confruntarii, prin care artistii au pus �n valoare
reactia spontana, exercitiul vizual, observatia. Aici privirea educata, expresie rationala a
unui limbaj asimilat, trebuie sa faca fata emotivitatii, confruntarii permanente �ntre
temporal si etern, unui mediu care esentialmente se exprima pictural. �n jurul acestui
subiect s-au dezvoltat adevarate scoli de pictura, amintind, �n cazul picturii rom�nesti
experienta Balcicului, mai t�rziu cunoasterea litoralului rom�nesc al Marii Negre. �n
modernitate, motivul �si gaseste cei mai de seama reprezentanti printre impresionisti,
dar nu trebuie sa uitam nici peisajul olandez din secolul al XVll-lea sau pictura franceza,
prin Claude Lorrain mai ales, �n acelasi secol, scoala venetiana din secolul al XVlll-lea,
reprezentantii picturii engleze ai secolului al XlX-lea sau celebrul pictor rus de marine,
Ivan Aivazovski. Parcurg�nd acest traseu sintetic, ne dam seama ca motivul are imense
resurse �n planul expresivitatii, al raporturilor plastice, al formelor si cromaticii
inepuizabile. Marea a exprimat �ntotdeauna respect, poezie, dar si teama, a stimulat
imaginatia �n felurite chipuri astfel �nc�t, �ntreaga �literatura� din jurul acestui
motiv surprinde si astazi.
�Marea� Aneimaria Smigelschi nu este cea a privelistilor asteptate. O recunoastem,
suntem integrati aproape automat �n atmosfera zilelor �nsorite de pe malul marii, dar
accentual este surprinzator. Ea nu are nimic comun cu imaginea obisnuita ce
exploateaza picturalitatea suprafetei de apa, actiunea luminii asupra ei, asa cum o
regasim �n imaginile celor mai cunoscute marine de-a lungul istoriei picturii. Ani
�ntregi ea si-a petrecut vacantele pe malul marii la Vama Veche, unde nu a simtit
nevoia sa repete experienta nici a pictorilor interbelici care mergeau la Balcic, nici a
celor care au pictat si continua sa picteze pe litoralul nostru sau aiurea.

Anamaria Smigelschi nu a fost fascinata �n primul r�nd de mare, de voluptatea cu

care apele ei se misca, de culoarea schimbatoare sub influenta luminii, de oamenii aflati
pe mal. Le priveste si pe acestea, dar de la distanta. Ochiul ei s-a �ndreptat catre ceea
ce marea aduce din ad�ncuri, catre urmele lasate de ea pe plaje. Altfel spus, ea a
preferat impresiei de o clipa, obiectul concret, expresia solida, palpabila, cea care
confirma si �nvinge fascinatia pentru imaginea mereu schimbatoare a apei. Formele
expresive aduse de mare, felul �n care acestea se integreaza unui mediu nou, coabitarea
cu elemente artificiale, cu interventii ad-hoc, deschid privirii o lume fascinanta. Este o
zona ce transgreseaza, face sa comunice spatii diferite. O zona de interferenta, careia
Anamaria Smigelschi �i creeaza un nou chip, o pune �ntr-o circulatie cu valoare
estetica.

Foarte putin din ceea ce marea arunca retine privirea ochiului obisnuit. Scoici, pietre si
cam at�t. Restul tine de �nt�mplare, pentru majoritate, obiectele de la malul marii
sunt lipsite de interes si expresivitate. Pentru Anamaria Smigelschi acestea alcatuiesc o
lume fabuloasa, careia ea �i descopera un mare potential expresiv. Cantitati uriase de
guase, desene aflate �n sertarele din atelierul ei au stat �nchise si necunoscute ani de
zile. �ntr-o zi le-am vazut si am ramas impresionata de privelistea fabuloasa a unui
univers cunoscut, ce nu mai traia prin imaginea lui rebarbativa, ci a capatat valente noi.
Totul era at�t de proaspat, de surprinzator, de viu, �nc�t sentimentul timpului
prezent petrecut acolo, pe malul marii, scotocind, descoperind, se poate recrea privind
aceste lucrari.

Anamaria Smigelschi nu putea sa-si dezminta preocuparile ei de grafician. Desi calitatile

picturale ale acestor lucrari se impun imediat, ceea ce face ca ele sa fie at�t de
personale este aplecarea ei catre forma, catre constructie, altfel spus catre desen. Nu
avem de-a face cu o lume ce capata expresie sub imperiul unei stari emotionale. Ne
�nt�lnim aici cu capacitatea Aneimaria Smigelschi de a privi si mai putin de a se
emotiona. Ea este captivata de imensele resurse ale motivului, de acest �mediu
trasmitator� de elemente plastice, descoperind raporturi cromatice, inventii
compozitionale, constructii ce scot din anonimat un univers ce nu intra �n mod
obisnuit �n atentia artistilor.

Luciditatea analizei, coerenta organizarii acestor fragmente de imagini, ne pun �n fata

unui puternic spirit constructiv. Ratiunea este prezenta si sensibilitatea ei reactioneaza
la logica unui limbaj stap�nit cu multa disciplina. Ea reuseste sa refaca, �n acest
context puternic marcat de senzitiv, un spatiu mental, ce raspunde dorintei de a
reordona �ntr-o alta dimensiune expresivitatea mediului natural. Ceea ce �si doreste
este de a pune �n lumina o imagine greu de descifrat, aflata �ntr-o �concurenta
neloiala�, cu marea, cu apa, cu soarele si cu mediul ambient.

�n lucrarile Aneimaria Smigelschi marea se afla �ntotdeauna �n planul al doilea. Este

cadrul, dar niciodata eroul principal. Stiinta cu care ea pune �n acord datele esentiale
ale unui peisaj marin, cu aceasta elementaritate, de cele mai multe ori ignorata, este
ceea ce fascineaza �n aceste lucrari. Resursele viziunii sale le regasim �n gravuri. Aici
ea aduce �n prim plan acelasi interes pentru expresivitatea elementara, pentru detaliile
ce �i permit sa articuleze cu mult rafinament structuri, suprafete atent modulate, sa
puna �n valoare expresivitatea unui limbaj articulat pe forma si pe constructii
valorice.

Anamaria Smigelschi este unul dintre artistii pe care-i vedem rar. Autoare de grafica de
carte, mai ales carti pentru copii, ea �si asuma �ntr-un mod exagerat un spirit critic
fata de ceea ce face. Surpriza acestor lucrari de vacanta a fost imensa, fiind departe de
statutul schitelor facute la peisaj. Si �n acest caz ea s-a dovedit artistul matur, talentat,
exigent si cu o subtila cunoastere a limbajului pe care �l practica aproape de cincizeci
de ani.
Simbolul acvatic în lirica eminesciană Laura Ghindea, clasa a IX-a B,

Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu Coordonator: prof. dr. Ana

Maria Joarză Mihai Eminescu este un simbol al literaturii românești.

Opera sa este un mozaic de idei, științe, simboluri, teorii. Rar se

întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuși

bucuriile și durerile existenței și de aceea multă vreme Mihai Eminescu

va rămâne în poezia noastră nepereche, spunea G. Călinescu. A fost

prozator, poet, publicist, eseist, om politic. În toate operele sale a avut

teme universale ca iubirea, moartea, supranaturalul, teme reprezentate

pe baza unor simboluri ascunse în spatelor lucrurilor obișnuite. În

această lucrare voi vorbi despre simbolurile acvatice în lirica sa, apa

fiind stăpâna limbajului fluid, este un mod unic prin care putem însufleți

anumite peisaje, sentimente. În majoritatea miturilor, apa este

elementul de bază din care s-a constituit universul creat de zei, dar și

unul din cele patru elemente primordiale. După Victor Kernbach această

noțiune mitologică se poate diviza în șapte categorii: apa primordială,

apa diluviană, apa vie, apa asociată feminității, apa pluvială, apa rituală,

apa mortuară. Apele primordiale sunt asociate haosului inițial, apa care

reprezintă materia primă a Universului este un element din multe

mituri cosmogonice. În Summer, divinitatea Nammu era oceanul etern

care avea germenii vieții. În mitologia Mesopotamiei apa marină și apa

dulce reprezintă feminitatea și masculinitatea ca scena unei catastrofe,

în care Tiamat, reprezentând apa marină, își ucide soțul, Apsu. Zeul

Marduk o ucide pentru că o consideră un monstru, o despică în două și

astfel creând cerul și pământul. În Egipt, zeul Nun reprezintă toate apele

lumii, de la haosul inițial la izvoarele Nilului, producătoare de viață. În

mitologia Indiei, zeii și demonii amestecă laolaltă ocenul universal, fiind

o apă lactată din spuma căreia ia naștere Cosmosul. Există numeroase

alte mitologii, ca cea iraniană sau ale altor triburi în care apa este cea

care dă naștere vieții sau chiar întregului univers. În această ipostază

apa apre în poemul Luceafărul, ea este element primordial din care

Hyperion se întrupează: Și apa unde-au fost căzut În cercuri se rotește Și

din adânc necunoscut Un mândru tânăr crește. Apoi o altă categorie este

apa diluviană, adică apele potopului rezultate din ploile de pedeapsă.

Aceste ape au și un sens purificator, deoarece acoperă totul lăsând de

obicei doar un pisc de munte pentru acostarea navei salvatore, la

creștini Arca lui Noe, apoi apele se retrag. Există mituri escatologice în

care apa apocaliptică ia forma ninsorii ce acoperă tot. De cele mai multe

ori apa e asociată vieții, să ne gândim doar la motivul folcloric al apei vii.

Ideea de apă vie o redau proprietățiile curative ale apelor termale și

minerale, funcțiile de regenerare ale apei. În mitologia românească apa

vie nu este opusul apei moarte, ci doar o completare, apa moartă redă

viața iar apa vie redă funcțiile vitale. În basmele lui Eminescu, și nu

numai, apa vie are proprietăți medicinale chiar magice: eroul omorât

sau ciopărțit este recompus mădular cu mădular, apoi apa vie îi readuce

funcțiile vitale. Ca simbol al vieții, apa apare în poezia eminesciană prin

motivul izvorului care apare în poezii ca Dorința, Floare albastră, în

aceste texte apa fiind asociată codrului cu verdeață, un alt simbol al

vieții. Apa mai este asociată sexului feminin și principiului matern,

inconștientului, adâncurilor psihicului uman. În multe din poeziile sale,

poetul spune că marea este mama sa, ca în Luceafărul unde apa e

asociată matricei materne, e creatoare de viață: Și m-am născut din apă.

În multe 2 poeme eminesciene fata trăiește într-un castel izolat,

înconjurat de ape: Luceafărul, Strigorii, Mira. Cea de-a cincea categorie

este reprezentată de apa pluvială, este apa care reîmprospătează

vegetația cultivată de om și îi asigură acestuia hrana. Ploaia este simbol

integral al fertilității, al fecundației. În numeroase mitologii există

ritualuri de invocare a plocii, de exmplu ''Dansul paparudelor'' în

obiceiul românesc. Apa rituală este pregătită printr-o acțiune magică,

religioasă, folosirea ei depinde de la un cult la altul. Apa lustrală este

folosită în spălarea mâinilor înainte și după un scrificiu, apoi agheasma

sau apa sfințită, care este folosită pentru îndepărtarea demonilor,

amintind de apa purificatoare care curmă o lume și recompune alta-apa

diluviană. Abulațiunea spală o crimă, purifică și ia toate păcatele înainte

de întrarea într-un templu sacru; de exemplu Iisus Hristos când spală

picioarele apostolilor săi, exprimă purificarea prin umilință. În unele

religii există ape sacre ca lacuri, fluvii sau mări care sunt legate de

anumite evenimente mitice. Un ritual de imersiune este Botezul creștin

care simbolizează moartea și învierea sărvârșite prin apă. Absența apei

este asociată în mai multe mitologii cu o lume a morții, cu iadul însuși.

Divinitățile acvatice sunt de obicei cele mai puternice în panteonul

multor mitologii. La Eminescu, apei i se alătură moartea, o moarte

specială, care ne ajută să ajungem în refugiile materiale elementare. În

poezia Mai am un singur dor... el își exprimă dorința de a muri lângă

mare, o consideră o moarte perfectă, poetul vede malul mării ca un

mormânt, la fel și în poezia Mușat și ursitorile: Tot ce e om se naște și se-

ngroapă/ Fie-n colibă, fie-n vechi castel,/ Pe culmi de munte ori la mal de

apă. La el apa reprezintă moarte și viață, cum spune în multe din poeziile

lui ca marea este mama lui, deci apa și de unde a pornit totul acolo se va

și înceta, adică în apă. Nașterea însemnă o ieșire din haosul întunecat iar

mortea o retrimitere de unde am venit. Deci dacă Mihai Eminescu

alătură nașterea și moartea cu apa, putem spune că apa este un portal

între două lumi, una înainte de moarte și una după. Apa reprezintă un

element central în existența umană deoarece este vitală, iar în ideea

poetului este materia din care începe totul, cea care dă viață și cea care o

ia cu ''brațele de valuri''. În opera sa marea apare foarte des,

reprezentând ceva infinit, deci ideea lui că spațiul și timpul sunt

nemărginite. Marea poate reprezenta o mare oglindă, avem chiar si

poezia Când privești în oglinda mării. Această oglindă reprezintă haosul

atunci când e tulburată, dar îi transmite poetului pace sufletească atunci

când o privește nezbuciumată. Și lacul apare adeseori, ca loc de întâlnire.

În poezia Lacul, unde eul liric își dorește împreună cu iubita sa să se

plimbe purtați de valurile lacului, ''Îngânați de glas de ape''. În această

oglindă se reflectă în imaginația poetului sufletul uman, de aceea îl

alătură idealurilor. Luna, cu lumina ei reflectată, este simbolul

cunoașterii indirecte, principiu de clasificare al lumii, care răsare de

obicei din mare, ca și cum apa i-ar da naștere, din nou revenind la ideea

că apa conține germenii vieții. Valurile sunt o cacteristică a continuității,

foarte des apărută în lirica sa. Ca exemplu avem poezia Dintre sute de

catarge, unde se-nțelege că valurile îneacă nefericirea dar și bucuria,

aduc moarte. Ca și în Glossă sau Scrisoarea I, valurile simbolizează

scurgerea timpului. În valuri, poetul stinge și aprinde vise, iar valurile

sunt ca niște elemente ce distrug, valurile ce se izbesc de stânci exprimă

neliniștea, furia. Așa cum a remarcat Ion Negoițescu, Sub diversele lor

aspecte, apele au obsedat fantezia lui Eminescu: mări exotice, fluvii

bogate în umbră și lucire sacră, cadențe oceanice, lacuri scânteinde,

cântecul izvoarelor și, în fine, elementul primordial, oceanul amar din

care beau asceții. Mihai Eminescu a folosit poezia ca să își exprime

sentimentele, iubirea, nemulțumirile, iar apa este lichidul care poate lua

forma oricăror sentimente, care se modelează cel mai ușor, fiind un

element expresiv și unic. Putem spune că în literatură, apa este folosită

ca un limbaj, cu toate semnificațiile ei multiple. Eminescu a știut să

profite din plin de tot ceea ce mitologia și toate cunoștințele sale i-au

oferit, le-a îmbinat cu talentul său magnific și i-a rezultat o operă

deosebită plină de labirinturi ale vorbirii și de subînțelesuri. 3

Bibliografie 1. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-III.

București: Editura Academiei Române, 1999 2. Eliade, Mircea, Trarat de

istorie a religiilor. București: Editura Humanitas, 1995 3. Kernbach,

Victor, Dicționar de mitologie generală. București: Editura Albatros,

1983 4. Kernbach, Victor, Miturile esențiale. București: Editura

Științifică și Enciclopedică, 1978 5. Negoițescu, Ion, Poezia lui Eminescu,

SIMBOLISTICA
București: Editura Eminescu, 1980

APEI IN LITERATURA
No description
by

ADRIANA TIMOFTE
on 23 May 2018
459

Comments (0)
Please log in to add your comment.
Report abuse

Transcript of SIMBOLISTICA APEI IN LITERATURA

SIMBOLISTICA APEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Apa - simbol în poezia eminesciană

În poeziile lui Mihai Eminescu, apa ocupă un loc important. În viziunea lirică a poetului, apa este
un
element al vieţii,
al profunzimii trăirilor interioare, sugerând intensitatea sentimentului de iubire ideală şi visul
împlinirii acesteia în cadrul unei naturi feerice, ocrotitoare.
Apa este un
element vital
, primordial, un element al memorfozei. Apa purifică şi e purificatoare, are o valoare morală: ea
devine
substanţa purităţii
.
Se impletesc armonios toate elementele din natură:
codrul cu
izvoarele
("vino în codru la izvor"),
lacul
cu trestiile, cu păsările ("trece lebada pe ape /printre trestii să se culce").
elementele cosmice se împletesc cu
lichidul vital
("tresărind scânteie lacul/şi se leagănă sub soare./ Marea şi cu râurile/ lumea cu pustiurile,/ luna
şi cu soarele, /Codrul cu izvoarele") în veşnica rotire a anotimpurilor ("codrule cu râuri line, /
vreme trece, vreme vine")

izvorul
- curgerea neîntreruptă, înseamnă origine şi aproape că nu lipseşte din poeziile de iubire("und-
izvoare plâng în vale")
râul
("Mormântul să ni-l sape la margine de râu/Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu")
lacul
("lacul codrilor albastru/nuferi galbeni îl încarcă")
marea
("mai un singur dor /în liniştea serii/
să mă lăsaţi să mor/ la marginea mării")
Apa apare in mai multe
ipostaze:

Apa ca simbol al genezei o întâlnim şi în poezia “Făt-Frumos din lacrimă”. Născut prin minunea
lui Dumnezeu, din lacrima Maicii Domnului, Făt-Frumos va cunoaşte de fapt, două naşteri
divine: prima a venirii pe lume din
lacrima
Fecioarei, iar a doua din porunca lui Dumnezeu, care preface
izvorul
din nou în fiinţă umană la rugamintea Sfântului Petru.

Apa -
simbol al genezei
- în poemul “Luceafarul”: marea simbolizează geneza. Luceafărul se aruncă din cer în
mare
spre a se naşte ca tânăr zeu al
apelor
, prezentându-se prima oara fetei de împarat: “Şi apa unde-a fost căzut/În cercuri se roteste/Şi din
adânc necunoscut/Un mândru tânăr creşte.”
Imaginea apei in poeziile lui Alecsandri
"Reprezentant al epocii de simţire fierbinte, de dragoste pentru ţară, de entuziasm tineresc.. a
dispărut în plină glorie în mijlocul aureolei de simpatie, pe care o crease geniul lui vesel, isteţ. Îi
rămâne însă în urmă dulceaţa pastelelor, energia legendelor, patriotismul din
Doine
, durerile din
Lăcrămioare
."
- afirma Nicolae lorga.
„Cântec de lume", o poezie ce ilustrează apa prin „lacrimi de sânge" exprimă durerea profundă a
omului cuprins de supărări care vede viitorul ca „zarea vieţii înnegrită".
În poezia „Pe malul mării" apa apare sub forma mării nemărginite, o mare agitată pe timp de
furtună:
"...când apriga furtună
Se naltă, se lăţeşte şi vâjiie şi tună
Zdrobindu-se de mal"
Prin
mare
, poetul se dovedeşte o fire melancolică:
"Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărmată”
În poezia „Păsărica mărei", eul liric îşi imaginează că navighează pe
mare
, nemaivăzând pământ, doar „umede câmpii". El descrie apa „lată şi adâncă", primejdioasă:
"Cine ştie mâine încă
De-om mai fi printre cei vii?"
Apa apare şi ca amara
lacrim
ă a tristeţii a omului căzut pe gânduri:
„Noaptea-aduce mii de stele
Omul trist, privind la ele
Varsă-o
lacrim
ă de dor"
Apa apare în poezia lui Vasile Alecsandri drept
râu
de câmpie,
baltă
,
rouă, mare, izvor,
toate ca simboluri ale vieţii.
Vasile Alecsandri elogiaza dulcea apa românească, care apare sub forma de
râu
în poezia "Deşteptarea României":

"Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpati

Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie"
George Cosbuc - simbolul apei
George Coşbuc, mare poet roman din Transilvania, a surprins imaginea
apei
sub cele mai diferite forme. Ea se reflectă în imaginaţia lui ca o
regină a naturii
care acompaniază cântecele păsărilor prin sunetele sacadate ale picăturilor ei.

În poezia “Dunărea şi Oltul”, cele două forme acvatice sunt personificate prin dialog. Poezia
începe cu întrebările Dunării adresate Oltului:
“ – Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu –

Plouă
mult la voi la munte,
Sate şi câmpii de-neci
Ori ţi-e firea ta de-a rupe
Malurile pe-unde treci ?’’
Opera ″Gazel″ începe cu imaginea apei:
″
Picurii
cu strop de strop
Fac al
marilor
potop″ prin care se zugrăveşte multitudinea pică
turilor
de apă ce formează marile şi oceanele.

Poezia ″Noapte de vară″ surprinde agitaţia

apei
:
″Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic
valurile
cad,
Cum se zbate-n dulce ropot

Apa
-n vad.″
Apa, a fost şi va fi mereu, pentru George Coşbuc, viaţă, gerimantie, bucurie sau tristeţe.
Goga - poetul Oltului
Personificarea Oltului conferă fluviului atribute umane, înfăţişându-l mai prietenos. În această
ipostază, Oltul este denumit: "haiduc", "moşneag", "răzvrătirii noastre frate", "strigarea ta de
tată", "frăţine", toate aceste apelative sugerând ideea "relaţiilor de familie" între poet şi fluviu,
relaţiile "de sânge".
În poezia "Oltul", imaginea apei apare sub mai multe forme. Metaforic,
Oltul
semnifică
fiinţa noastră naţională
, vechimea ei,
câmpia îmbrăţişată de ape
, tăinuită de jale, cântec şi dor,
erou mitic
, cu potente uriaşe izvorâte din amara durere, din lacrimi, nădejde si deznădejde, Oltul e solidar
cu cei asupriţi.

Am regăsit
apa
ca un simbol al sentimentelor eului liric, cel care este ecoul sufletului celor multe. Asociate
plânsului apar "zvonuri de
ape
" (poezia "în munţi") marea este oglinda iubirii destrămate in poezia "Cântece" :
"Moare-o stea-n adâncul mării

Şi iubirea noastră moare"

,
Octavian Goga nu este un poet extaziat de imaginea si simbolistica apei. în plan metaforic, apa
este ilustrată de lacrimi şi plâns. Ea nu este dătătoare de viaţă, ci depozitara suferinţei unui neam.
George Bacovia si plansul materiei
George Bacovia, original plăsmuitor de imagini prin cuvinte, este autorul unor poezii ce se
refuză înţelegerii de la prima lectură, care adâncesc sentimente melancolice şi de tristeţe.
În operele bacoviene, sentimentele dominante sunt de tristeţe, melancolie, imaginile evocate sunt
abstracte, uneori pline de culoare, alteori dominate de singurătate.
În majoritatea operelor în care apare apa, aceasta se evidenţiază sub forma
lacrimilor
, care sugerează duioşia, puterea de a răbda decent, mântuirea sufletească. Asociată lacrimilor
este
ploaia
– simbolul cunoaşterii prin suferinţă: „Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,/ Apa e rece,
frunzele
plou
ă – Vorbeşte încet, păşeşte încet,/ Că statul cade cu o jale nouă”(„Belşug”); „De-atîtea nopţi aud
plouand
,/ Aud materia
plangand
[…] Sunt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lăcustre”. („Lăcustră”)
În poezia „Sânge, plumb, toamnă” sentimentul este sfâşietor: „Încet prin
ploaia
tristă/Un piept curbat de tuse/ Cu sânge în batistă/Pe după colţ se duce,/Încet prin
ploaia
tristă”.
La George Bacovia,
apa
(ploaia, lacrima) devin sugestii ale suferinţei, astfel universul bacovian îşi are rădăcinile în lumea
reală, iar frumuseţea sa iese la iveală prin uşurinţa cu care eul liric îşi exprimă sentimentele,
utilizând culori, fenomene ale naturii şi elemente aparţinând planului terestru: oraşul, parcul,
locuinţa lăcustră, vatra
Colegiul Tehnic ,,Ion Creanga"Tîrgu Neamț
Profesor STELUTA ARSINTESCU,